Înfruntând greutăţile

DE-A lungul anilor au fost recomandate mai multe tratamente pentru ADHD. Unele dintre acestea puneau accentul pe alimentaţie. Însă unele studii avansează ipoteza că aditivii alimentari nu cauzează de obicei hiperactivitate, iar soluţiile nutriţioniste sunt adesea ineficiente. Alte metode de tratare a ADHD-ului sunt medicamentele, modificările de comportament şi instruirea cognitivăa.

Medicamente. Întrucât se pare că ADHD-ul are legătură cu o disfuncţie a creierului, medicamentele care restabilesc echilibrul chimic corespunzător s-au dovedit utile în cazul multorab. Cu toate acestea, medicamentele nu înlocuiesc învăţatul. Ele doar îl ajută pe copil să se concentreze, oferindu-i o bază pentru a învăţa noi deprinderi.

Mulţi adulţi cu ADHD au fost ajutaţi în mod asemănător de medicamente. Însă trebuie atenţie — fie că sunt tineri, fie bătrâni —, întrucât unele medicamente cu efect stimulator care sunt folosite în tratarea ADHD-ului pot crea dependenţă.

Modificări de comportament. ADHD-ul nu-i absolvă pe părinţi de obligaţia de a-l disciplina pe copil. Deşi copilul ar putea avea necesităţi speciale în această privinţă, Biblia le dă părinţilor următorul avertisment: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea“ (Proverbele 22:6). În cartea sa, Your Hyperactive Child, Barbara Ingersoll spune: „Părintele care, pur şi simplu, renunţă şi îşi lasă copilul hiperactiv «să alerge ca un nebun» nu-i face copilului nici un serviciu. La fel ca toţi copiii, copilul hiperactiv are nevoie de o disciplinare aplicată în mod consecvent, precum şi de respect, acesta fiind tratat ca un adult. Aceasta înseamnă stabilirea unor limite clare şi a unor răsplăţi şi pedepse corespunzătoare“.

Prin urmare, este important ca părinţii să furnizeze un model de organizare ferm. Mai mult, trebuie să existe un program strict al activităţilor zilnice. Părinţii poate că doresc să-i dea copilului unele libertăţi în ce priveşte întocmirea acestei planificări, incluzând în ea timp pentru temele pentru acasă, pentru studiu, pentru baie etc. Apoi urmaţi programul fără abatere. Asiguraţi-vă că se respectă programul zilnic. Revista Phi Delta Kappan face următoarea observaţie: „Medicii, psihologii, inspectorii şcolari şi profesorii au obligaţia faţă de copil şi faţă de părinţii copilului să le explice faptul că diagnosticul de ADD sau ADHD nu-i dă voie copilului să facă orice fără a fi pedepsit, ci, dimpotrivă, acesta constituie o explicaţie care poate duce la acordarea unui ajutor potrivit copilului în cauză“.

Instruire cognitivă. Aceasta include ajutarea copilului să-şi schimbe părerea despre sine şi despre boală. „Cei care au sindromul deficit atenţional se simt «urâţi, proşti şi răi», chiar dacă ei sunt atrăgători, inteligenţi şi buni“, remarcă medicul Ronald Goldberg. Prin urmare, copilul cu ADHD trebuie să aibă o imagine corectă a propriei valori şi trebuie să ştie că problemele pe care le are cu atenţia pot fi depăşite. Acest lucru este deosebit de important îndeosebi în adolescenţă. Când un copil cu ADD sau ADHD devine adolescent, el poate fi ţinta multor critici din partea colegilor, a profesorilor, a fraţilor şi, posibil, chiar şi din partea părinţilor. El are acum nevoie de stabilirea unor obiective realiste şi trebuie să se judece în mod drept, nu cu asprime.

Metodele de tratament prezentate mai sus pot fi urmate şi de adulţii cu ADHD. „Modificările sunt făcute în mod obligatoriu în funcţie de vârstă, scrie dr. Goldberg, însă elementele de bază ale tratamentului — medicamente, dacă este necesar, modificări de comportament şi [instruirea] cognitivă — rămân valabile pe tot parcursul vieţii.“

Oferirea unui sprijin

John, tatăl unui adolescent cu ADHD, le mărturiseşte părinţilor care se află într-o situaţie asemănătoare: „Căutaţi să aflaţi tot ce puteţi în legătură cu această problemă. Luaţi decizii în cunoştinţă de cauză. Mai presus de toate, iubiţi-vă copilul, întăriţi-i respectul de sine. Un respect de sine scăzut îl va ucide“.

Pentru ca un copil cu ADHD să primească sprijinul necesar, cei doi părinţi trebuie să colaboreze. Dr. Gordon Serfontein scrie că un copil cu ADHD trebuie „să ştie că cei de acasă îl iubesc şi că această dragoste izvorăşte din dragostea ce există între părinţi“ (sublinierea noastră). Din nefericire, o asemenea dragoste nu este întotdeauna arătată. Dr. Serfontein spune în continuare: „S-a demonstrat clar că, într-o familie în care există [un copil cu ADHD], posibilitatea apariţiei neînţelegerilor conjugale şi a unui eşec este de trei ori mai mare decât în cazul unei familii normale“. Pentru a preveni asemenea neînţelegeri, tatăl trebuie să aibă un rol important în creşterea copilului cu ADHD. Responsabilitatea creşterii copiilor nu trebuie să cadă doar pe umerii mamei. — Efeseni 6:4; 1 Petru 3:7.

Deşi nu fac parte din familie, prietenii apropiaţi pot oferi un ajutor extraordinar. Cum? „Fiţi amabili“, spune John, ale cărui cuvinte le-am citat mai devreme. „Priviţi dincolo de ceea ce puteţi vedea cu ochii. Încercaţi să cunoaşteţi copilul. Staţi de vorbă şi cu părinţii. Cum se descurcă? Cu ce se confruntă zilnic?“ — Proverbele 17:17.

Membrii congregaţiei creştine le pot fi de mare ajutor atât copilului cu ADHD, cât şi părinţilor. În ce mod? Fiind rezonabili în ce priveşte aşteptările lor (Filipeni 4:5). Uneori, un copil cu ADHD poate distruge lucruri. În loc să facă o remarcă tăioasă, de genul: „De ce nu-ţi supraveghezi copilul?“ sau „De ce nu-l disciplinezi?“, un colaborator în credinţă atent îşi va da seama că părinţii sunt probabil deja copleşiţi de împovărătoarea sarcină de a creşte un copil cu ADHD. Bineînţeles, părinţii trebuie să facă tot ce le stă în putinţă ca să limiteze comportamentul distructiv al copilului. Cu toate acestea, în loc să critice plini de iritare, cei care sunt înrudiţi în credinţă trebuie să se străduiască să ‘se pună în situaţia altuia’ şi să ‘binecuvânteze’ (1 Petru 3:8, 9, NW). Într-adevăr, deseori Dumnezeu îi „mângâie pe cei smeriţi“ prin intermediul colaboratorilor lor în credinţă plini de compasiune. — 2 Corinteni 7:5–7.

Cei care studiază Biblia îşi dau seama că toate imperfecţiunile oamenilor, printre care se numără şi handicapurile de învăţare şi ADHD-ul, au fost moştenite de la primul om, Adam (Romani 5:12). Ei mai ştiu şi că Creatorul, Iehova, îşi va duce la îndeplinire promisiunea de a aduce o lume nouă dreaptă, în care bolile chinuitoare nu vor mai exista (Isaia 33:24; Apocalipsa 21:1–4). Această asigurare este un sprijin pentru cei care suferă de asemenea boli, cum ar fi ADHD-ul. „Vârsta, instruirea şi experienţa îl ajută pe fiul nostru să-şi înţeleagă boala şi să se descurce“, spune John. „Însă el nu va fi niciodată complet sănătos în acest sistem de lucruri. În fiecare zi ne simţim mângâiaţi la gândul că, în lumea nouă, Iehova va corecta boala fiului nostru şi îl va ajuta să se bucure de viaţă în mod deplin.“

[Note de subsol]

[Chenarul de la pagina 8]

În atenţia părinţilor

ÎN REALITATE, toţi copiii sunt uneori neatenţi, impulsivi şi exagerat de activi. Prezenţa acestor trăsături nu indică întotdeauna şi prezenţa ADHD-ului. În cartea sa Before It’s Too Late, dr. Stanton E. Samenow face următoarea remarcă: „Am văzut nenumărate cazuri în care un copil care nu vrea să facă ceva este scuzat pentru că se crede că suferă de un handicap sau că se află într-o stare de care nu este el vinovat“.

Dr. Richard Bromfield consideră şi el că este nevoie de atenţie. „Cu siguranţă, anumite persoane diagnosticate cu ADHD au sistemul nervos afectat şi au nevoie de medicamente“, scrie el. „Însă boala este adusă în discuţie şi pentru a fi făcută vinovată de tot felul de abuzuri, ipocrizii, neglijenţe şi alte probleme sociale care, în cele mai multe cazuri, nu au nici o legătură cu ADHD-ul. De fapt, lipsa valorilor din viaţa modernă — violenţa accidentală, abuzul de droguri şi, ceva mai puţin îngrozitor, cămine dezorganizate — este mult mai nimerită să dezvolte o stare de nervozitate care seamănă cu ADHD-ul decât orice deficienţă neurologică.“

Astfel, dr. Ronald Goldberg avertizează pe bună dreptate împotriva folosirii ADHD-ului drept „o noţiune care include automat o mulţime de simptome“. El sfătuieşte să vă „asiguraţi că în diagnosticare nu a rămas neîntoarsă nici o piatră importantă“. Simptomele care se aseamănă cu ADHD-ul pot indica oricare dintre multiplele probleme fizice sau emoţionale. Aşadar, pentru a se pune un diagnostic exact este neapărat necesar ajutorul unui medic cu experienţă.

Chiar dacă s-a pus un diagnostic, ar fi bine ca părinţii să cântărească avantajele şi dezavantajele pe care le prezintă medicamentele. Ritalinul poate să elimine unele simptome nedorite, însă poate şi să aibă efecte secundare neplăcute, cum ar fi insomnie, anxietate accentuată şi nervozitate. Prin urmare, dr. Richard Bromfield lansează un avertisment ca să nu se apeleze prea repede la medicamente doar pentru a elimina simptomele pe care le are copilul. „La prea mulţi copii şi la un număr din ce în ce mai mare de adulţi li se administrează în mod necorespunzător Ritalin“, spune el. „Din câte ştiu eu, folosirea Ritalinului pare să depindă în mare măsură de cât de mult reuşesc părinţii şi profesorii să tolereze comportamentul copiilor. Cunosc copii cărora li s-a administrat Ritalin mai mult ca să-i calmeze decât ca să-i ajute.“

Aşadar, părinţii nu trebuie să se grăbească să-i eticheteze pe copiii lor ca având ADHD sau un handicap de învăţare. Dimpotrivă, ei trebuie să cântărească cu atenţie dovezile, cu ajutorul unor medici specialişti. Dacă s-a stabilit că un copil are o afecţiune care îi limitează capacitatea de învăţare sau că are ADHD, părinţii trebuie să-şi facă timp să se informeze bine în legătură cu această problemă, astfel încât să poată acţiona în folosul copiilor lor.

[Legenda fotografiei de la pagina 9]

Copilul cu ADHD are nevoie de disciplinare aplicată cu blândeţe, însă cu consecvenţă.

[Legenda fotografiei de la pagina 10]

Laudele părinţilor aduc mari foloase.