Prematurii au nevoie de tandreţe
ESTE DUMINICĂ dimineaţa, ora trei. Nu ştiu ce mi-a declanşat în mod prematur durerile naşterii, poate un efort excesiv datorat numeroşilor oaspeţi veniţi să ne viziteze. Indiferent care a fost motivul, micuţul meu băiat s-a pregătit de naştere cu o lună mai devreme.
Travaliul a fost lung şi neregulat, prelungindu-se toată ziua de duminică şi toată noaptea următoare, fără ca naşterea să se producă. De mai multe ori moaşa a văzut capul copilului cu ocazia unei contracţii, dar la contracţia următoare el dispărea complet şi nu mai putea fi atins. Luni, la ora patru dimineaţa, după 25 de ore de la începutul durerilor moaşa a verificat pulsaţiile cardiace ale copilului, şi a înţeles că acesta se afla în pericol. Atunci m-a introdus sub oxigen şi m-a condus imediat la spital. Trei ore mai tîrziu, Danny era născut.
Atît eu cît şi soţul meu Bill, am remarcat că micuţul respira dificil căci plămînii săi nu funcţionau bine. Ne-a fost lăsat pentru cîteva secunde şi atunci am observat că respira mai bine cînd îl ţineam în braţe şi îi vorbeam. Echipa medicală a hotărît că trebuia pus în incubator, iar eu, vlăguită de această lungă şi dificilă naştere, n-am fost în stare să comentez nimic.
La 9:30, pediatrul a venit să mă vadă. El a spus că examinase copilaşul şi că, după părerea lui, totul părea să decurgă bine; de altfel, trebuia să-mi fie adus, pentru ca să-l alăptez. Am aşteptat, dar degeaba. S-a făcut ora 10, 11, 12 şi totuşi Danny nu apărea. În sfîrşit, la puţin timp după prînz, a venit o infirmieră de la secţia de nou-născuţi şi mi-a făcut acest anunţ alarmant: „Copilul dumneavoastră face o retracţie toracică şi dilatare; a trebuit să-l punem în incubator“. Acestea fiind spuse şi fără alte explicaţii, ea a plecat.
Vă puteţi imagina efectul pe care l-au avut aceste cuvinte asupra mea, care eram deja epuizată nervos. Neştiind ce anume să înţeleg prin retracţie toracică şi dilatare, am chemat moaşa şi am întrebat-o dacă era ceva grav. „Da, mi-a răspuns ea, este foarte grav. Este ceva ce produce întotdeauna probleme în cazul prematurilor“.
„Ce vreţi să spuneţi?“ am întrebat eu. „Există riscul să moară?“
„Într-adevăr este posibil“, a răspuns ea. Atunci m-a sfătuit să insist pentru a-l vedea.
Cînd infirmierele mi-au spus că acest lucru nu era posibil decît după ce medicii terminau examinarea lui, am făcut o criză de nervi, şi aproape că am produs o perturbare în secţia respectivă. „Este copilul meu, este aproape de moarte şi nu-mi daţi voie nici măcar să-l văd?“, am strigat eu. Am fost condusă imediat la el. Nu puteam să-l iau în braţe pe Danny, dar o mică deschizătură în partea laterală a incubatorului îmi permitea să-mi introduc mîna şi să-l ating.
Avea un aspect îngrijorător. Nu respira bine şi eforturile lui se manifestau printr-o ridicare a muşchilor stomacului; nările îi erau larg dilatate, tocmai pentru că îi lipsea oxigenul (de unde expresiile retracţie toracică şi dilatare a nărilor). Mîinile şi picioarele îi erau negre din lipsă de oxigen.
Mi-am introdus mîna în interiorul incubatorului şi am început să-l masez uşurel de la cap pînă la picioare, spunîndu-i cît de mult îl iubeam. I-am vorbit mult despre tatăl lui, despre fratele său, Timmy, şi despre toată familia. I-am repetat că toţi îl iubeam şi doream să vină acasă. Mă asculta foarte atent şi masajele au contribuit la calmarea lui. Nimeni nu trebuie să mă convingă că dragostea face miracole. Am făcut personal această experienţă în ziua aceea. În interval de o jumătate de oră, respiraţia lui Danny devenise absolut normală, mîinile şi picioarele lui aveau acum culoarea roz.
Văzîndu-l, asistenta de serviciu a strigat: „Este incredibil! Priviţi-l! Respiră fără dificultate; şi priviţi-i mîinile şi picioarele!“ Fără să mai aştepte permisiunea medicului, ea l-a scos pe Danny din incubator şi mi l-a dat.
Criza trecuse, Danny era salvat. Acest episod s-a derulat acum mai bine de 7 ani. Încă şi acum, lui Danny îi place să mă asculte relatînd istoria naşterii sale, şi doreşte să le vorbesc şi altora despre ea. — Relatată de Mary Jane Triggs.