Clevetirea — De ce este atrăgătoare?

ÎN chineză se spune shén-tán; în finlandeză, juoru; în italiană, pettegolézzo; în spaniolă, chisme; în engleză gossip. Da, clevetirea există peste tot. În unele limbi, clevetirea are o conotaţie totalmente negativă. În limba română, termenul „clevetire“ sau bîrfeală înseamnă o vorbire răuvoitoare la adresa cuiva, sau o defăimare.

Este bine să reţinem că în limba română, termenul are doar o conotaţie negativă. De aceea el comunică ideea a ceva răutăcios sau dăunător. Şi aceasta deoarece a vorbi în mod inutil şi defăimător este un lucru dăunător sau generator de probleme. El poate degenera chiar în calomnie, care a fost definită drept o „afirmaţie mincinoasă şi tendenţioasă făcută cu scopul de a discredita onoarea sau reputaţia cuiva“. Nu este deci de mirare că un proverb din vechime spune: „Vîntul de noapte aduce ploaia şi limba clevetitoare aduce o faţă mîhnită“. — Proverbe 25:23, BC.

Avînd în vedere puterea sa de a prejudicia, de ce considerăm deseori clevetirea ca fiind irezistibilă şi atrăgătoare? Şi ce se poate face pentru a stabili graniţa între vorbirea inofensivă şi clevetire?

Un mijloc de a schimba informaţii

Unul dintre motivele de bază care conduc la clevetire este faptul că oamenii se interesează unii de alţii. În mod natural, sîntem, deci, înclinaţi să vorbim despre alţi oameni. Aşa cum a declarat cîndva antropologul Max Gluckman: „Zilnic, şi o mare parte din fiecare zi, majoritatea dintre noi clevetim. Cred că dacă ar trebui să ţinem o evidenţă a modului în care ne utilizăm timpul în care nu dormim, pentru unii dintre noi clevetirea ar urma imediat după «munc㻓.

Cînd este moderată şi amabilă, vorbirea despre alţii poate servi la un schimb de informaţii utile, ca mijloc de a afla ultimele evenimente. Aceasta poate include lucruri inocente, cum ar fi cine s-a căsătorit, cine este însărcinată şi cine a murit, sau poate fi o simplă discuţie plină de haz, care este lipsită de intenţii maliţioase.

Foarte des, însă, vorbirea inutilă trece dincolo de graniţele corectitudinii şi bunului simţ. Faptele sînt înflorite, exagerate sau deformate. Umilirea altora devine o sursă de umor. Intimitatea este violată. Lucrurile confidenţiale sînt date pe faţă. Reputaţia este lezată sau distrusă. Lucrurile demne de laudă sînt eclipsate de lamentări, murmure şi critici pedante. Pentru cel despre care s-a vorbit este o slabă consolare să ştie că nu s-a intenţionat ca el să fie ofensat. Clevetirea dăunătoare a fost, aşadar, comparată cu noroiul aruncat pe un perete curat. Chiar dacă nu se lipeşte, întotdeauna lasă o pată urîtă.

Pentru a fi acceptaţi

Un alt motiv datorită căruia putem fi uşor atraşi în clevetire este dorinţa naturală de a fi simpatizaţi şi acceptaţi de alţii. „Pentru un motiv sau altul“, au scris psihologii John Sabini şi Maury Silver, „eşti obligat să vorbeşti; şi clevetirea este un mod plăcut, uşor şi universal acceptat de a te achita de această obligaţie“ (Moralities of Everyday Life). Prin extensie, aşadar, clevetirea este combustibilul necesar pentru conversaţie, o modalitate de a fi acceptat.

Problema este că oamenii tind să fie mai interesaţi de informaţiile negative decît de cele pozitive. Unii par chiar să se bucure de lucrurile senzaţionale şi scandaloase. Clevetirea serveşte, aşadar, la trezirea interesului: cu cît mai impresionantă sau scandaloasă este o noutate, cu atît este mai bine. Rareori există vreo preocupare pentru dovedirea unor afirmaţii scandaloase.

Clevetirea în cadrul mijloacelor de informare

Acest gen de clevetire face apel la o altă slăbiciune umană — curiozitatea exagerată. Ne place să cunoaştem secretele. Ne place să ştim ceea ce alţii nu ştiu. Încă în 1730, cînd Benjamin Franklin a început redactarea unei rubrici de cronică mondenă pentru periodicul Pennsylvania Gazette, s-a înţeles faptul că oamenii ar plăti pentru a citi clevetiri.

Clevetirea în cadrul presei continuă să prospere. În Europa, chioşcurile de ziare efectiv abundă în ziare şi reviste specializate în cronica mondenă conţinînd relatări despre familii regale, automobilişti şi alte celebrităţi internaţionale. Un articol de ziar spunea, de fapt, că clevetirea alimentează un mare număr de afaceri.

Dar, curiozitatea morbidă de a şti ce se petrece în intimitatea căminelor, a dormitoarelor şi în mintea oamenilor serveşte oare la ceva util? Poate fi sănătoasă citirea şi vizionarea unor lucruri care tind să suscite dorinţele impure? Evident, clevetirea din presă satisface o curiozitate care trece dincolo de limitele rezonabile.

„Am auzit-o“

Zvonurile neîntemeiate şi informaţiile false alimentează, şi ele, clevetirea dăunătoare. Unele zvonuri au cauzat panică, moarte şi dezastru. Numai în lumea afacerilor, costul a fost incalculabil. Unei reţele de restaurante cu servire rapidă i-a trebuit peste un an de zile pentru a combate un zvon fals potrivit căruia preparatele sale din carne conţineau viermi. O companie producătoare de săpun a cheltuit ani de zile — şi milioane de dolari — încercînd să înlăture un zvon potrivit căruia simbolul său corporativ ar fi un simbol al lui Satan şi că însăşi compania ar fi implicată într-un anumit fel în cultul demonic.

Totuşi, persoanele individuale sînt cele care suferă cele mai mari dureri de inimă şi prejudicii în urma zvonurilor. Însă, deoarece poveştile neobişnuite tind să fie fascinante, oamenii sînt înclinaţi să le promoveze fără să se preocupe prea mult de temeinicia lor sau de consecinţe.

Calomnia

Invidia şi ura sînt adesea la rădăcina celei mai distructive forme de clevetire — calomnia. Cuvîntul grec pentru „calomniator“ este di·aʹbo·los, cuvînt tradus în Biblie prin Diavol (Apocalips 12:9). Titlul i se potriveşte, deoarece Satan este marele calomniator al lui Dumnezeu. Asemenea lui Satan, unii vorbesc despre alţii avînd intenţii rele. Uneori, motivul este răzbunarea, ca rezultat al sentimentelor rănite, sau gelozia. În orice caz, ei caută să-şi promoveze propriul interes distrugînd bunul renume al altora.

Deşi calomnia este, în mod evident, cea mai condamnabilă formă de clevetire, angajarea în oricare formă de clevetire jignitoare sau generatoare de probleme este o dovadă de necinste şi de iresponsabilitate. Aşadar, cum poate cineva preveni ca o vorbire inofensivă să degenereze într-o calomnie dăunătoare?

[Legenda fotografiei de la pagina 5]

Vorbirea amicală serveşte uneori schimbului de informaţii utile şi întreţine conversaţia

[Legenda fotografiei de la pagina 6]

Clevetirea este ca noroiul aruncat pe un perete curat. Chiar dacă nu se lipeşte, întotdeauna lasă o pată urîtă

[Legenda fotografiei de la pagina 7]

Unii clevetesc pentru a fi în centrul atenţiei