Am văzut că mâna lui Iehova nu este niciodată prea scurtă

La scurt timp după aceea, a venit la ușă un bărbat ca să vorbească din Biblie. Tatăl meu l-a întrebat din prima: „Poți să-mi explici Trinitatea ca s-o înțeleg?”. Bărbatul i-a răspuns: „Nu, nu pot”. „Știam eu că nu poți”, i-a zis tata. Bărbatul, care era Student în Biblie, cum erau numiți atunci Martorii lui Iehova, a spus: „Stai puțin. Nu pot să-ți explic Trinitatea pentru că Biblia nu vorbește de ea”. Bunicul i-a lăsat să discute toată noaptea, iar dimineață, tata a plecat direct la muncă, fără să fi dormit deloc.

După ce a citit cărțile pe care i le-a dat acel Student în Biblie, tata s-a convins că găsise adevărul. Mai târziu, s-a căsătorit cu mama mea, Kathryn, și ulterior s-au botezat amândoi. Ei m-au învățat să-l iubesc pe Iehova, iar în 1945 m-am botezat și eu, chiar înainte să împlinesc nouă ani.

Urmez sfaturile părinților

Odată, tata mi-a zis: „Când ți se cere să faci ceva nou în serviciul lui Iehova, nu spune niciodată «Nu știu cum să fac». Mai bine, spune: «Sunt dispus să învăț și o să fac tot ce pot». Iehova te va ajuta pentru că «mâna lui nu e niciodată prea scurtă»”. (Numerele 11:23) Pentru părinții mei, lucrarea de predicare a fost mereu o prioritate, dându-mi un bun exemplu. Ei chiar s-au mutat într-o zonă din Oklahoma unde era nevoie de mai mulți vestitori. Exemplul lor m-a motivat să slujesc cu timp integral, așa că, în 1956, am început pionieratul regular.

Am urmat sfatul părinților mei și când am început să mă gândesc la căsătorie. Ei m-au îndemnat să caut o fată care îi slujește lui Iehova. Într-o zi, tata mi-a spus: „Când începi să ieși cu o fată, prezintă-i-o mamei tale. Dacă îi place de ea, ai toate șansele să fii fericit. Dacă nu, ai grijă!”. Mamei nu prea i-a plăcut de prima fată pe care i-am prezentat-o, dar i-a plăcut de Arlene, a doua fată.

Arlene s-a mutat de la ferma la care crescuse ca să fie mai aproape de sala Regatului. Pentru a se întreține, lucra la un azil de bătrâni, unde primea cazare și mâncare. Era foarte conștiincioasă și a devenit o pionieră regulară plină de zel. În 1959 ne-am căsătorit. Arlene și mama se înțelegeau foarte bine. De fapt, când eu și Arlene aveam unele dezacorduri, de cele mai multe ori, mama îi lua ei partea.

Am admirat mereu dorința lui Arlene de a se adapta la orice situație de dragul veștii bune. De exemplu, într-o vară, când slujeam într-un teritoriu nerepartizat din Kansas, nu ne-am putut găsi cazare. Așa că ne-am montat un cort într-un camping. Era atât de mic, încât n-aveam loc decât să dormim. În acel camping se putea campa doar cinci zile. Dar când i-am explicat administratorului pentru ce activitate am venit în Kansas, ne-a spus: „Puteți sta cât vreți”. N-o să uităm niciodată ce frumos a fost atunci!

La Școala Galaad și în Brazilia

Într-o zi, spre marea noastră surprindere, am primit prin poștă două cereri pentru Școala Galaad. Nu ceruserăm niciodată așa ceva. Dar, pentru că locuiam într-un cort, ne simțeam deja misionari. Așa că ne-am gândit: „De ce să nu completăm cererile și să devenim cu adevărat misionari?”. La scurt timp, am primit invitația de a participa la cea de-a 38-a clasă a Școlii Galaad. Am absolvit în noiembrie 1963 și am fost trimiși în Brazilia.

În 1964, când am ajuns în Brazilia, nu mai erau locuri în casele de misionari. Așa că a trebuit să stăm temporar la filiala din Rio de Janeiro și să slujim ca misionari în acea zonă. Cel mai greu ne-a fost să învățăm portugheza. În prima lună, studiam limba aproape în fiecare zi în jur de 11 ore. În a doua lună, studiam jumătate de zi, iar cealaltă jumătate mergeam în lucrare. La început am făcut unele greșeli jenante. De exemplu, într-o zi, în predicare, o femeie ne-a spus că soțul ei murise folosind un cuvânt pe care nu-l învățaserăm încă. Iar eu i-am zis: „Mă bucur să aud asta”. Totuși, femeia a fost înțelegătoare cu noi pentru că și-a dat seama că eram străini și că învățam portugheza.

Slujim bucuroși la Betel

După ce am slujit ca misionari câteva luni, am fost rugat să lucrez o zi pe săptămână la tipografia din Betel. Cam la un an după ce am sosit în Brazilia, am fost repartizați din teritoriu la Betel. Eu am lucrat la întreținere, iar Arlene la curățenie. Trebuie să recunosc că am fost puțin dezamăgit când am fost chemați la Betel. Amândoi iubeam lucrarea de predicare și speram ca într-o bună zi să slujim în lucrarea itinerantă. Totuși, am acceptat schimbarea de repartiție și am învățat să iubim Betelul. După câțiva ani, filiala s-a mutat în São Paulo.

De-a lungul anilor, am văzut cum Iehova a binecuvântat eforturile fraților de a satisface cererea tot mai mare de publicații din Brazilia. De exemplu, pentru că aveam nevoie de o presă de tipărit în plus, mi s-a cerut să mă ocup de achiziționarea ei. Am găsit o presă plană la mâna a doua la un preț foarte mic și m-am dus s-o văd. Am întrebat de ce o vindeau și mi s-a spus că mecanismul de alimentare cu hârtie era defect. Pentru că în rest era în stare bună, am decis s-o cumpărăm. După ce am adus presa la filială, am demontat componentele mai mari, m-am urcat pe ea și, când m-am uitat înăuntru, am văzut că singura problemă era un furtun rupt. Am schimbat furtunul, iar presa a funcționat perfect mulți ani.

Puterea rugăciunii

Întrucât lucrarea de predicare din Brazilia lua amploare tot mai mult, a fost necesar să extindem tipografia. Lângă una dintre clădirile noastre era un teren gol. Am încercat un an de zile să-l găsim pe proprietar, însă n-am dat de el. N-aveam de unde să știm că locuia la peste 1 000 km distanță, într-o zonă rurală în care nu existau nici servicii de telefonie, nici servicii poștale.

Cu toate acestea, am continuat să ne rugăm pentru asta. Am primit în cele din urmă răspuns când un bărbat care vizita Betelul ne-a spus că managerul unui magazin din apropiere îl cunoștea pe proprietarul terenului. Am mers la manager, iar el ne-a spus: „Îl vedeți pe bărbatul care bea bere la barul de peste drum? El e”. Ne-am dus imediat să vorbim cu acel bărbat, care, fără să stea prea mult pe gânduri, a acceptat să ne vândă terenul. Nu mai fusese în oraș de ani de zile, dar s-a întâmplat ca exact în acea zi să fie acolo. Lucrările de extindere a tipografiei au fost demarate rapid.

Ulterior, am primit o veste neașteptată de la sediul mondial: urma să primim două prese rotative noi. Dar ne-am dat repede seama că presele n-ar fi avut loc în tipografia noastră. I-am cerut din nou ajutorul lui Iehova în rugăciune. Chiar a doua zi am văzut că un alt vecin, care era tipograf, scotea niște prese de tipărit din clădirea sa. El își muta tipografia într-o altă locație și voia să vândă clădirea de lângă noi. Această clădire avea exact dimensiunile de care aveam nevoie pentru noile prese de tipărit.

Pe la jumătatea anilor ’70, clădirile filialei din São Paulo deveniseră neîncăpătoare. De această dată, Corpul de Guvernare a îndrumat Comitetul filialei să caute un teren într-o zonă rurală, unde se puteau face eventuale lucrări de extindere în viitor. Ne-am decis să cumpărăm un teren de lângă Cesário Lange, aflat la circa 150 km de São Paulo. Când am trimis la Corpul de Guvernare planurile de construcție ale noii tipografii, ei ne-au răspuns: „Gândiți la scară prea mică! Tipografia ar trebui să fie de două ori mai mare”. În plus, ne-au trimis planuri pentru o tipografie mult mai mare, pe care în cele din urmă am și construit-o.

Lecții de umilință

Ca membru al Comitetului filialei din Brazilia, uneori credeam că ideile mele erau cele mai bune. Totuși, când ascultam părerile celorlalți frați din Comitet, de cele mai multe ori îmi dădeam seama că nu era deloc așa. Am văzut că, atunci când există „mulți sfătuitori”, se ajunge la soluții mai bune. (Proverbele 15:22)

Odată, un frate care se ocupa cu expedierea publicațiilor a fost acuzat că le vorbea cu asprime altora. După ce am ascultat doar versiunea uneia dintre părți, am recomandat ca fratele să se întoarcă în congregația din care a venit. La puțin timp după aceea, am aflat că lucrurile n-au stat chiar așa cum mi s-a spus. Deși mi-a fost greu, mi-am recunoscut greșeala, iar fratele s-a întors la Betel, unde a slujit cu bucurie mai mulți ani. De aici am învățat o lecție importantă. Am înțeles cât de adevărate sunt cuvintele din Proverbele 18:13: „Dacă cineva răspunde înainte de a asculta, este o nebunie și o umilire pentru el”.

În 1964, când eu și Arlene am ajuns în Brazilia, erau circa 28 000 de vestitori. În prezent, sunt peste 926 000. Ce frumos a fost să vedem cum Iehova a grăbit lucrarea în Brazilia! (Isaia 60:22) Acum, când avem peste 80 de ani, suntem bucuroși că am început serviciul cu timp integral încă din tinerețe și am continuat să dăm ce am avut mai bun. Astfel, de-a lungul vieții am văzut că mâna lui Iehova nu este niciodată prea scurtă.