Infailibilitatea — Ce spun catolicii despre ea?
Ce gîndesc numeroşi catolici despre doctrina infailibilităţii pontificale? Luaţi în considerare următoarele comentarii culese de corespondentul revistei Treziţi-vă! în Italia:
A. M., avocat catolic din Bergamo, declară: „Cel care practică religia catolică trebuie să creadă în dogmele sale. Este clar că problema infailibilităţii papei nu poate fi obiectul unei explicaţii raţionale; este o problemă de credinţă. Crezi sau nu crezi în ea“.
P. S., un catolic din Palermo, afirmă: „Ceea ce are importanţă din punctul meu de vedere, nu este atît faptul că dogma are sau nu un suport biblic, cît faptul de a verifica aplicarea ei în Biserică şi utilitatea ei concretă în zilele noastre. Trăim într-o lume haotică, un adevărat Babilon în domeniul ideilor. Oamenii nu mai au certitudini şi au mare nevoie să se poată referi la o sursă absolut sigură“.
Alţi catolici se dovedesc critici. Se pare că secepticismul lor este legat de istoria papalităţii. „Deşi sînt catolic, îmi este greu să cred în această doctrină /infailibilitatea papei/ mărturiseşte L.J., ziarist la Roma. Istoria papilor o contrazice categoric“.
A. P., medic din Roma, spune: „Eu nu cred deloc în această dogmă. El este un om ca toţi ceilalţi; şi el face greşeli. Greşeşte, de exemplu, cînd se amestecă în politică. Numai Dumnezeu nu greşeşte niciodată“.
Părerile sînt împărţite. În 1982, la Roma, unde se află reşedinţa Vaticanului, 57% din catolici considerau infailibilitatea pontificală drept una dintre dogmele cele mai discutabile. În Portugalia, numai 54,6% din catolici o acceptau, iar în Spania aproximativ 37%.
Este posibil ca în loc să contribuie la unitatea Bisericii catolice, această dogmă să provoace în final controverse şi sciziuni? Istoria atestă faptul că ea a constituit de la început un motiv de controversă, polemica începînd în secolul al XIX-lea, chiar odată cu conciliul care a decis promulgarea ei.
Sciziuni şi intimidări
Este un lucru unanim cunoscut că în 1870 conciliul Vaticanului a fost zguduit de violente schimburi de cuvinte între episcopi şi cardinali. La Civiltà Cattolica din acel an vorbea despre o „vie agitaţie“, subliniind că nici măcar iezuiţii nu se aşteptau ca „un adevăr atît de sacru să întîlnească o asemenea opoziţie“.
Istoricul german Ferdinand Gregorovius a vorbit în scrierile sale despre „sesiuni furtunoase“. Cea care s-a ţinut la 22 martie 1870 a fost deosebit de vijelioasă. Josip Strossmajer, unul dintre numeroşii episcopi prezenţi la conciliu care s-a opus infailibilităţii pontificale, a fost redus la tăcere prin huiduielile episcopilor partizani ai dogmei. Potrivit dării de seamă a conciliului, în timp ce Strossmajer vorbea, aceşti episcopi îşi manifestau „zgomotos“ nemulţumirea şi „strigau“: „Îndepărtaţi-l!“ „Afară! Afară!“
Alţi istorici au arătat că papa şi curia romană /administraţia pontificală/ au exercitat mari presiuni asupra diferiţilor membri ai conciliului, cu scopul ca dogma să fie adoptată. În acest sens, istoricul catolic Roger Aubert menţionează o „dispută“ care a apărut între Pius al IX-lea şi cardinalul Guidi, din Bologna, ale cărui cuvinte în faţa conciliului nu fuseseră pe gustul papei. Deoarece în discursul său, cardinalul făcuse referire la tradiţie, Pius al IX-lea într-un acces de mînie, îi replicase: „Tradiţia sînt eu!“
Papa voia cu orice preţ ca doctrina să fie adoptată. El a declarat: „Decizia mea este atît de neschimbată încît dacă aş bănui conciliul că vrea să tacă, l-aş dizolva şi aş redacta definiţia eu însumi“. La Civiltà Cattolica a făcut această mărturisire: „Nu mai trebuie să minimalizăm sau să justificăm în mod apologetic manevrele la care s-au dedat majoritatea membrilor conciliului şi papa Pius al IX-lea, precum şi restricţiile şi dificultăţile de care se lovea minoritatea“.
O carte de istorie descrie astfel evenimentele: „Nunţii /ambasadorii/ papali au intimidat episcopii pentru ca să fie acceptat decretul infailibilităţii pontificale“. Însă, aceste „manevre“ nu au calmat mişcările opoziţiei; dimpotrivă, n-au făcut altceva decît să le activeze. După conciliu, o parte a clerului dizident s-a despărţit de Biserica catolică. Din această schismă s-a născut mişcarea „vechilor catolici“, care este activă încă în Austria, Germania şi Elveţia.
Scepticii de astăzi
De atunci, polemica în jurul dogmei nu s-a liniştit în mod real niciodată. În 1970, la apropierea centenarului proclamării sale, atacurile au devenit deosebit de aprige.
La sfîrşitul anilor ’60, un episcop olandez, Francis Simons, redacta o carte intitulată: Infailibilitatea: Mărturia faptelor (engl.) în care exprima în mod clar îndoielile sale asupra infailibilităţii Bisericii catolice şi a papei. Potrivit exprimărilor lui, din cauza acestei dogme „în loc să se dovedească o forţă a progresului şi a unor schimbări adecvate situaţiilor, Biserica a devenit o instituţie căreia îi este frică de nou şi care se preocupă numai să-şi apere poziţia“.
Puţin după aceea, eminentul teolog elveţian Hans Küng şi-a atras asupra sa fulgerele ierarhiei catolice pentru criticile sale acerbe exprimate în cartea Infailibil? O interpelare precum şi în alte scrieri. Apoi la sfîrşitul anilor ’70, August Hasler scria: „Este din ce în ce mai clar că dogma infailibilităţii pontificale nu are fundament nici în Biblie, nici în istoria primului mileniu al Bisericii“.
Teologii fideli dogmei Bisericii au ripostat în diferite moduri. La Civiltà Cattolica vorbeşte despre „muntele de dificultăţi, de intoleranţă şi de confuzie“ pe care l-a provocat „reafirmarea de către conciliul Vatican II a doctrinei întîietăţii sfîntului Petru“. Karl Rahner sublinia că „dogmele sînt legate de contextul lor istoric, şi deci sînt în permanenţă susceptibile de a fi reinterpretate“.
Dacă definiţiile dogmelor sînt subiecte de reinterpretare, cum mai pot fi ele infailibile? Cum pot ele să le dea credincioşilor certitudinile de care au nevoie? Dar, ceea ce este încă şi mai important, primii creştini urmau oare un papă infailibil?
[Text generic pe pagina 5]
„Greşeşte (...) cînd se amestecă în politică“. — Un medic din Roma.