De ce sunt unii copii atât de dificili?

„Influenţele genetice, procesele chimice de la nivelul creierului şi dezvoltarea din punct de vedere neurologic contribuie în mare măsură la ceea ce suntem în copilărie şi la formarea noastră ca adulţi.“ — STANLEY TURECKI, medic.

FIECARE copil se dezvoltă într-un mod unic, caracteristic lui. Copiii manifestă o mulţime de trăsături şi dispoziţii ce par a fi înnăscute — trăsături pe care părinţii nu le prea pot controla. Este adevărat, copii agitaţi, neastâmpăraţi, care îi deranjează pe cei din jur au existat dintotdeauna. Cei mai buni părinţi pot avea un copil greu de crescut.

Însă de ce anumiţi copii sunt atât de greu de crescut? Numărul copiilor care au grave probleme de comportament este în creştere. Clinicienii şi cercetătorii sunt, în general, de părere că 5 până la 10 la sută din toţi copiii sunt extrem de neastâmpăraţi şi că incapacitatea acestor copii de a asculta cu atenţie, de a se concentra, de a se conforma unor reguli şi de a-şi controla impulsurile le creează o mulţime de greutăţi atât lor, cât şi familiei, profesorilor şi colegilor lor.

Dr. Bennett Shaywitz, profesor de pediatrie şi neurologie la Institutul de Medicină din cadrul Universităţii Yale, îndreaptă atenţia spre ceea ce pare a fi o problemă fundamentală: „dezechilibre moştenite în anumite procese chimice care au loc în sistemul de transmitere a impulsurilor nervoase din creier“, sistem care reglează funcţionarea celulelor nervoase ale creierului şi uşurează modul în care creierul coordonează comportamentul. Indiferent ce anume face ca un copil să fie greu de crescut, părinţii trebuie să acorde cea mai mare atenţie faptului de a deveni experţi în ce priveşte controlarea cu eficienţă a comportamentului copiilor lor, încurajându-i şi sprijinindu-i, nu criticându-i şi dezaprobându-i.

În timpurile biblice, părinţii erau răspunzători de educaţia şi de instruirea copiilor lor. Ei ştiau că disciplina şi predarea legilor lui Dumnezeu avea să-i facă pe copiii lor înţelepţi (Deuteronomul 6:​6, 7; 2 Timotei 3:15). Aşadar, Dumnezeu le-a acordat părinţilor responsabilitatea de a depune cât se poate de multe eforturi, în pofida unui program încărcat, pentru a satisface necesităţile copilului, îndeosebi reacţionând în mod pozitiv la un comportament negativ. Întrucât multe dintre problemele de comportament observate în prezent de medicii pediatri în practica lor sunt caracteristice copiilor hiperactivi, impulsivi sau neatenţi, o analiză a ADD-ului şi a ADHD-ului, consideraţi factori ce fac dificilă creşterea unor copii, ar putea fi utilă.a

Prin anii ’50, aceste boli erau cunoscute sub numele de „leziune cerebrală minimă“. Potrivit medicului Jan Mathisen, specialist în neurologie infantilă, această denumire nu s-a mai folosit din momentul în care cercetările au arătat că „ADD nu este deloc o leziune cerebrală“. Dr. Mathisen afirmă: „Se pare că ADD este un defect în anumite zone ale creierului. Nu suntem încă siguri de problemele neurochimice care există în realitate, însă credem că este vorba despre o substanţă chimică din creier numită dopamină“. El crede că problema se referă la controlul dopaminei. „Probabil că nu este vorba despre o singură substanţă chimică, ci despre o legătură între câteva substanţe chimice“, a adăugat el.

Deşi mai există multe întrebări legate de cauza acestei boli la care nu s-a găsit răspuns, cercetătorii sunt, în general, de acord cu dr. Mathisen, şi anume că un slab control cronic al atenţiei, al impulsivităţii şi al activităţii motoare este de origine neurologică. Recent, un studiu condus de dr. Alan Zametkin împreună cu nişte cercetători de la Institutul Naţional pentru Sănătate Mintală din Statele Unite a dezvăluit pentru prima oară că ADD se datorează unei anumite deficienţe metabolice la nivelul creierului, cu toate că au recunoscut că „trebuie să se facă mult mai multe cercetări pentru a se ajunge la răspunsuri mai concludente“.

Şcoala este o adevărată problemă

De obicei, pentru copiii care sunt, în sens cronic, neatenţi, repede distraşi, impulsivi sau peste măsură de activi este foarte greu la şcoală, întrucât în sălile de clasă este necesar cu mult mai mult să se concentreze şi să stea cuminţi. Deoarece acestor copii li se pare foarte greu să se concentreze asupra unui lucru mai mult timp, ce altceva le-ar rămâne de făcut decât să fie înnebunitor de activi? Pentru unii, lipsa lor de atenţie este atât de pronunţată, încât nu pot face faţă învăţatului obişnuit, nici la şcoală, nici acasă. Nu este ceva neobişnuit să fie disciplinaţi pentru că sunt fie teroarea clasei, fie clovnii clasei, întrucât le este greu să-şi controleze comportamentul şi să evalueze consecinţele acţiunilor lor.

În cele din urmă, ei îşi fac o imagine proastă despre ei înşişi, etichetându-se probabil drept „răi“ şi „proşti“ şi acţionând ca atare. Neobţinând note de trecere, indiferent cât de mult se străduiesc, aceşti copii vor ajunge probabil la un şir continuu de eşecuri.

Nedumeriţi, părinţii devin foarte îngrijoraţi şi derutaţi din cauza comportamentului supărător al copilului lor. Uneori acest lucru provoacă neînţelegeri conjugale, fiecare părinte dând vina pe celălalt pentru această situaţie. Mulţi părinţi insistă plini de mânie mult timp asupra lucrurilor rele, uitându-le pe cele bune. Aşadar, reacţia lor la modelele de comportament negative cauzează mai multe confruntări negative. Astfel, familia şi, într-o oarecare măsură, cei care intră în contact cu copilul ajung într-o permanentă luptă pentru a obţine controlul, luptă care este rezultatul lipsei lor de înţelegere şi al incapacităţii de a supraveghea comportamentul unui copil dificil — un copil cu sau fără ADD.

Cazul mamei lui Ronnie

„De când a venit pe lume, Ronnie nu era niciodată fericit, ci era în permanenţă iritabil şi plângea tot timpul. Fiind alergic, făcea urticarii, infecţii la urechi şi avea mereu diaree.

Însă capacităţile motoare ale lui Ronnie s-au dezvoltat bine de la început; a reuşit foarte repede să stea în şezut, să stea în picioare şi apoi să meargă — sau mai bine zis să alerge. Mă grăbeam să-mi fac toate treburile casei când trăgea câte un pui de somn, pentru că atunci când micuţa mea «furtună» se trezea, eram ocupată, încercând să-l păzesc să nu se lovească şi să nu facă stricăciuni prin casă, în timp ce alerga încoace şi încolo punând mâna pe tot ce îi atrăgea atenţia — ceea ce se întâmpla cu cele mai multe lucruri!

Nu putea fi atent decât pentru foarte puţină vreme. Nimic nu-l preocupa mai mult timp. Nu suporta să stea liniştit. Bineînţeles, aceasta era o problemă atunci când îl luam cu noi în locuri în care ar fi trebuit să stea liniştit — îndeosebi la întrunirile congregaţiei. Era inutil să-i trag o palmă pentru că nu stătea cuminte. Pur şi simplu nu putea. Multe persoane bine intenţionate s-au plâns sau ne-au dat sfaturi, însă fără nici un rezultat.

Ronnie era inteligent, aşa că atunci când a avut aproape trei ani, am început cu el un program zilnic de citire, având lecţii scurte. Când avea cinci ani, putea citi destul de bine. Apoi a mers la şcoală. După aproape o lună, am fost chemată să vorbesc cu învăţătoarea. Ea mi-a spus că atunci când l-a văzut pentru prima oară pe Ronnie, se gândea că arată ca un înger, însă acum, după ce l-a avut o lună în clasă, ea credea că vine din celălalt loc! Ea m-a informat că tot timpul sărea, le punea piedici celorlalţi copii sau îi împingea. Nu era cuminte, nu stătea liniştit şi deranja întreaga clasă. Nu se putea stăpâni. Ea a remarcat, de asemenea, că dezvolta o atitudine rebelă. Ni s-a recomandat să-l ducem într-o clasă cu un program de instruire specială şi să-l ducem la un medic pentru a-i prescrie un medicament care să-l liniştească. Eram distruşi!

Medicamentul nu a fost alegerea potrivită pentru Ronnie, însă medicul pediatru ne-a dat unele sugestii practice. Era de părere că Ronnie este un copil inteligent şi plictisit; aşadar, ne-a sugerat să-i dăm mereu lui Ronnie o ocupaţie, să-i oferim iubire, mai multă iubire şi să fim răbdători şi pozitivi. El credea că Ronnie nu avea să mai fie o asemenea problemă odată cu trecerea anilor şi cu schimbarea regimului alimentar.

Am înţeles că fiul nostru are nevoie să fie tratat cu atenţie, că are nevoie să fie ajutat să înveţe să-şi canalizeze energia într-o direcţie pozitivă. Aceasta avea să ia mult timp; aşadar, ne-am schimbat programul nostru zilnic şi am petrecut mai multe ore pregătind împreună cu el lecţiile pentru şcoală, învăţându-l şi explicându-i lucrurile cu răbdare. Am încetat să mai folosim cuvinte negative şi să-l mai condamnăm pentru neatenţia şi greşelile lui. Obiectivul nostru era să facem ca puţinul său respect de sine să crească. În loc să comandăm sau să pretindem, discutam. Dacă era vorba despre o decizie care îl privea, îi ceream părerea.

Unele lucruri care erau normale pentru alţi copii nu erau uşoare pentru Ronnie. De exemplu, el a trebuit să înveţe cum să fie răbdător, cum să fie calm, cum să stea liniştit şi cum să-şi controleze activitatea sa fizică exagerată. Dar aceasta se putea controla. Odată ce a înţeles că trebuie să facă un efort conştient pentru a se linişti şi pentru a se gândi la ce anume făcea sau avea să facă, a început să capete încredere şi să se adapteze. La vârsta de 13 ani, comportamentul său era normal. Din fericire, de atunci încoace lucrurile au mers bine, chiar şi în anii adolescenţei, de obicei plini de atitudini rebele.

Dividendele obţinute din faptul că i-am oferit lui Ronnie foarte multă dragoste şi, în egală măsură, timp şi răbdare au fost plătite cu generozitate!“

[Notă de subsol]