Ce s-a întîmplat cu dinozaurii?

„PALEONTOLOGIA se ocupă cu studiul fosilelor. Prin expresia „fosile“ înţelegem urme ale vieţii din epocile trecute. Dar, potrivit afirmaţiei unui paleontolog, „aceasta este o ştiinţă foarte speculativă şi foarte dogmatică“. Acest fapt este evident şi în cazul dinozaurilor. Enumerînd anumite ipoteze teoretice cu privire la ceea ce s-ar fi putut petrece cu dinozaurii, savantul G. L. Jepson, de la Universitatea Princeton, s-a exprimat astfel:

„Numeroşi autori, cu diverse pregătiri de specialitate opinează că dispariţia dinozaurilor poate fi pusă în legătură cu modificarea nefavorabilă a climei şi a condiţiilor de hrană. (...) Alţii presupun că anumite boli şi paraziţi, (...) schimbarea presiunii atmosferice sau a compoziţiei acesteia, gazelor toxice, cenuşa vulcanică, excesul de oxigen degajat de plante, căderea unui mare număr de meteoriţi sau comete, apariţia unor mamifere mici care mîncau ouăle acestor reptile, o doză prea mare de radiaţii cosmice, devierea axei de rotaţie a pămîntului, inundaţiile, deriva continentelor, (...) secarea mlaştinilor şi a lacurilor, sau exploziile solare ar fi putut duce la dispariţia dinozaurilor“. — The Riddle of the Dinosaur (Enigma dinozaurilor).

Avînd în vedere aceste teorii este clar că oamenii de ştiinţă nu sînt în stare să spună cu certitudine: Ce anume s-a întîmplat cu dinozaurii?

Teoria dispariţiei bruşte

Cea mai recentă teorie în acest sens a fost prezentată de cuplul de savanţi tată şi fiu: Luis şi Walter Alvarez. În urma unor cercetări făcute în apropierea oraşului Gubbio din Italia centrală, Walter Alvarez a descoperit un strat curios de argilă roşie foarte fină situat între două straturi sedimentare. În stratul inferior s-au găsit multe fosile, dar în stratul superior aproape deloc. Acest fapt i-a condus pe geologi la ideea unei dispariţii bruşte a vieţii, iar acel strat roşiatic subţire a avut un rol important în acest eveniment.

În urma analizelor a reieşit că acest strat are o concentraţie de iridiu (un metal) de 30 de ori mai mare decît cea normală. Se ştia că o concentraţie atît de înaltă din acest element rar nu putea să provină decît din magma interioară a pămîntului sau din spaţiul cosmic. Cercetătorii au dedus că această cantitate mare de iridiu a provenit din impactul Pămîntului cu un asteroid gigantic, iar acest şoc a provocat dispariţia bruscă a dinozaurilor.

După descoperirea la Gubbio a acestui strat bogat în iridiu au fost descoperite depuneri similare şi în alte zone ale Pămîntului. A fost astfel dovedită ipoteza asteroidului? Unii dintre savanţi rămîn sceptici. Însă, după cum recunoaşte şi cartea The Riddle of the Dinosaur, descoperirea de la Alvarez a adus un „puternic stimulent în cadrul studiului asupra condiţiilor evoluţiei şi dispariţiei acestora“. Pe de altă parte, paleontologul Stephen Jay Gould recunoaşte că aceasta ar putea diminua „importanţa concurenţei dintre specii“.

Referitor la această nouă teorie şi la dispariţia aparent bruscă a dinozaurilor, un ziarist care se ocupă cu rubrica ştiinţifică emite următoarea părere: „Aceasta ar putea să zguduie temelia biologiei evoluţioniste şi să pună la îndoială noţiunea actuală de selecţie naturală“.

David Jablonski, de la Universitatea din Arizona, concluzionează că „stingerea numeroaselor specii de plante şi animale a intervenit brusc şi dintr-un motiv sau altul, într-un mod special. Dispariţiile masive nu se rezumă pur şi simplu la acumularea unui mare număr de victime. Trebuie să se fi produs un eveniment deosebit“. Dar şi apariţia lor a avut loc la fel de brusc. Scientific American face următoarea remarcă: „Fosilele descoperite atestă într-un mod indubitabil că cele două subspecii ale pterozaurilor au apărut brusc, fără etape prevestitoare, de altfel un fenomen destul de frecvent în paleontologie“. Această remarcă este aplicabilă şi în cazul dinozaurilor. Apariţia şi dispariţia lor, relativ bruscă, contrazice teoria general-acceptată a evoluţiei lente şi îndelungate.

Vîrsta dinozaurilor

Osemintele fosilizate ale dinozaurilor apar sistematic în straturile geologice inferioare celor care conţin fosile umane, de unde mulţi au dedus că dinozaurii au trăit într-o epocă anterioară omului. Geologii o numesc era mezozoică, care la rîndul ei poate fi subdivizată în trei perioade şi anume: cretaciul, jurasicul şi triasicul. Scara timpului folosită pentru aceste perioade este de ordinul zecilor de milioane de ani. Dar această scară a fost oare stabilită cu precizie?

Una dintre metodele de determinare a vîrstei fosilelor poartă numele de datarea cu ajutorul carbonului radioactiv. Prin această metodă se măsoară cantitatea de carbon radioactiv care s-a dezintegrat de la moartea acelui organism supus cercetării. „Cînd un organism moare, el încetează să absoarbă bioxid de carbon din aer şi astfel proporţia de izotopi scade treptat, pe măsură ce se continuă dezintegrarea carbonului radioactiv“, se precizează în cartea Science and Technology Illustrated (Ştiinţă şi tehnologie în imagini).

Pe de altă parte, această metodă de determinare a vîrstei are puncte foarte vulnerabile. În primul rînd, dacă vîrsta fosilei a fost estimată la 50 000 de ani, nivelul de radioactivitate a scăzut atît de mult încît măsurarea sa devine foarte dificilă. În al doilea rînd, chiar şi în eşantioanele cele mai recente acest nivel este atît de scăzut încît este foarte greu să fie măsurat cu exactitate. În al treilea rînd, oamenii de ştiinţă pot măsura numai viteza actuală de formare a carbonului radioactiv, dar nu pot să ştie care era concentraţia de carbon în timpurile îndepărtate.

Astfel, indiferent că pentru determinarea vîrstei fosilelor se utilizează metoda carbonului, potasiului sau a uraniului sau thoriului radioactiv, nu există nici un mijloc de a aprecia care a fost concentraţia acestor elemente în epocile de referinţă. Melvin A. Cook, profesor de metalurgie şi siderurgie, confirmă acest lucru în următorii termeni: „Omul nu poate decît să presupună concentraţia materialelor radioactive şi, din acest motiv, rezultatele obţinute nu constituie altceva decît simple presupuneri“. Este normal să fi existat variaţii, mai ales dacă luăm în considerare faptul că Potopul din zilele lui Noe, care a avut loc acum 4 300 de ani, a produs schimbări foarte mari atît pe Pămînt, cît şi în atmosferă.

Declaraţiile geologilor Charles Officer şi Charles Drake, de la Institutul Dartmouth, permit existenţa unor îndoieli şi mai mari cu privire la metoda datării cu ajutorul carbonului radioactiv: „Concluzia noastră este că iridiul şi alte elemente asociate acestuia nu s-au depus instantaneu (...), ci că au fost aduse mai degrabă în cantităţi enorme, dar în mod discontinuu într-un interval relativ scurt, cuprins între 10 000 şi 100 000 de ani“. Ei argumentează că detaşarea şi deriva continentelor au provocat perturbaţii pe întreaga planetă, cauzînd erupţii vulcanice care au întunecat lumina Soarelui şi au poluat atmosfera cu gaze toxice. Bineînţeles că aceste activităţi vulcanice au putut modifica substanţial nivelul radioactivităţii, şi acestui fapt i se pot datora şi rezultatele deformate furnizate de orologiile radioactive ale ştiinţei moderne.

Dinozaurii şi Geneza

Cu toate că metoda determinării vîrstei (fosilelor) pe baza radioactivităţii unor elemente este considerată ca o inovaţie, în realitate este fundamentată numai pe speculaţii şi presupuneri. În contrast cu aceasta, relatarea biblică despre creaţie, descrisă în primul capitol din Geneza, precizează într-un mod simplu şi accesibil succesiunea generală a creaţiei. Nimic din aceste pagini nu se opune ideii că formarea Pămîntului ar fi pretins miliarde de ani, nici că amenajarea sa pentru a-l face locuinţa oamenilor să se fi realizat în multe milenii, pe care Scripturile le împart în şase „zile“ sau perioade de creaţie.

Este posibil ca unele specii de dinozauri (şi pterozauri) să fi fost create în cea de-a cincea perioadă, din cele enumerate în cartea Genezei, în care Dumnezeu a creat „creaturile zburătoare“ şi „marii monştri marini“. Probabil că alte specii de dinozauri au fost create în decursul celei de-a şasea „zi“ de creare. Marea lor varietate şi lăcomia exagerată a dinozaurilor se încadrează bine în acea împrejurare care a fost foarte propice pentru dezvoltarea abundentă a vieţii vegetale. — Geneza 1:20–24.

Atunci cînd dinozaurii şi-au îndeplinit scopul prevăzut de Dumnezeu, viaţa lor a luat sfîrşit. Cînd? Cum s-a întîmplat? Biblia nu ne relatează nimic pe această temă. Putem fi siguri că Iehova a creat dinozaurii cu un scop bine definit, chiar dacă momentan nu înţelegem exact acest scop. Dinozaurii nu au constituit un produs al evoluţiei, şi cu atît mai puţin o eroare a creaţiei. Faptul că ei apar brusc în straturile de fosile, fără evoluţii prealabile, şi că au dispărut tot aşa de brusc, fără alte verigi de succesiune, constituie un argument foarte clar împotriva teoriei conform căreia aceste animale au evoluat din altele inferioare în decursul multor milioane de ani. Aşadar, mărturia obţinută prin cercetarea fosilelor nu sprijină teoria evoluţionistă. Mai degrabă este în armonie cu ceea ce spune Biblia despre activitatea de creare a lui Dumnezeu.

[Text generic pe pagina 10]

Informaţiile despre fosilele dinozaurilor atestă mai degrabă creaţia decît evoluţia