Infailibilitatea şi primii creştini

DOCTRINA infailibilităţii este strîns legată de aceea a „întîietăţii“, sau a puterii supreme a papei. În conformitate cu Enciclopedia Cattolica, „textele biblice care stabilesc întîietatea papei dovedesc în acelaşi timp infailibilitatea sa“. În sprijinul acestei doctrine, aceeaşi operă citează versetele următoare în care Cristos se adresează lui Petru:

Matei 16:18: „Tu eşti Petru, şi pe această masă stîncoasă îmi voi zidi congregaţia“.

Luca 22:32: „Dar eu m-am rugat pentru tine ca să nu se piardă credinţa ta, şi după ce te vei întoarce la Dumnezeu, să întăreşti pe fraţii tăi“.

Ioan 21:15–17: „Paşte mieii mei“. „Paşte oiţele mele“. „Paşte oile mele“.

Potrivit Bisericii catolice versetele de mai sus arată că 1) Petru era „prinţul apostolilor“, adică avea întîietate asupra lor, 2) el era infailibil şi 3) el trebuia să aibă „succesori“ care vor moşteni prerogativele sale: întîietatea şi infailibilitatea.

Giuseppe Alberigo, profesor de istorie ecleziastică, făcea însă acest interesant comentariu: „După cum se ştie, nici termenul ‘papa’, nici derivatul său ‘papalitate’ nu se găsesc în N.T. /Noul Testament/. Singurul personaj dominant este Isus din Nazaret. Luînd în considerare textele, este foarte dificil să recunoaştem în grupul de discipoli, şi îndeosebi în cel al apostolilor, un bărbat care să iasă în evidenţă mai presus de ceilalţi. Petru, Ioan, Iacob şi Pavel au toţi patru o personalitate distinctă şi toţi joacă roluri importante, diferite şi complementare. Printre apostolii lui Cristos, Petru ne este prezentat, în mod incontestabil, ca fiind unul dintre cei cărora Cristos le-a vorbit cel mai des, dar el nu este singurul şi nici cel mai important“.

Ce credeau primii creştini? Profesorul Alberigo răspunde: „Pe parcursul primelor secole, nu exista nici o elaborare doctrinală sau vreo reglementare cu privire la existenţa sau funcţia papei. ... Eventualitatea /existenţei/ unui ‘episcopos episcoporum’ /episcopul epicopilor/ era o aberaţie pentru Cyprian /scriitor din secolul al III-lea/, după cum afirma acesta în sinodul de la Cartagina“.

Cînd a prins rădăcini doctrina papalităţii? Profesorul Alberigo continuă: „Spre sfîrşitul secolului al IV-lea, Biserica romană a pretins din ce în ce mai insistent o funcţie apostolică adică un rol de coordonare pentru Bisericile din Occident“. „Conceptul ‘principatului’ lui Petru asupra apostolilor, bazat pe Matei 16:18“, a fost dezvoltat sub episcopatul lui Leon I /în secolul al V-lea/. „Nu se găseşte în N.T. nici o indicaţie a lui Isus cu referire la succesiunea lui Petru sau a altor apostoli“.

Dar versete ca cel din Matei 16:18, utilizat cel mai frecvent de către teologii catolici — susţin oare doctrina întîietăţii papei?

Cine este preţioasa „piatră“ de fundament?

„Tu eşti Petru /greceşte Peʹtros/, şi pe această masă stîncoasă /greceşte peʹtrai/ îmi voi zidi congregaţia“. Potrivit Bisericii catolice, marea asemănare dintre cei doi termeni arată că Petru este piatra de fundament a adevăratei Biserici, congregaţia creştină. Dar, întrucît Biblia face deseori aluzie la această piatră simbolică, este necesar să examinăm şi alte versete pentru a avea o înţelegere corectă a problemei. — Matei 16:18

Scripturile ebraice conţineau deja importante profeţii care anunţau apariţia unei pietre simbolice de fundament şi dublul rol pe care urma să-l aibă. Ea trebuia să se arate un instrument de salvare pentru cei care exercitau credinţa: „Iată că pun ca fundament în Sion o piatră, o piatră încercată, piatră unghiulară preţioasă a unui fundament sigur. Oricine exercită credinţă nu va intra în panică“. (Isaia 28:16) Pe de altă parte însă, aceasta trebuia să fie şi o stîncă de care israeliţii necredincioşi aveau să se poticnească. „Piatra pe care au respins-o constructorii a devenit capul unghiului“. (Psalm 118:22) „Ca o piatră de care te loveşti şi ca o stîncă de care te poticneşti, pentru cele două case ale Israelului“. — Isaia 8:14.

Un simplu om, şi îndeosebi impulsivul Petru, putea oare să îndeplinească dublul rol al pietrei simbolice? (Matei 26:33–35, 69–75; Marcu 14:34–42) În cine ar trebui noi să exercităm credinţă pentru a obţine salvarea? În Petru sau în cineva mai mare? De cine s-au poticnit israeliţii? De Petru sau de Isus? Scripturile arată clar că profeţiile referitoare la piatra de mare preţ s-au împlinit nu în persoana lui Petru, ci în aceea a Fiului Lui Dumnezeu, Isus Cristos. Conform cu Matei 21:42–45, Isus a aplicat asupra lui însuşi profeţiile din Isaia şi din Psalmul 118.

După cum se poate citi în 1 Petru 2:4–8, Petru însuşi, considera că Isus şi nu el era piatra de fundament. Cu o ocazie anterioară, atunci cînd s-a adresat conducătorilor religioşi iudei, el a afirmat că „Isus Cristos din Nazaret“ era „piatra care a fost tratată cu dispreţ de voi, constructorii, şi care a devenit capul unghiului“. — Fapte 4:10, 11.

Apostolul Pavel a aderat de asemenea la această idee, după cum arată textele din Romani 9:31–33; 1 Corinteni 10:4 şi Efeseni 2:20, acest ultim verset confirmînd clar că membrii congregaţiei creştine sînt „zidiţi pe fundamentul apostolilor şi profeţilor, piatra unghiulară de fundament fiind însuşi Cristos Isus“. El este totodată „capul congregaţiei“ pe care o conduce din ceruri. De altfel, el a declarat: „Eu sînt cu voi toate zilele pînă la încheierea sistemului de lucruri“. — Efeseni 1:22; 5:23; Matei 28:20; Coloseni 1:18.

Petru — Papă sau egal cu ceilalţi?

Ce instrument a folosit Isus pentru a dirija activitatea discipolilor săi fideli după înălţarea lui la cer? L-a desemnat oare pe vreunul dintre ei ca să fie „vicarul“ său, dîndu-i puteri depline şi făcînd din el un papă? Nu, el nu a stabilit o monarhie asupra congregaţiei. El a încredinţat mai degrabă paza turmei unui colegiu, sau grup de slujitori fideli. La începuturile sale, congregaţia creştină era dirijată de colegiul celor 12 apostoli la care au fost asociaţi bătrînii congregaţiei din Ierusalim.

Cei 12 apostoli, împreună, au fost aceia care au decis ce măsuri să fie luate pentru a-i ajuta materialiceşte pe cei săraci. (Fapte 6:1–6) După ce samaritenii au acceptat vestea bună, tot colegiul celor doisprezece a decis cine să meargă la ei, alegînd în acea împrejurare pe Petru şi pe Ioan. Cu această ocazie, se vede evident că Petru, departe de a lua o decizie cu de la sine putere, a fost doar unul dintre cei „trimişi“ de apostoli. — Fapte 8:14.

În sfîrşit, în cursul adunării ţinute la Ierusalim în jurul anului 49 e.n., „apostolii şi bătrînii“ au decis pe baza Scripturilor că nu era necesar ca neiudeii convertiţi la creştinism să fie circumcişi (Fapte 15:1–29) Relatarea istorică spune clar că nu Petru, ci Iacob, fratele vitreg al lui Isus, prezida întrunirea. Mai mult, el a închis discuţia prin aceste cuvinte: „Hotărîrea mea este deci de a nu-i mai împovăra pe aceia dintre naţiuni care se întorc la Dumnezeu“. (Fapte 15:19) Deci, ar fi putut Iacob să vorbească despre „hotărîrea sa“ dacă Petru, care era prezent, ar fi avut întîietate asupra apostolilor?

Enumerînd diferitele servicii care contribuiau la edificarea congregaţiei, apostolul Pavel nu a făcut nici o menţiune despre pretinsa demnitate de papă; dimpotrivă, el a citat serviciul colectiv efectuat de ansamblul apostolilor. — 1 Corinteni 12:28; Efeseni 4:11, 12.

Zelul şi spiritul său de iniţiativă l-au făcut pe Petru să aibă incontestabil, un rol pe care profesorul Alberigo îl consideră drept „considerabil“. Isus i-a încredinţat lui „cheile regatului cerurilor“. (Matei 16:19) Petru a folosit aceste chei simbolice pentru a da posibilitatea evreilor, samaritenilor şi apoi celor dintre naţiuni de a intra în Regatul cerurilor. (Fapte 2:14–40; 8:14–17; 10:24–48) El a primit de asemenea responsabilitatea de „a lega“, de „a dezlega“, sarcină pe care o împărţea cu ceilalţi apostoli. (Matei 16:19; 18:18, 19) El trebuia să păstorească congregaţia creştină, obligaţie care revine deopotrivă tuturor supraveghetorilor creştini. — Fapte 20:28; 1 Petru 5:2.

Însă, ceilalţi apostoli aveau calităţi creştine care făceau şi din ei „oameni de excepţie“. De exemplu, despre „Iacob, Chifa şi Ioan“, Pavel zice că ei „păreau a fi stîlpi“ ai congregaţiei. (Galateni 2:2, 9) Iacob, fratele vitreg al lui Isus, ocupa un loc deosebit de important. După cum am văzut, el a fost acela care a prezidat adunarea ţinută la Ierusalim, iar alte relatări atestă poziţia sa foarte înaltă. — Fapte 12:17; 21:18–25; Galateni 2:12.

Dumnezeu le-a conferit o mare putere discipolilor fideli ai lui Isus, inclusiv posibilitatea de a face minuni. Dar nicăieri nu se poate citi că le-a dat puterea de a fi infailibili în declaraţiile lor. În pofida fidelităţii sale, Petru a comis erori. El a fost criticat de către Isus şi, într-o ocazie, a fost corectat în mod public de către apostolul Pavel. — Matei 16:21–23; 26:31–34; Galateni 2:11–14.

Numai Sfintele Scripturi sînt infailibile, pentru că ele constituie Cuvîntul lui Dumnezeu. Petru vorbea despre „cuvîntul profetic“, la care trebuie să luăm aminte ca la o lampă care străluceşte. (2 Petru 1:19–21) Pentru a cunoaşte voinţa lui Dumnezeu, trebuie să ne punem încrederea în Cuvîntul său „viu“. (Evrei 4:12) Numai Cuvîntul lui Dumnezeu, şi nu cîteva definiţii neclare ale unor conducători religioşi oferă certitudinile de care omenirea are atît de mare nevoie. Astăzi, ca şi în primul secol, Isus Cristos se foloseşte de un grup de slujitori — supuşi greşelii, dar fideli — numiţi în mod colectiv „sclavul fidel şi prevăzător“. — Matei 24:45–47.

Cine formează acest sclav simbolic în zilele noastre? Un studiu aprofundat al Bibliei vă va permite să-l identificaţi. Martorii lui Iehova vor fi fericiţi să vă ajute.

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 8]

Cine este piatra de fundament? Cristos, care a rămas fidel, sau Petru, care l-a renegat de trei ori?