Este papa „succesorul Sfântului Petru“?

ÎN 2002, papa Ioan Paul al II-lea i-a scris episcopului de Limburg (Germania) o scrisoare prin care anula o dispoziţie a acestuia cu privire la avort. În introducerea directivei sale, papa declara că este răspunzător pentru „binele şi unitatea fiecărei biserici în parte, în armonie cu voinţa lui Isus Cristos“. El a afirmat că are autoritatea să anuleze dispoziţia episcopului, întrucât, în calitate de papă, este considerat „succesorul Sfântului Petru“.

Potrivit unei explicaţii formulate de Biserica Romano-Catolică, „Cristos l-a numit pe Petru conducător al tuturor apostolilor“. În opinia Bisericii Catolice, „Cristos a stabilit că Petru trebuia să aibă fără întrerupere succesori în acest primat şi că aceşti succesori sunt episcopii Romei“ (New Catholic Encyclopedia, 2003, volumul 11, paginile 495, 496).

Aceste afirmaţii sunt de mare importanţă. Aţi verificat personal temeinicia lor? Să analizăm în continuare răspunsurile la trei întrebări: 1) Susţine Biblia afirmaţia potrivit căreia Petru a fost primul papă? 2) Ce spune istoria despre începuturile succesiunii papale? 3) Susţin învăţăturile şi conduita papilor afirmaţia că ei sunt succesorii lui Petru?

A fost Petru primul papă?

Pentru a dovedi că biserica este întemeiată pe apostolul Petru, catolicii folosesc de multă vreme cuvintele din Matei 16:18, unde Isus a spus: „Tu eşti Petru şi pe această stâncă îmi voi zidi congregaţia“. De fapt, aceste cuvinte sunt scrise la baza cupolei bazilicii Sf. Petru din Roma.

Augustin, un venerat Părinte al Bisericii, a declarat cu o anumită ocazie că biserica, sau congregaţia creştină, era zidită pe apostolul Petru. Totuşi, spre sfârşitul vieţii sale, Augustin şi-a schimbat părerea cu privire la semnificaţia cuvintelor lui Isus. Într-o lucrare intitulată Retractări, Augustin a susţinut că Isus era cel pe care a fost zidită congregaţia, nu Petru.a

Este adevărat că apostolul Petru ocupă un loc important în Evanghelii. De exemplu, Isus i-a luat cu el pe trei dintre apostolii săi — Ioan, Iacov şi Petru — la câteva ocazii speciale (Marcu 5:37, 38; 9:2; 14:33). Isus i-a încredinţat lui Petru „cheile regatului cerurilor“, pe care acesta le-a folosit pentru a deschide calea spre Regat, mai întâi iudeilor şi prozeliţilor, apoi samaritenilor şi, în cele din urmă, oamenilor din naţiuni (Matei 16:19; Faptele 2:5, 41; 8:14–17; 10:45). Fiind o persoană comunicativă, Petru a fost de câteva ori purtătorul de cuvânt al apostolilor, ca grup (Faptele 1:15; 2:14). Dar indică toate acestea că Petru era capul congregaţiei din secolul I?

Apostolul Pavel a scris că Petru primise „un apostolat la cei circumcişi“ (Galateni 2:8). Totuşi, din contextul cuvintelor lui Pavel nu reiese că Petru conducea congregaţia. Pavel s-a referit la misiunea lui Petru de a le predica iudeilor.

Deşi Petru a primit o responsabilitate importantă, nicăieri în Biblie nu se spune că el ar fi pretins că este capul congregaţiei şi că, în această calitate, ar fi luat decizii pentru discipoli, ca grup. În scrisoarea sa, Petru a spus că este „apostol“ şi „bătrân“, nimic mai mult (1 Petru 1:1; 5:1).

Ce spune istoria despre începuturile papalităţii?

Când şi cum a apărut conceptul de papalitate? Ideea că era normal ca un bărbat să caute întâietate printre fraţii săi de credinţă a prins rădăcini chiar în timpul vieţii apostolilor. Cum au privit apostolii acest mod de gândire?

Apostolul Petru însuşi le-a spus bărbaţilor care erau în fruntea congregaţiei ‘să nu stăpânească peste cei care sunt moştenirea lui Dumnezeu’. Ei trebuiau să se încingă cu „umilinţă unii faţă de alţii“ (1 Petru 5:1–5). Apostolul Pavel a avertizat că în mijlocul congregaţiei urmau să se ridice bărbaţi care aveau ‘să vorbească lucruri denaturate ca să-i tragă pe discipoli după ei’ (Faptele 20:30). Spre sfârşitul secolului I e.n., apostolul Ioan a scris o scrisoare în care l-a mustrat cu asprime pe un discipol numit Diotref. De ce? Un motiv a fost că lui Diotref ‘îi plăcea să aibă locul întâi’ în congregaţie (3 Ioan 9). Aceste sfaturi date de apostoli au constituit un obstacol şi au contracarat pentru o vreme ambiţiile celor ce căutau întâietate (2 Tesaloniceni 2:3–8).

La puţin timp după moartea ultimului apostol, unii bărbaţi au ajuns să aibă întâietate în congregaţie. Într-o lucrare se spune: „Probabil că, până pe la mijlocul secolului al doilea, la Roma nu a existat niciun episcop «monarhic»“ (The Cambridge History of Christianity). În secolul al treilea, episcopul de Roma a pretins că are cea mai mare autoritate, cel puţin peste unele biserici.b Pentru a întări această idee, unii au întocmit o listă cu succesorii lui Petru.

Însă această listă nu vine prea mult în sprijinul afirmaţiei că episcopul de Roma are cea mai mare autoritate. De ce? În primul rând, pentru că unele nume din listă nu pot fi verificate. Un lucru şi mai important, argumentele care au stat la baza întocmirii listei nu sunt solide. În ce sens? Chiar dacă Petru ar fi predicat în Roma, după cum sugerează unele lucrări laice din primele două secole, nu există niciun indiciu că el ar fi fost capul congregaţiei de acolo.

O dovadă în această privinţă o constituie faptul că, atunci când le-a scris creştinilor din Roma, apostolul Pavel a inclus o listă lungă cu nume ale creştinilor din acea congregaţie. Totuşi, el nu l-a menţionat deloc pe apostolul Petru (Romani 16:1–23). Dacă Petru ar fi fost capul congregaţiei, ne-am putea imagina că Pavel l-a uitat sau chiar l-a ignorat?

În plus, cam în aceeaşi perioadă în care Petru a scris prima sa scrisoare inspirată, Pavel i-a scris a doua oară lui Timotei. În această scrisoare, Pavel n-a ezitat să menţioneze Roma. De fapt, Pavel a scris şase scrisori din Roma, dar în niciuna dintre ele nu l-a menţionat pe Petru.

La aproximativ 30 de ani după ce Pavel şi-a redactat scrisorile, apostolul Ioan a scris trei scrisori şi cartea Revelaţia. Nicăieri în scrierile lui Ioan nu citim că biserica, sau congregaţia, din Roma ar fi fost cea mai importantă. Mai mult, Ioan nu face nicio referire la vreun conducător al bisericii care să fi deţinut poziţia supremă, ca pretins succesor al lui Petru. Prin urmare, nici Biblia, nici dovezile istorice nu susţin afirmaţia că Petru s-ar fi proclamat primul episcop al congregaţiei din Roma.

Susţin învăţăturile şi conduita papilor afirmaţia că ei sunt succesorii lui Petru?

Ar fi de aşteptat ca o persoană care pretinde că este „succesorul Sfântului Petru“ şi „vicarul lui Cristos“ să urmeze conduita şi învăţăturile lui Petru şi ale lui Cristos. De exemplu, a acceptat Petru un tratament special din partea fraţilor săi de credinţă? Nu. El nu a acceptat să-i fie adresate niciun fel de formule de reverenţă (Faptele 10:25, 26). Ce putem spune despre Isus? El a zis că a venit pe pământ ca să le slujească altora, nu ca să i se slujească (Matei 20:28). Ce reputaţie au în schimb papii? Se străduiesc ei să nu iasă în evidenţă, refuză titlurile pompoase şi evită să-şi etaleze bogăţiile şi puterea?

Petru şi Cristos au fost integri din punct de vedere moral şi au promovat pacea. Să ne gândim, prin comparaţie, la ce spune o enciclopedie catolică despre papa Leon al X-lea: „Implicat în politică şi adesea în tranzacţii bazate pe nepotism şi dedicat plăcerilor lumeşti extravagante, Leon al X-lea şi-a neglijat mult mai importantele sarcini de natură spirituală“ (Lexikon für Theologie und Kirche). Karl Amon, preot catolic şi profesor de istorie a bisericii, spune că unele consemnări demne de încredere făcute despre papa Alexandru al VI-lea dezvăluie „un număr înspăimântător de acţiuni lipsite de scrupule, precum şi abuzuri de autoritate, simonie şi imoralitate“.

Ce putem spune despre învăţăturile papilor în comparaţie cu cele ale lui Petru şi ale lui Cristos? Petru nu a crezut că toţi oamenii buni merg la cer. El a spus foarte clar despre regele David, care a fost un om bun: „David n-a urcat la ceruri“ (Faptele 2:34). În plus, Petru nu i-a învăţat pe alţii că nou-născuţii ar trebui să fie botezaţi. El a arătat mai degrabă că botezul este un pas pe care o persoană credincioasă îl face în mod conştient (1 Petru 3:21).

Isus şi-a învăţat discipolii că niciunul dintre ei n-ar trebui să încerce să fie mai presus de ceilalţi. El a spus: „Dacă vrea cineva să fie primul, trebuie să fie ultimul dintre toţi şi slujitorul tuturor“ (Marcu 9:35). Cu puţin timp înainte de moartea sa, Isus le-a dat continuatorilor săi următoarea directivă clară: „Dar voi să nu vă numiţi Rabi, fiindcă unul singur este învăţătorul vostru, în timp ce voi toţi sunteţi fraţi. Mai mult decât atât, să nu numiţi tată al vostru pe nimeni pe pământ, căci unul singur este Tatăl vostru, Cel ceresc. Şi să nu vă numiţi «conducători», pentru că unul singur este Conducătorul vostru, Cristosul“ (Matei 23:1, 8–10). Ce credeţi? Au susţinut papii de-a lungul istoriei învăţăturile lui Petru şi ale lui Cristos?

Unii spun că un papă ar trebui să-şi păstreze funcţia chiar dacă nu trăieşte la înălţimea normelor creştine. Vi se pare raţional acest punct de vedere? Isus a spus: „Orice pom bun dă roade bune, dar orice pom rău dă roade rele; pomul bun nu poate da roade rele, nici pomul rău nu poate da roade bune“. Având în vedere dovezile, credeţi că Petru sau Cristos ar vrea să aibă vreo legătură cu roadele produse de papi? (Matei 7:17, 18, 21–23)

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiilor de la pagina 25]

Arată dovezile că papii au urmat exemplul lui Petru?