Potrivit Bibliei

Îi face plăcere lui Dumnezeu să ne vadă că suferim?

COPLEŞIT sub greutatea unei imense cruci de lemn, un om trece prin mulţime împleticindu-se, în timp ce picături de sânge i se preling de sub coroana de spini de pe capul său. Odată ajuns la locul „execuţiei“, este întins pe cruce; cuie mari îi sunt înfipte în mâini. Pe măsură ce cuiele îi pătrund în carne, el se zbate de durere. Când crucea este ridicată în poziţie verticală, durerea devine agonie. Potrivit cu Panorama, o revistă filipineză, în timpul sărbătoririi Săptămânii Patimilor, în Filipine sunt prezentate cu regularitate astfel de ritualuri ale durerii.

Descrierea pe care tocmai aţi citit-o este o versiune modernă a suferinţelor lui Isus. Acest bărbat însă nu interpretează un rol într-o dramă. Cuiele, sângele şi durerea — toate acestea sunt cât se poate de reale.

În alte locuri, credincioşii romano-catolici pot fi văzuţi biciuindu-se în public în dorinţa de a simţi suferinţele prin care a trecut Cristos. De ce? Unii fac lucrul acesta având convingerea că suferinţele lor vor produce miracole, de pildă vindecarea bolilor celor dragi. Alţii o fac pentru a-şi ispăşi păcatele care, se tem ei, nu le sunt iertate până când nu îşi varsă propriul sânge. Cartea The Filipinos explică: „Durerea este un bun purificator al minţii şi al sufletului. . . . Se presupune că prin durere păcătosul ajunge curăţat de păcate şi uşurat de poveri“.

Autoflagelarea nu este, totuşi, nici pe departe o practică doar a catolicilor din Filipine. În diferite ţări, oameni de alte religii cred că dacă îşi provoacă singuri suferinţe vor avea un merit în faţa lui Dumnezeu.

De exemplu, pentru a căuta adevărul, Buddha, Siddhārtha Gautama, şi-a părăsit soţia şi fiul şi a plecat în deşert, unde, timp de şase ani, a dus o viaţă de ascet. Stătea ore întregi într-o poziţie incomodă şi dureroasă, pretinzând ulterior că a trăit timp îndelungat cu un bob de orez pe zi, până când, în cele din urmă, a ajuns atât de slab, încât, aşa cum declară chiar el, „pielea de pe abdomen a ajuns să-mi fie lipită de şira spinării“. Dar nici una dintre torturile pe care şi le-a autoimpus nu i-a adus luminarea sperată.

În mod asemănător, fachirii hinduşi din India s-au supus diferitelor pedepse care, uneori, au mers până la extrem — se aşezau în flăcări, priveau ţintă la soare până când orbeau, stăteau într-un picior sau într-o altă poziţie incomodă timp îndelungat. Despre anumiţi asceţi se credea că erau atât de virtuoşi, încât puteau apăra un oraş de atacul duşmanilor.

În mod similar, Biblia vorbeşte despre închinătorii la Baal care, „după obiceiul lor, şi-au făcut tăieturi cu săbiile şi cu suliţele, până ce a curs sânge pe ei“ în încercarea zadarnică de a-i reţine atenţia dumnezeului lor. — 1 Împăraţi 18:28.

„Să vă smeriţi sufletele“

Deşi Iehova i-a poruncit într-adevăr naţiunii lui alese: „să vă smeriţi sufletele“, în general se crede că aceasta se referă la faptul că trebuiau să postească (Leviticul 16:31). Postul acesta exprima o durere profundă şi căinţa de păcate sau era ţinut în cazul în care situaţia era disperată. Astfel, postul nu era o formă de pedeapsă autoimpusă, ci reprezenta faptul că cineva se umileşte în faţa lui Dumnezeu. — Ezra 8:21.

Existau unii iudei însă care credeau în mod eronat că însăşi durerea impusă prin smerirea sufletului era ceea ce conta şi că ea îl obliga pe Dumnezeu să le dea ceva în schimb. Când nu se primea răsplata aşteptată, ei îl întrebau cu înfumurare pe Dumnezeu referitor la plata care credeau că li se cuvine: „La ce ne foloseşte să postim, . . . dacă Tu nu vezi? De ce să ne întristăm sufletul, dacă Tu nu ţii seama?“ — Isaia 58:3.

Însă ei se înşelau. Adevăratul post religios nu implica adoptarea unei vieţi de ascet, pedepsirea corpului prin înfometare, ca şi cum vătămarea corporală sau durerea în sine ar avea vreun merit. O emoţie puternică le putea micşora foamea. Dacă mintea este încătuşată de probleme apăsătoare, corpul poate să nu aibă nevoie de mâncare. Acest lucru îi indică lui Dumnezeu sentimentele puternice ale celui care posteşte.

Îi place lui Dumnezeu durerea autoimpusă?

Simte Creatorul iubirii vreo plăcere când îi vede pe oameni cum se torturează singuri? Deşi, este adevărat, uneori creştinii sunt obligaţi să aibă şi ei „parte de suferinţele lui Hristos“, aceasta nu înseamnă că ei caută înadins necazul sau că vor să ajungă martiri. — 1 Petru 4:13.

Bineînţeles, Isus nu a fost câtuşi de puţin un ascet. Conducătorii politici se plângeau că discipolii lui nu posteau şi chiar l-au acuzat că era „un om mâncăcios şi băutor de vin“ (Matei 9:14; 11:19). În tot ceea ce a făcut, Isus a dat dovadă de moderaţie, fără să pretindă de la el sau de la alţii mai mult decât ceea ce era rezonabil. — Marcu 6:31; Ioan 4:6.

Nicăieri în Scripturi nu găsim vreun argument care să sprijine ascetismul, ca şi cum renunţarea la lucrurile necesare vieţii sau chiar la cele care ne uşurează viaţa ne-ar aduce favoarea lui Dumnezeu. Urmăriţi ce spune apostolul Pavel referitor la astfel de practici dureroase: „Au, în adevăr, o aparenţă de înţelepciune, într-o închinare voită, o smerenie falsă şi o asprime faţă de trup, dar nu sunt de nici un preţ împotriva mulţumirii firii păcătoase“. — Coloseni 2:23.

Pe vremea când era călugăr, Martin Luther s-a supus literalmente unor torturi. Mai târziu însă, el a condamnat astfel de practici, susţinând că ele încurajau ideea existenţei a două căi care duc la Dumnezeu: una mai înaltă şi alta mai joasă, pe când Scripturile prezentau doar o singură cale de salvare — prin exercitarea credinţei în Isus Cristos şi în Tatăl său, Iehova (Ioan 17:3). Pe de altă parte, ritualurile durerii au fost considerate de unii drept o formă de autosalvare.

Cartea Church History in Plain Language (Istoria Bisericii în limbajul comun) făcea următorul comentariu referitor la ascetism: „Susţinerea tuturor acestor frustrări constituie un punct de vedere eronat cu privire la om. Sufletul — afirma călugărul — este înlănţuit de carne, ca şi cum ar fi un prizonier înlănţuit de un cadavru. Acesta nu este un punct de vedere biblic cu privire la viaţa umană“. Într-adevăr, simpla idee că durerea autoimpusă îi face plăcere lui Dumnezeu nu se regăseşte nicăieri în Scripturi. Ea se sprijină pe o idee gnostică falsă, potrivit căreia tot ce are vreo legătură cu carnea este rău şi trebuie supus cât mai mult posibil maltratării fizice, numai aşa cineva putând obţine salvarea.

Deoarece Iehova doreşte să fim fericiţi, serviciul adus unui Dumnezeu atât de minunat nu este condiţionat de faptul de a deveni un ascet (Eclesiastul 7:16). Aşadar, nicăieri în Scripturi nu ni se spune că suferinţele autoimpuse constituie calea spre salvare. Dimpotrivă, Cuvântul lui Dumnezeu ne arată cu claritate că sângele lui Cristos, împreună cu credinţa noastră în el, acestea ne curăţă de toate păcatele. — Romani 5:1; 1 Ioan 1:7.