Puterea clevetirii

SINUCIDEREA tinerei femei a tulburat liniştitul orăşel englez. Dar şi mai senzaţională a fost concluzia procurorilor însărcinaţi cu anchetarea cazului: «A fost ucisă de clevetirea fără temei!» Evident, numele, reputaţia şi în cele din urmă viaţa tinerei femei au fost distruse de vorbele maliţioase şi fără temei ale concetăţenilor ei. — Rumor and Gossip — The Social Psychology of Hearsay, de Ralph L. Rosnow şi Gary Alan Fine.

Deşi rezultatele sînt rareori atît de tragice, nu există nici o îndoială cu privire la puterea înfricoşătoare a clevetirii. Pe de o parte, faptul de a vorbi despre alţii poate fi considerat drept un mijloc obişnuit de a face schimb de informaţii utile. Pe de altă parte, acest lucru poate fi răspunzător de tulburare în guverne, dezbinare în familii, ruinare a carierei.

Clevetirea a fost acuzată că ar fi provocat nopţi fără somn, dureri de inimă şi indigestie. Şi, fără îndoială, ea ţi-a cauzat şi ţie într-o ocazie sau alta o anumită nelinişte. De fapt, scriitorul William M. Jones avertizează că în lumea afacerilor „trebuie să accepţi posibilitatea că, în cursul carierei tale, cineva va încerca să-ţi distrugă reputaţia“.

Clevetirea este dezaprobată în mod aproape universal. Printre indienii seminoli din Statele Unite, „faptul de a vorbi lucruri rele despre cineva“ este pus în aceeaşi categorie cu a minţi sau a fura. Într-o comunitate vest-africană, bîrfitorii riscau să li se taie buzele sau, şi mai rău, riscau să fie executaţi! Într-adevăr, pe parcursul istoriei s-au luat măsuri pentru a pune frîu clevetirii.

Între secolele al XV-lea şi al XVIII-lea, în Anglia, Germania şi mai tîrziu în Statele Unite, aşa numita metodă a scufundării pe scaun era utilizată în mod obişnuit pentru a-i face de ruşine pe clevetitori şi a-i determina să abandoneze flecăreala dăunătoare. Această metodă consta în legarea vinovatului de un scaun şi scufundarea lui de repetate ori în apă.

Deşi acest mod de pedepsire nu mai este utilizat de mult timp, ca şi ţintuirea la stîlpul infamiei şi punerea cu picioarele în butuci, totuşi, războiul împotriva clevetirii continuă chiar şi în zilele noastre. De-a lungul anilor 1960, de exemplu, în Statele Unite s-au înfiinţat centre de dezminţire a zvonurilor potenţial dăunătoare activităţilor guvernului. Servicii similare au fost instituite în Irlanda de Nord şi în Anglia. Au fost emise chiar legi pentru a pune frîu clevetirii destinate să cauzeze prejudicii economice anumitor instituţii financiare.

În pofida acestor eforturi, clevetirea supravieţuieşte. Ea este plină de viaţă şi înfloritoare. Nici legile, nici alte metode umane nu au reuşit pînă în prezent să elimine efectul său devastator. Clevetirea există peste tot: în cartiere, în birouri, în magazine, la petreceri, în familii. Ea cuprinde toate culturile, rasele, civilizaţiile şi orice nivel social. Un expert a spus: „Clevetirea este atît de obişnuită încît este aproape ca răsuflarea“. El a mai spus: «Ea este profund înrădăcinată în natura umană».

Într-adevăr, clevetirea dezvăluie uneori o latură foarte întunecată a naturii umane, o latură care găseşte plăcere în a păta reputaţia, a deforma adevărul şi a distruge vieţi. Însă, faptul de a vorbi despre alţii nu este ceva neapărat greşit. Acest lucru poate avea şi o latură pozitivă. Da, cunoaşterea graniţei dintre clevetirea dăunătoare şi vorbirea inofensivă este cheia evitării faptului de a-i transforma pe alţii şi pe noi înşine în victime.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 4]

Una din metodele prin care se încerca corectarea clevetitorilor

[Provenienţa ilustraţiei]

Historical Pictures Service