Rwanda

RWANDA este una dintre cele mai mici ţări ale Africii, dar şi una dintre cele mai frumoase. Cunoscută sub numele de „Ţara celor o mie de coline“, ea se mândreşte cu munţi, păduri, lacuri şi cascade, precum şi cu o varietate impresionantă de plante şi de animale. La graniţa de vest cu Republica Democratică Congoa şi la cea de nord cu Uganda se înalţă falnicele culmi ale Munţilor Virunga. Muntele Karisimbi, cel mai înalt din acest lanţ muntos, este un vulcan stins şi are o altitudine de 4 507 metri. Vârful lui este înveşmântat în alb aproape tot timpul anului datorită lapoviţei sau a grindinii. Mai jos, pantele munţilor sunt acoperite cu păduri dese de bambus şi cu păduri tropicale. Aici maimuţele aurii, specie pe cale de dispariţie, îşi croiesc drum cu uşurinţă printre ramuri şi liane. Tot în această zonă cu vegetaţie bogată trăieşte gorila de munte, una dintre cele mai mari comori ale Rwandei.

Zona cu vegetaţie luxuriantă şi cu plante exotice se întinde până pe malurile lacului Kivu şi până în pădurea Nyungwe. Pe lângă cimpanzei şi maimuţe mătăsoase alb cu negru, în această pădure trăiesc peste 70 de specii de mamifere. Aici se întâlnesc în jur de 270 de specii de arbori şi aproape 300 de specii de păsări. Multitudinea fluturilor şi a orhideelor sporesc frumuseţea acestei arii naturale protejate.

Din inima pădurii Nyungwe izvorăşte un firicel de apă care îşi croieşte discret drum spre est. Treptat, el se contopeşte cu alte pâraie şi râuri, după care se varsă în lacul Victoria. De aici, apa coboară vijelioasă, primind impulsul şi forţa de care are nevoie pentru a-şi continua lunga şi anevoioasa călătorie spre nord. După ce trece prin Etiopia şi prin Sudan, ajunge în cele din urmă în Egipt, unde se varsă în Marea Mediterană. Pârâiaşul firav şi aparent neînsemnat care izvorăşte din dealurile împădurite ale Africii centrale este chiar Nilul. De la izvor până la vărsare, el străbate o distanţă de 6 825 de kilometri, fiind unul dintre cele mai lungi fluvii din lume.

VREMURI TULBURI

Din nefericire, această ţară a fost scena unor acte de o violenţă înfricoşătoare. Sute de mii de bărbaţi, femei şi copii au fost ucişi cu brutalitate în unul dintre cele mai sângeroase genociduri din istoria recentă. Imagini terifiante ale acestui masacru au făcut înconjurul lumii. Mulţi s-au cutremurat văzând până unde poate ajunge cruzimea omului faţă de semenii săi (Ecl. 8:9).

Cu ce situaţii s-au confruntat slujitorii lui Iehova în această perioadă grea, precum şi în anii care au urmat? Aşa cum firicelul de apă care izvorăşte din pădurea Nyungwe reuşeşte să treacă peste obstacole, să înfrunte arşiţa nemiloasă a soarelui african şi să devină un fluviu puternic, la fel slujitorii lui Iehova din Rwanda au perseverat în serviciul adus lui Dumnezeu. Deşi s-au confruntat cu persecuţii nemiloase şi cu mari greutăţi, ei au devenit o sursă de putere şi curaj pentru Martori ai lui Iehova de pe tot globul. Următoarea relatare emoţionantă este grăitoare pentru iubirea, credinţa şi loialitatea fraţilor noştri din Rwanda. Sperăm că povestea lor vă va ajuta să preţuiţi mai mult relaţia cu Iehova şi să-i apreciaţi într-o măsură şi mai mare pe fraţii şi pe surorile voastre de credinţă din întreaga lume.

PRIMELE RAZE DE LUMINĂ

Primul raport despre lucrarea de predicare a veştii bune în Rwanda a apărut în Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1971. Iată ce scria aici: „În luna martie a acestui an [1970], un cuplu de pionieri speciali, cărora li s-a permis să intre în Rwanda, au început să depună mărturie în Kigali, capitala ţării. Aici au întâlnit oameni prietenoşi şi receptivi la mesajul despre Regat, iar o persoană interesată chiar a început să predice. Cei doi pionieri conduc deja zece studii cu vorbitori de swahili, destul de puţini la număr. Acum pionierii se străduiesc să înveţe kinyarwanda, limba locală, ca să poată ajunge cu vestea bună la şi mai mulţi oameni“.

Cei doi pionieri speciali despre care se vorbea în acest raport erau Oden Mwaisoba şi soţia sa, Enea, din Tanzania. Deoarece nu ştiau încă kinyarwanda, ei i-au vizitat la început pe cei ce vorbeau swahili, majoritatea lor fiind originari din Congo sau din Tanzania. În februarie 1971, în Rwanda erau patru vestitori care dădeau raport de activitate, însă niciuna dintre publicaţiile noastre nu era tradusă în kinyarwanda. Întrucât vestitorii nu ştiau încă limba locală, puţini oameni învăţau adevărul.

Stanley Makumba, un supraveghetor de circumscripţie curajos, care slujea în Kenya, a vizitat prima oară Rwanda în 1974. El îşi aminteşte: „Erau puţine autobuze care circulau de la graniţa Ugandei cu Rwanda până la Ruhengeri (Rwanda). Am călătorit în picioare într-un camion arhiplin, în care nu puteai să te mişti. Soţia mea a stat în faţă, lângă şofer. Când am ajuns la destinaţie abia m-a recunoscut deoarece aveam faţa şi părul acoperite cu praf. După această călătorie m-a durut spatele atât de rău, încât a trebuit să stau pe scaun la cuvântările pe care le-am ţinut în săptămâna dinaintea micului congres de circumscripţie şi chiar la cuvântările de la congres. I-am vizitat pe fraţi fără să-i anunţăm dinainte, deoarece nu ştiam cu ce mijloace de transport ne vom putea deplasa“.

ÎNTOARCEREA UNUI RWANDEZ

În această perioadă, Gaspard Rwakabubu, originar din Rwanda, lucra ca mecanic la minele de cupru din Congo. El povesteşte: „În 1974 am urmat la Kolwezi cursurile Şcolii pentru Bătrâni şi Slujitori Auxiliari. Michael Pottage, unul dintre instructori, mi-a spus că Biroul de Filială din Kinshasa căuta un bătrân de congregaţie rwandez care era dispus să se întoarcă în ţara natală pentru a da o mână de ajutor în lucrarea de predicare. Am fost întrebat dacă acceptam această invitaţie. Am spus că mai întâi doream să discut cu soţia mea, Melanie.

Şeful de la compania minieră tocmai îmi dăduse o invitaţie la nişte cursuri de specializare în Germania. Eram un angajat conştiincios, iar salariul mi se mărea periodic. Cu toate acestea ne-au trebuit doar câteva zile ca să luăm o hotărâre. I-am spus fratelui Pottage că eram dispuşi să ne întoarcem în Rwanda. Şeful meu n-a reuşit să înţeleagă de ce am luat această hotărâre şi m-a întrebat: „De ce trebuie să vă întoarceţi în Rwanda, nu puteţi fi Martori ai lui Iehova şi aici?“. Chiar şi unii fraţi bine intenţionaţi au încercat să mă convingă să rămânem în Congo: „Ai patru copii, mi-au spus ei. Aşează-te, citeşte Luca 14:28–30 şi gândeşte-te bine!“. Cu toate acestea nu ne-am răzgândit.

„La întoarcerea în Rwanda, şeful meu a plătit biletele de avion pentru întreaga mea familie. În mai 1975, când am ajuns la Kigali, am închiriat o casă din cărămizi de noroi, cu pământ pe jos, foarte diferită de locuinţa complet utilată, unde stătusem împreună cu familia mea în perioada în care am lucrat la compania minieră. Însă ne pregătiserăm pentru această schimbare şi eram hotărâţi să nu renunţăm.“

Întrucât pionierii speciali, originari din alte ţări, foloseau limba swahili în conversaţiile cu localnicii, mulţi au crezut că pionierii veniseră să-i înveţe această limbă. Însă părerea oamenilor s-a schimbat odată cu sosirea lui Gaspard şi a familiei sale, deoarece ei depuneau mărturie despre Regat folosind Biblia în kinyarwanda.

În plus, fratele Rwakabubu a tradus în kinyarwanda o broşură de 32 de pagini, intitulată „Această veste bună a Regatului“. Ea a fost tipărită în 1976 şi a trezit mult interes. Oamenii o citeau în autobuze şi pe străzi. Unii puneau întrebări în legătură cu numele „Iehova“, ceea ce a dus la multe discuţii biblice.

RWANDEZII ACCEPTĂ ADEVĂRUL

La acea dată, în ţară existau doar 11 vestitori, iar majoritatea lor nu erau cetăţeni rwandezi. Unul dintre primii rwandezi care au învăţat adevărul a fost Justin Rwagatore, un bărbat vorbăreţ şi prietenos. El a început să studieze în swahili cu nişte pionieri speciali din Tanzania, deoarece aceştia nu ştiau nici franceză, nici kinyarwanda. Justin s-a botezat în 1976 şi a locuit la Save, unde în anul 1900 regele Rwandei le-a permis misionarilor catolici să înfiinţeze prima misiune în această ţară. El îşi aminteşte că oamenii erau curioşi să afle ce învaţă cu adevărat Biblia. Totuşi, preoţii s-au arătat ostili faţă de Martorii lui Iehova şi le-au interzis enoriaşilor lor să stea de vorbă cu fraţii sau să primească literatură de la ei.

Ferdinand Mugarura, un frate curajos, s-a numărat şi el printre primii rwandezi care au acceptat adevărul. În 1969, când locuia în estul statului Congo, a primit cartea Adevărul care conduce la viaţă eternă în swahili. Mai târziu, când a aflat care era cea mai apropiată localitate unde existau Martori ai lui Iehova, el pleca vinerea de acasă împreună cu alţi doi bărbaţi, mergea pe jos 80 de kilometri pentru a asista la întruniri şi pentru a studia Biblia, după care se întorcea acasă lunea. Ferdinand s-a botezat în 1975, în aceeaşi zi cu unul dintre elevii cu care studiase Biblia. În 1977 a fost repartizat să slujească în Rwanda ca pionier special. El îşi aminteşte că în 1976 în casa familiei Rwakabubu s-a ţinut un congres de circumscripţie la care au asistat 34 de persoane, dintre care trei s-au botezat.

MISIONARII NU PRIMESC VIZE

Corpul de Guvernare, care este mereu atent la necesităţile din teritoriu, încercase să trimită misionari în Rwanda. În 1969, patru absolvenţi ai celei de-a 47-a clase a Şcolii Biblice Galaad au fost repartizaţi în această ţară.

Nicholas Fone îşi aminteşte: „La sfârşitul lunii ianuarie, fratele Knorr a înmânat repartiţiile. L-am auzit spunându-le soţilor Paul şi Marilyn Evans că erau repartizaţi în Rwanda. Apoi ne-a zis mie şi soţiei mele: „Iar voi mergeţi cu ei!“. Am fost foarte emoţionaţi, iar după întrunire am fugit la bibliotecă şi ne-am uitat într-un atlas mare pentru a vedea pe hartă unde se afla Rwanda. Însă, mai târziu am primit o scrisoare în care eram informaţi că fraţii nu reuşiseră să obţină vizele de care aveam nevoie pentru a intra în Rwanda. Am fost dezamăgiţi, dar am primit o altă repartiţie în Congo, împreună cu Paul şi Marilyn“.

În 1976, alte două cupluri au fost repartizate în Rwanda după ce au absolvit a 60-a clasă a Şcolii Galaad. Întrucât li s-a permis să intre în ţară, cei patru misionari au închiriat o casă, au predicat cu mult curaj şi au început să înveţe kinyarwanda. Dar, după trei luni, Departamentul pentru Imigraţie a refuzat să le prelungească vizele. Drept urmare, misionarii au primit o altă repartiţie în oraşul Bukavu, aflat în estul statului Congo.

„MUNCEAU DIN GREU“

Din diverse motive, pe la jumătatea anilor ’70 ai secolului trecut, pionierii speciali care veniseră în Rwanda din Tanzania şi din Congo au plecat unul câte unul. Între timp, fraţii locali au început să facă pionierat şi să extindă lucrarea de predicare în toate părţile ţării. Apoi, în 1978 au fost traduse în kinyarwanda două pliante şi cartea Adevărul. În plus, revista Turnul de veghe a început să apară lunar. Aceste publicaţii au ajutat mulţi rwandezi să înveţe adevărul. Amintindu-şi de acea perioadă de început, misionarul Manfred Tonak spune despre pionierii rwandezi: „Munceau din greu şi dedicau multe ore lucrării de predicare. Cei noi le-au urmat exemplul“.

Gaspard Niyongira povesteşte cum s-a răspândit vestea bună în acea perioadă: „În 1978, când m-am botezat eu, preoţii începuseră să se alarmeze pentru că mulţi dintre enoriaşii lor acceptau adevărul. La congresele noastre asistau sute de oameni. Când ieşeam în lucrarea de predicare, eram ca un roi de lăcuste! Destul de des, aproximativ 20 de vestitori plecau din centrul oraşului Kigali şi mergeau pe jos nouă kilometri, până la Kanombe, predicând de-a lungul drumului. După ce se opreau pentru a lua masa de prânz, ei mai mergeau şapte kilometri până la Masaka, iar seara se întorceau cu autobuzul la Kigali. Mai multe grupuri de vestitori procedau la fel şi în alte părţi ale ţării. Nu-i de mirare că această activitate intensă de predicare i-a făcut pe oameni să creadă că în ţară erau mii de Martori ai lui Iehova. Drept urmare, s-au făcut tot felul de acuzaţii la adresa noastră, pentru ca autorităţile să ne interzică activitatea“.

Plini de zel pentru adevăr, fraţii din Rwanda au vrut să simtă bucuria care domneşte la un congres internaţional. Astfel, în decembrie 1978, 37 de delegaţi din Rwanda, între care şi câţiva copii, au călătorit prin Uganda până la Nairobi (Kenya), parcurgând o distanţă de 1 200 de kilometri, pentru a asista la Congresul Internaţional „Credinţa victorioasă“. Călătoria a fost dificilă. Mijloacele de transport nu prezentau siguranţă şi deseori se defectau. În plus, în Uganda era un climat politic instabil. Când delegaţii la congres au ajuns în cele din urmă la graniţa cu Kenya, vameşii ugandezi i-au acuzat că sunt spioni, i-au arestat şi i-au dus la Cartierul General al Armatei din Kampala, capitala ţării. Aici au fost interogaţi chiar de Idi Amin, preşedintele de atunci al Ugandei. Mulţumit de răspunsurile fraţilor, el a dat ordin ca aceştia să fie eliberaţi. Deşi au pierdut prima zi a congresului de la Nairobi, ei au putut vedea cu ochii lor mii de fraţi de diferite naţionalităţi bucurându-se de pace şi unitate.

EFORTURI PENTRU A OBŢINE RECUNOAŞTERE LEGALĂ

Adevărurile biblice şi normele morale înalte pe care le propovăduiau Martorii n-au fost pe placul tuturor. Mai ales preoţii erau furioşi din cauză că atât de mulţi oameni reacţionau pozitiv la vestea bună. Fratele Rwakabubu îşi aminteşte: „O mare parte dintre cei ce fuseseră mai înainte catolici, protestanţi sau adventişti practicanţi au trimis scrisori de retragere din fostele lor biserici. Un frate a comparat lucrarea de predicare cu văpaia unui foc ce izbucnise în mijlocul confesiunilor religioase tradiţionale. Numărul celor ce participau la întrunirile congregaţiei din Kigali a crescut repede la peste 200. La început, preoţii nu ne-au dat prea multă atenţie pentru că eram puţini. Dar, când numărul nostru a început să crească, unii au pretins că suntem o ameninţare la adresa statului. De remarcat că aproximativ în aceeaşi perioadă, Vincent Nsengiyumva, arhiepiscopul Bisericii Catolice din Rwanda, a devenit membru al comitetului central al partidului aflat la putere.

Întrucât numărul nostru creştea cu rapiditate, aveam nevoie de recunoaştere legală ca să putem primi misionari, ca să construim săli ale Regatului şi ca să organizăm congrese mari. Filiala din Kenya l-a însărcinat pe Ernest Heuse, din Belgia, să ia legătura cu câţiva miniştri din guvernul rwandez pentru a cere recunoaşterea legală a lucrării noastre, dar eforturile sale n-au avut succes. Mai târziu, în 1982, fraţii de la Filiala din Kenya ne-au sfătuit să solicităm într-o scrisoare Ministrului de Justiţie şi celui de Interne recunoaşterea legală a Martorilor lui Iehova. Am semnat această cerere împreună cu alţi doi pionieri speciali. Cu toate acestea, n-am primit niciun răspuns“.

Între timp, opoziţia s-a intensificat. Antoine Rugwiza, un frate calm, a cărui prezenţă impunea respect, îşi aminteşte că l-a auzit pe preşedintele ţării spunând la un post de radio naţional că nu-i va tolera pe cei ce defăimează „credinţa rwandeză“. Cu toţii am înţeles că afirmaţia aceasta îi viza pe Martorii lui Iehova. La scurt timp după aceea, fraţilor li s-a interzis să mai ţină întruniri. Circulau zvonuri că imediat aveau să înceapă şi arestările. Fratele Rwakabubu a fost chemat de două ori la Securitate pentru a fi interogat.

Apoi, în noiembrie 1982, Kiala Mwango împreună cu soţia sa, Elaine, a fost trimis de la Nairobi pentru a supraveghea congresele de circumscripţie din Butare, Gisenyi şi Kigali. Fratele Rwakabubu a fost preşedintele acestor congrese. Abia se terminase congresul din Kigali când a fost chemat a treia oară la Securitate. De data aceasta n-a mai fost lăsat să se întoarcă acasă! În următoarele patru zile au fost arestaţi şi ceilalţi doi pionieri speciali care semnaseră cererea pentru recunoaşterea lucrării noastre. Toţi trei au fost închişi fără a fi judecaţi şi fără a li se da posibilitatea să se apere. Au urmat alte arestări. Sala Regatului a fost închisă. Într-o scrisoare, Ministrul Justiţiei informa toate prefecturile că activitatea Martorilor lui Iehova era interzisă.

În cele din urmă, în octombrie 1983 au fost judecaţi cei trei fraţi care semnaseră cererea pentru recunoaşterea lucrării noastre. Instanţa i-a învinuit de înşelăciune şi abuz de încredere, acuzaţii complet nefondate. În timpul procesului n-au fost aduse niciun fel de dovezi — martori sau documente — care să-i incrimineze pe fraţi. Cu toate acestea, cei trei au primit doi ani de închisoare. Când deţinuţii condamnaţi pentru omor au fost eliberaţi în urma unei amnistii, aceşti fraţi fideli au rămas în continuare în detenţie. În Gisenyi, alţi cinci Martori au fost închişi aproape doi ani fără să fie judecaţi şi fără ca o instanţă de judecată să emită mandat de arestare pe numele lor.

VIAŢA LA ÎNCHISOARE

Viaţa la închisoare era deosebit de grea. Deţinuţii mâncau o singură dată pe zi manioc şi fasole. Carnea era inclusă în meniu o dată pe lună sau chiar mai rar. Aşternuturile aveau ploşniţe, însă mulţi deţinuţi dormeau pe jos din cauză că penitenciarul era arhiplin. Nu era suficientă apă pentru spălat. Fraţii stăteau în celulă cu criminali periculoşi. Majoritatea gardienilor erau duri cu deţinuţii, deşi unul dintre ei, Jean Fataki, s-a purtat frumos cu fraţii noştri. El a acceptat să studieze Biblia, în cele din urmă s-a botezat şi este şi astăzi un pionier fidel.

Fratele Rwakabubu povesteşte: „În timp ce eram la închisoare, arhiepiscopul a ţinut acolo o liturghie. El le-a spus celor din auditoriu să se ferească de Martorii lui Iehova. După aceea, unii catolici care fuseseră prezenţi la acel serviciu religios ne-au întrebat de ce făcuse arhiepiscopul o asemenea afirmaţie, de vreme ce ei vedeau că Martorii lui Iehova nu erau periculoşi“.

Între timp, Roger şi Noella Poels din Belgia au ajuns la Kigali. Roger avea un contract de muncă. Întrucât cei trei fraţi erau tot la închisoare, Roger a cerut să fie primit în audienţă de Ministrul Justiţiei pentru a-i spune care sunt convingerile noastre. Când a întrebat în mod respectuos ce are guvernul rwandez împotriva Martorilor lui Iehova, ministrul a pus brusc capăt discuţiei, spunând: „Destul, domnule Poels! Veţi pleca la Bruxelles cu următorul avion. Sunteţi expulzat din Rwanda!“.

Întrucât nu s-au lăsat intimidaţi şi n-au cedat, cei trei fraţi au trebuit să efectueze cei doi ani de închisoare, deşi în al doilea an au fost transferaţi la o închisoare unde condiţiile erau mult mai bune. În noiembrie 1984 au fost eliberaţi.

PERSECUŢIA SE INTENSIFICĂ

Opoziţia a continuat. La un post de radio s-a spus că Martorii lui Iehova erau extremişti. În martie 1986 s-au făcut arestări în toată ţara. Printre cei arestaţi s-a numărat Augustin Murayi. Deoarece îşi păstrase neutralitatea creştină, el fusese destituit din funcţia de director general la Ministerul pentru Învăţământul Primar şi Gimnazial. Fratele Murayi a fost denigrat în ziare şi mai ales la radio.

În acea perioadă au fost arestaţi fraţi şi surori din toată ţara, chiar şi surori gravide care aveau copii mici. Spre sfârşitul anului 1986, ei au fost transferaţi la penitenciarul central din Kigali pentru a fi judecaţi. Din cauză că fraţii nu cântau cântece patriotice, nu purtau insigna cu portretul preşedintelui şi nu cumpărau carnete de partid, oamenii au tras în mod greşit concluzia că Martorii erau împotriva guvernului şi că încercau să-l înlăture de la putere.

Phocas Hakizumwami îşi aminteşte cu un zâmbet ştrengăresc: „Printre primii arestaţi s-au numărat câţiva fraţi din Congregaţia Nyabisindu. Întrucât ne aşteptam ca mai devreme sau mai târziu să fim arestaţi cu toţii, am înţeles că urma să primim un nou teritoriu în interiorul zidurilor închisorii. De aceea am hotărât ca, până atunci, să desfăşurăm o vastă campanie de predicare în teritoriul din afara zidurilor închisorii. Am mers în pieţe şi am distribuit multe reviste şi cărţi. L-am rugat pe Iehova să ne ajute să facem această lucrare înainte de a fi arestaţi. Cu ajutorul lui am terminat de parcurs întregul teritoriu la 1 octombrie 1985. Şapte zile mai târziu am fost arestaţi“.

În anul următor, agenţii de securitate i-au arestat pe Palatin Nsanzurwimo şi pe soţia sa, Fatuma. După un interogatoriu de opt ore şi după o percheziţie amănunţită la domiciliu, ei au fost duşi la închisoare împreună cu cei trei copii ai lor. În drum spre închisoare, fratele mai mic al lui Palatin, care mergea în urma lor, i-a luat pe fiul şi pe fiica lor, de cinci, respectiv patru ani. Palatin şi Fatuma au fost închişi împreună cu fetiţa lor de un an şi două luni. Mai târziu, Fatuma a fost transferată la altă închisoare, fiind eliberată abia după nouă luni.

Tot atunci, cei patru copii ai fratelui Jean Tshiteya au fost exmatriculaţi. Puţin mai târziu, când s-a întors acasă, Jean şi-a găsit locuinţa răvăşită. Soţia lui fusese arestată, iar copiii stăteau singuri în casă. La scurt timp după aceea a fost şi el arestat şi trimis la penitenciarul din Butare, unde se aflau soţia sa şi alţi fraţi. Ulterior, toţi deţinuţii de la acea închisoare au fost transferaţi la penitenciarul central din Kigali. În tot acest timp, fraţii din Kigali au avut grijă de copiii lui Jean Tshiteya.

Fratele Tshiteya îşi aminteşte: „Când fraţii şi surorile de la alte închisori din ţară erau transferaţi la penitenciarul central din Kigali, ei îşi adresau cu bucurie salutul «Komera!», care înseamnă «Curaj!». Auzind acest salut, unul dintre gardieni a zis: «Sunteţi nebuni, cum să-i spui unui deţinut să aibă curaj?»“.

În pofida acestor arestări, oamenii cu inimă sinceră nu s-au descurajat şi, deseori, persecuţia a avut rezultate neaşteptate. Odette Mukandekezi, o soră vorbăreaţă şi energică, a fost şi ea arestată. Odette povesteşte: „Pe timpul persecuţiei, fraţii erau arestaţi şi bătuţi. Într-o zi am trecut pe lângă Josephine, o fetiţă care mergea cu vitele la păscut. Ea citise în Biblia sa că primii creştini au fost defăimaţi, persecutaţi, bătuţi şi întemniţaţi. Ştiind că Martorii lui Iehova erau persecutaţi, a tras concluzia că ei deţin religia adevărată şi a vrut să studieze Biblia. Acum ea este o soră botezată“.

În timpul interdicţiei, Gaspard Niyongira era şofer pe un camion şi făcea deseori curse la Nairobi (Kenya). El introducea pe ascuns publicaţii în Rwanda într-o cutie făcută special pentru camionul său. În cutie încăpeau şase baxuri cu literatură biblică. În acelaşi timp, Henry Ssenyonga, care locuia în sud-vestul Ugandei, trecea cu regularitate graniţa cu motocicleta şi aducea reviste.

Întrunirile se ţineau în grupuri mici. Dacă bănuiau că Martorii se întruneau, autorităţile făceau percheziţii. Fratele Niyongira îşi aminteşte: „Am construit o anexă lângă casa mea, unde puteam să ţinem întruniri în secret. Am pus literatura în saci de plastic, pe care i-am îngropat şi i-am acoperit cu cărbuni“.

Când au început arestările, Jean-Marie Mutezintare, care la acea dată era botezat de puţin timp, a reuşit să participe la Congresul internaţional special „Păstrătorii integrităţii“, ţinut la Nairobi în decembrie 1985. La întoarcere, în drum spre Rwanda, el a strâns împreună cu Isaie Sibomana reviste de la fraţii din sud-vestul Ugandei. Când au ajuns la graniţă, autorităţile au găsit revistele, i-au arestat pe cei doi fraţi şi i-au dus noaptea cu cătuşe la mâini într-o celulă pentru a-i interoga. La puţin timp după aceea, fraţii au fost trimişi la penitenciarul central din Kigali. Aici s-au întâlnit cu aproape 140 de fraţi şi surori, care au fost încântaţi să afle direct de la delegaţi veşti despre congresul din Nairobi. Desigur, fraţii au povestit lucruri încurajatoare, care i-au întărit pe colaboratorii lor în credinţă!

În închisoare, fraţii ţineau întruniri şi predicau în mod organizat. Pe lângă lucrarea de predicare, ei îi învăţau pe unii deţinuţi să scrie şi să citească. În plus, conduceau studii biblice cu persoanele interesate şi ajutau mulţi vestitori noi să se pregătească pentru botez. Unii dintre ei studiau când au fost arestaţi, alţii aflaseră adevărul în închisoare.

UN SUPRAVEGHETOR DE CIRCUMSCRIPŢIE „VIZITEAZĂ“ O ÎNCHISOARE

Un frate povesteşte ce s-a întâmplat în anul 1986 la penitenciarul din Kigali: „Erau mulţi fraţi acolo. Am ţinut o întrunire ca să vedem cum îi puteam ajuta pe fraţii de afară. Ne-am hotărât să le scriem o scrisoare de încurajare. Le-am spus că ne vom întoarce acasă când vom termina de parcurs teritoriul pe care îl aveam în închisoare. Predicam de la un pat la altul şi conduceam studii biblice. Mai târziu, auzind că un supraveghetor de circumscripţie vizita congregaţiile de afară, am vrut şi noi să fim vizitaţi. De aceea i-am cerut lui Iehova în rugăciune lucrul acesta. N-a trecut mult şi fratele Rwakabubu, care era supraveghetor de circumscripţie, a fost arestat a doua oară. Pentru noi a fost ca şi cum supraveghetorul ne făcea o vizită“.

Pe timpul persecuţiei, un singur frate a făcut compromis. Când şi-a pus insigna de partid, deţinuţii care nu erau Martori l-au bătut, au dat cu picioarele în el, l-au insultat făcându-l laş. Soţia lui, care studia Biblia, l-a întrebat de ce n-a rămas fidel. Mai târziu, el le-a scris o scrisoare judecătorilor în care mărturisea că făcuse o greşeală şi că era în continuare Martor al lui Iehova. A scris chiar şi la Filiala din Kenya pentru a-şi cere iertare. În prezent, el îi slujeşte din nou în mod fidel lui Iehova.

LUCRAREA DE PREDICARE CONTINUĂ ŞI ÎN AFARA ZIDURILOR ÎNCHISORILOR

Cei care n-au fost arestaţi au continuat să predice cu zel, petrecând în medie 20 de ore lunar în lucrarea de predicare. Alfred Semali, care nu fusese încă arestat, îşi aminteşte: „Deşi până la urmă nu m-au arestat, eram pregătit pentru aceasta. Întrucât Sala Regatului era închisă, ne întruneam în grupuri mici şi continuam să predicăm. Puneam revistele într-un plic kaki, mergeam în oraş ca şi cum aş fi căutat ceva de lucru, iar apoi mă foloseam de orice ocazie pentru a oferi revistele şi pentru a vorbi din Biblie.

În 1986, mulţi fraţi au fost arestaţi. Împreună cu ei au fost arestate şi persoane interesate dintre care unele abia începuseră să studieze Biblia. Nu numai fraţii, dar şi cei noi şi-au păstrat integritatea într-un mod exemplar. Între timp, Martori din multe ţări i-au trimis scrisori preşedintelui Rwandei pentru a protesta faţă de tratamentul nedrept aplicat deţinuţilor Martori. Potrivit ştirilor difuzate la radio, el primea zilnic sute de astfel de scrisori. Această acţiune a avut un rezultat pozitiv, deoarece în anul următor fraţii şi surorile noastre, precum şi persoanele interesate au fost eliberaţi printr-un decret prezidenţial. Cu toţii am jubilat de bucurie“. Imediat după aceea, bătrânii au organizat un botez la Kigali. Atunci s-au botezat 36 de persoane, dintre care 34 au început imediat pionieratul auxiliar!

În anul 1986, în toiul persecuţiilor, media vestitorilor care raportau a fost de 435, dintre care în jur de 140 se aflau la închisoare. Aceşti Martori au format nucleul organizaţiei lui Iehova din Rwanda. Calitatea credinţei lor fusese ‘încercată’ (Iac. 1:3).

În cele din urmă, după greutăţile prin care au trecut în anii ’80, congregaţiile din Rwanda s-au bucurat de o perioadă de creştere şi de pace relativă. Dar ce avea să le aducă viitorul? Mulţi oameni au îmbrăţişat adevărul. Urmau să dovedească şi aceşti noi discipoli că aveau o credinţă zidită cu materiale rezistente la foc? (1 Cor. 3:10–15) Aveau ei să facă faţă cu succes încercărilor care le stăteau înainte? Numai timpul avea să ofere răspunsul la aceste întrebări.

RĂZBOI ŞI HAOS POLITIC

În anul 1990, Rwanda avea în jur de o mie de vestitori activi. Totuşi, climatul politic devenea instabil. În luna octombrie forţele Frontului Patriotic Rwandez au invadat nordul Rwandei dinspre Uganda.

Ferdinand Mugarura, un frate curajos, care făcuse de două ori închisoare pentru credinţă, locuia la Ruhengeri când a început această invazie. El îşi aminteşte: „Ura şi violenţa tribală se răspândeau cu repeziciune. Totuşi, Martorii lui Iehova au rămas neutri, refuzând să susţină vreo facţiune politică sau să cadă pradă prejudecăţilor etnice. Deoarece au refuzat să-şi încalce neutralitatea creştină, unii fraţi au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele, iar alţii şi-au pierdut slujbele“.

O soră învăţătoare, văduvă şi cu trei copii, a refuzat să cotizeze pentru armată. Din această cauză, directorul şcolii a reclamat-o la autorităţile militare. Drept urmare, ea a fost trimisă la închisoare, după ce mai fusese închisă o dată în anii ’80. Când forţele invadatoare au ajuns în oraşul unde se afla penitenciarul, acesta a fost deschis şi toţi deţinuţii au evadat. În loc să fugă cu ceilalţi deţinuţi, sora a rămas în închisoare. Când forţele invadatoare s-au retras, ea a fost arestată din nou şi transferată la penitenciarul central din Kigali. Acolo l-a rugat pe Iehova s-o ajute să afle data Comemorării, deoarece nu voia să piardă această sărbătoare. Spre marea ei surpriză, a fost eliberată chiar în ziua Comemorării! Deoarece a rămas neutră, sora şi-a pierdut locuinţa şi serviciul, însă a devenit o pionieră zeloasă.

În urma intervenţiei altor ţări, invazia dinspre Uganda a fost oprită o vreme. În 1991 au avut loc mişcări pentru instalarea unei structuri multipartide la conducerea ţării. S-au format câteva partide mari şi altele mai mici, ceea ce a făcut să se nască sentimentul apartenenţei la o regiune sau la un trib. Unele partide îşi propuneau obiective moderate, altele însă erau combatante şi extremiste. Pentru prima oară, neutralitatea Martorilor lui Iehova era privită cu ochi buni. Deoarece n-au luat poziţie de partea vreunei facţiuni tribale sau politice, Martorii n-au mai fost priviţi cu ostilitate nici de autorităţi, nici de oameni în general.

În septembrie 1991, o delegaţie internaţională de fraţi însoţită de doi fraţi rwandezi — Gaspard Rwakabubu şi Tharcisse Seminega — a mers la Kigali pentru a discuta cu câţiva miniştri importanţi din guvernul ţării. Fraţii au vorbit cu noul Ministru al Justiţiei, care i-a ascultat cu bunăvoinţă. Ei i-au mulţumit pentru măsurile pe care le luase deja şi l-au încurajat să continue acest demers, acordându-ne libertate religioasă deplină.

În ianuarie 1992, înainte ca lucrarea noastră să fie recunoscută legal, fraţii au ţinut un congres de district la Kigali. Godfrey şi Jennie Bint îşi amintesc: „Pe timpul acela slujeam în Uganda şi, spre marea noastră surprindere, am primit o scrisoare de la Filiala din Kenya în care ni se cerea să mergem în Rwanda pentru trei săptămâni ca să dăm o mână de ajutor la pregătirea congresului şi la înregistrarea dramei. Fraţii ne-au copleşit cu gesturile lor de ospitalitate. În fiecare zi eram invitaţi să mâncăm la o altă familie. Fusese închiriat un teren privat de fotbal, iar pregătirile erau destul de avansate când am ajuns noi. Şi înregistrarea dramei a mers destul de bine, cu toate că fraţii n-au avut la dispoziţie prea multă aparatură. Deşi mulţi fraţi din nordul ţării n-au putut obţine permisiunea de a călători, iar graniţele cu Burundi şi cu Uganda erau închise, în duminica aceea au asistat la congres 2 079 de persoane, dintre care 79 s-au botezat“.

ÎN SFÂRŞIT, PRIMIM RECUNOAŞTERE LEGALĂ!

După câteva luni, în 13 aprilie 1992 lucrarea Martorilor lui Iehova din Rwanda a fost înregistrată legal pentru prima oară! Lupta lor îndelungată pentru a proclama vestea bună în pofida interdicţiei, a persecuţiei şi a arestărilor luase sfârşit. Acum fraţii puteau spera să înceapă o nouă perioadă de creştere şi de extindere teocratică.

Corpul de Guvernare a trimis imediat misionari în Rwanda. Henk van Bussel, care mai înainte slujise în Republica Centrafricană şi în Ciad, împreună cu soţii Godfrey şi Jennie Bint, care slujiseră în Zair (în prezent, Republica Democratică Congo) şi în Uganda, au fost primii misionari care au primit vize pentru Rwanda. A fost înfiinţat un comitet al ţării care să se ocupe cu supravegherea lucrării de predicare.

Fratele Bint povesteşte ce s-a întâmplat când el şi Henk van Bussel au ajuns prima oară în această ţară: „Am găsit repede şi foarte aproape de sala Regatului o locuinţă potrivită pentru a fi casă de misionari. Fără să stăm pe gânduri am început să învăţăm limba kinyarwanda, care ni s-a părut şi nouă destul de grea, la fel ca primilor pionieri speciali veniţi în Rwanda în 1970. Într-un manual am găsit următoarea regulă de pronunţie: «Grupul de litere CW se pronunţă TCHKW!». De asemenea, ne amintim că sora care făcea cursul de limbă cu noi ne-a spus: «Dacă nu zâmbiţi, n-o să puteţi pronunţa niciodată corect literele „shy“ din „isi nshya“ [noul pământ]!»“.

Mai târziu, în acelaşi an, numărul vestitorilor a ajuns la 1 665, atingând un nou record, iar în ianuarie 1993 s-a ţinut alt congres de district la Kigali. De data aceasta, asistenţa a fost de 4 498 de persoane, dintre care 182 s-au botezat. Kiala Mwango a venit ca delegat din partea Filialei din Kenya. Nimeni nu bănuia atunci că, foarte aproape de stadionul unde am ţinut congresul, pe partea opusă a străzii, avea să se construiască o filială în 2006.

Deşi dinspre nord începuse o nouă invazie, lucrarea de predicare a continuat cu acelaşi zel. În 1993, armata invadatoare a ajuns la câţiva kilometri de Kigali. Graniţele cu Uganda au rămas închise, iar în spatele dealurilor din jurul capitalei se auzeau focuri de artilerie. Aproximativ un milion de rwandezi din nordul ţării îşi părăsiseră locuinţele. Printre ei s-au numărat 381 de fraţi şi surori, de care s-au îngrijit fraţii din Kigali şi din împrejurimile acestui oraş. La Arusha (Tanzania) s-a negociat o încetare a focului, a fost creată o zonă tampon, iar guvernul a acceptat să împartă puterea cu forţele invadatoare şi cu câteva partide mai mari şi mai mici.

UN CONGRES SPECIAL DE O ZI FOARTE SPECIAL!

În acel an a fost programat un congres special de o zi pe Stadionul Regional Kigali. Cu toate acestea, conducerea stadionului a făcut o rezervare dublă — la ora 15.00 era programat un meci de fotbal. Fraţii au asistat la sesiunea de dimineaţă, dar înainte ca sesiunea de după-amiază să înceapă, suporterii au intrat pe stadion fără ca poliţia să-i poată opri. Managerul stadionului le-a spus fraţilor că meciul avea să se termine abia după ora 18.00. De aceea, fraţii au plecat şi s-au întors la ora 18.00 pentru a asista la a doua parte a programului.

Lucrul acesta a produs o oarecare îngrijorare deoarece era în vigoare o interdicţie privind deplasarea pe timpul nopţii. Vehiculele nu aveau voie să circule după ora 18.00, iar oamenii nu puteau să iasă din casă după ora 21.00. Însă, în jurul orei 19.00 la radio s-a făcut un anunţ potrivit căruia interdicţia fusese amânată până la ora 23.00. De asemenea, nu se ştia dacă stadionul putea fi iluminat. Întrucât termenii contractului de închiriere a stadionului nu fuseseră respectaţi, primarul oraşului Kigali a luat personal măsuri ca stadionul să fie alimentat cu electricitate. El a aranjat chiar ca, după program, fraţii să fie transportaţi gratuit. Astfel, fraţii au putut să urmărească în întregime programul congresului. Imaginaţi-vă cât de surprinşi au fost când, la ieşirea de pe stadion, au văzut o mulţime de autobuze care îi aşteptau!

Günter Reschke îşi aminteşte că a vizitat Rwanda la sfârşitul lunii septembrie 1993. El povesteşte: „Filiala din Kenya m-a trimis la Kigali pentru ca, împreună cu fratele Rwakabubu, să fiu instructor al Şcolii pentru Bătrâni şi Slujitori Auxiliari. În Rwanda erau atunci doar 63 de bătrâni, deşi numărul vestitorilor crescuse la 1 881. Climatul politic era foarte tensionat şi se zvonea că în nord se dădeau lupte. Bineînţeles că nimeni n-a anticipat timpurile grele care aveau să vină, dar şcoala a oferit cu siguranţă hrană la timpul potrivit. Ea le-a întărit credinţa bătrânilor, echipându-i pentru lucrarea de păstorire a turmei, de care a fost atâta nevoie pe măsură ce norii negri ai războiului se adunau la orizont“.

PLANURI PENTRU ÎNFIINŢAREA UNUI BIROU DE FILIALĂ

La sfârşitul lunii martie 1994, Leonard Ellis şi soţia sa, Nancy, au venit de la Nairobi pentru a asista la congresele speciale de o zi şi pentru a oferi ajutor biroului de traducere. Filiala din Nairobi recomandase ca biroul de traducere din Rwanda şi casa de misionari să funcţioneze în aceeaşi clădire. Luni, 4 aprilie, la studiul Turnului de veghe au asistat alături de echipa de fraţi şi surori de la traducere, fraţii din Comitetul Ţării, misionarii, precum şi fratele şi sora Ellis. Clipele acelea de neuitat au însemnat începutul unei extinderi şi mai mari.

După ce şi-au încheiat misiunea, fratele şi sora Ellis au plecat cu ceea ce s-a dovedit a fi ultimul avion de pasageri care a decolat de pe aeroportul din Kigali, deoarece ulterior zborurile au fost întrerupte mai multe luni. În după-amiaza următoare, fratele Rwakabubu a dat telefon la casa de misionari pentru a-i informa pe fraţi că Ambasada Rusiei renunţase la pretenţiile ei asupra unui teren pe care noi am fi vrut să construim un birou de filială. Acest teren putea să le fie repartizat acum Martorilor lui Iehova. De aceea am stabilit ca în dimineaţa zilei următoare, joi 7 aprilie, să ţinem o întrunire la care să analizăm acest subiect. Din nefericire, această întrunire nu s-a mai putut ţine!

ÎNCEPE GENOCIDUL!

În seara zilei de miercuri, 6 aprilie, un avion a fost doborât şi a luat foc în apropiere de Kigali. La bordul avionului se aflau preşedinţii statelor Rwanda şi Burundi. În această catastrofă şi-au pierdut viaţa toţi pasagerii avionului. Puţini oameni au aflat în acea seară ce se întâmplase, deoarece la postul naţional de radio nu s-a făcut niciun anunţ.

Henk şi soţii Bint, cei trei misionari, nu vor uita niciodată zilele care au urmat. Fratele Bint explică: „În 7 aprilie am fost treziţi la primele ore ale dimineţii de zgomotul focurilor de artilerie şi de exploziile grenadelor de mână. Pentru noi n-a fost ceva neobişnuit deoarece în lunile dinainte climatul politic din ţară devenise din ce în ce mai instabil. Cu toate acestea, în timp ce ne pregăteam să luăm micul dejun, am primit un telefon de la Emmanuel Ngirente, care se afla la biroul de traducere. Ne-a spus că la postul local de radio se anunţase că cei doi preşedinţi muriseră într-un accident aviatic. Ministrul Apărării dăduse ordin ca locuitorii oraşului Kigali să nu iasă din case.

În jurul orei 9.00 am auzit nişte jefuitori intrând în casa vecinilor noştri. Le-au furat maşina, iar pe mama copiilor au ucis-o.

La scurt timp după aceea, soldaţii şi jefuitorii au ajuns şi la casa noastră, au lovit cu putere în poarta metalică de la stradă, apoi au sunat la sonerie. Am tăcut şi n-am ieşit să le deschidem. Nu ştim de ce, dar n-au forţat poarta, ci au mers la alte case. De jur împrejur se auzea fără încetare zgomotul mitralierelor şi al exploziilor. Era imposibil să fugim. Focurile de artilerie se auzeau tare şi foarte aproape de noi, de aceea am mers pe coridorul din mijlocul casei, unde eram feriţi de gloanţele rătăcite. Întrucât ne-am dat seama că situaţia nu avea să se schimbe prea curând, am decis să porţionăm hrana pe care o aveam şi să pregătim o singură masă pe zi pentru toţi trei. A doua zi la prânz, când tocmai terminasem de mâncat şi ascultam ştirile la un post de radio internaţional, l-am auzit pe Henk strigând: «Sar gardul, vin la noi!».

Fără să stăm prea mult pe gânduri am intrat în baie şi am încuiat uşa după noi. Apoi ne-am rugat împreună, implorându-l pe Iehova să ne ajute să rezistăm indiferent ce s-ar întâmpla. Înainte de a termina rugăciunea, i-am auzit pe soldaţi şi pe jefuitori intrând în casă pe uşi şi pe ferestre. În câteva minute au ocupat toată casa, urlând şi răsturnând mobila. Soldaţii erau însoţiţi de aproximativ 40 de jefuitori — bărbaţi, femei şi copii. De asemenea, am auzit împuşcături în timp ce aceştia se certau pentru lucrurile pe care le găseau.

După aproape 40 de minute — care nouă ni s-au părut o veşnicie —, au încercat uşa de la baie. Apoi, pentru că era încuiată, au început s-o spargă. Ne-am dat seama că trebuia să ieşim şi să dăm ochii cu ei. Bărbaţii erau drogaţi şi se purtau ca nişte nebuni. Ne-au ameninţat cu macetele şi cuţitele. Jennie se ruga cu voce tare. Un bărbat şi-a răsucit maceta şi l-a lovit pe Henk la baza gâtului cu partea plată a lamei. Acesta a căzut în cada de baie. Am reuşit să găsesc nişte bani şi i-am dat atacatorilor, care s-au luat la bătaie pentru ei.

Deodată am observat că un tânăr ne privea insistent. Deşi noi nu-l cunoşteam, el ne ştia, probabil, din lucrarea de predicare. Ne-a apucat cu mâinile, ne-a împins înapoi în baie şi ne-a spus să închidem uşa. Ne-a promis c-o să ne salveze.

Zarva făcută de jefuitori a mai durat cam 30 de minute, după care s-a făcut linişte. În cele din urmă, tânărul s-a întors şi ne-a spus că puteam ieşi. A insistat să plecăm imediat şi ne-a scos chiar el din casă. Nu ne-am oprit să luăm nimic. Am privit îngroziţi trupurile moarte ale câtorva vecini care fuseseră ucişi. Doi membri ai gărzii prezidenţiale ne-au escortat la o casă din apropiere, care era a unui ofiţer de armată. Apoi, ofiţerul ne-a escortat până la Hotelul Mille Collines, unde se refugiaseră mulţi oameni. În cele din urmă, în 11 aprilie am fost evacuaţi în Kenya, după mai multe ore de nelinişte şi după o operaţiune militară obositoare în timpul căreia am fost scoşi din oraş şi transportaţi pe o rută ocolitoare în spatele aeroportului. Am ajuns în recepţia Betelului din Nairobi cu hainele şi cu părul răvăşite. Henk, care fusese separat de noi în timpul evacuării, a ajuns câteva ore mai târziu. Fraţii de la Betel ne-au copleşit cu ajutorul şi cu grija lor iubitoare“.

SALVAŢI DE RUGĂCIUNEA UNEI FETIŢE

A doua zi după catastrofa aviatică în care şi-au pierdut viaţa preşedinţii statelor Rwanda şi Burundi, şase soldaţi de la guvern au mers la locuinţa fratelui Rwakabubu. Aveau ochii roşii, duhneau a alcool, iar din mişcările lor se vedea că erau drogaţi. Au cerut arme. Fratele Rwakabubu le-a spus că el şi familia lui sunt Martori ai lui Iehova şi că n-aveau arme.

Soldaţii ştiau că Martorii lui Iehova refuzaseră să susţină guvernul şi să cotizeze pentru armată fiindcă erau neutri. Lucrul acesta i-a înfuriat. Gaspard şi Melanie Rwakabubu nu sunt tutsi, dar miliţiile hutu îi ucideau nu numai pe tutsi, ci şi pe hutu moderaţi, mai ales dacă bănuiau că simpatizau cu tutsi sau cu armata invadatoare.

Soldaţii i-au lovit cu bastoane pe Gaspard şi pe Melanie, după care i-au dus în dormitor pe ei şi pe cei cinci copii ai lor. Au smuls cearşafurile de pe pat şi au început să-i înfăşoare cu ele. Unii soldaţi aveau în mâini grenade, intenţia lor fiind cât se poate de clară. Gaspard a întrebat: „Ne lăsaţi să ne rugăm?“.

Un soldat a refuzat cu dispreţ această cerere. Apoi, după ce au mai discutat între ei, soldaţii au fost de acord în cele din urmă să-i lase să se roage. „Bine, au spus aceştia, aveţi două minute să vă rugaţi.“

S-au rugat în gând, dar Deborah Rwakabubu, care avea atunci şase ani, s-a rugat cu voce tare astfel: „Iehova, oamenii ăştia vor să ne omoare, dar cum o să-i mai vizităm pe cei cărora le-am predicat împreună cu tati şi le-am lăsat cinci reviste? Ei ne aşteaptă să-i învăţăm adevărul. Îţi promit că, dacă scăpăm cu viaţă, o să devin vestitoare, o să mă botez şi o să fac pionierat! Iehova, te rog, salvează-ne!“.

Soldaţii au fost foarte surprinşi să audă aceste cuvinte. În cele din urmă, unul dintre ei a spus: „N-o să vă omorâm datorită rugăciunii acestei fetiţe. Dacă vin alţi soldaţi, să le spuneţi c-am trecut deja pe aici“.b

SITUAŢIA SE ÎNRĂUTĂŢEŞTE

Războiul s-a extins pe măsură ce armata invadatoare (Frontul Patriotic Rwandez) a continuat să înainteze spre capitala Kigali. Drept urmare, miliţiile Interahamwe au ucis în disperarea lor şi mai mulţi oameni.

Soldaţii, bărbaţii înarmaţi din Interahamwe, precum şi unii localnici au ridicat baraje rutiere în tot oraşul şi la toate intersecţiile. Toţi bărbaţii în putere erau obligaţi să stea zi şi noapte în aceste locuri împreună cu membrii grupării Interahamwe. În aceste puncte de control se făceau verificări cu scopul de a-i identifica şi de a-i ucide pe tutsi.

Întrucât masacrul cuprinsese întreaga ţară, sute de mii de rwandezi şi-au părăsit casele. Mulţi dintre ei, inclusiv Martori ai lui Iehova, s-au refugiat în ţările vecine Congo şi Tanzania.

AU ÎNFRUNTAT RĂZBOIUL ŞI MOARTEA

În continuare veţi citi relatările unor fraţi şi surori pentru care lumea s-a prăbuşit. Să ne amintim că Martorii lui Iehova din Rwanda suportaseră încercări grele în anii ’80, încercări care le-au întărit şi le-au rafinat credinţa şi curajul. Credinţa i-a ajutat să rămână separaţi de lume, prin refuzul de a lua parte la alegeri, la conflicte locale şi la mişcări politice (Ioan 15:19). Curajul le-a dat putere să înfrunte consecinţele: batjocuri, închisoare, persecuţii şi moartea. Datorită acestor calităţi încercate, precum şi iubirii lor pentru Dumnezeu şi pentru semeni, Martorii lui Iehova nu numai că n-au luat parte la genocid, dar şi au ales să-şi rişte viaţa pentru a-i ocroti pe alţii.

Multe experienţe n-au fost incluse aici. Majoritatea fraţilor au preferat să uite detaliile îngrozitoare, deoarece nu doresc să se răzbune. Sperăm că exemplul lor de credinţă ne va îndemna pe toţi să cultivăm într-o măsură şi mai mare iubirea manifestată de adevăraţii discipoli ai lui Isus Cristos (Ioan 13:34, 35).

POVESTEA LUI JEAN ŞI A LUI CHANTAL

Jean de Dieu Mugabo este un frate vesel şi grijuliu. El a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova în 1982. Când s-a botezat, în 1984, făcuse deja de trei ori închisoare pentru că luase poziţie de partea închinării adevărate. Chantal s-a botezat tot în 1984, iar în 1987 s-a căsătorit cu Jean. Când a început genocidul, soţii Mugabo aveau trei fetiţe. Cele două fiice mai mari locuiau cu bunicii la ţară, iar fetiţa care avea şase luni locuia cu părinţii.

În 7 aprilie 1994, prima zi a genocidului, soldaţii şi trupele Interahamwe au început să atace casele în care locuiau tutsi. Jean a fost arestat şi bătut, dar a reuşit să scape. A fugit împreună cu un alt frate la o sală a Regatului din apropiere. Între timp, fără să ştie ce i se întâmplase soţului ei, Chantal şi-a luat copilaşul şi, cuprinsă de disperare, a încercat să fugă din oraş pentru a-şi vedea celelalte două fetiţe.

Jean povesteşte prin ce a trecut după aceea: „Casa unde se afla sala Regatului fusese mai înainte brutărie şi avea un horn mare. O săptămână, eu şi celălalt frate ne-am ascuns chiar în sala Regatului, iar o soră hutu ne aducea mâncare ori de câte ori putea să facă lucrul acesta în siguranţă. Mai târziu a trebuit să ne ascundem sub acoperiş, între tablă şi tavan, unde ziua din cauza căldurii dogoritoare a soarelui ne simţeam ca într-un cuptor. Căutând cu disperare o ascunzătoare mai bună, am reuşit să scoatem câteva cărămizi din horn şi să intrăm în el. Acolo am stat ghemuiţi mai bine de o lună.

În apropiere se afla un punct de control al miliţiei Interahamwe, iar oamenii lor intrau deseori în sala Regatului ca să vorbească sau ca să se adăpostească de ploaie. De sus auzeam tot ce vorbeau. Când era posibil, sora venea la noi cu mâncare. De câteva ori am simţit c-am ajuns la capătul puterilor, dar rugăciunile ne-au ajutat să rezistăm. În cele din urmă, în 16 mai, sora a venit să ne spună că Frontul Patriotic Rwandez preluase controlul în acea parte a oraşului şi că puteam ieşi din ascunzătoare“.

Dar ce s-a întâmplat între timp cu Chantal, soţia lui Jean? Iată ce spune ea în continuare: „În 8 aprilie am reuşit să ies din casă împreună cu fetiţa mea. Am întâlnit două surori: una se numea Immaculée, care era hutu — aşa cum scria în cartea ei de identitate —, iar cealaltă Suzanne, care era tutsi. Am vrut să ne îndreptăm spre Bugesera, localitate aflată la o distanţă de 50 de kilometri de Kigali, unde locuiau celelalte două fiice ale mele împreună cu părinţii mei. Am auzit însă că pe toate drumurile care ieşeau din oraş fuseseră ridicate baraje rutiere. De aceea am decis să mergem într-un sat vecin de la periferia capitalei, unde Immaculée avea o rudă pe nume Gahizi, care era şi el Martor al lui Iehova. Acest frate hutu ne-a primit la el acasă şi, deşi a fost ameninţat de vecini, a făcut tot ce a putut ca să ne ajute. Când soldaţii şi cei din Interahamwe au aflat că Gahizi adăpostise tutsi, l-au împuşcat.

După ce l-au ucis pe Gahizi, soldaţii ne-au dus în apropierea unui râu ca să ne omoare. Cuprinse de groază, aşteptam să fim ucise. Deodată, soldaţii s-au luat la ceartă, iar unul dintre ei a spus: «O s-avem ghinion dacă ucidem femei. Acum trebuie să ucidem numai bărbaţi». Apoi, André Twahirwa, unul dintre fraţii care mergeau în urma noastră şi care era botezat doar de o săptămână, a reuşit să ne ducă la el acasă, deşi vecinii lui s-au împotrivit. A doua zi s-a întors împreună cu noi la Kigali, unde spera să ne găsească un loc sigur. Ne-a ajutat să trecem de câteva puncte de control foarte periculoase. Immaculée o ţinea în braţe pe fetiţa mea pentru ca, dacă eram oprite, copilaşul să scape cu viaţă. Încercând să ascundem că eram tutsi, eu şi Suzanne ne-am rupt cărţile de identitate.

La un punct de control, cei din Interahamwe au lovit-o pe Immaculée şi au întrebat-o: «De ce le însoţeşti pe aceste tutsi?». N-au vrut să ne lase pe mine şi pe Suzanne să trecem. De aceea, Immaculée şi André au plecat înaintea noastră acasă la fratele Rwakabubu. Expunându-se unui mare pericol, André şi alţi doi fraţi, Simon şi Mathias, ne-au ajutat să trecem de acel punct de control. Eu am mers cu aceşti fraţi acasă la fratele Rwakabubu, iar Suzanne a mers la nişte rude ale ei.

Însă acum era foarte riscant să rămân la fratele Rwakabubu. De aceea, fraţii au reuşit cu mari eforturi să mă ducă la sala Regatului, unde erau ascunşi alţi Martori. Când am ajuns eu, acolo se aflau deja zece tutsi, între care fraţi, surori şi alţi fugari. Immaculée a manifestat atât de mult devotament, încât n-a vrut să se despartă de mine. Ea a spus: «Dacă te omoară pe tine, iar eu scap cu viaţă, îţi voi salva fetiţac.»“.

În tot acest timp, Védaste Bimenyimana, un frate din apropiere, a cărui soţie era tutsi, tocmai reuşise să-şi ducă familia într-un loc sigur. După aceea, el s-a întors la sala Regatului pentru a-i ajuta pe cei rămaşi acolo să găsească o ascunzătoare sigură. Din fericire, toţi aceştia au scăpat cu viaţă!

După genocid, Jean şi Chantal au aflat în cele din urmă că fetiţele lor mai mari, în vârstă de doi, respectiv cinci ani, împreună cu bunicii la care locuiau fuseseră ucise, la fel şi aproximativ o sută de alte rude ale lor. Cum au făcut faţă ei unor pierderi atât de mari? Chantal mărturiseşte: „La început am fost în stare de şoc. Ne-a fost greu să acceptăm realitatea. Ceea ce s-a întâmplat a depăşit orice imaginaţie. N-am putut să facem altceva decât să lăsăm totul în mâna lui Iehova şi să ne alinăm durerea cu gândul că ne vom revedea copiii la înviere“.

AM STAT ASCUNŞI 75 DE ZILE!

Tharcisse Seminega s-a botezat în 1983, iar când a început genocidul, locuia în Butare (Rwanda), la aproximativ 120 de kilometri de Kigali. El a spus: „După ce avionul prezidenţial s-a prăbuşit la Kigali, am auzit că se dăduse un decret ca toţi etnicii tutsi să fie ucişi. Doi fraţi au încercat să ne ajute să ieşim din ţară prin Burundi, dar toate drumurile şi potecile erau păzite de miliţiile hutu.

Eram prizonieri în propria casă şi nu ştiam încotro să mergem. Patru soldaţi ne supravegheau permanent casa, iar unul dintre ei fixase o mitralieră la aproximativ 180 de metri de locuinţa noastră. Într-o rugăciune fierbinte, i-am spus lui Iehova: «Noi nu putem face nimic ca să ne salvăm viaţa, numai Tu poţi!». Spre seară, un frate a venit într-un suflet la noi acasă, crezând că fuseserăm ucişi. Soldaţii l-au lăsat să intre în casă şi să stea câteva minute. A răsuflat uşurat când a văzut că eram teferi şi a reuşit să-i ia la el acasă pe doi dintre copiii noştri. Apoi i-a înştiinţat pe alţi doi fraţi, Justin Rwagatore şi Joseph Nduwayezu, că eu şi familia mea stăteam ascunşi şi aveam nevoie de ajutorul lor. Ei au venit chiar în noaptea aceea şi, deşi a fost dificil şi periculos, ne-au dus pe toţi acasă la Justin.

N-am stat mult aici deoarece a doua zi oamenii ştiau deja că ne ascundeam în casa lui Justin. În aceeaşi zi, un bărbat pe nume Vincent a venit să ne spună că miliţia Interahamwe se pregătea să ne atace şi să ne ucidă. Acest bărbat studiase cu Justin, dar nu luase poziţie de partea adevărului. Vincent ne-a sfătuit să ne ascundem mai întâi în tufişurile din apropiere. Apoi, după lăsarea întunericului, ne-a dus la el acasă şi ne-a ascuns într-o colibă unde stăteau de obicei caprele. Coliba nu avea ferestre, pereţii şi podeaua erau din lut, iar acoperişul din paie.

Am stat câteva zile şi nopţi aparent interminabile în această colibă, care se afla în apropierea unei intersecţii, la numai câţiva metri de cea mai mare piaţă din zonă. Îi auzeam pe trecători povestind ce „isprăvi“ făcuseră în timpul zilei, inclusiv pe cine omorâseră şi ce plănuiau să facă în continuare. Teama noastră creştea de la o zi la alta. De aceea ne rugam tot timpul ca să scăpăm cu viaţă.

Vincent a făcut tot ce-a putut ca să nu ne lipsească nimic. Am stat o lună în acea colibă. Apoi, spre sfârşitul lunii mai au început să sosească trupele Interahamwe, care se retrăgeau din Kigali. De aceea, ascunzătoarea noastră n-a mai fost atât de sigură. Fraţii au decis să ne mute la un frate care săpase un fel de pivniţă sub casă. În acea pivniţă se ascundeau deja trei fraţi. Pentru a ajunge la locuinţa fratelui am mers pe jos noaptea patru ore şi jumătate. Deşi călătoria a fost periculoasă, în noaptea aceea a plouat torenţial, ceea ce pentru noi s-a dovedit a fi o binecuvântare, deoarece ploaia ne-a ferit de asasini.

Această nouă ascunzătoare era o groapă adâncă de un metru şi jumătate, având o scândură de lemn în loc de uşă. Pentru a intra în groapă, trebuia să coborâm pe o scară, iar apoi să ne ghemuim şi să ne târâm printr-un tunel până la o cameră de aproximativ doi metri pătraţi. Mirosea a mucegai şi numai o rază slabă de lumină pătrundea până la noi printr-o crăpătură. Eu, soţia mea, Chantal, cei cinci copii ai noştri şi alţi trei fraţi, în total zece persoane, am stat şase săptămâni în această groapă mică şi întunecoasă. Nu aveam curaj să aprindem nici măcar o lumânare, deoarece puteam fi descoperiţi. Deşi am trecut prin multe dificultăţi şi suferinţe, Iehova ne-a susţinut. Riscându-şi viaţa, fraţii au venit să ne încurajeze şi să ne aducă hrană şi medicamente. Uneori aprindeam ziua o lumânare ca să putem citi din Biblie, din Turnul de veghe sau textul zilei“.

Tharcisse continuă: „Orice poveste are şi un sfârşit. A noastră s-a terminat în 5 iulie 1994. Vincent ne-a spus că oraşul Butare fusese ocupat de armata invadatoare. Când am ieşit din „celula“ noastră, unii au crezut că nu eram rwandezi deoarece pielea ni se depigmentase din cauza lipsei luminii naturale. De asemenea, un timp n-am putut să vorbim cu voce tare, ci doar în şoaptă. Ne-am revenit abia după câteva săptămâni.

Toate acestea au avut un efect puternic asupra soţiei mele, care zece ani nu dorise să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. Dar apoi a început un studiu biblic. Când a fost întrebată de ce luase această hotărâre, ea a răspuns: «Am fost impresionată de iubirea pe care fraţii au arătat-o faţă de noi şi de sacrificiile pe care le-au făcut ca să nu fim omorâţi. De asemenea, am simţit braţul puternic al lui Iehova, care ne-a scăpat de macetele asasinilor». Ea şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi s-a botezat la primul congres ţinut după război.

Le suntem foarte recunoscători tuturor fraţilor şi surorilor care, prin acţiunile şi rugăciunile lor, ne-au ajutat să scăpăm cu viaţă. Am simţit iubirea lor sinceră şi profundă, care a depăşit barierele etnice“.

AJUTOR PENTRU CEL CARE OFERISE AJUTOR

Mai târziu, Justin Rwagatore, unul dintre fraţii care a ajutat familia fratelui Seminega să scape cu viaţă, a avut şi el nevoie de ajutor. În 1986 fusese închis deoarece refuzase să ia parte la activităţile politice ale partidului aflat la conducerea ţării. La câţiva ani după ce a adăpostit familia fratelui Seminega, Justin şi alţi fraţi au fost arestaţi din nou pentru că îşi păstraseră neutralitatea. Fratele Seminega a făcut parte dintr-o delegaţie care a mers la autorităţile locale pentru a oferi explicaţii cu privire la poziţia de neutralitate a Martorilor lui Iehova. El a spus că familia sa reuşise să scape cu viaţă în special datorită lui Justin. Drept urmare, toţi fraţii au fost eliberaţi din închisoare.

Exemplul pe care l-au dat fraţii noştri în timpul genocidului i-a îndemnat şi pe alţii să accepte adevărul. Suzanne Lizinde, care era catolică, a văzut că biserica ei luase parte la genocid. Conduita pe care o avuseseră în acea perioadă Martorii lui Iehova din regiunea ei şi iubirea din mijlocul lor au motivat-o să facă progrese rapide. Suzanne s-a botezat în ianuarie 1998 şi n-a lipsit de la nicio întrunire, deşi trebuia să meargă pe jos cinci kilometri peste nişte dealuri ca să fie prezentă. Ea şi-a ajutat şi familia să înveţe adevărul. În prezent, unul dintre fiii ei este bătrân de congregaţie, iar un nepot slujitor auxiliar.

SUTE DE MII AU LUAT CALEA EXILULUI

Henk van Bussel, care era misionar în Rwanda din 1992, a fost evacuat în Kenya în aprilie 1994. El a mers de mai multe ori la Goma, în estul statului Congo, pentru a susţine programul de ajutorare a refugiaţilor rwandezi. Fraţii patrulau de-a lungul graniţei congoleze, ţinând în mână literatură biblică şi cântând sau fluierând melodii ale Regatului pentru ca Martorii care treceau graniţa dinspre Rwanda să-i recunoască.

Pretutindeni domnea panica. Pe măsură ce războiul dintre forţele guvernamentale şi Frontul Patriotic Rwandez continua, sute de mii de oameni au fugit în Congo şi în Tanzania. Punctul de întâlnire al fraţilor care fugeau la Goma era sala Regatului. Ulterior a fost amenajată o tabără de refugiaţi chiar lângă oraş, unde au fost adăpostiţi peste 2 000 de oameni, numai Martori ai lui Iehova, copiii lor şi persoane interesate. Fraţii au amenajat tabere de refugiaţi şi în alte părţi din estul statului Congo.

În timp ce majoritatea refugiaţilor erau hutu care se temeau de represalii, refugiaţii Martori erau atât hutu, cât şi tutsi. Întrucât vânătoarea de tutsi continua, cei ce îi ajutau pe tutsi să treacă graniţa şi să ajungă la Goma se expuneau unui pericol foarte mare. La un moment dat s-au dat 100 de dolari americani pentru fiecare frate tutsi care era trecut clandestin graniţa.

Când ajungeau în Congo, fraţii doreau să stea împreună. Ei nu voiau să aibă nimic de-a face cu Interahamwe, ai cărei membri erau prezenţi şi în taberele de refugiaţi înfiinţate de ONU. Mai mult decât atât, majoritatea refugiaţilor care nu erau Martori susţineau guvernul care fusese înlăturat de la putere. Martorii lui Iehova nu erau priviţi cu ochi buni de aceştia, îndeosebi de Interahamwe, deoarece nu luptaseră alături de ei. Fraţii voiau să stea separat şi ca să le poată oferi protecţie fraţilor lor tutsi.

Întrucât n-au luat cu ei prea multe lucruri, refugiaţii veniţi din Rwanda au avut mare nevoie de ajutor. Martorii lui Iehova din Belgia, Congo, Elveţia, Franţa şi Kenya au răspuns imediat trimiţând bani, medicamente, alimente şi îmbrăcăminte, precum şi medici şi infirmiere. Cu unul dintre primele transporturi aeriene cu ajutoare au sosit multe corturi mici trimise de Filiala din Franţa. Ulterior, Filiala din Belgia a trimis corturi bungalow, pentru familii. De asemenea au fost trimise paturi pliante şi paturi pneumatice. Filiala din Kenya a trimis peste două tone de îmbrăcăminte şi peste două mii de pături.

IZBUCNEŞTE HOLERA

După ce au fugit din Rwanda, peste 1 000 de Martori şi persoane interesate au locuit la Sala Regatului din Goma şi în tabăra amplasată în apropierea acestui oraş. Din nefericire, din cauza numărului mare de refugiaţi, la Goma a izbucnit o epidemie de holeră. Filiala din Congo-Kinshasa a trimis de urgenţă medicamente pentru a opri epidemia, iar fratele Van Bussel a mers cu avionul de la Nairobi la Goma cu 60 de baxuri cu medicamente. Un timp, sala Regatului a fost transformată în spital şi s-au luat măsuri pentru izolarea bolnavilor. Loic Domalain şi un alt frate, amândoi medici, împreună cu Aimable Habimana, asistent medical din Rwanda, au lucrat încontinuu. Fratele Hamel din Franţa a fost de mare ajutor în această perioadă grea, la fel şi mulţi alţi fraţi şi surori cu experienţă medicală, care au venit ca voluntari pentru a-i îngriji pe bolnavi.

În pofida eforturilor disperate de a preveni izbucnirea unei epidemii, peste 150 de fraţi şi persoane interesate s-au îmbolnăvit, iar în jur de 40 au murit înainte ca epidemia să poată fi oprită. După aceea a fost închiriată o bucată mare de teren, pe care a fost amenajată o tabără de refugiaţi pentru Martorii lui Iehova. Aici au fost instalate sute de corturi mici, iar un cort mare, trimis din Kenya, a fost folosit ca spital. Lucrătorii americani în domeniul sănătăţii care au vizitat tabăra Martorilor au fost impresionaţi de curăţenia şi ordinea de aici.

La începutul lunii august 1994, Comitetul de Ajutorare din Goma avea grijă de 2 274 de refugiaţi — Martori ai lui Iehova, copii şi persoane interesate. În aceeaşi perioadă existau mulţi refugiaţi Martori în localităţile Bukavu şi Uvira, situate în estul statului Congo, precum şi în Burundi. Alţi 230 se aflau într-o tabără de refugiaţi din Tanzania.

Când fraţii de la biroul de traducere din Kigali au fost obligaţi să plece la Goma, ei au închiriat o casă ca să-şi poată continua activitatea. Lucrul acesta a fost posibil deoarece, în timpul războiului, fraţii reuşiseră să ia cu ei un computer şi un generator, care au fost transportate din Kigali la Goma.

Serviciile de poştă şi de telecomunicaţii erau practic inexistente în oraşul Goma. Totuşi, cu ajutorul unor Martori care lucrau la aeroport, fraţii expediau materialele traduse şi corespondenţa cu o cursă săptămânală care circula între Goma şi Nairobi. Fraţii de la Filiala din Kenya expediau corespondenţa la Goma în acelaşi mod.

Deşi au lucrat în condiţii vitrege, Emmanuel Ngirente şi alţi doi traducători au continuat să traducă cât mai bine publicaţiile noastre. Din cauza războiului au fost nevoiţi să omită unele articole din revista Turnul de veghe, însă acele articole au fost traduse şi publicate mai târziu în câteva broşuri speciale, pe care fraţii le-au analizat la studiul de carte al congregaţiei.

VIAŢA ÎN TABERELE DE REFUGIAŢI

În timp ce locuitorii din Kigali continuau să fugă din oraş, Francine, care se refugiase la Goma după uciderea soţului ei, Ananie, a fost transferată într-o tabără amenajată de Martori. Iată cum descrie ea viaţa în tabăra de refugiaţi: „În fiecare zi, câţiva fraţi şi surori erau repartizaţi să pregătească mâncarea. Pentru micul dejun pregăteam o masă simplă, care consta din fiertură de mei sau de mălai. Apoi pregăteam mâncarea pentru masa de prânz. După ce terminam toate treburile, mergeam să predicăm. Le depuneam mărturie mai ales rudelor din tabăra noastră care nu erau Martore, dar şi oamenilor din afara taberei. După un timp însă, membrii grupării Interahamwe, prezenţi în alte tabere, au început să fie deranjaţi de faptul că Martorii aveau propriile tabere, iar situaţia a devenit periculoasă“.

În noiembrie 1994 a fost evident că fraţii puteau să se întoarcă în siguranţă în Rwanda. De fapt, era bine ca fraţii să plece cât mai repede din Congo, deoarece în taberele unde nu erau Martori domnea un climat de nesiguranţă. Însă întoarcerea avea să fie dificilă. Interahamwe spera să se reorganizeze şi să atace Rwanda. În opinia acestei grupări, cei ce plecau din Congo pentru a se întoarce în Rwanda erau dezertori.

Fraţii au informat guvernul rwandez că Martorii lui Iehova, care fuseseră neutri în timpul războiului şi nu luaseră parte la genocid, doreau să fie repatriaţi. Guvernul le-a sugerat fraţilor să ia legătura cu Înalta Comisie pentru Refugiaţi a Naţiunilor Unite, care avea mijloace de transport ce puteau fi folosite în vederea repatrierii. Cu toate acestea, întrucât membrii grupării Interahamwe i-ar fi împiedicat să se întoarcă în Rwanda, fraţii au fost nevoiţi să recurgă la un plan de acţiune.

Au anunţat că în Goma se va ţine un congres special de o zi şi au pregătit pancarte. Apoi le-au spus în secret Martorilor că vor fi repatriaţi în Rwanda. Pentru a nu trezi nicio bănuială, fraţii au primit instrucţiuni să nu ia cu ei decât Bibliile şi cărţile de cântări, ca şi când ar fi mers la un congres.

Francine îşi aminteşte că, după mai multe ore de mers pe jos, au ajuns în cele din urmă la nişte camioane care îi aşteptau pentru a-i duce la graniţă. La graniţa rwandeză, Înalta Comisie pentru Refugiaţi a luat măsuri ca fraţii să fie transportaţi la Kigali, iar apoi în regiunile lor de baştină. Astfel, în decembrie 1994 majoritatea fraţilor împreună cu familiile lor, precum şi cei interesaţi au fost repatriaţi în Rwanda. În ziarul belgian Le Soir din 3 decembrie 1994 scria: „O mie cinci sute de refugiaţi rwandezi au luat hotărârea de a părăsi Zairul [Congo], deoarece au considerat că siguranţa lor nu era garantată suficient. Ei sunt Martori ai lui Iehova care şi-au instalat propria tabără mai sus de tabăra de refugiaţi de la Katale. Martorii lui Iehova au fost în mod special persecutaţi de fostul guvern deoarece au refuzat să poarte arme şi să participe la ceremonii cu caracter politic“.

Când s-a întors în Rwanda, Francine a putut să meargă la un congres de district ţinut la Nairobi. Întrucât asocierea cu fraţii şi surorile a întărit-o mult şi i-a adus mângâiere după moartea soţului ei, Francine s-a întors la biroul de traducere, care începuse să funcţioneze din nou la Kigali. Ulterior, ea s-a căsătorit cu Emmanuel Ngirente şi continuă să slujească împreună cu soţul ei la filială.

Cum a reuşit Francine să facă faţă situaţiilor grele prin care a trecut în timpul războiului? Ea a spus: „În mintea mea era un singur gând: Să perseverez până la sfârşit. Am luat hotărârea de a nu insista cu mintea asupra lucrurilor îngrozitoare care se petreceau. Îmi amintesc câtă linişte îmi aduceau cuvintele din Habacuc 3:17–19, unde se spune că ne putem bucura chiar şi atunci când trecem prin necazuri. Fraţii şi surorile m-au încurajat foarte mult. Unii dintre ei mi-au scris scrisori. Lucrul acesta m-a ajutat să am în continuare o atitudine pozitivă şi să privesc lucrurile la fel ca Iehova. Mi-am amintit că Satan se foloseşte de multe şiretlicuri. Dacă ne preocupă prea mult o problemă, putem deveni victima altei probleme. Dacă nu suntem vigilenţi, putem slăbi într-o privinţă sau alta“.

ÎNAPOI ÎN RWANDA

Fratele Van Bussel le-a oferit mult sprijin fraţilor care s-au întors. El explică: „A fost iniţiat un program de «repornire» care să-i ajute pe fraţi, inclusiv pe cei ce rămăseseră în Rwanda şi îşi pierduseră aproape toate bunurile, să se pună pe picioare după război. Fraţii numiţi au mers în toate congregaţiile pentru a vedea ce necesităţi avea fiecare. Familii şi persoane individuale au primit câte o cutie cu lucruri de strictă necesitate. Fraţii au înţeles că, după trei luni, trebuiau să-şi poarte singuri de grijă“.

Bineînţeles că s-a acordat o atenţie specială necesităţilor spirituale ale slujitorilor lui Iehova. Fraţii de la traducere s-au întors la Kigali, în clădirea unde funcţionase mai înainte biroul lor. Fratele Van Bussel îşi aminteşte că pereţii acelei case erau ciuruiţi de gloanţe, însă majoritatea cărţilor din depozit erau la locul lor. Multe luni după aceea fraţii au găsit gloanţe în cutiile cu literatură. Un traducător a găsit chiar o grenadă de mână în grădină! În anul următor, prin octombrie 1995, echipa de traducere s-a mutat într-o clădire mult mai spaţioasă şi mai potrivită, situată în cealaltă parte a oraşului. Această clădire închiriată, care avea birouri şi camere de locuit, a fost folosită până în 2006, când a fost construită o filială.

„A FOST CA LA ÎNVIERE!“

Majoritatea fraţilor s-au întors din Congo în decembrie 1994, exact la timp pentru a participa la congresul de district, care a avut o temă cât se poate de potrivită: „Teama sfântă“. Congresul urma să se ţină pe terenul unei săli a Regatului din Kigali. Cu această ocazie au venit fraţi din Franţa, Kenya şi Uganda. Vineri dimineaţă, terenul din jurul sălii era plin cu fraţi. O soră îşi aminteşte: „A fost emoţionant să vezi fraţi şi surori îmbrăţişându-se. Toţi aveau lacrimi în ochi. Era prima dată când se vedeau după război. S-au întâlnit cu prieteni despre care credeau c-au murit“. O altă soră a spus: „A fost ca la înviere!“.

Günter Reschke, unul dintre fraţii veniţi din Kenya, povesteşte: „A fost o mare bucurie să ne întâlnim din nou după toate necazurile şi să vedem cine rămăsese în viaţă! Însă a existat o problemă. Autorităţile şi-au exprimat îngrijorarea în legătură cu numărul mare de persoane care se strânseseră cu ocazia congresului. În jurul prânzului au sosit soldaţi înarmaţi care au spus că, din motive de siguranţă, congresul era anulat. Ni s-a cerut să părăsim imediat locul. Chiar dacă ne-am făcut timp să ne încurajăm prietenii, a trebuit ca, în cele din urmă, să ne întoarcem la Nairobi, dezamăgiţi că fraţii nu putuseră să se bucure de programul congresului. Deşi a fost o experienţă destul de neplăcută, am simţit c-am făcut tot ce-am putut ca să-i încurajăm să persevereze în continuare şi am plecat de acolo nutrind convingerea că fraţii erau hotărâţi să procedeze astfel“.

Deoarece în ţară lucrurile reveniseră oarecum la normal, mulţi rwandezi care locuiau în afara graniţelor ţării au decis să se întoarcă. Dintre aceştia, unii se născuseră în străinătate după ce părinţii lor fugiseră în timpul revoltelor politice şi etnice din anii ’50 şi ’60. Printre ei se aflau oameni care învăţaseră adevărul în alte ţări. De exemplu, James Munyaburanga şi familia sa au devenit Martori ai lui Iehova în Republica Centrafricană. Deoarece noul guvern rwandez era dispus să le ofere locuri de muncă la guvern celor ce se întorceau din exil, fratele Munyaburanga a primit un astfel de post. Totuşi, la întoarcerea în Rwanda, el a fost persecutat şi ridiculizat de rudele sale şi de colegii de muncă pentru că a ales să trăiască după principiile creştine. În cele din urmă a cerut să se pensioneze înainte de termen şi a devenit pionier regular. În prezent, el este reprezentantul legal al Filialei din Rwanda.

Ngirabakunzi Mashariki a aflat adevărul în estul statului Congo. El a spus: „Fiindcă eram tutsi fusesem discriminat mulţi ani. Când i-am întâlnit pe Martorii lui Iehova m-am simţit ca şi cum eram pe altă planetă! A fost un miracol să cunosc oameni sinceri care trăiau în armonie cu ceea ce învăţau. Iubirea lor a fost evidentă în timpul genocidului din 1994, în care au fost masacraţi etnicii tutsi. Fraţii mi-au ascuns familia şi au avut grijă de noi. În 1998 am fost invitat la Betel, unde în prezent slujesc împreună cu soţia mea, Emerance. Aştept cu nerăbdare lumea nouă, în care nu vor mai exista prejudecăţi şi discriminare, iar pământul se va umple cu oameni care cheamă numele lui Iehova şi trăiesc în unitate“.

LUCRAREA DE PREDICARE IA AVÂNT DIN NOU

Chiar înainte de război, în martie 1994, în Rwanda erau 2 500 de vestitori. În mai 1995 a fost atins un nou record de 2 807 vestitori, în pofida faptului că mulţi fuseseră ucişi în timpul genocidului. Cei sinceri au venit la organizaţia lui Iehova. De exemplu, o pionieră specială conducea 22 de studii biblice, iar alte persoane se aflau pe lista ei de aşteptare! Un supraveghetor de circumscripţie a remarcat: „Războiul i-a ajutat pe oameni să-şi dea seama că era inutil să alerge după lucruri materiale“.

În ianuarie 1996, fraţii au ţinut Congresul de District „Lăudători bucuroşi“. Câtă bucurie a fost la acest congres! Întrucât congresul care trebuia să se ţină cu un an înainte fusese anulat, acesta a fost primul congres ţinut după război. Un observator a spus: „Au fost îmbrăţişări şi lacrimi de bucurie. Cel mai mult m-a impresionat să văd surori şi fraţi hutu şi tutsi îmbrăţişându-se“. Audienţa maximă a fost de 4 424 de persoane, iar 285 s-au botezat. Fratele Reschke îşi aminteşte: „A fost emoţionant să-i auzi pe candidaţii la botez răspunzând cu voce tare «Yego!» (da) la cele două întrebări adresate lor. Apoi s-au aliniat pe terenul de sport, aşteptându-şi rândul să fie botezaţi, timp în care au fost udaţi până la piele de o ploaie torenţială. Dar aceasta nu i-a deranjat! Ei spuneau: «Oricum ne udăm»!“.

Henk van Bussel s-a întors în Rwanda, iar Günter Reschke, care venise să-i ajute pe fraţi să înceapă din nou lucrarea, a fost numit să slujească permanent aici. La scurt timp după aceea, Godfrey şi Jennie Bint s-au întors şi ei în Rwanda.

ÎŞI PIERDUSERĂ FIUL, DAR L-AU GĂSIT!

În anii de după război, familiile care fuseseră separate s-au reunit. De exemplu, în 1994, când luptele dintre cele două armate s-au intensificat la Kigali, populaţia a fugit în masă. În învălmăşeala care a urmat, Oreste Murinda nu şi-a mai găsit soţia şi a fugit la Gitarama împreună cu băieţelul lui de doi ani şi jumătate. Când Oreste a plecat să caute hrană, a izbucnit altă luptă, iar la întoarcere nu şi-a mai găsit fiul.

După război, Oreste şi-a găsit soţia, însă despre fiul lui nu reuşise să afle nimic. S-a gândit că fusese ucis. Însă, după mai bine de doi ani, un bărbat de la ţară, care nu era Martor, a venit să muncească la Kigali. A întâlnit nişte fraţi şi, întâmplător, a spus că vecinii lui din Gisenyi îşi pierduseră copiii în război, dar creşteau un copil orfan. Acest copil şi-a amintit cum se numea tatăl său şi a spus că părinţii lui erau Martori ai lui Iehova. Fraţii şi-au dat seama despre cine era vorba şi au luat legătura cu părinţii copilului, care i-au arătat acelui bărbat fotografii cu fiul lor. Era chiar băiatul lor! Oreste a mers imediat să-l ia înapoi, iar familia lor s-a reîntregit după doi ani şi jumătate. Băiatul este acum vestitor botezat.

Este demn de remarcat că fraţii au avut grijă de toţi copiii Martorilor care au murit. Niciunul n-a fost trimis la orfelinat. Unii fraţi au avut grijă chiar şi de copiii orfani ai rudelor sau ai vecinilor. Un cuplu, care avea deja zece copii, a luat în îngrijire zece copii orfani.

CLIMATUL DE NESIGURANŢĂ REVINE ÎN NORD

Spre sfârşitul anului 1996, din cauza războiului civil care izbucnise în Congo a fost din ce în ce mai greu să se menţină un climat de siguranţă în taberele de refugiaţi, unde rămăseseră peste un milion de rwandezi. În noiembrie, refugiaţii au fost obligaţi fie să se întoarcă în Rwanda, fie să fugă mai departe, în pădurile tropicale din Congo. Majoritatea lor s-au întors în Rwanda, inclusiv fraţii care nu făcuseră lucrul acesta în decembrie 1994. Imaginea puhoaielor de oameni, bătrâni şi tineri, revărsându-se pe străzile capitalei Kigali, plini de praf şi cu bagajele pe cap, a rămas adânc întipărită în mintea multora. Toţi aceşti refugiaţi au trebuit să se întoarcă în locurile lor natale pentru a fi înregistraţi din nou. O vreme măsurile de securitate au fost foarte drastice.

Din nefericire, împreună cu refugiaţii au venit şi unele elemente antisociale, cum ar fi membri ai grupării Interahamwe, care au încercat să-şi continue activitatea în nord-vestul ţării. Drept urmare, armata a fost trimisă acolo pentru a restabili ordinea. În acea zonă locuiau mulţi fraţi, cărora le-a fost foarte greu să nu-şi încalce neutralitatea. Peste o sută de vestitori şi-au pierdut viaţa între 1997 şi 1998, majoritatea lor pentru că şi-au păstrat neutralitatea creştină. Uneori era periculos şi pentru supraveghetorii de circumscripţie să viziteze cu regularitate congregaţiile.

UN CUPLU CURAJOS

Théobald Munyampundu, împreună cu soţia sa, Berancille, a fost unul dintre puţinii supraveghetori de circumscripţie care a reuşit să viziteze congregaţiile din regiunea unde au existat conflicte. Pentru ei, pericolul nu era ceva neobişnuit. Théobald s-a botezat în 1984, iar după doi ani a ajuns, la fel ca mulţi alţi fraţi şi surori, la închisoare, unde a fost bătut cu cruzime. De asemenea, în timpul genocidului el şi soţia sa şi-au riscat viaţa ascunzând tutsi. După ce au salvat un adolescent a cărui mamă fusese ucisă în genocid, ei au reuşit să treacă graniţa în Tanzania. Acolo Théobald a vizitat cele două tabere de refugiaţi din satul Benaco şi din regiunea Karagwe pentru a-i încuraja pe fraţi, deşi a fost extrem de periculos, din cauza bandelor de tâlhari, să călătorească de la o tabără la alta.

Când s-au întors în Rwanda, Théobald şi soţia sa şi-au riscat din nou viaţa vizitându-i pe Martorii din regiunea afectată de conflicte din nord-vestul ţării. Théobald a spus: „Uneori congregaţiile pe care le vizitam erau la distanţe mari una de alta. Din cauza climatului de nesiguranţă, nu puteam înnopta oriunde. Îmi amintesc că în timpul unei vizite pe care am făcut-o în anotimpul ploios, când plouă torenţial, mergeam zilnic patru ore pe jos pentru a-i vizita pe fraţi, iar seara trebuia să ne întoarcem la locuinţa noastră“.

Iată ce a spus Théobald despre un frate pe care l-a cunoscut în timp ce vizita un grup izolat din acea regiune: „Am fost uimit să-l văd pe Jean-Pierre, care este orb, că se ridică pentru a citi din Biblie la Şcoala de Serviciu Teocratic. Fără nicio greşeală, el a reprodus din memorie fragmentul repartizat şi a ţinut cont chiar şi de semnele de punctuaţie! Jean-Pierre îl rugase pe un frate care este un cititor bun să-i citească versetele înainte, ca să le poată memora. Am fost foarte încurajat să văd atâta voinţă!“.

Privind în urmă la viaţa sa bogată şi, uneori, plină de pericole, Théobald spune: „De-a lungul acestor timpuri dificile ne-am pus încrederea în Iehova şi ne-am gândit deseori la cuvintele din Evrei 13:6: «Iehova este ajutorul meu, nu mă voi teme! Ce poate să-mi facă omul?»“. După ce au slujit cu fidelitate în lucrarea de circumscripţie şi de district, el şi soţia sa continuă să slujească în calitate de pionieri speciali în pofida problemelor de sănătate.

UN PROIECT PENTRU O SALĂ DE CONGRESE

Pe măsură ce numărul Martorilor creştea, fraţilor le-a fost din ce în ce mai greu să găsească locuri potrivite pentru congresele de la Kigali. De exemplu, mirosul pestilenţial degajat de un canal colector, unde se vărsau reziduurile de la un penitenciar din apropiere, le-a cauzat mari neplăceri delegaţilor la Congresul de District „Mesagerii păcii divine“ din 1996. Părinţii şi-au făcut griji pentru sănătatea copiilor lor. Din cauza condiţiilor insalubre, fraţii din Comitetul Ţării au decis în unanimitate că nu vor mai ţine niciun congres de district pe acel stadion. Dar unde puteau fi ţinute congresele?

Ministerul Dezvoltării Urbane repartizase o bucată de teren unei congregaţii din Kigali în vederea construirii unei săli a Regatului. Întrucât terenul era mult prea mare pentru o singură sală de întruniri, foarte probabil că ministrul ar fi repartizat altcuiva o parte din acel teren dacă proiectul pe care îl prezentau fraţii ar fi fost doar pentru o sală a Regatului. De aceea, având încredere în Iehova, ei au prezentat proiecte pentru o sală a Regatului şi pentru o sală de congrese simplă, cu opţiunea de a construi ulterior încă o sală a Regatului. Autorităţile locale au aprobat proiectele.

Fraţii au nivelat terenul şi l-au îngrădit. Sute de voluntari au smuls buruienile şi au săpat latrine adânci. Bucata de teren, care avea o pantă lină, arăta acum minunat, fiind ideală pentru construirea unei săli de congrese.

În lunile care au urmat s-au ţinut două congrese şi o adunare specială pe acest teren, însă vântul puternic şi ploaia i-au obligat pe cei prezenţi să se înghesuie sub prelate şi umbrele. Drept urmare, fraţii au cerut permisiunea Corpului de Guvernare de a construi o sală de congrese simplă, doar cu acoperiş.

În martie 1998, Corpul de Guvernare a aprobat construirea acestei săli de congrese. Lucrările au început imediat. În perioada care a urmat, familii întregi au săpat gropi pentru fundaţia stâlpilor. Toţi au muncit umăr la umăr, în unitate. În 6 martie 1999, Jean-Jules Guilloud de la Filiala din Elveţia a ţinut cuvântarea de dedicare pentru această nouă şi frumoasă construcţie.

În 1999, lucrurile au revenit la normal în toată ţara. În luna februarie a aceluiaşi an, Ralph şi Jennifer Jones, un nou cuplu de misionari, au fost repartizaţi să lucreze la Biroul de Filială din Rwanda, iar familia Betel a crescut la 21 de membri.

Doi fraţi rwandezi absolviseră cursurile Şcolii de Organizare Teocratică (în prezent, Şcoala Biblică pentru Fraţi Necăsătoriţi) din Kinshasa (Congo), oraş aflat la o distanţă de aproximativ 1 600 de kilometri de Rwanda. Totuşi, întrucât în Congo era război, rwandezilor le era foarte greu să călătorească la Kinshasa. Având în vedere această situaţie, Corpul de Guvernare a aprobat ca Şcoala de Organizare Teocratică să se ţină la Kigali. Cei 28 de cursanţi ai primei clase — din Burundi, Congo şi Rwanda — au absolvit în decembrie 2000.

În mai 2000, Rwanda a devenit filială, iar la scurt timp după aceea, fraţii au găsit un teren potrivit pe care să se construiască o clădire în vederea supravegherii lucrării de predicare din Rwanda, aflate în plin avânt. În aprilie 2001 a fost cumpărat acest teren cu o suprafaţă de două hectare. Fraţii din Kigali nu vor uita prea curând cât de greu le-a fost să smulgă buruienile de pe terenul care fusese lăsat în paragină mai mulţi ani.

UN VULCAN ERUPE ÎN ESTUL STATULUI CONGO

În 17 ianuarie 2002, vulcanul Nyiragongo, aflat la o distanţă de aproximativ 16 kilometri de Goma, în estul statului Congo, a început să erupă. Din această cauză, majoritatea locuitorilor din zonă au fost nevoiţi să-şi părăsească locuinţele. Mulţi dintre cei 1 600 de vestitori de aici, copiii lor şi cei interesaţi au trecut graniţa la Gisenyi (Rwanda), unde au fost îndrumaţi spre sălile Regatului din apropiere.

A doua zi, fraţii de la Filiala din Rwanda au încărcat un camion de trei tone cu lucruri de strictă necesitate, cum ar fi alimente, pături şi medicamente. Ajutoarele au fost trimise imediat la cele şase săli ale Regatului din zona aflată la graniţa cu statul Congo.

Din motive de siguranţă, guvernul rwandez n-a fost de acord ca atât de mulţi cetăţeni congolezi să stea în sălile Regatului şi a insistat ca aceştia să fie transferaţi în taberele de refugiaţi. O delegaţie din partea Filialei din Rwanda s-a întâlnit la Goma cu doi reprezentanţi ai Filialei din Congo şi cu bătrâni de congregaţie din Goma pentru a lua o decizie. Bătrânii congolezi au cerut în mod insistent ca fraţii lor să nu meargă în taberele de refugiaţi din Rwanda. Ei au spus: „În 1994, noi am avut grijă de cei peste 2 000 de fraţi rwandezi şi de familiile lor, precum şi de persoanele interesate. De aceea, în loc să-i trimitem pe fraţii noştri în taberele de refugiaţi, să-i lăsăm să se întoarcă la Goma şi vom avea noi grijă de ei, aşa cum am avut grijă şi de fraţii rwandezi“.

Fraţii congolezi au dat dovadă de multă iubire şi ospitalitate oferindu-se să-i găzduiască pe fraţii lor, în loc să-i lase să meargă în taberele de refugiaţi aflate sub controlul unor organizaţii lumeşti. Prin urmare, fraţii şi familiile lor s-au întors la Goma şi au locuit un timp acolo. Pe parcursul acestei perioade au fost trimise din Belgia, Elveţia şi Franţa mai multe ajutoare, cum ar fi prelate din material plastic. Fraţii au rămas la Goma până când li s-au construit alte case.

OCAZII MEMORABILE

Biroul Regional de Construcţii din Africa de Sud a întocmit proiectele pentru noua filială, iar pentru construcţie a fost angajat un antreprenor local. Voluntari internaţionali au venit să ajute la realizarea proiectului şi mulţi Martori locali s-au oferit să ia parte la amenajarea spaţiului verde şi la lucrările de finisaj. În pofida unor obstacole şi dificultăţi, familia Betel s-a mutat în noua clădire în martie 2006. Mai târziu, în acelaşi an, Guy Pierce din Corpul de Guvernare a venit împreună cu soţia sa pentru programul special de dedicare din 2 decembrie 2006. Cu această ocazie au fost prezenţi în jur de 550 de fraţi şi surori, între care 112 delegaţi din 15 ţări.

Jim şi Rachel Holmes din Canada au luat parte la lucrările de construcţie. Întrucât cunoşteau limbajul semnelor american, ei s-au oferit să le predea acest limbaj beteliştilor interesaţi în fiecare luni, după studiul Turnului de veghe. Şase persoane au răspuns invitaţiei şi au progresat atât de repede, încât la scurt timp după aceea s-a format o grupă de limbaj mimico-gestual.

Apoi, în iunie 2007, Kevin Rupp, care absolvise în Elveţia Şcoala de Organizare Teocratică, a venit în Rwanda ca misionar pentru a da o mână de ajutor în teritoriul de surdo-muţi. N-a trecut mult şi un cuplu de misionari din Canada, care erau interpreţi de limbaj mimico-gestual cu experienţă, au sosit în Rwanda. În iulie 2008, fraţii au înfiinţat o congregaţie de limbaj mimico-gestual, iar la scurt timp după aceea s-au format şi alte grupe.

Cât de emoţionaţi au fost fraţii să audă anunţul care s-a făcut la congresul de district din 2007, când au fost lansate Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în kinyarwanda! Biblia integrală apăruse în kinyarwanda în 1956 şi fusese tipărită de Societatea Biblică Unită. Deşi această ediţie a Bibliei, în care numele YEHOVA (Iehova) apare de şapte ori în Scripturile ebraice, a fost realizată din dorinţa sinceră de a traduce Cuvântul lui Dumnezeu în limba locală, Traducerea lumii noi le este accesibilă tuturor oamenilor, îndeosebi celor cu posibilităţi materiale modeste. Această nouă traducere este exactă şi uşor de citit datorită eforturilor neobosite depuse de traducătorii locali în colaborare cu Departamentul de servicii pentru traducere de la New York. Este o încântare să-i vezi pe copii la sala Regatului cu propriul exemplar al Scripturilor greceşti, dornici să ridice mâna pentru a citi un verset!

NEUTRALITATEA, PUSĂ DIN NOU LA ÎNCERCARE

Deşi s-au bucurat de libertate religioasă după obţinerea recunoaşterii legale în 1992, fraţii au întâmpinat tot timpul probleme fiindcă şi-au păstrat neutralitatea. În ultimii 15 ani, sute de fraţi au fost arestaţi deoarece n-au participat la misiunile de patrulare pe timpul nopţii organizate de armată. Totuşi, după ce câteva grupuri de fraţi s-au întâlnit cu câţiva miniştri din guvernul ţării, autorităţile au fost de acord ca fraţii să presteze unele munci în folosul comunităţii.

În ultimii ani, 215 învăţători şi profesori şi-au pierdut locul de muncă deoarece au refuzat să ia parte la un seminar cu caracter politic. După aceea, 118 elevi au fost exmatriculaţi pentru că au refuzat să cânte imnul naţional. Reprezentanţi din partea filialei au mers la autorităţi pentru a le explica de ce Martorii sunt neutri, iar după mai multe luni, majoritatea copiilor exmatriculaţi au fost reprimiţi la şcoală. Făcând referire la greutăţile pe care le-au întâmpinat în trecut, fraţii au menţionat că în 1986 Martorii lui Iehova din Rwanda au fost închişi din cauză că şi-au păstrat neutralitatea. Totuşi, în 1994, neutralitatea a fost unul dintre principalele motive pentru care ei n-au luat parte la genocid (Ioan 17:16).

Martorii lui Iehova se supun legilor statului şi îşi păstrează neutralitatea indiferent de guvernul aflat la putere. De exemplu, în 1986, François-Xavier Hakizimana a făcut un an şi jumătate de închisoare, deoarece a refuzat să-şi încalce neutralitatea creştină. După genocid, când la conducerea ţării a venit alt guvern, el a fost închis din acelaşi motiv din nou, în 1997 şi în 1998. Aceste exemple demonstrează că Martorii lui Iehova rămân întotdeauna neutri şi nu sunt împotriva niciunui guvern. Adevărata neutralitate creştină are la bază principiile menţionate în Biblie.

În pofida acestor încercări permanente, fraţii se bucură că pot ţine întruniri săptămânale, congrese şi, de asemenea, că li se permite să predice şi să ţină întruniri în multe penitenciare, unde un număr mare de deţinuţi au acceptat adevărul. În plus, în anul de serviciu 2009, şase procese au fost soluţionate în favoarea slujitorilor lui Iehova din Rwanda.

VIITORUL ESTE LUMINOS

Această incursiune în istoria Martorilor din Rwanda ar fi incompletă dacă n-am vorbi despre succesul răsunător pe care l-a avut programul de construire de săli ale Regatului. Din 1999, când a început noul program de construire de săli ale Regatului în ţări cu resurse limitate, în Rwanda au fost construite de voluntari inimoşi aproximativ 290 de săli ale Regatului modeste, dar atrăgătoare.

Având sprijinul plin de entuziasm al vestitorilor locali, fraţii au reuşit să termine majoritatea acestor săli în trei luni. Pe măsură ce se construiesc noi săli ale Regatului pe tot cuprinsul ţării, oamenii pun întrebări, ceea ce le oferă ocazia slujitorilor lui Iehova să depună mărturie. Pe lângă sala de congrese din Kigali, fraţii au construit zece săli de congrese mai mici, doar cu acoperiş. Astfel vestitorii n-au mai fost nevoiţi să parcurgă distanţe mari prin munţi pentru a asista la congrese. De asemenea, fraţii au terminat patru săli ale Regatului extensibile, unde se pot ţine şi congrese.

În primele luni ale fiecărui an calendaristic, toate congregaţiile depun mărturie cu mult zel în teritorii nerepartizate sau în teritorii lucrate mai rar. Uneori, vestitorii parcurg distanţe mari pe cheltuiala lor pentru a predica în aceste teritorii. În zonele mai îndepărtate sunt trimişi pentru trei luni pionieri speciali temporari. Drept urmare, grupe formate recent constituie nucleul unor viitoare congregaţii. De exemplu, în campania desfăşurată din ianuarie până în martie 2010, s-au început sute de studii biblice şi s-au format nouă grupe. În plus, în aceeaşi perioadă, 30 de pionieri speciali temporari au pus bazele a 15 grupe noi.

UN ALT EVENIMENT DE NEUITAT

La Congresul de District „Vegheaţi!“ din 2009, fraţii din Rwanda au fost încântaţi să afle că vor primi o nouă carte de cântări. Cu această ocazie, ei au ascultat înregistrări cu noile melodii interpretate în kinyarwanda. Pe lângă faptul că noua carte de cântări a fost tradusă cu promptitudine, congregaţiile au primit propriile exemplare la timp pentru a putea cânta la întruniri noile melodii la fel ca fraţii lor din întreaga lume, începând din ianuarie 2010.

Bineînţeles că, după lansarea în 2007 a Scripturilor greceşti creştine — Traducerea lumii noi în kinyarwanda, toţi s-au întrebat când va fi tradusă întreaga Biblie. Înaintea congresului de district din 2010, s-a anunţat că fratele Guy Pierce, din Corpul de Guvernare, va vizita Rwanda cu ocazia congresului ţinut la Kigali în luna august, pe stadionul aflat în apropierea filialei. A fost un moment emoţionant când fratele Pierce a anunţat lansarea ediţiei integrale a Bibliei Sfintele Scripturi — Traducerea lumii noi în kinyarwanda. Toate cele 7 149 de persoane prezente vineri dimineaţă au primit câte un exemplar al acestei Biblii. Duminică au venit fraţi şi din alte districte ale Rwandei, astfel că asistenţa maximă a fost de 11 355 de persoane. În timpul congresului, soldaţii care prestaseră unele munci în jurul stadionului au cerut şi ei Biblii şi au primit 180 de exemplare. Primarul oraşului Kigali, comandantul poliţiei şi funcţionari din Ministerul Sportului s-au bucurat şi ei să primească o Biblie.

Lucrarea de predicare a veştii bune a început în Rwanda în anul 1970 cu trei vestitori. În prezent, în această ţară există aproximativ 20 000 de vestitori. Lunar, ei conduc în jur de 50 000 de studii biblice. În aprilie 2011, la Comemorare au asistat 87 010 persoane. Fraţii din Rwanda şi-au câştigat de-a lungul anilor reputaţia de închinători zeloşi ai lui Iehova. Întrucât aproape 25 la sută din numărul total al vestitorilor se află într-o formă a serviciului cu timp integral, iar ceilalţi raportează lunar în medie 20 de ore, fraţii noştri lucrează neobosit alături de „Stăpânul secerişului“ în acest ogor roditor şi sunt hotărâţi să nu încetinească ritmul. În timp ce Iehova continuă să binecuvânteze această lucrare, aşteptăm cu nerăbdare ca şi mai mulţi oameni să se reverse la muntele închinării adevărate în Ţara celor o mie de coline (Mat. 9:38; Mica 4:1, 2).

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 178]

Le-a spus celor din auditoriu să se ferească de Martorii lui Iehova

[Text generic pe pagina 181]

Îşi adresau salutul „Komera!“, care înseamnă „Curaj!“

[Text generic pe pagina 218]

„Noi nu putem face nimic ca să ne salvăm viaţa, numai Tu poţi!“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 166]

Rwanda — prezentare generală

Teritoriul.

Rwanda măsoară doar 177 de kilometri de la nord la sud şi 233 de kilometri de la est la vest. Ea are aproximativ unsprezece milioane de locuitori, fiind ţara cu cea mai mare densitate a populaţiei de pe continentul african. Capitala se află la Kigali.

Populaţia.

Populaţia este alcătuită din hutu, tutsi şi twa, precum şi din asiatici şi europeni. Mai mult de jumătate dintre locuitori sunt romano-catolici şi peste un sfert protestanţi, dintre care cei mai mulţi sunt adventişti. Restul sunt musulmani şi adepţi ai diferitelor religii locale.

Limba.

Limbile oficiale sunt kinyarwanda, engleza şi franceza. Swahili este limba folosită în relaţiile comerciale cu ţările vecine.

Economia.

Majoritatea rwandezilor sunt agricultori. Întrucât cea mai mare parte a solului este arid, mulţi dintre cei care cultivă pământul reuşesc să asigure doar necesarul propriilor familii. Se cultivă ceaiul, piretrul — plantă folosită ca insecticid —, precum şi cafeaua, care reprezintă principalul produs exportat.

Hrana.

Printre alimentele de bază se numără cartoful, bananele şi fasolea.

Clima.

Deşi se află aproape de ecuator, Rwanda are în general o climă blândă. În zona înaltă din interiorul ţării, temperatura medie este de 21 de grade Celsius, iar cantitatea de precipitaţii este de 114 centimetri pe an.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 185]

„O să vină Iehova după noi!“

EMMANUEL NGIRENTE

ANUL NAŞTERII 1955

ANUL BOTEZULUI 1982

DATE PERSONALE Membru al Comitetului Filialei din Rwanda şi supraveghetor al Departamentului de traducere.

◼ ÎN 1989, făceam pionierat în estul Rwandei. La sfârşitul acelui an am fost numit să lucrez la biroul de traducere. Întrucât nu aveam experienţă în acest domeniu, eram foarte speriat. Nu credeam că voi face faţă cerinţelor. Cu toate acestea, am început să lucrez la trei publicaţii. Am închiriat o casă şi am făcut rost de câteva dicţionare. Uneori lucram până noaptea târziu şi beam multă cafea ca să nu adorm.

În octombrie 1990, când armata invadatoare a declanşat primul atac, unii oameni i-au suspectat pe Martorii lui Iehova că erau de partea acesteia. Agenţii de securitate au început să facă verificări. Întrucât lucram la domiciliu, li s-a părut că eram fără ocupaţie. De aceea au vrut să ştie ce făceam. Într-o zi au venit să-mi facă o percheziţie. Scrisesem la maşină toată noaptea, iar la cinci dimineaţa am mers la culcare. Pe neaşteptate am fost chemat să prestez o muncă în folosul comunităţii.

În lipsa mea, autorităţile locale mi-au răscolit casa. Când m-am întors, vecinii mi-au spus că un poliţist şi un consilier local stătuseră o oră să citească materialele traduse de mine, în care apărea foarte des numele Iehova. În cele din urmă, unul dintre ei a spus: „Să plecăm de-aici, că altfel o să vină Iehova după noi!“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 194]

Un milion de oameni au pierit în o sută de zile

„Genocidul care a zguduit Rwanda în 1994 reprezintă unul dintre cele mai crude acte din istoria modernă. De la începutul lunii aprilie 1994 până la jumătatea lunii iulie a aceluiaşi an, membri ai grupului etnic majoritar hutu din micul stat aflat în inima Africii i-au masacrat în mod sistematic pe etnicii minoritari tutsi. Temându-se că va pierde puterea în faţa unei mişcări democratice şi a unui război civil, un regim extremist hutu a luat măsuri pentru a-i extermina pe toţi — hutu moderaţi, precum şi tutsi — care păreau a fi o ameninţare la adresa autorităţii acestuia. Genocidul a luat sfârşit abia când armata formată îndeosebi din rebeli tutsi a ocupat ţara şi a trimis în exil regimul care a provocat genocidul. În numai o sută de zile, un milion de oameni au pierit în genocid şi în război. De aceea, măcelul din Rwanda este considerat unul dintre cele mai sălbatice acte de cruzime din istoria omenirii.“ (Encyclopedia of Genocide and Crimes Against Humanity)

În acest genocid au murit aproximativ 400 de Martori ai lui Iehova. Între aceştia s-au aflat şi etnici hutu, care i-au apărat cu preţul propriei vieţi pe fraţii şi pe surorile lor de etnie tutsi. Niciun Martor n-a ucis un alt Martor.

[Legenda fotografiei]

Refugiaţi părăsind Rwanda

[Chenarul/Fotografia de la pagina 197]

„Camere ale morţii“

„Autorii genocidului au profitat de convingerea multora că biserica este un loc sigur de refugiu şi au atras în biserici zeci de mii de tutsi. Apoi, soldaţii şi miliţiile hutu i-au măcelărit în mod sistematic pe aceşti nefericiţi. Au tras cu puştile şi au aruncat grenade în mulţimile adunate în şcoli şi în biserici. Cei ce au reuşit să scape cu viaţă au fost ucişi cu macete, cosoare şi cuţite. . . . Însă implicarea Bisericii n-a constat doar în folosirea lăcaşelor ei drept camere ale morţii. În unele comunităţi, preoţii, catiheţii şi alţi angajaţi ai bisericii au colaborat cu extremiştii furnizându-le informaţii în vederea identificării şi eliminării etnicilor tutsi. Au fost şi situaţii în care personalul bisericesc a luat parte în mod direct la masacru.“ (Christianity and Genocide in Rwanda)

„Principala acuzaţie adusă Bisericii [Catolice] este aceea că a întors spatele elitei tutsi şi a favorizat naşterea unei revoluţii hutu, pregătind astfel terenul pentru ascensiunea preşedintelui Habyarimana într-un stat cu o populaţie majoritară hutu. Referindu-se strict la genocid, criticii consideră încă o dată Biserica vinovată de instigare la ură, adăpostire a criminalilor şi refuz de a le oferi ocrotire celor veniţi să se refugieze între zidurile ei. Există şi voci care spun că, în calitate de conducător spiritual al majorităţii populaţiei rwandeze, Biserica se face vinovată din punct de vedere moral deoarece n-a luat toate măsurile pe care le avea la dispoziţie pentru a pune capăt masacrului.“ (Encyclopedia of Genocide and Crimes Against Humanity)

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 201–203]

„Cum să-l omorâm pe acest om pentru care toţi ne roagă să avem milă?“

JEAN-MARIE MUTEZINTARE

ANUL NAŞTERII 1959

ANUL BOTEZULUI 1985

DATE PERSONALE Este un frate fidel cu un zâmbet cald, zidar de meserie. În 1986, la puţin timp după botez, a fost arestat opt luni. S-a căsătorit cu Jeanne în 1993, iar în prezent este preşedinte al Comitetului Sălii de Congrese din Kigali.

◼ ÎN 7 APRILIE, eu, Jeanne şi fetiţa noastră de o lună, Jemima, am fost sculaţi brusc din somn de zgomotul asurzitor al focurilor de artilerie. La început am crezut că era vorba doar de un conflict politic, dar la puţin timp după aceea am aflat că miliţiile hutu începuseră să-i ucidă în mod sistematic pe tutsi. Deoarece suntem tutsi, n-am avut curaj să ieşim din casă. Ne-am rugat stăruitor la Iehova să ne îndrume pentru că nu ştiam ce să facem. Între timp, trei fraţi hutu curajoşi — Athanase, Charles şi Emmanuel — şi-au riscat viaţa ca să ne aducă mâncare.

Aproape o lună, eu şi soţia mea am fost obligaţi să ne ascundem pe la fraţi. Când vânătoarea de tutsi s-a intensificat, extremiştii hutu au venit cu macete, suliţe şi cuţite la locul unde mă ascundeam. Am fugit cât am putut de repede ca să mă ascund în nişte tufişuri, dar m-au găsit. Înconjurat din toate părţile, i-am implorat pe acei bărbaţi înarmaţi să-mi cruţe viaţa, spunându-le că sunt Martor al lui Iehova. Însă ei mi-au zis: „Faci parte dintre rebeli!“. Au dat cu picioarele în mine, iar eu am căzut la pământ. După aceea m-au lovit cu nişte bâte şi cu patul puştilor. Între timp, în jurul meu s-au strâns mai mulţi oameni. Printre ei se afla un bărbat pe care îl întâlnisem în lucrarea de predicare. Plin de curaj, el a strigat: „Aveţi milă de el!“. Apoi, Charles, unul dintre fraţii hutu, a intervenit şi el. Văzându-mă întins pe jos şi plin de sânge, soţia şi copiii lui Charles au început să ţipe. Speriaţi, ucigaşii m-au lăsat să plec, spunând: „Cum să-l omorâm pe acest om pentru care toţi ne roagă să avem milă?“. Charles m-a luat şi m-a dus înapoi la el acasă ca să-mi îngrijească rănile. Extremiştii m-au avertizat că, dacă încercam să fug, îl omorau pe Charles în locul meu.

În tot acest timp, Jeanne şi fetiţa noastră s-au ascuns în alt loc. Într-un atac îngrozitor, şi soţia mea a fost bătută, fiind la un pas de moarte. Mai târziu i s-a spus că fusesem ucis şi chiar i s-a cerut să aducă nişte cearşafuri ca să-mi înfăşoare trupul.

Când am revăzut-o pe Jeanne acasă la Athanase, am plâns de bucurie. Cu toate acestea, a doua zi am crezut că vom muri. Am trăit încă o zi de coşmar. Am fugit dintr-un loc în altul ca să ne ascundem. Îmi amintesc că l-am implorat pe Iehova astfel: „Ieri ne-ai ajutat. Ajută-ne, te rugăm, şi de data aceasta. Vrem să ne creştem fetiţa şi să-ţi slujim ţie în continuare!“. Spre seară, riscându-şi viaţa, trei fraţi hutu au trecut prin mai multe puncte de control cu un grup format din aproape 30 de tutsi, printre care ne aflam şi noi. Şase persoane din acel grup au acceptat adevărul.

Împreună cu grupul său, Charles a continuat să-i ajute şi pe alţii. Aflând că aceşti fraţi ajutaseră mai multe zeci de tutsi să scape, cei din Interahamwe s-au înfuriat. În cele din urmă, i-au prins pe Charles şi pe un vestitor hutu pe nume Leonard. Soţia lui Charles i-a auzit spunând: „Trebuie să mori pentru că i-ai ajutat pe tutsi să scape“. Apoi i-au ucis pe amândoi. Cât de adevărate s-au dovedit cuvintele lui Isus: „Nimeni nu are iubire mai mare decât aceea în care cineva îşi dă sufletul pentru prietenii săi“ (Ioan 15:13).

Înainte de război, când Jeanne şi cu mine plănuiam să ne căsătorim, am hotărât că unul dintre noi va face pionierat. Însă, deoarece multe rude de-ale noastre au fost ucise în război, am adoptat şase copii orfani, deşi ulterior am avut şi noi doi copii. Cu toate acestea, când războiul s-a terminat, Jeanne a putut să înceapă pionieratul. În prezent sunt 12 ani de când ea face această lucrare. De asemenea, cei şase copii orfani, care n-au avut părinţi Martori, s-au botezat cu toţii. Cei trei băieţi au devenit slujitori auxiliari, iar una dintre fete slujeşte la Betel împreună cu soţul ei. Acum noi avem patru copii, iar cele două fiice mai mari ale noastre s-au botezat.

[Legenda fotografiei]

Fratele şi sora Mutezintare cu doi dintre copiii lor şi cu cinci dintre copiii orfani

[Chenarul/Fotografia de la paginile 204, 205]

„Adevărul ne-a ajutat să ne păstrăm echilibrul“

Valerie Musabyimana şi Angeline Musabwe sunt surori de corp. Ele provin dintr-o familie de catolici devotaţi, iar tatăl lor a fost preşedinte al unui comitet parohial. Valerie a studiat patru ani ca să devină călugăriţă. A renunţat însă la studii în 1974, fiind dezamăgită de conduita unui preot. Mai târziu, ea a studiat Biblia cu Martorii lui Iehova, s-a botezat, iar în 1979 a început să facă pionierat. Sora ei, Angeline, a studiat şi ea Biblia şi s-a botezat. Slujind împreună ca pioniere speciale, cele două surori i-au ajutat pe mulţi să înveţe adevărul.

Angeline şi Valerie locuiau la Kigali când a început genocidul. Ele au ascuns nouă persoane în locuinţa lor, între care două femei însărcinate. Soţul uneia dintre ele tocmai fusese ucis. După un timp, această femeie a intrat în travaliu. Deoarece era prea riscant să plece de acasă, surorile au ajutat-o să nască. Când au aflat, vecinii le-au adus hrană şi apă.

Când extremiştii Interahamwe au aflat că Angeline şi Valerie adăposteau tutsi, au venit la ele şi le-au spus: „Am venit să-i ucidem pe Martorii lui Iehova tutsi“. Însă, întrucât casa în care locuiau surorile cu chirie era a unui ofiţer de armată, le-a fost teamă să intre.d Toţi cei din casă au scăpat cu viaţă.

În cele din urmă, când războiul s-a intensificat, iar gloanţele şuierau peste tot, Angeline şi Valerie au fost nevoite să părăsească oraşul. Au fugit împreună cu alţi Martori la Goma, unde fraţii congolezi le-au primit cu multă căldură. Aici au continuat să predice şi au condus multe studii biblice.

Cum au făcut ele faţă sentimentelor pe care le-au avut după genocid? Valerie spune cu tristeţe: „Am pierdut mulţi copii spirituali, cum ar fi Eugène Ntabana şi familia lui. Adevărul ne-a ajutat să ne păstrăm echilibrul. Ştim că Iehova îi va judeca pe cei nelegiuiţi“.

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografia de la paginile 206, 207]

„Au fost gata să moară pentru noi!“

ALFRED SEMALI

ANUL NAŞTERII 1964

ANUL BOTEZULUI 1981

DATE PERSONALE A locuit într-o suburbie a oraşului Kigali împreună cu soţia sa, Georgette. Alfred, care este un tată şi un soţ iubitor, face parte în prezent din Comitetul de Asistenţă Sanitară din Kigali.

◼ CÂND a început genocidul, Athanase, un frate hutu care locuia lângă noi, ne-a trimis următorul mesaj: „Îi ucid pe toţi tutsi şi vă vor ucide şi pe voi“. Ne-a rugat în mod insistent să mergem la el acasă. Înainte de război, acest frate săpase o cameră sub casă, la o adâncime de aproximativ trei metri şi jumătate. A spus că voia să ne ascundă acolo. Eu am coborât primul pe scară. Athanase s-a îngrijit să primim hrană şi saltele de dormit. În tot acest timp, oamenii erau ucişi pretutindeni.

Bănuind că ne ascundea acolo, vecinii l-au ameninţat pe Athanase că-i vor da foc la casă, dar el şi familia sa ne-au ţinut ascunşi în continuare. Au fost gata să moară pentru noi!

Când luptele din acea zonă s-au intensificat, Athanase şi familia lui au coborât şi ei în groapă. Eram 16 persoane în total. Stăteam pe întuneric deoarece nu îndrăzneam să folosim nicio lumină. Porţia zilnică de hrană a unei persoane era o lingură de orez crud înmuiat în apă cu zahăr. După zece zile ni s-au terminat toate proviziile. În a treisprezecea zi am început să suferim de foame. Ce puteam face? Am urcat scara şi din vârful ei abia am zărit ce se întâmpla afară. Am observat că situaţia se schimbase. Uniformele soldaţilor erau diferite de cele pe care le ştiam noi. Întrucât familia lui Athanase ne adăpostise, am considerat că era rândul meu să-mi risc viaţa şi să ies din ascunzătoare. Am hotărât să ies împreună cu un fiu adolescent al lui Athanase şi să caut alimente. Mai întâi, ne-am rugat cu toţii.

După aproape o jumătate de oră, ne-am întors cu vestea că Frontul Patriotic Rwandez preluase controlul în zona în care ne aflam. Câţiva soldaţi au venit cu noi ca să le arătăm unde ne ascunseserăm. N-au crezut decât după ce fraţii şi surorile au ieşit unul câte unul din groapă. Georgette spune că nu va uita niciodată acele clipe: „Am ieşit la lumină murdari; stătusem în groapa aceea aproape trei săptămâni fără să ne putem spăla corpul sau hainele“.

Soldaţii au fost uimiţi să vadă că hutu şi tutsi au stat în aceeaşi groapă. „Suntem Martori ai lui Iehova, le-am explicat eu, iar noi nu facem deosebiri de rasă.“ Au fost impresionaţi şi au spus: „Daţi-le zahăr şi mâncare oamenilor din groapă!“. Apoi ne-au dus într-o casă unde erau găzduite provizoriu în jur de o sută de persoane. După aceea, o soră a insistat ca toţi cei şaisprezece să locuim împreună cu familia ei.

Suntem recunoscători c-am scăpat cu viaţă. Cu toate acestea, fratele şi sora mea împreună cu familiile lor — toţi Martori ai lui Iehova — au fost ucişi, la fel şi mulţi vecini de-ai noştri. Deşi a fost o mare pierdere, ştim că „timpul şi evenimentele neprevăzute [ne] ajung pe toţi“ (Ecl. 9:11). Georgette exprimă astfel sentimentele noastre: „Am pierdut mulţi fraţi şi surori, iar cei care au fost nevoiţi să fugă şi să stea prin ascunzători au trecut prin experienţe traumatizante. Totuşi, ne-am rugat mult, iar relaţia noastră cu Iehova s-a întărit. Am văzut cu ochii noştri cât de puternic este braţul său. Îi suntem profund recunoscători că ne-a mângâiat dându-ne ajutor la timpul potrivit prin organizaţia sa. Iehova ne-a binecuvântat din plin“.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 208, 209]

Iehova ne-a ajutat în acea perioadă grea

ALBERT BAHATI

ANUL NAŞTERII 1958

ANUL BOTEZULUI 1980

DATE PERSONALE Slujeşte ca bătrân de congregaţie. Este căsătorit şi are trei copii. Soţia şi fiica lui mai mare sunt pionere regulare. Fiul său este slujitor auxiliar. În 1977, când acest frate liniştit de etnie hutu a început să asiste la întruniri, în Rwanda erau mai puţin de 70 de vestitori. În 1988, Albert a fost arestat şi bătut. Fiindcă a refuzat să poarte insigna de partid, un vecin care era soldat i-a înfipt acul de la insignă în piele şi i-a spus rânjind: „Acum porţi insignă!“.

◼ DUPĂ moartea celor doi preşedinţi, la mine acasă s-au ascuns fraţi de credinţă, rude şi vecini. Cu toate acestea, îmi făceam griji pentru două surori tutsi, Goretti şi Suzanne, care nu erau cu noi. Deşi m-am expus unui pericol foarte mare, am plecat în căutarea lor. Printre oamenii care fugeau am zărit-o pe Goretti împreună cu cei doi copii ai ei. I-am luat la mine acasă, ştiind că pe drumul pe care mergeau ei era un punct de control, unde ar fi fost ucişi cu siguranţă.

După câteva zile, ni s-a alăturat şi Suzanne împreună cu alte cinci femei. Cu ele, în casa mea erau acum peste 20 de persoane. Cu toţii ne aflam într-un mare pericol!

Cei din Interahamwe au venit de cel puţin trei ori la mine acasă. O dată au zărit-o prin fereastră pe soţia mea, Vestine, şi i-au cerut să iasă afară. Ea este tutsi. M-am aşezat între soţia mea şi ucigaşi şi le-am spus: „Dacă o omorâţi pe ea, va trebui să mă omorâţi mai întâi pe mine!“. A urmat o discuţie, după care i-au dat voie soţiei mele să intre în casă. Unul dintre ei a spus: „Nu vreau să ucid o femeie; vreau să ucid un bărbat“. Apoi şi-au îndreptat privirea spre fratele soţiei mele. În timp ce îl scoteau afară, m-am aruncat între ei şi băiat, implorându-i: „Pentru Dumnezeu, daţi-i drumul!“.

„Nu lucrez pentru Dumnezeu“, a răspuns unul dintre ei, lovindu-mă cu cotul. S-a potolit însă şi mi-a spus: „Atunci ia-l şi du-te cu el!“. Astfel cumnatul meu a scăpat cu viaţă.

După aproape o lună, doi fraţi au venit la mine să ceară alimente. Întrucât aveam nişte fasole, le-am dat şi lor, dar, în timp ce îi însoţeam pentru a le arăta un drum sigur, am auzit o împuşcătură, iar apoi mi-am pierdut cunoştinţa. Am fost nimerit în ochi de un glonţ rătăcit. Un vecin m-a ajutat să ajung la spital, dar mi-am pierdut vederea la ochiul accidentat. Şi mai rău a fost că nu m-am putut întoarce acasă. Între timp, luptele s-au intensificat. Deoarece era din ce în ce mai periculos pentru cei ce se adăposteau la mine să rămână în acel loc, ei au fugit la alţi fraţi, care şi-au riscat viaţa şi i-au ascuns până în iunie 1994. Abia în octombrie am putut să-mi revăd soţia şi copiii. Îi mulţumesc lui Iehova că ne-a ajutat pe mine şi familia mea în acea perioadă foarte grea.

[Legenda fotografiei]

Albert Bahati alături de familia sa şi de alte persoane pe care le-a ascuns

[Chenarul/Fotografia de la paginile 210–212]

„Iată calea!“

GASPARD NIYONGIRA

ANUL NAŞTERII 1954

ANUL BOTEZULUI 1978

DATE PERSONALE Un luptător neînfricat de partea adevărului, cu o atitudine pozitivă şi cu un zâmbet luminos. Gaspard este căsătorit, iar în prezent slujeşte ca membru al Comitetului Filialei din Rwanda.

◼ DUPĂ CE a început să se tragă de la primele ore ale dimineţii zilei de 7 aprilie, am văzut că ardeau în jur de 15 case în care locuiau tutsi. Două dintre ele erau ale unor fraţi de-ai noştri. Urma casa noastră? Am simţit că înnebunesc gândindu-mă la ce li s-ar fi putut întâmpla soţiei mele, care este tutsi, şi celor două fiice ale noastre.

Nu ştiam încotro s-o apucăm. Pretutindeni era confuzie şi panică. Circulau tot felul de zvonuri. M-am gândit că era mai sigur ca soţia şi copiii mei să meargă la casa unui frate care locuia în apropiere, iar eu să vin acolo mai târziu. Când am putut să merg acolo în siguranţă, am aflat că soţia mea fusese obligată să fugă la un complex şcolar. În după-amiaza acelei zile, un vecin mi-a spus că toţi tutsi care se refugiaseră în acea şcoală urmau să fie masacraţi. Am fugit imediat la şcoală, i-am găsit pe soţia şi pe copiii mei şi am strâns în jur de douăzeci de persoane, între care câţiva fraţi şi surori, cărora le-am spus să se întoarcă la casele lor. Când plecam de acolo, i-am văzut pe cei din Interahamwe ducând civili în afara oraşului. Mai târziu am aflat că în acel loc au fost ucişi peste două mii de tutsi.

Între timp, soţia unui alt vecin născuse la acel complex şcolar. Când miliţia Interahamwe a aruncat o grenadă spre şcoală, soţul acelei femei a fugit cu copilaşul nou-născut. În învălmăşeala creată, mama copilului a fugit în altă direcţie. Deşi era tutsi, tatăl a reuşit să treacă de mai multe puncte de control deoarece avea copilaşul în braţe şi a venit să se ascundă la noi acasă. M-a rugat să fac rost de nişte lapte pentru copilaşul său. Când mi-am făcut curaj să ies din casă, am ajuns, fără să-mi dau seama, la un punct de control. Bănuind că simpatizam cu tutsi deoarece căutam lapte pentru un copilaş tutsi, au spus: „Să-l ucidem!“. Un soldat m-a lovit cu patul puştii. Mi-am pierdut cunoştinţa şi am căzut la pământ cu faţa plină de sânge. Crezând că am murit, m-au târât în spatele unei case din apropiere.

Un vecin, care m-a recunoscut, mi-a zis: „Trebuie să pleci imediat de aici, altfel, când or să se întoarcă, or să te ucidă“. Cu ajutorul lui m-am întors acasă.

Deşi a fost neplăcut, acest incident s-a dovedit a fi o ocrotire pentru mine. Deoarece se ştia că am permis de conducere, a doua zi au venit la mine cinci oameni să-mi ceară să fiu şoferul unui conducător militar. Însă, văzându-mi rănile, n-au insistat şi nici n-au încercat să mă oblige să patrulez împreună cu cei din Interahamwe.

Au urmat apoi câteva zile de teamă, nesiguranţă şi foamete. În perioada aceea, o femeie tutsi a dat buzna la mine în casă cu cei doi copii mici ai ei. Am ascuns-o într-un dulap din bucătărie, iar pe copii i-am luat cu mine în altă cameră. Când Frontul Patriotic Rwandez (FPR, armata invadatoare) a mai câştigat teren, circulau zvonuri că Interahamwe începuse o operaţiune de eliminare a bărbaţilor hutu care aveau soţii tutsi. De aceea, familia noastră era pregătită din nou să fugă. Dar FPR-ul preluase deja controlul în zonă şi, prin urmare, etnicii tutsi n-au mai fost în pericol. Acum riscam eu să fiu ucis.

Am mers cu un grup format din nişte vecini la un baraj rutier care era controlat acum de soldaţi din FPR. Când au văzut că sunt hutu şi că eram bandajat la cap, au crezut că fac parte din Interahamwe. Au strigat la mine şi la vecinii mei: „Printre voi sunt ucigaşi şi jefuitori. Cum de îndrăzniţi să ne cereţi ajutor? Cine dintre voi a ascuns sau a adăpostit tutsi?“. Am arătat spre femeia pe care o ascunsesem şi spre copiii ei. Soldaţii au luat copiii de-o parte şi i-au întrebat: „Cine este bărbatul cu capul bandajat?“. Ei au răspuns: „Nu este din Interahamwe; este Martor al lui Iehova şi e un om bun“. Îi salvasem pe acea tutsi şi pe copiii ei, iar acum ei mă salvau pe mine!

Mulţumiţi de acest răspuns, soldaţii ne-au dus într-o tabără aflată la 20 de kilometri de Kigali, unde se adunaseră în jur de 16 000 de supravieţuitori. Aici ne-am întâlnit cu aproape 60 de fraţi şi surori din 14 congregaţii. Am ţinut întruniri, iar la prima au participat 96 de persoane! Zilele acelea au fost foarte grele pentru noi, deoarece începuseră să sosească veşti despre unii prieteni de-ai noştri care fuseseră ucişi şi despre unele surori care fuseseră violate. Eram singurul bătrân de congregaţie, iar mulţi fraţi şi surori aveau nevoie de mângâiere şi de ajutor din Biblie. I-am ascultat cu răbdare în timp ce mi-au povestit prin ce momente îngrozitoare trecuseră şi i-am asigurat că Iehova îi iubea şi le înţelegea suferinţa.

În cele din urmă, în 10 iulie, după multe săptămâni de teroare, am putut să ne întoarcem la casele noastre. Îmi amintesc că, atunci când îmi era teamă sau mă aflam în pericol, mă gândeam deseori la cântarea intitulată „Iată calea!“. Cuvintele acestei cântări m-au încurajat extraordinar de mult: „La dreapta sau stânga să nu deviem/ Căci astfel curaj şi progres noi avem“.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 223, 224]

Am auzit pe cineva strigându-mă

HENK VAN BUSSEL

ANUL NAŞTERII 1957

ANUL BOTEZULUI 1976

DATE PERSONALE A slujit la Betelul din Olanda, iar în 1984 a urmat cursurile Şcolii Galaad. A fost repartizat în Republica Centrafricană, apoi în Ciad, iar în septembrie 1992, în Rwanda. În prezent slujeşte împreună cu soţia sa, Berthe, la Filiala din Rwanda.

◼ KIGALI Sud a fost prima congregaţie în care am slujit când am venit în Rwanda. În această congregaţie existau mulţi copii, iar fraţii şi surorile erau iubitori şi ospitalieri. În 1992 erau puţine congregaţii în ţară şi doar aproximativ 1 500 de vestitori. Întrucât autorităţile aveau unele suspiciuni cu privire la activitatea noastră, poliţiştii ne întrerupeau uneori când eram în lucrarea de predicare pentru a ne legitima.

Când a început genocidul, am fost obligat să plec din ţară. Dar, la puţin timp după aceea, am fost rugat să-i ajut pe refugiaţii din estul statului Congo. Din Nairobi am plecat la Goma, oraş din Congo aflat la graniţa cu Rwanda. Întrucât nu mai fusesem niciodată acolo şi nu aveam nicio informaţie, în afară de numele unui bătrân de congregaţie, mă întrebam cum aveam să-l găsesc. Dar, când am ajuns, l-am rugat pe şoferul de taxi să mă ajute. Acesta a întrebat alţi şoferi şi, după 30 de minute, mă aflam la uşa acelui bătrân de congregaţie. Doi membri ai Comitetului Ţării din Rwanda au reuşit să treacă graniţa şi au venit la Goma, astfel că le-am dat lor banii trimişi de Filiala din Kenya pentru fraţii rwandezi.

Îmi amintesc că, a doua oară când am călătorit de la Nairobi la Goma, am mers pe jos până la graniţa cu Rwanda. Deşi distanţa n-a fost mare, mi-a luat mult timp să ajung acolo, deoarece m-am deplasat în direcţia opusă unui convoi de refugiaţi care veneau din Rwanda.

La un moment dat, am auzit pe cineva strigând: „Frate Henk, frate Henk!“. Când m-am uitat să văd cine mă striga, am dat cu ochii de Alphonsine. Era o fată de 14 ani din congregaţia în care slujisem la Kigali. Întrucât se pierduse de mama ei, am ajutat-o să ajungă la sala Regatului pe care mulţi fraţi şi surori refugiaţi o foloseau ca punct de întâlnire. La început, ea a fost luată în grijă de o familie de congolezi, iar apoi de o soră rwandeză din congregaţia ei. Mai târziu, Alphonsine a întâlnit-o pe mama ei la Kigali.

[Legenda fotografiei]

Henk împreună cu soţia sa, Berthe

[Chenarul/Fotografia de la paginile 235, 236]

Iehova face lucruri mari, lucruri minunate!

GÜNTER RESCHKE

ANUL NAŞTERII 1937

ANUL BOTEZULUI 1953

DATE PERSONALE A început pionieratul în 1958 şi a absolvit cea de-a 43-a clasă a Şcolii Galaad. Începând din 1967 a slujit în Gabon, Republica Centrafricană şi Kenya şi a vizitat şi alte ţări ca supraveghetor itinerant. În prezent este membru al Comitetului Filialei din Rwanda.

◼ ÎN 1980, când am vizitat prima oară Rwanda, slujeam ca supraveghetor de district în Kenya. În Rwanda erau atunci doar şapte congregaţii şi 127 de vestitori. Cu acea ocazie, am fost şi instructor al primei clase a Şcolii pentru Pionieri ţinute în această ţară. Mulţi dintre cei 22 de pionieri din acea clasă slujesc şi astăzi cu timp integral. M-am întors în Kenya impresionat de zelul fraţilor în lucrarea de predicare şi de aprecierea lor pentru adevăr.

În 1996 am primit o scrisoare de la Filiala din Kenya, în care eram invitat să mă mut în Rwanda. Slujeam în Kenya de 18 ani şi îmi plăcea foarte mult aici. Când am ajuns în Rwanda, climatul politic era încă instabil. Noaptea auzeam deseori împuşcături. Dar, nu după mult timp, a început să-mi placă în noua repartiţie, în special când am văzut cum Iehova binecuvânta lucrarea de aici.

Condiţiile în care se ţineau congresele erau improprii. Dar fraţii nu se plângeau şi stăteau deseori pe jos sau pe pietre. Bazinele de botez erau nişte gropi mari, săpate în pământ şi căptuşite cu pânză de cort. Astfel de congrese se mai ţin şi astăzi în multe părţi din centrul ţării. Însă odată cu trecerea timpului au fost construite săli simple, fără pereţi, precum şi câteva săli ale Regatului extensibile.

Fraţii proclamau cu mult zel vestea bună. La sfârşit de săptămână, congregaţiile din Kigali începeau întrunirile dimineaţa devreme. Vestitorii mergeau apoi în lucrarea de predicare şi se întorceau abia seara.

Întotdeauna mi-am făcut timp pentru tinerii din congregaţii, viitorii vestitori care, mai târziu, puteau să primească şi alte responsabilităţi. Câtă bucurie mi-a adus faptul de a vedea că mulţi dintre ei, deşi erau tineri, au luat poziţie de partea adevărului şi au dovedit că au o relaţie personală cu Iehova!

De exemplu, Luc, un elev de 11 ani din sudul ţării, şi-a întrebat în mod respectuos învăţătorul dacă putea să intoneze o cântare a Regatului în locul imnului naţional. Acesta a fost de acord, iar când Luc a terminat de cântat, toţi l-au aplaudat. Faptul că acest tânăr a ştiut nu numai melodia, ci şi cuvintele cântării dovedeşte cât de mult îi plăcea să-l laude pe Creatorul său. Această experienţă şi altele asemănătoare m-au încurajat mult. De asemenea, în urmă cu câţiva ani am cunoscut o soră care fusese arestată deoarece predica vestea bună. În închisoare, ea a născut un băieţel, căruia i-a pus numele „Shikama Hodari“, care în swahili înseamnă „rămâi ferm“. Shikama a dovedit că merită să poarte acest nume. El este pionier special şi slujitor auxiliar, iar de curând a absolvit cursurile Şcolii Biblice pentru Fraţi Necăsătoriţi.

De-a lungul anilor, fraţii noştri din Rwanda s-au confruntat cu încercări cumplite, cum ar fi persecuţii, război civil şi genocid. Întotdeauna am fost impresionat de zelul şi de fidelitatea lor. Este un mare privilegiu să slujesc alături de ei. Am simţit mereu binecuvântarea lui Iehova, precum şi ocrotirea şi sprijinul său, ceea ce m-a ajutat să mă apropii mai mult de el. Într-adevăr, Iehova face „lucruri mari, lucruri minunate“! (Ps. 136:4)

[Tabelul/Fotografiile de la paginile 254, 255]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Rwanda

1970

1970 Primele rapoarte de activitate.

1975 Prima familie de rwandezi se întoarce din Congo.

1976 Broşura „Această veste bună a Regatului“ este tradusă în kinyarwanda.

1978 Ediţia Turnului de veghe în kinyarwanda începe să apară lunar.

1980

1982 Lucrarea este interzisă; fraţii cu răspundere sunt arestaţi.

1986 O treime dintre vestitori ajung la închisoare.

1990

1990 Izbucneşte războiul în nordul ţării.

1992 Primul congres de district la care participă vestitori din toată ţara.

Lucrarea este înregistrată legal.

Sosesc misionarii.

1994 Genocidul împotriva etnicilor tutsi.

1996 Se întorc misionarii.

Este înfiinţat Departamentul de serviciu.

1998 Ediţia Turnului de veghe în kinyarwanda apare simultan cu cea în engleză.

1999 Este dedicată Sala de Congrese fără pereţi din Kigali.

2000

2000 Se înfiinţează Filiala.

Începe să funcţioneze Biroul pentru construirea de săli ale Regatului.

2001 Este obţinut un teren pentru construirea filialei.

2006 Sunt dedicate noile clădiri ale filialei.

2007 Sunt lansate Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în kinyarwanda.

2010

2010 Este lansată ediţia integrală a Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi în kinyarwanda.

[Graficul/Fotografia de la pagina 234]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Numărul de vestitori

Numărul de pionieri

20 000

15 000

10 000

5 000

1985 1990 1995 2000 2005 2010

[Hărţile de la pagina 167]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

UGANDA

REPUBLICA DEMOCRATICĂ CONGO

Vulcanul Nyiragongo

Goma

Bukavu

BURUNDI

TANZANIA

RWANDA

KIGALI

M-ŢII VIRUNGA

Vulcanul Karisimbi

Ruhengeri (în prezent, Musanze)

Gisenyi (în prezent, Rubavu)

Lacul Kivu

Kanombe

Masaka

Gitarama (în prezent, Muhanga)

Bugesera

Nyabisindu (în prezent, Nyanza)

Save

Butare (în prezent, Huye)

Ecuator

[Legenda fotografiei de la paginile 164, 165]

La pescuit pe lacul Kivu

[Legenda fotografiilor de la pagina 169]

Oden şi Enea Mwaisoba

[Legenda fotografiei de la pagina 170]

Gaspard Rwakabubu împreună cu fiica sa Deborah şi cu soţia sa, Melanie

[Legenda fotografiei de la pagina 171]

„Această veste bună a Regatului“ în kinyarwanda

[Legenda fotografiei de la pagina 172]

Justin Rwagatore

[Legenda fotografiei de la pagina 172]

Ferdinand Mugarura

[Legenda fotografiei de la pagina 173]

Cei trei care s-au botezat în 1976: Leopold Harerimana, Pierre Twagirayezu şi Emmanuel Bazatsinda

[Legenda fotografiei de la pagina 174]

Publicaţii în kinyarwanda

[Legenda fotografiei de la pagina 179]

Phocas Hakizumwami

[Legenda fotografiei de la pagina 180]

Palatin Nsanzurwimo împreună cu soţia sa (în dreapta) şi cu copiii

[Legenda fotografiei de la pagina 181]

Odette Mukandekezi

[Legenda fotografiei de la pagina 182]

Henry Ssenyonga pe motocicletă

[Legenda fotografiei de la pagina 188]

Certificat de înregistrare, 13 aprilie 1992

[Legenda fotografiei de la pagina 190]

Fraţi care mută podiumul înaintea unui meci de fotbal

[Legenda fotografiei de la pagina 192]

Leonard şi Nancy Ellis (în mijloc) alături de familiile Rwakabubu şi Sombe

[Legenda fotografiei de la pagina 193]

Rămăşiţe ale avionului care s-a prăbuşit în apropiere de Kigali

[Legenda fotografiilor de la pagina 199]

„Nu ne-am purtat ca nişte fraţi şi surori“, inscripţie de pe o biserică catolică din Kibuye (în prezent, Karongi)

[Legenda fotografiei de la pagina 214]

De la stânga la dreapta: (în spate) André Twahirwa, Jean de Dieu, Immaculée, Chantal (cu băieţelul), Suzanne; (în faţă) copiii familiei Mugabo: Jean-Luc şi Agapé

[Legenda fotografiei de la pagina 216]

Védaste Bimenyimana conducând un studiu biblic

[Legenda fotografiei de la pagina 217]

Tharcisse Seminega şi soţia sa, Chantal

[Legenda fotografiei de la pagina 218]

Tharcisse şi Justin lângă coliba unde Tharcisse şi familia sa au stat ascunşi o lună

[Legenda fotografiilor de la pagina 226]

Sus: Tabără de refugiaţi pentru Martorii rwandezi; jos: Tabără de refugiaţi pentru Martori şi pentru alte persoane

Goma, Congo

Benaco, Tanzania

[Legenda fotografiilor de la pagina 229]

Sala Regatului a fost transformată în spital

[Legenda fotografiei de la pagina 238]

Oreste împreună cu familia sa în 1996

[Legenda fotografiei de la pagina 240]

Théobald şi Berancille Munyampundu

[Legenda fotografiilor de la pagina 241]

Fraţi şi surori hutu şi tutsi pregătind terenul pentru noua sală de congrese

[Legenda fotografiei de la pagina 242]

Sală de congrese fără pereţi, Kigali, 2006

[Legenda fotografiei de la pagina 243]

Şcoala de Organizare Teocratică, Kigali, 2008

[Legenda fotografiei de la pagina 246]

Sectorul de limbaj mimico-gestual la un congres special de o zi ţinut la Gisenyi în 2011

[Legenda fotografiei de la pagina 248]

François-Xavier Hakizimana

[Legenda fotografiilor de la paginile 252, 253]

Fraţii şi surorile care lucrează alături de „Stăpânul secerişului“ în acest ogor roditor sunt hotărâţi să nu încetinească ritmul