Iehova pregătește mereu o cale de ieșire

Anul 1976 a fost un an special pentru familia noastră. Într-o zi au venit la noi în vizită fratele mamei mele și soția lui. Pentru că începuse să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova, unchiul le-a povestit părinților mei ce învățase nou din Biblie. După ce a făcut referire la ce a spus Isus despre conducătorii religioși din timpul său în Matei, capitolul 23, el le-a arătat ce asemănări există între conducătorii religioși din timpul lui Isus și cei din timpurile noastre. Mama, o catolică devotată, a fost foarte surprinsă să afle că Isus îi condamnase pe conducătorii religioși atât de vehement și a vrut să vadă cu ochii ei ce spune Biblia.

Locuiam în Lituania, care pe atunci făcea parte din Uniunea Sovietică. Întrucât guvernul limitase mult libertatea religioasă, foarte puțini oameni aveau o Biblie. Așa că mama a împrumutat o Biblie de la biserică, a citit direct din ea și a văzut că Isus într-adevăr îi condamnase pe conducătorii religioși din timpul său pentru ipocrizia lor. Uimită, mama s-a întrebat ce altceva mai învăța Biblia și de aceea a cerut publicații de la Martorul cu care studia unchiul meu.

Nu după mult timp, familia noastră a început să asiste la întrunirile ținute de Martorii lui Iehova. Întrucât activitatea lor era interzisă, întrunirile se țineau de fiecare dată în alt loc, uneori chiar într-o pădure din apropiere. Mama s-a botezat ca Martoră în 1978, împreună cu sora mea geamănă, Danguolė, și cu mine. Aveam 15 ani pe atunci. Tatăl meu s-a botezat câțiva ani mai târziu.

Iehova pregătește o cale de ieșire în anii tinereții

La o lună după ce ne-am botezat, eu și Danguolė am început să fim persecutați la școală pentru poziția noastră de neutralitate. În timpul unui eveniment special, ținut în sala de festivități a școlii, profesoarele au observat că noi doi nu ne-am ridicat ca să cântăm imnul național. Ele l-au informat pe director, care la rândul lui a anunțat KGB-ul, așa cum era cunoscută poliția secretă. La scurt timp, un agent KGB a venit la noi acasă și ne-a interogat pe toți.

Eu și Danguolė a trebuit să înfruntăm și propaganda ateistă. De exemplu, când aveam 16 ani, ni s-a dat să facem un eseu cu tema „De ce nu cred în Dumnezeu”. Întrucât credeam în Dumnezeu, am luat o foaie de hârtie, am scris pe ea „Eu cred în Dumnezeu” și am pus-o pe bancă. Când profesoara a văzut ce-am scris, s-a înfuriat și a strigat: „Atunci scrie de ce crezi!”. Am fost bucuros că mi s-a dat voie să scriu despre credința mea. Și sora mea a făcut același lucru. Două colege au văzut ce scriam și au început și ele să scrie de ce cred în Dumnezeu. Aceasta este doar una dintre multele situații dificile în care am văzut că Iehova poate să pregătească „calea de ieșire”. (1 Corinteni 10:13)

Frații cu răspundere ne-au împrumutat pentru o lună un exemplar al cărții De la Paradisul pierdut la Paradisul recâștigat, publicată de Martorii lui Iehova. Din câte știu, pe atunci, în Lituania nu erau decât vreo patru sau cinci exemplare ale cărții. Eu și Danguolė ne gândeam: „Ce bine ar fi să putem păstra cartea asta!”. Dar pentru că nu era posibil, ne-am gândit să facem altceva: s-o scriem de mână. Chiar dacă ne-au durut mâinile de atâta scris, eram foarte bucuroși să avem această carte care să ne întărească credința.

În 1982, după ce am împlinit 19 ani, am fost condamnat la doi ani de închisoare pentru că am refuzat să mă înrolez în armată. Nu mi-a fost ușor să fiu închis cu atâția infractori, dar m-am bucurat că puteam din când în când să vorbesc cu alt Martor care era în aceeași închisoare cu mine. Mi-am executat pedeapsa și am fost eliberat. Din nefericire însă, aveam să mă mai întorc la închisoare.

Mă căsătoresc cu o soră care îl iubește pe Iehova

După ce am ieșit din închisoare, în 1984, am cunoscut-o pe Lidija, o soră frumoasă și spirituală din Ucraina, și ne-am căsătorit. După nuntă, Lidija s-a mutat cu mine în Lituania. Întrucât a crescut într-o familie de Martori ai lui Iehova, și ea a fost aspru persecutată în anii de școală din cauza credinței. În acea perioadă, au încurajat-o mult experiențele celor care au fost închiși în lagărele de concentrare naziste sau care au fost deportați în Siberia.

În anii ’80, activitatea Martorilor lui Iehova era încă interzisă în Lituania. Așa că nunțile Martorilor erau ocazii de a ține congrese de două zile, iar nunta noastră n-a făcut excepție. Pe lângă petrecerea de nuntă, am ascultat cuvântări, am cântat multe cântări și chiar am urmărit patru drame biblice în costume de epocă. Au fost vreo 450 de nuntași, inclusiv rude din toată Uniunea Sovietică. Unii frați chiar ne-au spus că au văzut și agenți KGB, care, evident, veniseră neinvitați.

Din nou în sala de judecată

Dacă pedeapsa cu închisoarea nu-și atingea obiectivul de a reeduca un deținut Martor, astfel încât să fie de acord cu ideologia sovietică, guvernul îl putea condamna încă o dată. Așa că la mai puțin de un an de la nuntă am ajuns din nou în sala de judecată. Mi-am petrecut toată ziua la tribunal, în timp ce Lidija, care era însărcinată, se afla într-un spital din apropiere. Nu mi s-a permis s-o vizitez în timpul procesului, dar am reușit să ajung până la spital într-o pauză. Am mers la fereastra salonului ei. Ea a deschis geamul și am putut petrece câteva momente prețioase împreună, încurajându-ne unul pe altul. Mai târziu, în aceeași zi, am fost condamnat la trei ani de închisoare.

Din nefericire, după două zile, Lidija a pierdut sarcina. Durerea emoțională pe care a simțit-o a fost sfâșietoare. În același timp încerca să se adapteze la viața într-o țară nouă și locuia cu părinții mei, care nu prea vorbeau ucraineana sau rusa, limbile vorbite de Lidija. Totuși, Lidija s-a încrezut în totalitate în Iehova, iar părinții mei s-au îngrijit cu iubire de ea și au făcut tot ce au putut pentru a o susține pe plan emoțional în acea perioadă dificilă.

Iehova pregătește noi căi de ieșire

Ceea ce am învățat în timpul primei mele detenții m-a pregătit pentru cea de-a doua. Predicarea a fost unul dintre lucrurile care m-au ajutat să perseverez. De exemplu, când erau duși la închisoare, deținuții erau înghesuiți în mașini și în trenuri. Uneori, într-o mașină de 5-6 locuri erau băgați 15 sau chiar 20 de bărbați. M-am folosit de acea ocazie ca să le vorbesc celorlalți deținuți despre mesajul Bibliei. Le-am explicat de ce eram neutru cu privire la război și la chestiunile politice și că ăsta a fost motivul pentru care am fost arestat și închis. Le-am spus și de ce consideram că este logic să crezi în Dumnezeu.

Mi-am executat pedeapsa într-o închisoare din Marijampolėa. Aici erau 2 000 de infractori înrăiți și, din câte știu, eu eram singurul Martor. Era ceva obișnuit ca deținuții să fie amenințați, bătuți sau chiar uciși. Și eu am fost bătut cu cruzime, dar s-a întâmplat doar o dată. Deși erau condiții grele în închisoare, m-am străduit să-i încurajez pe cei descurajați și să le arăt compasiune, o calitate de care deținuții rareori aveau parte în închisoare.

De asemenea, agenții KGB făceau presiuni psihologice asupra noastră. Într-un fel sau altul, aflau ce se discuta la mine acasă și îmi vorbeau și mie despre acele conversații. Însă ei denaturau ce spuneau cei de acasă ca să pară că se certau și că nu erau uniți. Deși nu i-am crezut niciodată pe agenți, abia după ce am ieșit din închisoare, am aflat ce anume era adevărat și ce nu din ce mi-au spus ei. (Matei 10:16)

O soră îl cunoștea bine pe unul dintre gardieni pentru că era vecinul ei. Odată, l-a rugat să-mi aducă pe ascuns o mică Biblie în rusă. Noaptea copiam câteva versete din Predica de pe munte a lui Isus pe o bucată mică de hârtie, iar a doua zi, în timp ce lucram în fabrica închisorii, le citeam și le reciteam atunci când nu eram văzut de nimeni. Așa am reușit să învăț pe de rost întreaga Predică de pe munte în rusă, deși nu era limba mea maternă. În cele din urmă, gardienii mi-au găsit Biblia și mi-au confiscat-o, dar eu aveam deja în minte și în inimă cuvintele lui Isus.

Și Lidija a fost pentru mine un sprijin foarte valoros. Îmi scria aproape în fiecare zi o scrisoare încurajatoare. Eu însă puteam să-i scriu doar de două ori pe lună. Cu toate astea, ea mi-a spus că scrisorile mele o asigurau de trei lucruri importante: eram în viață, îi rămăsesem loial lui Iehova și eram încă îndrăgostit de ea.

Iehova pregătește o cale de ieșire răspunzându-mi la rugăciuni

Într-o zi, un grup de deținuți a refuzat să mai lucreze la fabrica închisorii, cerând îmbunătățirea condițiilor de muncă. Bineînțeles, au fost aspru pedepsiți. Apoi, conducerea închisorii ne-a spus mie și altor deținuți că urma să înlocuim acel grup la muncă.

Dacă aș fi refuzat să lucrez cu noul grup, aș fi fost aspru pedepsit. Dacă aș fi acceptat, deținuții m-ar fi privit ca pe un trădător și ar fi căutat să se răzbune, ceea ce putea însemna să fiu bătut sau înjunghiat mortal. Eram într-o situație fără ieșire. Pur și simplu, nu știam ce să fac. (2 Cronici 20:12) L-am implorat încontinuu pe Iehova să mă ajute.

Pe neașteptate, un deținut din grupul cu care lucrasem inițial ne-a adunat pe toți și ne-a dus să vorbim cu responsabilul cu munca de la fabrică. Nu eram prieteni, doar lucrasem împreună. Însă el a cerut să rămân în același grup cu ei. Cei doi s-au luat la ceartă. În cele din urmă, responsabilul cu munca, care nu ceda niciodată, ne-a scos pe toți afară din birou și a acceptat să rămân cu acel grup. M-am simțit eliberat. (2 Petru 2:9) În toți anii în care am fost închis, n-am văzut vreodată un deținut care să ia apărarea altui deținut cu atâta hotărâre. De aici am învățat că Iehova poate folosi pe oricine pentru a ne răspunde la rugăciuni.

Iehova pregătește o cale de ieșire pentru Lidija

Nici viața Lidijei n-a fost deloc ușoară cât timp am fost închis. Ea își căuta un loc de muncă, dar, pentru că eram în închisoare, majoritatea angajatorilor nu doreau s-o angajeze ca să nu aibă de-a face cu KGB-ul. În cele din urmă, și-a găsit un loc de muncă. Lucra 12 ore pe zi și trebuia să se îngrijească de 30 de copii. Era epuizant. Dar Iehova i-a dat putere să meargă la muncă în fiecare zi. În plus, frați și surori din întreaga Lituanie veneau de la sute de kilometri ca s-o încurajeze, să stea cu ea și să-i aducă publicații în rusă. Nu s-a simțit niciodată singură.

Îi slujim lui Iehova ca familie

După ce am ieșit din închisoare, am ajutat la organizarea activității de traducere a publicațiilor noastre în lituaniană. Întrucât activitatea Martorilor era interzisă, munca de traducere se făcea în secret. Câțiva ani mai târziu, Uniunea Sovietică s-a destrămat, iar activitatea noastră a fost recunoscută oficial în Lituania. Apoi a fost înființat un birou de traducere în lituaniană. Am făcut naveta aici săptămânal timp de cinci ani. Deși locuiam la peste o oră jumătate de mers cu mașina, am fost foarte bucuros să slujesc în acest fel.

În august 1997, eu și Lidija am fost invitați să slujim la filiala Martorilor lui Iehova din Lituania. Am fost foarte bucuroși! Aveam deja două fiice, Oksana, de 9 ani, și Svajūnė, de 5 ani. Am avut la dispoziție trei zile ca să ne mutăm într-un apartament de lângă Betel și s-o înscriem pe Oksana la o școală nouă.

Cum am reușit să păstrăm echilibrul între responsabilitățile noastre ca părinți și serviciul la Betel? Dimineața devreme, eu mergeam la Betel, iar Lidija venea mai târziu, după ce fetele plecau la școală. Ea pleca de la Betel mai devreme pentru a putea fi cu fetele când se întorceau acasă.

Întreaga familie aștepta cu nerăbdare serile de vineri. Găteam, făceam curățenie, țineam închinarea în familie și ne distram mult. În plus, făceam excursii la munte și la mare și vizitam alte Beteluri din Europa pentru ca fetele să admire creația lui Iehova și să cunoască frați și surori din alte țări. Eu și Lidija suntem foarte mândri de fiicele noastre. Amândouă au început pionieratul regular la 15 ani. În prezent, Oksana și soțul ei, Jean-Benoit, lucrează la Biroul de traducere la distanță pentru lituaniană, iar Svajūnė și soțul ei, Nicolas, slujesc la Betelul din Franța.

Eu și Lidija am devenit „o singură carne”, în special datorită serviciului adus lui Iehova, care a fost cel mai important lucru din viața noastră. (Efeseni 5:31; Eclesiastul 4:12) Deși am fost „apăsați în toate felurile” și persecutați mulți ani, nu am fost niciodată părăsiți și nici atât de apăsați, „încât să nu ne putem mișca”. (2 Corinteni 4:8, 9) Am văzut în repetate rânduri cum Iehova a pregătit o cale de ieșire și suntem convinși că el va face mereu asta.