Norvegia

ZĂRIND ţărmul norvegian, tânărul aflat pe puntea vaporului a fost cuprins de emoţie şi nerăbdare. Numele lui era Knud Pederson Hammer. Knud fusese pastor într-o biserică baptistă din Dakota de Nord (SUA), însă cu un an înainte, el devenise Student în Biblie, sau Martor al lui Iehova. Acum, în 1892, el se întorcea în ţara sa natală pentru a le predica prietenilor şi rudelor.

Majoritatea celor două milioane de locuitori, cât avea atunci Norvegia, erau membri ai Bisericii Luterane de Stat. Knud era nerăbdător să-i ajute pe norvegienii cu inima sinceră să-l cunoască pe Iehova, adevăratul Dumnezeu, şi să înţeleagă că acest Dumnezeu iubitor nu-i chinuieşte pe păcătoşi într-un iad de foc. De asemenea, el dorea să le vorbească despre viitoarea Domnie de O Mie de Ani a lui Cristos, în timpul căreia pământul va fi transformat în paradis.

Pe măsură ce vaporul se apropia de ţărm, Knud urmărea cu privirea contururile acestui ţinut pitoresc, o ţară îngustă şi lungă cu fiorduri spectaculoase, cu păduri întinse şi cu munţi înalţi, acoperiţi cu zăpadă. El şi-a dat seama că nu-i va fi uşor să ajungă în regiunile cu aşezări răzleţe, deoarece erau puţine drumuri şi poduri. Deşi mulţi norvegieni locuiau în oraşe aflate în plină dezvoltare, alţii trăiau în zone rurale, în sate de pescari sau pe sutele de insule situate de-a lungul ţărmului. Citind despre rezultatele frumoase pe care le-a avut Knud în lucrarea de predicare şi despre extinderea închinării adevărate în Norvegia în pofida unor încercări demoralizatoare, ne vom simţi încurajaţi şi întăriţi.

SEMINŢELE REGATULUI ÎNCEP SĂ DEA ROADE

Deşi unele persoane din Skien, oraşul natal al lui Knud, şi din împrejurimi manifestaseră interes faţă de mesajul său, el a fost nevoit să se întoarcă la familia sa în Statele Unite. Însă, în 1899, el a revenit în Norvegia, de data aceasta la cererea lui Charles Russell, care supraveghea atunci activitatea Studenţilor în Biblie şi care dorea să se înfiinţeze o congregaţie în această ţară. Knud a luat cu el câteva exemplare ale primelor două volume din seria de cărţi Zorii Mileniului (numită mai târziu Studii în Scripturi), care fuseseră traduse în dano-norvegiană. (Pe timpul acela, norvegiana scrisă se asemăna mult cu daneza, iar publicaţiile puteau fi citite şi de danezi, şi de norvegieni.) Knud le-a depus mărturie multor oameni şi a distribuit cărţi, dar după un timp a trebuit să se întoarcă din nou în Statele Unite.

În anul următor, Ingebret Andersen, care locuia în apropierea oraşului Skien, a primit cartea Planul vârstelor, probabil unul dintre exemplarele aduse în Norvegia de Knud. Ingebret era de mult timp interesat de „a doua venire“ a lui Cristos, iar acum, el şi soţia lui, erau încântaţi de ceea ce citeau. N-a trecut mult şi Ingebret a început să le depună mărturie altora. El chiar a mers la unele întruniri religioase pentru a le vorbi oamenilor despre Domnia de O Mie de Ani a lui Cristos. Mai târziu i-a vizitat pe cei care manifestaseră interes şi, nu după mult timp, în Skien s-a format o congregaţie alcătuită din cel puţin zece Studenţi în Biblie.

Aflând de la o rudă a sa că în Skien se formase o congregaţie mică, fratele Knud s-a întors în Norvegia în 1904 ca să-l caute pe Ingebret. Knud a oprit un bărbat pe stradă şi l-a întrebat: „Cunoaşteţi aici pe cineva cu numele Ingebret Andersen?“ „Da, a răspuns acel bărbat, eu sunt“. Knud a fost atât de bucuros, încât şi-a deschis geamantanul în mijlocul străzii ca să-i arate lui Ingebret cărţile pe care le adusese. Bineînţeles că şi Ingebret a fost încântat să-l cunoască pe Knud şi să vadă atâtea cărţi.

Knud le-a vorbit cu mult entuziasm fraţilor lui de credinţă din Norvegia despre organizaţie şi despre lucrarea de predicare. Chiar dacă s-a întors la familia sa, care locuia atunci în Canada, el i-a încurajat pe fraţii din Skien să continue lucrarea.

VESTEA BUNĂ AJUNGE ŞI ÎN ALTE PĂRŢI ALE NORVEGIEI

Fritiof Lindkvist, Viktor Feldt şi E. Gundersen, trei colportori zeloşi (predicatori cu timp integral), au sosit în Norvegia în 1903. Ei au dat un nou avânt lucrării de predicare. Fritiof s-a stabilit în Kristiania (în prezent, Oslo), capitala Norvegiei, iar în 1904, locuinţa sa a devenit birou al Societăţii Watch Tower. Aici se centralizau comenzile de literatură şi abonamentele la revista Zion’s Watch Tower (Turnul de veghe al Sionului), care apoi erau trimise mai departe.

Spre sfârşitul anului 1903, în timp ce predica în Trondheim, oraş aflat în centrul Norvegiei, fratele Gundersen i-a depus mărturie lui Lotte Holm, care a acceptat câteva publicaţii. Mai târziu, ea s-a întors acasă, aproape de Narvik, oraş situat deasupra Cercului Polar de Nord. Lotte a fost prima vestitoare din nordul Norvegiei. După aceea, Viktor Feldt a mers la Narvik şi a ajutat două cupluri căsătorite să devină Studenţi în Biblie. Ei au luat legătura cu Lotte şi, nu după mult timp, acest mic grup se întrunea cu regularitate pentru a studia Biblia. Şi Hallgerd, sora mai mică a lui Lotte, a acceptat adevărul, iar mai târziu amândouă au slujit cu mult zel ca pioniere în diferite părţi ale Norvegiei.

Lucrarea de predicare desfăşurată de fraţii Feldt şi Gundersen în anii 1904 şi 1905 în Bergen a avut un succes deosebit. Iată ce se scria în numărul din 1 martie 1905 al revistei Zion’s Watch Tower: „Un renumit predicator al bisericii Misiunea Liberă [din Bergen] a fost pătruns până în adâncul fiinţei sale de lumina clară a adevărului, iar acum împărtăşeşte Evanghelia adevărată numerosului său auditoriu care îl ascultă întotdeauna cu atenţie“.

Predicatorul se numea Theodor Simonsen. Mai târziu, el a fost excomunicat din Biserica Misiunea Liberă, deoarece începuse să predea noile adevăruri pe care le învăţase din publicaţiile noastre. Însă ceea ce a fost o pierdere pentru acea biserică a fost un câştig pentru Studenţii în Biblie. Fraţii îl iubeau mult pe Theodor şi îl apreciau pentru talentul său oratoric. După un timp, el s-a stabilit în Kristiania, unde exista o congregaţie înfloritoare a Studenţilor în Biblie.

UNII DINTRE PRIMII PIONIERI

În jurul anului 1905 existau congregaţii ale Studenţilor în Biblie în patru oraşe ale Norvegiei: Skien, Kristiania, Bergen şi Narvik. Nu după mult timp, câţiva vestitori entuziaşti au început să facă pionierat şi au dus vestea bună în multe părţi ale ţării. Aceşti pionieri proveneau din medii foarte diferite.

Helga Hess a fost prima soră din Norvegia care a făcut pionierat. Ea era orfană şi locuia în Bergen. La vârsta de 17 ani începuse să predea la şcoala duminicală. Când l-a auzit pe Theodor Simonsen vorbind în biserica Misiunea Liberă despre ceea ce citise într-o carte a Studenţilor în Biblie, Helga a dorit să afle mai multe lucruri şi a început să citească şi ea aceleaşi publicaţii. Şi-a dat demisia de la şcoala duminicală şi în anul 1905, la vârsta de 19 ani, a început să răspândească vestea bună în oraşele Hamar şi Gjøvik.

Într-o zi, în anul 1908, când tăia lemne la ferma familiei sale, aflată în apropiere de Kongsvinger, Andreas Øiseth a fost vizitat de un pionier care i-a lăsat cartea Planul divin al vârstelor. Andreas avea atunci puţin peste 20 de ani. Lui i-a plăcut ce a citit şi a comandat mai multe publicaţii. După câteva luni, Andreas a lăsat ferma în grija unui frate mai mic şi a început serviciul de pionier. În următorii opt ani, el a predicat aproape în toată ţara. Mai întâi s-a îndreptat spre nord, străbătând interiorul ţării; vara se deplasa cu bicicleta şi iarna cu sania. Apoi, când a ajuns în oraşul Tromsø, s-a îndreptat spre sud, predicând în toate regiunile aflate de-a lungul ţărmului până la Kristiania.

Printre primii pionieri s-a numărat şi Anna Andersen din Rygge, aflat în apropierea oraşului Moss. Ea fusese mulţi ani ofiţer în Armata Salvării şi îşi dedicase viaţa ajutorării celor săraci. În jurul anului 1907, ea a citit câteva publicaţii de-ale noastre şi şi-a dat seama că găsise adevărul. În Kristiansund a luat legătura cu Hulda Andersen (ulterior, Øiseth), şi ea ofiţer în Armata Salvării, care a arătat interes faţă de Biblie. La puţin timp după aceea, cele două femei au pornit într-o călătorie lungă spre nord la bordul unui vapor de coastă şi au ajuns la Kirkenes, aproape de graniţa cu Rusia. Pe parcursul călătoriei, ele debarcau în fiecare port şi distribuiau literatură biblică. În jurul anului 1912, Anna a început serviciul de pionier. Zeci de ani ea a călătorit în toată ţara cu vaporul sau cu bicicleta, distribuind publicaţii biblice aproape în fiecare oraş al Norvegiei. În sud, ea a rămas mai mult timp pentru a susţine congregaţia tot mai mare din Kristiansand.

Karl Gunberg fusese ofiţer de marină înainte de a deveni Student în Biblie. Prin anul 1911, când avea în jur de 35 de ani, el a început pionieratul şi s-a angajat ca instructor de navigaţie pentru a se putea întreţine. Deşi avea o înfăţişare sobră, fratele Karl era o persoană plăcută şi plină de umor. El a predicat în toată Norvegia până la o vârstă foarte înaintată, iar experienţa dobândită ca ofiţer de marină şi ca instructor de navigaţie i-a fost de mare ajutor în lucrarea de răspândire a veştii bune, după cum vom vedea mai târziu.

LEGĂTURILE FRĂŢEŞTI SE ÎNTĂRESC

Primul congres, ţinut în Kristiania în octombrie 1905, a fost un prilej de mare bucurie. Au fost prezente aproximativ 15 persoane, iar trei s-au botezat. În anul 1906 s-a ţinut un congres în Bergen. Începând din 1909, în fiecare an s-au organizat congrese la care au venit vorbitori din Danemarca, Finlanda şi Suedia. Unii dintre aceşti fraţi au vizitat şi congregaţiile în calitate de pelerini, precursori ai supraveghetorilor itineranţi de astăzi.

Cele mai importante evenimente din acea perioadă au fost vizitele fratelui Russell. În anul 1909, el a fost la Bergen şi la Kristiania. Fraţii şi surorile au apreciat mult privilegiul de a-l cunoaşte personal şi de a-i asculta cuvântările. Întrucât a doua vizită a fratelui Russell, cea din 1911, s-a bucurat de multă publicitate, cei 61 de fraţi şi surori prezenţi la cuvântarea publică ţinută de el au fost încântaţi să vadă în jur de 1 200 de persoane în auditoriu.

Trei ani mai târziu, fratele Russell l-a desemnat pe Henry Bjørnestad să-i viziteze cu regularitate pe fraţii din Norvegia şi din Suedia, el fiind primul supraveghetor itinerant norvegian.

LUCRAREA SE INTENSIFICĂ ÎNAINTE DE 1914

În 1910 a apărut seria de tracte Peoples Pulpit (Amvonul poporului). Datorită acestor tracte, mai mulţi Studenţi în Biblie au început să ia parte la lucrarea de predicare. Dorind să demaşte învăţăturile religioase false şi să explice adevărurile biblice, fraţii şi surorile au distribuit în mod gratuit mii de exemplare ale tractelor. Acestea apăreau deseori ca supliment al unor ziare.

Studenţii în Biblie erau nerăbdători să vadă ce avea să se întâmple în 1914. Cartea The Time Is at Hand (Timpul este aproape), care era al doilea volum din seria Millennial Dawn (Zorii Mileniului), arăta că timpurile neamurilor urmau să ia sfârşit în 1914, că această perioadă avea să fie marcată de necazuri şi de tulburări sociale şi că Regatul lui Dumnezeu urma apoi să preia controlul. De asemenea, Studenţii în Biblie aşteptau ca în acel an fraţii unşi ai lui Cristos să primească răsplata cerească.

Pe această temă se purtau deseori discuţii. De exemplu, într-o seară din iulie 1914, Karl Kristiansen cânta în orchestra oraşului Skien. În timpul pauzei, el le-a spus unor persoane din jurul său: „Peste câteva săptămâni vom asista la evenimente tulburătoare. Mai întâi va fi război, apoi revoluţie, apoi anarhie, după care va veni Regatul lui Dumnezeu“. La puţin timp după aceea, când a izbucnit Primul Război Mondial, oamenii au venit la Karl pentru a afla mai multe lucruri.

La sud de Skien, tot pe ţărm, se află oraşul Arendal, unde în 1914 era o singură Studentă în Biblie. Într-o zi, această soră a întâlnit-o pe stradă pe Mia Apesland şi i-a spus că, potrivit Bibliei, în toamna anului 1914 urma să izbucnească un război. „Dacă se va întâmpla aşa cum spui tu, a răspuns Mia, voi îmbrăţişa credinţa ta.“ Nu după mult timp, când a văzut că evenimentele se derulau aşa cum îi spusese sora, Mia şi-a respectat promisiunea, devenind o închinătoare adevărată. Ea şi sora care i-a depus mărturie împreună cu alţi câţiva fraţi şi surori au fost primii membri ai congregaţiei din Arendal.

APAR PROBLEME

După cum s-a văzut ulterior, nu toate aşteptările Studenţilor în Biblie cu privire la anul 1914 s-au împlinit. Cu toate acestea, ei şi-au continuat cu mult zel activitatea. Din decembrie 1914 până în 1915 s-a depus o mărturie extraordinară cu ajutorul „Fotodramei Creaţiunii“, o proiecţie de diapozitive şi secvenţe filmate. Aceasta a fost vizionată de un public numeros în oraşele Kristiania, Bergen, Trondheim, Skien, Arendal şi Kristiansand.

Dar la puţin timp după aceea au apărut unele probleme. Fritiof Lindkvist, care supraveghease zece ani lucrarea Studenţilor în Biblie din Norvegia, a început să se îndepărteze de la calea adevărului, iar în 1916 a părăsit organizaţia. De aceea, în următorii ani lucrarea din Norvegia a fost supravegheată de fraţi cu răspundere din Suedia şi din Danemarca, iar între anii 1921 şi 1945, această sarcină i-a revenit lui Enok Öman.

De asemenea, în 1916, când Charles Russell a murit, iar Joseph Rutherford i-a luat locul în calitate de supraveghetor al activităţii Studenţilor în Biblie, unii fraţi au devenit nemulţumiţi. Din cauza aşteptărilor neîmplinite cu privire la anul 1914, precum şi a schimbărilor organizatorice, mulţi au părăsit poporul lui Iehova. Urmările au fost deosebit de grave în Bergen, unde, în 1918, au rămas un frate şi şapte surori. În Trondheim, mai mulţi fraţi au părăsit congregaţia şi la fel s-a întâmplat şi în Kristiania. Dar cei care au susţinut cu loialitate organizaţia au primit, la scurt timp după aceea, bogate binecuvântări de la Iehova.

LUCRAREA IA DIN NOU AVÂNT

Fratele Rutherford a ţinut în 1918 un discurs captivant intitulat „Millions Now Living Will Never Die“ (Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată). Din 1920 până în 1925, această cuvântare însufleţitoare a fost ţinută în toată lumea. Fratele Alexander Macmillan, de la sediul mondial din New York, a ţinut cuvântarea în câteva oraşe din Norvegia. În Kristiania, aula universităţii s-a umplut şi mulţi n-au mai putut intra. De aceea, fratele Öman s-a urcat pe o cutie la uşă şi a anunţat cu voce tare: „Dacă vă întoarceţi peste o oră şi jumătate, fratele Macmillan va ţine din nou cuvântarea!“. Bineînţeles că sala s-a umplut iar şi fratele Macmillan a ţinut cuvântarea a doua oară. În următorii câţiva ani, această cuvântare a fost prezentată de fraţi din Norvegia şi în celelalte părţi ale ţării. Mii de persoane au urmărit cu viu interes dovezile biblice convingătoare, potrivit cărora mulţi oameni vor supravieţui Armaghedonului şi vor primi viaţă veşnică pe un pământ transformat în Paradis. Mesajul a ajuns la mulţi oameni şi prin intermediul broşurii Millions Now Living Will Never Die!.

Din 1922 până în 1928, Studenţii în Biblie au distribuit sute de mii de tracte care conţineau rezoluţii adoptate la congrese, cum ar fi: O provocare la adresa conducătorilor lumii, Un avertisment pentru toţi creştinii şi Clericii puşi sub acuzaţie. Mulţi Studenţi în Biblie au început să ia parte la lucrarea de predicare odată cu distribuirea acestor tracte.

Cu toate acestea, în Norvegia creşterea era destul de lentă. Deşi pionierii şi vestitorii zeloşi predicau cu perseverenţă, alţii aveau nevoie de ajutor pentru a se implica mai mult în lucrarea de predicare. În plus, majoritatea publicaţiilor apăreau în daneză, dano-norvegiană sau suedeză şi foarte puţine în norvegiană. Ce se putea face pentru ca lucrarea să ia un avânt şi mai mare?

În numărul din aprilie 1925 al publicaţiei Bulletin (Buletin), în prezent Serviciul pentru Regat, se făcea următorul anunţ îmbucurător: „Ataşat găsiţi primul număr al revistei Epoca de aur în norvegiană. Se pot face şi abonamente“. Era vorba despre numărul din martie 1925 al revistei Epoca de aur (în prezent Treziţi-vă!). Nu după mult timp, revista Epoca de aur în norvegiană a ajuns să aibă un tiraj mare, fiind distribuită nu numai în Norvegia, ci şi în Danemarca. În 1936, când numele revistei a fost schimbat în Ny Verden (Lumea nouă), existau 6 190 de abonaţi norvegieni la această revistă.

O MAI BUNĂ ORGANIZARE ŞI CLĂDIRI NOI

În mai 1925, peste 500 de Studenţi în Biblie din diferite părţi ale Scandinaviei s-au adunat la Örebro (Suedia) pentru un congres. La acest congres, fratele Rutherford a anunţat că în Copenhaga (Danemarca) se va înfiinţa un birou pentru nordul Europei. William Dey avea să vină de la Londra pentru a supraveghea activitatea slujitorilor lui Dumnezeu din Danemarca, Norvegia, Suedia, Finlanda şi ţările baltice. Însă lucrarea din aceste ţări urma să fie supravegheată şi de fraţi locali, de aceea, Enok Öman a continuat să îndeplinească această responsabilitate în Norvegia.

William Dey, originar din Scoţia, era un frate energic, care a contribuit mult la progresul lucrării de predicare. Pe lângă faptul că era un bun organizator, el i-a încurajat pe fraţi datorită firii lui plăcute şi exemplului bun pe care l-a dat în lucrarea de predicare. În 1925, pe parcursul lunilor septembrie şi octombrie, el a călătorit prin toată Norvegia şi a organizat activitatea congregaţiilor în armonie cu îndrumările primite de la sediul mondial. Întrucât William vorbea numai engleză, a fost nevoie de un interpret. Fratele Dey a slujit ca supraveghetor al Biroului pentru Nordul Europei până la al Doilea Război Mondial.

Fraţii căutau de mai mult timp un spaţiu mai adecvat pentru biroul din Norvegia. În 1925, un frate care moştenise nişte bani a cumpărat o clădire cu două etaje în Oslo, pe care a vândut-o organizaţiei aproape la jumătate de preţ. Achiziţia s-a făcut la momentul potrivit. Această clădire a fost folosită ca birou de filială până în 1983.

O ORGANIZAŢIE DE MARTORI ACTIVI

În 1931 a avut loc un eveniment marcant în istoria slujitorilor lui Dumnezeu din întreaga lume. Atunci a fost adoptat numele de Martori ai lui Iehova. Iată ce a scris fratele Öman: „Când am adoptat noul nostru nume, toţi ne-am ridicat în picioare şi am strigat cu mult entuziasm «Ja» [Da]“. Fraţii şi surorile erau încântaţi să poarte un nume biblic şi erau hotărâţi să trăiască la înălţimea lui.

Era clar că Iehova binecuvânta activitatea intensă de predicare din Norvegia. Din 1918 până în 1938, media vestitorilor a crescut de la 15 la 328. Slujitorii lui Iehova erau nu numai Studenţi în Biblie, ci şi martori activi.

Un exemplu în acest sens a fost Even Gundersrud care s-a botezat în 1917 şi a făcut parte din congregaţia Skien. La început, soţia lui a încercat să-l împiedice să meargă la întruniri ascunzându-i pantofii. Dar el n-a renunţat: a mers desculţ la întruniri. Într-o zi, când soţia lui l-a încuiat în dormitor, Even a ieşit din casă pe fereastră. Niciuna dintre metodele folosite de soţia lui nu l-a oprit pe Even să meargă la întruniri. În acelaşi timp, el a continuat să fie amabil cu ea. La un moment dat, soţia lui Even a început să se simtă ruşinată ştiind că soţul ei mergea desculţ prin oraş. Dorind să afle de ce erau întrunirile atât de importante pentru Even, ea a decis să-l însoţească. În cele din urmă, şi ea a devenit Martoră a lui Iehova.

Entuziasmul congregaţiei din Skien era o caracteristică a congregaţiilor din acea vreme. Fraţii de acolo şi-au extins teritoriul, predicând şi în oraşele, şi în zonele rurale din apropiere. La sfârşit de săptămână, ei mergeau deseori în aceste teritorii cu barca sau cu un camion fără prelată ca să predice şi să organizeze întruniri. Nu după mult timp, s-au format grupe şi congregaţii noi în zona aceea. Şi în alte congregaţii fraţii erau ocupaţi din plin cu activităţi teocratice.

LUCRAREA PROGRESEAZĂ ÎN BERGEN

Unul dintre vestitorii activi în Bergen şi în împrejurimile acestui oraş se numea Torkel Ringereide. În 1918, el a găsit o broşură publicată de Studenţii în Biblie şi l-a căutat pe fratele Dahl, care era la vremea aceea singurul frate din congregaţia Bergen. Acesta ţinea întruniri în locuinţa sa împreună cu restul congregaţiei, adică şapte surori. Una dintre ele era Helga Hess, menţionată anterior, care se întorsese în Bergen. Torkel a început să asiste la întrunirile acestei mici congregaţii, iar în 1919, el şi Helga s-au căsătorit.

Torkel era un bărbat curajos, cu o voce puternică. Mulţi ani a fost singurul orator din congregaţie. De obicei, el ţinea cuvântări duminica, demascând fără teamă ipocrizia clerului şi învăţăturile religioase false. Aceste cuvântări erau anunţate deseori în ziare, iar numărul persoanelor interesate care asistau la întruniri depăşea cu mult numărul Studenţilor în Biblie locali.

Torkel îşi încuraja auditoriul să le împărtăşească altora adevărul. În 1932, Nils Raae s-a numărat printre cei care au primit acest îndemn. Deşi cunoştea adevărul de un an, el ezita să iasă în lucrarea de predicare. Congregaţia se pregătea să înceapă o campanie vastă cu broşura Regatul, speranţa lumii, iar Torkel a ţinut o cuvântare pentru a-i încuraja pe toţi să participe. Nils a spus: „A fost o cuvântare extraordinară, care m-a umplut de entuziasm“. În încheierea cuvântării, Torkel a citat cuvintele lui Iehova, consemnate în Isaia 6:8: „Pe cine să trimit şi cine va merge pentru noi?“. Apoi, el a spus: „Fie ca toţi să răspundem la fel ca Isaia: «Iată-mă! Trimite-mă!»“. Acesta a fost imboldul de care aveau nevoie Nils şi soţia sa. Fără să mai stea pe gânduri, ei au început să iasă în lucrarea de predicare.

Fraţii şi surorile obişnuiau să meargă în vizită la soţii Ringereide. Ei discutau mereu subiecte biblice, iar vestitorii noi, precum şi cei tineri primeau astfel multă încurajare. Fraţii din Bergen predicau deseori în zonele din jurul oraşului, unde ajungeau cu barca sau camionul. După ce terminau, se adunau pentru a spune experienţe şi pentru a se bucura de o companie plăcută.

PREDICATORII ZELOŞI DIN OSLO

Pe parcursul anilor ’20 şi ’30 ai secolului trecut, lucrarea de predicare a înflorit şi în Oslo şi în împrejurimile acestui oraş. Unul dintre vestitorii de aici se numea Olaf Skau, care s-a botezat în 1923. În 1927, el a fost numit director al serviciului în congregaţia din Oslo şi, timp de mai multe decenii, s-a achitat cu iubire de această responsabilitate. Fiind o persoană cu multă iniţiativă, fratele Skau a organizat lucrarea de predicare în Oslo. De asemenea, la sfârşit de săptămână obişnuia să organizeze ieşiri cu autobuzul sau camionul în zone din jurul capitalei. De multe ori stătea până noaptea târziu ca să deseneze hărţi şi să planifice călătorii de predicare.

Vestitorii din Oslo au predicat în oraşe şi zone rurale ajungând până la Halden şi Fredrikstad, în sud, la Hamar, în nord, la Kongsvinger, în est, şi la Drammen şi Hønefoss, în vest. Fraţii ajungeau în teritoriu în jurul orei 9 dimineaţa şi predicau toată ziua din casă în casă. De multe ori, cu ocazia acestor călătorii, ţineau şi întruniri publice. Astfel s-au pus bazele unor noi grupe şi congregaţii. Cei câţiva fraţi şi surori din aceste zone au apreciat mult eforturile depuse. În 1935, în timpul unei campanii de nouă zile, cei 76 de vestitori din Oslo au distribuit 13 313 broşuri, fiecare vestitor oferind în medie 175 de broşuri.

Esther, soţia lui Olaf, avea artrită şi era imobilizată într-un scaun cu rotile. Cu toate acestea, în casa lor se ţineau des reuniuni cu fraţi şi surori. Olaf era de obicei bucătarul, servindu-şi adesea invitaţii cu aripioare de pui delicioase, o specialitate pentru care era bine cunoscut. Dar locuinţa familiei Skau a rămas în amintirea multor martori care acum sunt în vârstă în special pentru întrunirile ziditoare din punct de vedere spiritual, discuţiile biblice fascinante şi jocurile cu întrebări biblice. „Întotdeauna plecam de la familia Skau cu inima plină de bucurie“, îşi aminteşte Ragnhild Simonsen.

„CEI CU O DISPOZIŢIE CORECTĂ PENTRU VIAŢA VEŞNICĂ“

În trecut, oamenii erau mai religioşi şi aveau mai multe cunoştinţe biblice decât în prezent. Mulţi doreau să poarte discuţii pe marginea Bibliei şi, la fel ca în secolul I, „cei cu o dispoziţie corectă pentru viaţa veşnică au devenit credincioşi“ (Faptele 13:48).

Durdei Hamre este un exemplu în acest sens. În 1924, ea a primit o broşură pe care a citit-o într-o singură noapte. Iată ce a spus ea mai târziu: „Când am mers la culcare eram penticostală, când m-am trezit eram Martoră a lui Iehova“.

La mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, unul dintre cei opt fraţi din familia Fjelltvedt a asistat la o cuvântare publică despre focul iadului şi a primit o broşură pe această temă. Ceea ce a citit l-a convins că doctrina despre focul iadului este falsă. La scurt timp după aceea, când toată familia lui s-a strâns la fermă, el le-a împărtăşit cu entuziasm lucrurile pe care le aflase celor şapte fraţi şi celor trei surori ale sale. Ei au discutat pe marginea broşurii până noaptea târziu. Nu după mult timp, toţi fraţii şi surorile lui, precum şi majoritatea partenerilor de căsătorie ai acestora au devenit Studenţi în Biblie. Mai târziu, mulţi dintre copiii şi nepoţii lor au devenit vestitori zeloşi, iar unii au dus vestea bună şi în alte părţi ale Norvegiei.

Faptul că norvegienii erau receptivi la lucrurile spirituale a fost evident în 1936, cu ocazia congreselor ţinute la Bergen şi Oslo, la care a participat ca vorbitor fratele Matthew Howlett de la sediul mondial din New York. La Bergen, la cuvântarea publică au asistat 810 persoane, între care câţiva pastori şi un episcop. Dintre cei prezenţi, doar 125 au fost Martori. La Oslo, din cei 1 014 participanţi, 140 au fost Martori.

„AU ŞI ÎNCEPUT SĂ VINĂ!“

Cât de încântaţi au fost Martorii lui Iehova în 1935, când s-a înţeles ce reprezintă ‘marea mulţime’ despre care se vorbeşte în Revelaţia 7:9–17. Poporul lui Dumnezeu a fost bucuros să afle că cei care aveau speranţa de a trăi în paradis pe pământ puteau sluji împreună cu rămăşiţa unsă, în calitate de închinători dedicaţi ai lui Iehova. Începând din acel an, obiectivul principal al lucrării de predicare a fost strângerea marii mulţimi, care va supravieţui ‘necazului cel mare’. Această lucrare de strângere a închinătorilor adevăraţi este fără egal în istoria omenirii.

În 1935, câţiva pionieri care aveau speranţă cerească au mers să predice într-o zonă rurală de lângă Lillehammer. John Johansen, un băiat de 10 ani, a ascultat cu viu interes ceea ce au discutat pionierii cu familia lui despre scopul lui Dumnezeu de a transforma pământul în paradis. La vârsta de 13 ani, John a simţit o dorinţă atât de mare de a le împărtăşi altora speranţa lui minunată, încât a împrumutat geanta tatălui său şi a plecat să predice de unul singur în împrejurimi. Au trecut peste 70 de ani de atunci, iar John, împreună cu soţia sa, Edith, este şi astăzi un predicator zelos. El este bucuros că, de-a lungul anilor, a contribuit la creşterea numărului de vestitori.

Olaf Rød şi un alt frate erau singurii Martori din Haugesund. Într-o zi, în 1937, ei discutau la Olaf acasă despre marea mulţime şi se întrebau cum avea să fie strânsă aceasta, când, cineva a bătut la uşă. Era Alfred Trengereid. El găsise un exemplar al Turnului de veghe şi era încântat de ceea ce citise. Alfred s-a urcat imediat în barca sa şi a vâslit până la Haugesund pentru a obţine literatură biblică de la Olaf, despre care ştia că era Martor. Lui Olaf nu-i venea să creadă. „Uite c-au şi început să vină!“, a spus în sinea lui. Şi, într-adevăr, au venit, dar nu toţi în acelaşi mod şi nici în acelaşi timp. Alfred a devenit frate, iar mulţi alţii, care au reacţionat favorabil la vestea bună despre Regat în zona respectivă, i-au urmat exemplul.

BĂRCILE, UN AJUTOR PENTRU STRÂNGEREA MARII MULŢIMI

Când s-a început lucrarea de predicare în Norvegia, sarcina de a ajunge la locuitorii de pe nenumărate insule izolate şi din zone de coastă îndepărtate părea copleşitoare. De aceea, în 1928, biroul de filială a cumpărat o barcă cu motor în care încăpeau doi sau trei pionieri şi care era suficient de rezistentă pentru a naviga de-a lungul ţărmului dantelat al Norvegiei. Dar cine putea să conducă această ambarcaţiune? S-a oferit Karl Gunberg, care făcea de mulţi ani pionierat. Experienţa dobândită ca ofiţer de marină şi ca instructor de navigaţie i-a fost de mare ajutor. Prima barcă, numită Elihu, a pornit din Oslo şi s-a îndreptat spre sud, oprindu-se în mai multe porturi aflate de-a lungul coastei. Însă, într-o noapte din iarna anului 1929, barca Elihu a naufragiat din cauza unei furtuni în apropiere de Stavanger. Toţi au fost recunoscători că fraţii aflaţi la bord au ajuns în siguranţă la ţărm.

În 1931, fraţii au obţinut altă barcă, care a primit numele Ester. Karl a pornit din nou în larg, fiind ajutat de doi fraţi. În următorii şapte ani, cu ajutorul bărcii Ester s-a ajuns în teritorii din vestul şi din nordul Norvegiei. În 1932, Karl a simţit că „vârsta nu-i mai permitea să se aventureze pe mare“. Prin urmare, el a rămas pe „uscat“ pentru a sluji ca pionier în estul Norvegiei şi i-a încredinţat lui Johannes Kårstad sarcina de a conduce barca. În 1938, Ester a fost înlocuită cu altă barcă numită Ruth, care a fost folosită în lucrarea de predicare până în 1940, când, din cauza celui de-al Doilea Război Mondial, fraţii n-au mai putut călători pe mare. Pionierii marinari au parcurs teritorii vaste şi au distribuit multă literatură. În 1939, Andreas Hope şi Magnus Randal, cei doi fraţi care se deplasau cu barca Ruth, au distribuit într-un singur an peste 16 000 de cărţi, broşuri şi reviste şi au pus 1 072 de cuvântări la fonograf, care au fost ascultate în total de 2 531 de persoane.

Pe lângă numeroasele experienţe frumoase avute în lucrarea de predicare, fraţii care au călătorit cu bărcile au putut admira privelişti încântătoare. Andreas Hope povesteşte: „Cu fiecare zi ce trecea ne apropiam tot mai mult de nord navigând de-a lungul fiordurilor şi ocolind ţărmurile înalte asemănătoare unor fortăreţe. Peisajul era grandios, sublim şi sălbatic“. Iarna, când treceau de Cercul Polar de Nord, priveau uluiţi „spectacolul luminilor nordului [aurora boreală]“. Iar vara erau fascinaţi de „lumina strălucitoare a soarelui de la miezul nopţii“.

O PIONIERĂ ZELOASĂ

Pe parcursul anilor ’30 ai secolului trecut, numărul pionierilor a crescut foarte repede. Deşi trebuiau să se descurce cu puţinele lucruri de strictă necesitate pe care le aveau, ei au parcurs teritorii vaste, predicând vestea bună şi distribuind literatură biblică. Prin zelul lor, pionierii au avut o contribuţie însemnată la creşterea de mai târziu.

De exemplu, Solveig Løvås (ulterior, Stormyr), care era din Oslo, căuta adevărul şi mergea la diferite întruniri religioase. Într-o zi, ea a participat la o întrunire a Martorilor lui Iehova şi şi-a dat seama că găsise adevărul biblic. S-a botezat în 1933 şi, doi ani mai târziu, a plecat în nordul Norvegiei pentru a sluji ca pionieră. Deşi şchiopăta puţin din cauza poliomielitei, Solveig a predicat şase ani în majoritatea oraşelor şi a satelor de pescari, precum şi în comunităţi mici, de la sud de Bodø până la Kirkenes. Mii de oameni au acceptat publicaţii biblice. Într-un singur an, Solveig a făcut peste 1 100 de abonamente la revistele noastre.

Printre cei care au manifestat interes faţă de mesajul predicat de Solveig a fost tâmplarul Dag Jensen, din satul Hennes, aflat în arhipelagul Vesterålen. Mulţi ani, el obţinuse publicaţiile noastre de la alte persoane interesate. Când l-a vizitat pe Dag, Solveig i-a făcut un abonament la reviste, după care a plecat să predice în alte teritorii. Apoi, Dag a început să predice singur, împrumutând puţinele publicaţii pe care le avea altor persoane interesate.

Pe insula Andøya, Solveig a abordat un grup de pescari voinici, care se aflau într-o baracă. Ea le-a depus mărturie cu îndrăzneală, le-a pus cuvântări la fonograf şi le-a oferit abonamente la reviste. Un tânăr pescar pe nume Frits Madsen a manifestat interes şi s-a abonat la revistele noastre. După ce a parcurs teritoriul, Solveig a mers mai departe. De fiecare dată când lucrau un teritoriu, pionierii foloseau aceeaşi metodă: predicau, găseau persoane interesate, ofereau publicaţii, făceau abonamente şi apoi plecau în alte teritorii. Însă cum puteau fi ajutate persoanele care manifestau interes?

PĂSTORIREA OILOR LUI DUMNEZEU

Începând din ianuarie 1939, activitatea supraveghetorilor itineranţi a fost reorganizată. Norvegia a fost împărţită în patru zone, sau circumscripţii. Supraveghetorii de circumscripţie (numiţi atunci servi de zonă) trebuiau să rămână mai mult timp în congregaţiile pe care le vizitau. Ei s-au concentrat îndeosebi asupra următoarelor aspecte: să ofere sprijin congregaţiilor existente, să organizeze noi congregaţii şi să-i ajute pe cei interesaţi să predice. Andreas Kvinge a fost numit supraveghetor de circumscripţie în Circumscripţia 4, care se întindea pe o distanţă de 2 600 de kilometri, din Florø până în Kirkenes. În acest teritoriu vast existau doar trei congregaţii: Trondheim, Namsos şi Narvik. În plus, trebuiau vizitaţi vestitorii şi grupele izolate, precum şi persoanele abonate la reviste.

Andreas, împreună cu soţia lui, Sigrid, a călătorit spre nord, în mare parte cu bicicleta. El a încercat să-i ajute pe vestitori şi pe cei interesaţi să facă progrese spirituale. Unii pionieri, cum ar fi Solveig Løvås, îi ofereau lui Andreas informaţii suplimentare despre cei interesaţi care aveau nevoie de ajutor pe plan spiritual. De exemplu, ea i-a vorbit despre Dag Jensen din Hennes şi despre Frits Madsen din insula Andøya.

În 1940, când Andreas l-a întâlnit prima dată pe Dag, „acesta se bărbierea şi avea faţa plină de săpun“, după cum îşi aminteşte Andreas. „Nu voi uita niciodată ochii aceia scânteietori, care se vedeau printre clăbuci. Când m-am prezentat, a uitat complet de bărbierit.“ Andreas l-a ajutat pe Dag să progreseze pe plan spiritual. Dag era entuziasmat şi, nu după mult timp, el a ajutat-o pe Anna, soţia lui, precum şi pe mulţi dintre prietenii şi rudele lui să înveţe adevărul.

Andreas l-a căutat pe tânărul pescar Frits Madsen în satul Bleik, din Andøya. Cu ajutorul lui Andreas, Frits şi soţia lui au devenit Martori. Ei aveau să fie primii membri ai congregaţiei care s-a format mai târziu acolo. Andreas şi soţia lui i-au căutat în multe alte locuri pe cei care fuseseră iniţial vizitaţi de Solveig şi de alţi pionieri zeloşi. Andreas şi ceilalţi supraveghetori de circumscripţie au organizat întruniri şi au înfiinţat congregaţii. La fel ca în congregaţia creştină din secolul I, şi în Norvegia, unii au plantat şi alţii au udat, dar „Dumnezeu a făcut să crească“ în mod impresionant (1 Cor. 3:6).

AL DOILEA RĂZBOI MONDIAL ZGUDUIE NORVEGIA

În aprilie 1940, Norvegia a fost invadată de trupele germane, fiind astfel târâtă în cel de-al Doilea Război Mondial. După numai 62 de zile de lupte, întreaga ţară a ajuns sub controlul Germaniei naziste. Câteva oraşe fuseseră deja ţinta unor bombardamente violente. La câteva zile de la începerea invaziei, Gestapoul l-a arestat pe supraveghetorul filialei, Enok Öman, şi l-a ţinut închis o săptămână. După un scurt interogatoriu, ofiţerii l-au eliberat. Câteva săptămâni mai târziu, Gestapoul l-a dus din nou la interogatoriu pe fratele Öman.

Fraţii se temeau că naziştii aveau să-i trimită în lagăre de concentrare, cum se întâmplase în Germania. Dar acest lucru nu s-a întâmplat şi vestitorii au continuat să predice cu hotărâre şi zel. Mai mult decât atât, din cauza războiului, oamenii păreau mai receptivi la vestea bună şi au fost iniţiate multe studii biblice la domiciliu (numite atunci studii biblice model). Ediţia în daneză a revistei Turnul de veghe continua să fie trimisă din Danemarca şi revista Mângâiere (Ny Verden) era publicată în continuare în norvegiană. Se ţineau întruniri şi congrese şi, în mod surprinzător, numărul vestitorilor creştea.

CONFISCĂRI, ARESTĂRI ŞI INTERZICEREA LUCRĂRII

Dar necazurile erau abia la început. Poliţiştii germani care au venit din nou la filială pentru a căuta literatură l-au interogat pe fratele Öman. Spre sfârşitul anului 1940, ei au confiscat cartea Enemies (Duşmanii) din cauza unor afirmaţii pe care le conţinea aceasta în legătură cu fascismul şi nazismul. La începutul anului 1941, poliţia a arestat şi a interogat câţiva pionieri. La întruniri participau uneori ofiţeri nazişti germani sau norvegieni pentru a spiona congregaţiile. Ulterior, naziştii au confiscat toate broşurile Fascism or Freedom (Fascism sau libertate) şi Government and Peace (Guvernare şi pace) aflate în stocul filialei.

Pe neaşteptate, în iulie 1941, Gestapoul a organizat o acţiune la nivelul întregii ţări pentru a pune capăt lucrării de predicare în Norvegia. Cinci ofiţeri germani de poliţie au venit la Betel, au confiscat publicaţiile rămase şi au dus toată familia Betel la sediul poliţiei pentru interogatoriu. Fratele Öman a trebuit să se prezinte la sediul poliţiei de stat în fiecare zi, ceea ce a şi făcut 12 săptămâni la rând.

În cadrul unei operaţiuni bine coordonate, Gestapoul a percheziţionat locuinţele fraţilor cu răspundere şi a confiscat toate publicaţiile editate de Societatea Watch Tower. Fraţii au fost ameninţaţi că vor fi trimişi în lagăre de concentrare dacă nu încetau să predice. Gestapoul a arestat câţiva fraţi şi surori, dintre care unii au stat în arest câteva zile.

În Moss, poliţia a mers la Sigurd Roos acasă şi i-a confiscat literatura. Sigurd, soţia lui şi un alt frate au fost arestaţi. Poliţia le-a cerut să nu mai predice şi să nu mai folosească numele lui Dumnezeu, Iehova. Vestitorii au spus că nu vor înceta niciodată să predice despre Iehova şi despre Regatul său. În cele din urmă, poliţiştii au recunoscut: „Nu vă putem obliga să renunţaţi la credinţa voastră“. După câteva ore, i-au eliberat pe aceşti vestitori neînfricaţi.

Naziştii au mers şi la locuinţa lui Olaf Skau, în Oslo. I-au răscolit casa, au confiscat Biblii, publicaţii biblice şi fonografe şi au sigilat dulapul cu cărţi al lui Olaf. Ofiţerii n-au găsit fişele de activitate ale vestitorilor, care erau ascunse într-un cuptor. Mai târziu, naziştii s-au întors cu un camion pentru a lua cărţile. Şeful lor era sublocotenentul SS Klaus Grossmann, un nazist care semăna teroare în jur. Când Olaf l-a întrebat pe Grossmann ce aveau să facă cu literatura biblică, acesta i-a spus că vor face pastă de hârtie din ea.

„Dar nu ţi-e frică deloc de Iehova?“, a întrebat fratele Skau.

„Iehova ar face bine să fie mai atent!“, a răspuns ofiţerul SS cu aroganţă. Patru ani mai târziu, când naziştii au capitulat, Grossmann s-a sinucis.

În iulie 1941, Gestapoul l-a arestat pe Andreas Kvinge în Bodø şi l-a întrebat unde îi puteau găsi pe Martorii din nordul Norvegiei. „Nu ştiu unde sunt acum“, a spus Andreas cu sinceritate. Imaginaţi-vă cum s-a simţit Andreas în timpul interogatoriului, când ofiţerii i-au luat geanta şi au împrăştiat pe jos tot ce era în ea: hârtii cu numele şi adresele congregaţiilor, ale servilor de congregaţie şi ale persoanelor interesate. Însă Andreas s-a liniştit văzând că nimeni nu s-a ostenit să arunce o privire peste acele hârtii. Gestapoul era interesat mai mult să-l facă pe Andreas să semneze o declaraţie prin care recunoştea că era interzis să predice şi să activeze ca Martor al lui Iehova.

Andreas a răspuns: „Ştiu că activitatea noastră e interzisă în prezent, aşa că pot să semnez că am luat la cunoştinţă. Însă chiar dacă nu avem voie să ţinem întruniri şi să oferim reviste şi cărţi, vom continua să folosim Biblia şi să le vorbim oamenilor despre Regatul lui Dumnezeu“. Când cei de la Gestapo au înţeles că Andreas nu va face compromis, l-au eliberat.

În cele din urmă, naziştii au confiscat casa pe care fraţii o foloseau ca birou de filială. Deşi le-au permis soţilor Öman să locuiască în continuare acolo, ceilalţi membri ai familiei Betel au trebuit să plece.

ÎNTRUNIRI ŢINUTE ÎN TIMPUL INTERDICŢIEI

Când naziştii au încercat să scape de Martorii lui Iehova, fraţii pur şi simplu şi-au continuat activităţile teocratice în ascuns. Unii fraţi călătoreau pentru a-i vizita şi a-i încuraja pe colaboratorii lor în credinţă. Søren Lauridsen, care slujise un timp la Betel, a călătorit în sudul Norvegiei. Iar în nordul Norvegiei, Andreas Kvinge a continuat să-i viziteze pe Martorii din circumscripţia sa, deseori angajându-se temporar pentru a nu trezi suspiciuni. În 1943, Magnus Randal, care slujise pe barca Ruth, a obţinut adrese de la fratele Öman şi a mers cu bicicleta la Bodø, făcând o călătorie de 1 200 de kilometri spre nord, pentru a-i încuraja pe fraţii şi surorile de acolo.

Deşi autorităţile au interzis întrunirile, fraţii şi surorile au continuat să ţină întruniri şi să se încurajeze unii pe alţii. De obicei, se adunau în grupuri mici în locuinţe particulare, dar, uneori, se întruneau pe ascuns şi în număr mare. În 1942, Comemorarea s-a ţinut în două locuri la Oslo. Spre marea bucurie a fraţilor, cu această ocazie au asistat 280 de persoane, dintre care 90 s-au împărtăşit din embleme.

Martorii puteau să organizeze în secret chiar congrese pe care le ţineau la ferme izolate sau în pădure. Cea mai mare întrunire de acest fel s-a ţinut în 1943 într-o pădure din apropierea satului Ski. Atunci s-au adunat în jur de 180 de fraţi şi surori care au venit din împrejurimile Fiordului Oslo. În timpul uneia dintre pauze, când delegaţii luau masa, au apărut din senin trei soldaţi germani călare pe cai. Ce trebuiau să facă fraţii?

Un frate care ştia germana a intrat în vorbă cu soldaţii şi a aflat că aceştia voiau să meargă la scăldat, dar se rătăciseră. Desigur, fraţii au fost nerăbdători să le arate drumul.

„De ce crezi că s-au strâns oamenii ăştia aici?“, i-a întrebat unul dintre soldaţi pe colegii lui în timp ce se îndepărtau.

„Probabil că fac parte dintr-un cor“, i-a răspuns unul dintre ei. Fraţii şi surorile n-aveau de gând să-i corecteze pe soldaţi, dimpotrivă, au răsuflat uşuraţi când aceştia au dispărut în pădure.

LUCRAREA CONTINUĂ ÎN SECRET

Mulţi vestitori îşi ascundeau publicaţiile în cele mai neobişnuite locuri. Unii le îngropau în pământ şi le scoteau ori de câte ori aveau nevoie de ele. Fratele Skau, care era electrician, a ascuns o cutie cu cărţi în spatele unui transformator de la locul său de muncă. Fratele Øiseth a ascuns publicaţii într-un stup, iar fratele Kvinge într-o ladă de cartofi.

Îngrijorată că depozitul de literatură din Harstad putea fi descoperit, Lotte Holm a mers acolo şi a luat toate cutiile cu literatură. S-a îmbarcat pe un vapor, a pus cutiile unele peste altele pe punte şi s-a aşezat pe ele. După ce vaporul a ieşit din doc, Lotte a încremenit văzând cât de mulţi soldaţi germani erau la bord. Ea se gândea cu groază cum avea să descarce literatura de pe vapor fără să se dea de gol. Însă n-ar fi trebuit să-şi facă griji. Când vaporul a ajuns în doc, soldaţilor li s-a făcut milă de doamna în vârstă care avea atâtea lucruri grele de cărat, aşa că au ajutat-o să descarce cutiile şi, mai mult decât atât, chiar i le-au dus acasă. Soldaţii aceia politicoşi nici n-au bănuit cât de mult a însemnat gestul lor pentru lucrarea Martorilor.

În pofida interdicţiei, fraţii au continuat să introducă în ţară numerele noi ale revistei Turnul de veghe, care erau aduse din Suedia şi din Danemarca. Ei traduceau articolele de studiu în norvegiană şi distribuiau copii dactilografiate în toată ţara. Curierii, care erau foarte bine organizaţi, călătoreau cu trenul, cu bicicleta sau cu vaporul pentru a duce la timp hrană spirituală închinătorilor adevăraţi din întreaga ţară.

AU CONTINUAT SĂ PREDICE

În timpul războiului, a apărut o situaţie care a pus la încercare credinţa fraţilor din Norvegia. În iulie 1941, când lucrarea noastră a fost interzisă, fraţii au fost sfătuiţi să fie prudenţi pentru a nu-i irita pe nazişti. De aceea, mulţi le depuneau mărturie informală prietenilor şi rudelor sau vizitau persoanele cu care mai vorbiseră cândva. Totuşi, unii fraţi au considerat că această metodă le limita participarea la lucrarea de predicare şi că nu era riscant să predice din casă în casă folosind doar Biblia. Deşi au existat unele neînţelegeri cu privire la modul în care trebuia efectuată lucrarea de predicare, toţi fraţii, atât cei din primul grup, cât şi cei din al doilea, doreau din toată inima să-i slujească lui Iehova cu fidelitate, în pofida persecuţiilor.

Ce puteau face fraţii? Problema nu putea fi rezolvată imediat deoarece războiul făcea imposibilă comunicarea cu sediul mondial din New York. Aveau fraţii să permită diferenţelor de opinie să le slăbească credinţa? Sau aveau să facă în continuare tot ce puteau în lucrarea de predicare şi să aştepte ca Iehova şi organizaţia lui să rezolve problema?

Fără îndoială că Iehova a binecuvântat serviciul lor fidel, întrucât numărul vestitorilor a crescut la fel de mult în timpul războiului ca în cei cinci ani de dinaintea războiului. În pofida interdicţiei, a războiului şi a metodelor diferite de predicare, numărul maxim al vestitorilor a crescut între 1940 şi 1945 de la 462 la 689, acesta fiind un motiv de mare bucurie pentru fraţi.

UNIŢI ÎN SERVICIUL ADUS LUI IEHOVA

În 1945, când s-a terminat războiul, William Dey a venit în Norvegia şi, pe parcursul lunilor iulie şi august, i-a ajutat pe fraţi să-şi reorganizeze activitatea. Fratele Dey a organizat întruniri în Oslo, Skien şi Bergen şi i-a îndemnat pe toţi fraţii să colaboreze în unitate. El a scos în evidenţă faptul că Iehova îi binecuvântase, că numărul vestitorilor din Norvegia crescuse şi că fraţii reuşiseră să persevereze pentru că au avut încredere în îndrumarea lui Iehova.

În septembrie 1945, Nathan Knorr, de la sediul mondial, a luat legătura cu Marvin Anderson, un frate american de origine daneză, în vârstă de 28 de ani. El slujise la Betelul din New York, iar la data aceea slujea ca supraveghetor de circumscripţie în Statele Unite. Fratele Knorr l-a întrebat pe fratele Anderson dacă era dispus să meargă în Norvegia să se ocupe de unele chestiuni şi să rămână acolo „mai mulţi ani“. Fratele Anderson a fost de acord, deşi nu avea să plece în Norvegia decât după câteva luni.

Între timp, fraţii Knorr şi Henschel au vizitat Norvegia în decembrie 1945. Oferind cu iubire îndrumare, ei i-au ajutat pe fraţi să cultive relaţii strânse, având la bază iubirea şi unitatea. De asemenea, fratele Knorr a anunţat că fratele Dey avea să fie noul supraveghetor al filialei în locul fratelui Öman. După o lună, fratele Anderson a ajuns în Norvegia şi în februarie a fost numit supraveghetor al filialei. Când s-a terminat al Doilea Război Mondial, slujitorii lui Iehova din Norvegia au continuat lucrarea de predicare cu forţe noi, având încredere că Iehova avea să-i binecuvânteze.

ORGANIZAŢIA LUI IEHOVA PROGRESEAZĂ

Când Marvin Anderson a ajuns în Norvegia, filiala fremăta de activitate. În septembrie 1945, vestitorii primiseră o broşură în norvegiană şi patru broşuri în suedeză. Începând din 1 octombrie 1945, revista Turnul de veghe a fost publicată în norvegiană, iar de-a lungul timpului au apărut mai multe publicaţii în această limbă.

O situaţie amuzantă arată de ce era important ca fraţii să aibă literatură în norvegiană. Una dintre broşurile în suedeză se numea Hopp, cuvânt care în suedeză înseamnă „speranţă“. Însă în norvegiană, „hopp“ înseamnă: „Sari!“. Vestitorii trebuiau să le explice oamenilor că nu era nevoie să sară când auzeau mesajul de speranţă.

În 1946, când fratele Anderson a fost numit supraveghetor al filialei, spaţiul unde funcţiona biroul de filială era foarte mic. De aceea, el a locuit cu cinci fraţi în cameră. Locatarii care nu erau Martori şi care veniseră în acea clădire pe timpul naziştilor au trebuit să se mute pentru a face loc numărului tot mai mare de betelişti.

Fratele Anderson a început să muncească cu mult entuziasm în noua sa repartiţie. Biroul de filială a fost renovat şi s-au adus echipamente noi, inclusiv o presă de tipărit cu pedală. În 1946 a fost înfiinţată în congregaţii o nouă şcoală: Şcoala de Serviciu Teocratic. Astfel, fraţii puteau să înveţe cum să se pregătească pentru cuvântări şi cum să le prezinte, iar după puţin timp, mulţi dintre ei au devenit vorbitori publici capabili.

Primele congrese ţinute după război au avut loc în lunile septembrie şi octombrie ale anului 1946 în oraşele Oslo, Bergen şi Trondheim. La cuvântarea publică intitulată „Prinţul păcii“ au asistat 3 011 persoane în toate cele trei oraşe, iar 52 s-au botezat. Aceste cifre sunt remarcabile având în vedere că, la vremea aceea, în Norvegia erau doar 766 de vestitori.

În decembrie 1946, supraveghetorii de circumscripţie au început să viziteze din nou congregaţiile, după o întrerupere de mai bine de cinci ani. Mai mulţi fraţi tineri, dintre care unii slujiseră la Betel, au fost numiţi supraveghetori de circumscripţie (sau slujitori ai fraţilor, cum li se spunea atunci). Unul dintre principalele lor obiective era să-i instruiască pe vestitori să depună mărturie din casă în casă. De aceea, când vizitau congregaţiile, supraveghetorii se străduiau să meargă în lucrarea de predicare cu cât mai mulţi vestitori. Gunnar Marcussen, pe atunci un supraveghetor de circumscripţie tânăr, povesteşte că, în unele congregaţii, numărul vestitorilor cu care ieşea în lucrare în timpul vizitei sale de o săptămână era între 50 şi 70. Treptat, vestitorii au ajuns să prezinte mesajul despre Regat cu tot mai multă iscusinţă şi au renunţat la fişele de mărturie şi la fonografe, care fuseseră folosite din anii ’30. S-a pus un accent mai mare pe efectuarea de vizite ulterioare şi pe conducerea de studii biblice.

ÎNCURAJAŢI SĂ ÎNCEAPĂ SERVICIUL DE PIONIER

După război, vestitorii au fost încurajaţi să înceapă serviciul de pionier pentru a-i ajuta pe oamenii tot mai numeroşi care manifestau interes faţă de mesajul Regatului. Prin urmare, mai mulţi vestitori care întrerupseseră serviciul de pionier în 1941, când lucrarea a fost interzisă, au început din nou să slujească cu timp integral. La sfârşitul anului 1946, deşi situaţia economică era grea, în Norvegia slujeau 47 de fraţi şi surori ca pionieri.

Printre aceşti pionieri s-a numărat şi Svanhild Neraal, o soră care, în 1946, a mers în nordul ţării, în comitatul Finnmark. În 1941, Svanhild slujise acolo ca pionieră împreună cu Solveig Løvås şi fusese martoră la bombardarea oraşelor Kirkenes şi Vardø. Svanhild nu i-a uitat pe oamenii interesaţi cărora ea şi Solveig le predicaseră. Prin urmare s-a întors la Kirkenes, care acum era devastat de război. Localnicii au crezut că nu era în toate minţile, deoarece venise în acea zonă în care nu avea nici măcar unde să locuiască.

Cu toate acestea, Svanhild a avut încredere în Iehova. Astfel, în prima iarnă, a dormit pe jos în bucătăria unei case mici, unde mai locuiau cinci persoane. După război, condiţiile de viaţă au fost foarte dificile, iar Svanhild a întâmpinat multe greutăţi. Deseori, când afară ningea sau ploua, ea trebuia să aştepte vaporul care uneori întârzia, iar alteori nu venea deloc.

Predicând în regiunea locuită de populaţia sami, Svanhild a avut multe experienţe interesante. Dacă nu reuşea să ajungă cu autobuzul în comunităţile izolate ale acestora, ea mergea cu un vas fluvial sau cu bicicleta. Fiind foarte ospitalieri, samii o invitau adesea în corturile lor făcute din piele de ren şi o ascultau cu atenţie în timp ce le predica cu ajutorul unor interpreţi. La ora mesei, o invitau să mănânce împreună cu ei mâncare din carne de ren. Unii dintre cei cărora le-a predicat Svanhild au acceptat ulterior adevărul.

Kjell Husby, care slujea pe timpul acela la Betel, a spus că filiala ştia întotdeauna unde era Svanhild după adresele celor cărora le făcea abonamente. Pe parcursul celor trei ani în care a predicat în Finnmark, ea a făcut 2 000 de abonamente la revista Turnul de veghe şi a distribuit 2 500 de cărţi.

„PESCARI DE OAMENI“

După război, şi vestitorii au luat parte cu zel la lucrarea de predicare, obţinând rezultate îmbucurătoare. Dag Jensen, care a mai fost menţionat pe parcursul relatării, le predicase în timpul războiului prietenilor şi rudelor sale din satul Hennes (arhipelagul Vesterålen). Mulţi dintre ei manifestaseră interes şi studiaseră Biblia cu ajutorul publicaţiilor noastre. În 1945, după terminarea războiului, Dag s-a botezat. În anul următor, acasă la Dag s-au botezat 16 persoane, drept urmare în Hennes s-a înfiinţat o congregaţie. După cinci ani, congregaţia avea aproape 50 de vestitori şi, aşa cum reiese dintr-un raport trimis de Dag în 1971, peste 20 dintre aceştia începuseră pionieratul.

Iubirea lui Dag pentru Iehova şi zelul său pentru lucrarea de predicare erau contagioase. Åshild Rønning, care atunci era copil, îşi aminteşte: „Când intra într-o casă, faţa lui Dag radia de bucurie şi de entuziasm. Era ca şi cum ar fi intrat soarele în casă“. Dag îi încuraja întotdeauna pe copii, de exemplu când aveau teme la Şcoala de Serviciu Teocratic. Åshild spune: „Ne ajuta să înţelegem că facem un lucru important“. Având parte de o astfel de încurajare, Åshild a început serviciul de pionier în 1962 şi le-a împărtăşit altora cu bucurie „glorioasa veste bună a fericitului Dumnezeu“, Iehova (1 Tim. 1:11).

Cum se explică faptul că atât de mulţi oameni din acea zonă au devenit Martori zeloşi? Deşi majoritatea celor ce locuiau în comunităţi mici nu mergeau cu regularitate la biserică, ei credeau în Dumnezeu şi în Biblie. În plus, mulţi dintre Martorii de acolo erau capi de familie cu o bună reputaţie şi se bucurau de sprijinul soţiilor lor. Unul dintre aceştia a fost Arnulf Jensen, nepotul lui Dag, care s-a botezat în 1947. El era pescar şi, în timpul săptămânii, ieşea în larg cu barca şi stătea mai multe zile. Însă vineri seara, el venea întotdeauna acasă, chiar dacă pescuitul mergea bine, iar ceilalţi pescari continuau să lucreze ca să câştige mai mulţi bani. Arnulf făcea eforturi ca să fie acasă la sfârşit de săptămână pentru a participa la întruniri şi pentru a merge în lucrarea de predicare cu soţia şi cu cei opt copii ai lor. Toţi copiii lor au devenit Martori. Sâmbăta şi duminica, fraţii foloseau deseori barca lui Arnulf pentru a predica în comunităţi îndepărtate, îndeplinindu-şi astfel misiunea de a fi „pescari de oameni“ (Mar. 1:16–18).

„LUCRAREA ÎNDEPLINITĂ DE NOI ESTE IMPORTANTĂ“

Fraţii din Norvegia au avut multe foloase în urma instruirii primite de misionari la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower din New York. Hans Peter Hemstad şi Gunnar Marcussen au fost primii norvegieni care, în 1948, au absolvit această şcoală. Au fost repartizaţi în Norvegia şi au slujit atât în lucrarea itinerantă, cât şi la Betel, mai întâi ca celibatari, iar apoi împreună cu soţiile lor. Din 1948 până în 2010, aproximativ 45 de fraţi şi surori din Norvegia au absolvit Şcoala Galaad. Mai mult de jumătate dintre aceştia au fost repartizaţi în Norvegia şi au slujit ca predicatori cu timp integral, ca supraveghetori itineranţi sau ca membri ai familiei Betel.

Alţi misionari instruiţi la Şcoala Galaad care au fost repartizaţi în Norvegia au fost Andreas Hansen din Danemarca şi Kalevi Korttila din Finlanda. În 1951, ei au fost repartizaţi în estul comitatului Finnmark, unde au parcurs distanţe mari cu barca, cu bicicleta sau cu schiurile. Deseori, ei studiau cu persoane cărora Svanhild Neraal le predicase cu ani în urmă. Astfel că, după numai un an, numărul vestitorilor din acea zonă a crescut de la 3 la 15.

Kjell Martinsen din Hennes (arhipelagul Vesterålen) a absolvit Galaadul în 1953 şi a fost repartizat în Norvegia. La doar 22 de ani, el a fost trimis în lucrarea itinerantă în comitatele Vestfold şi Telemark. Deşi s-a simţit copleşit de responsabilitatea de a sluji ca supraveghetor itinerant, el a rămas cu amintiri plăcute legate de modul în care fraţii cu mai multă experienţă l-au primit şi au colaborat cu el. Kjell a slujit ca supraveghetor itinerant până în 2001, când, împreună cu soţia sa, Jorunn, s-a stabilit în oraşul Svolvær, din insulele Lofoten, unde a continuat serviciul cu timp integral ca pionier.

În 1950, Karen Christensen a venit din Danemarca şi a slujit ca pionieră în oraşele Egersund şi Kongsvinger, în care nu exista nicio congregaţie. Ea a parcurs teritoriul cu bicicleta. În 1954, după ce a absolvit Şcoala Galaad, ea a fost repartizată în oraşul Kongsberg. În 1956, ea s-a căsătorit cu Marvin Anderson şi slujeşte de atunci la Betel. Deşi, în prezent, Karen slujeşte de peste 60 de ani cu timp integral, ea recunoaşte: „Noi nu suntem importanţi, însă lucrarea îndeplinită de noi este importantă“.

VICTORII JURIDICE

Între anii 1948 şi 1951, numărul Martorilor lui Iehova a crescut în mod semnificativ. În 1951, media vestitorilor a crescut cu 29 la sută, numărul maxim al acestora fiind de 2 066. În acelaşi timp însă slujitorii lui Iehova din această ţară s-au confruntat cu probleme pe plan juridic.

Cazul în jurul căruia s-a făcut multă vâlvă a fost legat de oferirea revistei Turnul de veghe în mărturia stradală. În noiembrie 1949, câţiva vestitori care depuneau mărturie stradal în Oslo au fost duşi la secţia de poliţie şi au fost eliberaţi după câteva ore. Martorii nu s-au descurajat şi, în următorul weekend, au predicat din nou stradal. Apoi, în 6 decembrie 1949, toţi vestitorii care predicau stradal în Oslo au fost arestaţi. Acestora li s-a spus că, fără permisiunea poliţiei, nu aveau voie să ofere reviste pe stradă. Poliţia a pretins că lucrarea lor crea aglomeraţie, tulbura liniştea publică şi îngreuna traficul. Şapte vestitori au fost interogaţi şi duşi în faţa instanţei, care a stabilit că trebuiau fie să plătească o amendă mică, fie să stea la închisoare trei zile.

Având în vedere că în discuţie era nu numai obţinerea unei aprobări din partea poliţiei, ci şi dreptul oricărui cetăţean de a-şi exprima în mod liber convingerile religioase, fraţii au apelat la Curtea Supremă a Norvegiei. În ziarul Dagbladet, John Roos, reprezentantul Martorilor lui Iehova, a subliniat că lucrarea de predicare stradală nu tulburase niciodată liniştea publică. Iată ce a spus el printre altele: „Este nevoie de aprobarea poliţiei pentru a desfăşura stradal lucrarea de predicare dacă aceasta nu tulbură liniştea publică, nu îngreunează traficul şi nu creează aglomeraţie? Nu are orice cetăţean dreptul de a predica astfel în baza libertăţii sale religioase?“. În timp ce aşteptau hotărârea Curţii Supreme, Martorii au continuat să predice stradal, în pofida arestărilor şi a amenzilor tot mai mari. Unii vestitori au fost arestaţi chiar şi de 10 ori.

În 17 iunie 1950, Curtea Supremă a anulat sentinţa tribunalului local, iar vestitorii au fost achitaţi. Această hotărâre, precum şi alte hotărâri favorabile au confirmat că, în Norvegia, Martorii lui Iehova au în mod legal dreptul de a oferi publicaţii biblice, atât stradal, cât şi din casă în casă, fără a avea aprobarea poliţiei.

CONGRESE MEMORABILE

În anii ’50 şi ’60 ai secolului trecut s-au ţinut multe congrese memorabile, care au întărit organizaţia şi i-au ajutat pe Martori să se apropie mai mult unii de alţii. Nathan Knorr şi Milton Henschel, de la sediul mondial, s-au numărat printre vorbitorii de la congresul naţional ţinut în 1951 la Lillehammer. La congres au venit delegaţi din toate părţile ţării. Aceştia au fost foarte bucuroşi să vadă că 89 de persoane s-au botezat şi că la cuvântarea publică au asistat 2 391 de persoane. În anii care au urmat, unii fraţi din Norvegia au avut bucuria de a participa ca delegaţi la congresele internaţionale ţinute la Londra şi la New York. Apoi, în 1955, aproximativ 2 000 de Martori din Norvegia au asistat la congresul internaţional de la Stockholm (Suedia).

În 1965, Congresul Internaţional „Cuvântul adevărului“, ţinut la Oslo, pe stadionul Ullevål a fost un eveniment cu totul special. Însă s-a ivit o problemă. În seara dinaintea congresului, stadionul a găzduit un meci de fotbal între echipa naţională a Norvegiei şi echipa naţională a altei ţări. O armată de Martori au aşteptat la intrare până când suporterii au ieşit de pe stadion, iar apoi au intrat ca să pregătească stadionul pentru congres. Au muncit toată noaptea: au făcut curat, au aruncat gunoiul şi au ridicat corturi pentru pregătirea şi servirea mesei. Au construit scene, un pavilion pentru orchestră, iar pentru decor au instalat un hambar şi trei cabane cu acoperişuri din gazon. Ziarul Dagbladet a scris: „Miracol: Stadionul Ullevål s-a transformat peste noapte într-o zonă rustică . . . Martorii lui Iehova au făcut eforturi incredibile“.

Manifestând ospitalitate, surorile şi fraţii norvegieni au cazat peste 7 000 de delegaţi străini, majoritatea din Danemarca. A fost amenajat un teren pentru corturi pe un câmp din apropierea oraşului. Acest loc a fost ideal cât timp vremea a fost bună. Însă cei 6 000 de delegaţi care au stat în corturi n-au uitat ploaia care, în primele zile ale congresului, a transformat terenul într-o mlaştină. Toţi au fost recunoscători că vremea s-a îmbunătăţit în ultimele două zile. În pofida vremii nefavorabile, atât fraţii locali, cât şi cei din străinătate au avut parte de multă căldură şi de bucurie în mijlocul comunităţii creştine şi s-au simţit învioraţi de hrana spirituală oferită la timpul potrivit. Spre încântarea celor prezenţi, s-au botezat 199 de persoane, iar la cuvântarea publică ţinută de fratele Knorr au asistat 12 332 de persoane, un număr record.

„PREDICAREA ESTE VIAŢA NOASTRĂ“

Mulţi fraţi şi surori au avut rezultate frumoase nu numai în lucrarea de predicare din casă în casă şi stradală, ci şi în mărturia informală. În 1936, Konrad Flatøy, care era fochist pe un vapor, i-a oferit o broşură unui ofiţer pe nume Paul Bruun. El a acceptat broşura şi a citit-o chiar în noaptea aceea.

Paul spune: „Mi-am dat seama imediat că acesta era adevărul, iar broşura mi-a arătat clar diferenţa dintre religia adevărată şi cea falsă“. Pe măsură ce învăţa mai multe lucruri, Paul a început să le depună mărturie altora, iar în timpul războiului a condus un studiu biblic cu un marinar care a manifestat interes. Pe măsură ce învăţa din Biblie, acest marinar a înţeles că nu mai putea să tragă cu mitralierele de la bordul navei. Autorităţile au aflat despre convingerile marinarului şi i-au ordonat lui Paul să întrerupă studiul biblic. Paul n-a fost de acord şi, prin urmare, atât el, cât şi marinarul cu care studia au fost debarcaţi la Londra. După o lună, acel vapor s-a scufundat, fiind lovit de o torpilă. Ulterior, marinarul a făcut paşii necesari pentru a se boteza, iar Paul a fost invitat să urmeze cursurile Şcolii Galaad. În 1954, după ce a absolvit Galaadul, Paul a fost trimis în Filipine ca misionar. Mai târziu, el s-a întors în Norvegia şi a slujit ca supraveghetor de circumscripţie împreună cu soţia sa, Grethe.

În 1948, Holger Abrahamsen transporta muncitorii care lucrau pe o dragă în portul Narvik. Deviza lui Holger era: „Predicarea este viaţa noastră, fără ea suntem morţi“. Aşa că Holger nu lăsa să-i scape nicio ocazie de a le depune mărturie pasagerilor săi. Olvar Djupvik a fost unul dintre pasagerii cărora Holger le-a depus mărturie. El a manifestat interes şi i-a vorbit logodnicei sale, Anne Lise, despre speranţa de a trăi în paradis. Amândoi s-au botezat, iar, mai târziu, şi-au ajutat cei patru fii să devină slujitori ai lui Iehova. Hermann, unul dintre ei, a slujit ca misionar în Bolivia împreună cu soţia sa, Laila. Hermann şi Laila s-au întors în Norvegia, unde slujesc în prezent în lucrarea itinerantă.

PĂSTORIREA OILOR LUI IEHOVA

În anii ’60 şi ’70 au avut loc schimbări organizatorice importante atât la filială, cât şi în congregaţii. După Marvin Anderson, următorul supraveghetor al filialei a fost Roar Hagen. În 1969, Thor Samuelsen a primit această numire. Apoi, în 1976, a fost numit un comitet care să supravegheze filiala. Din Comitetul Filialei din Norvegia au făcut parte la început: Thor Samuelsen, Kåre Fjelltveit şi Niels Petersen.

În octombrie 1972, în fiecare congregaţie a fost numit un corp de bătrâni care să păstorească turma din punct de vedere spiritual. Bărbaţii maturi din poporul lui Iehova au fost ajutaţi să se califice pentru a păstori persoanele noi, tot mai multe la număr, care acceptau adevărul biblic. De atunci, Iehova revarsă numeroase binecuvântări asupra poporului său, care slujeşte cu loialitate sub îndrumarea sa iubitoare.

SAMII ACCEPTĂ VESTEA BUNĂ

Decenii la rând, mulţi pionieri, precum şi alţi vestitori au predicat vestea bună populaţiei sami, inclusiv crescătorilor de reni care trăiesc pe platoul Finnmarksvidda. Deşi majoritatea populaţiei sami vorbeşte norvegiana, vestitorii au avut nevoie uneori de interpreţi. Unul dintre primii Martori care au predicat într-un teritoriu extins de limbă sami a fost Aksel Falsnes. Având în familie rude sami, el vorbea pe lângă norvegiană şi finlandeză şi limba sami. Sora lui, care locuia în sudul Norvegiei, acceptase adevărul şi îi trimisese o publicaţie biblică, pe care acesta a citit-o cu mult interes. În acea parte a oraşului Troms unde locuia el, nu erau Martori, dar în 1968, câţiva pionieri şi un supraveghetor de circumscripţie l-au vizitat pe Aksel şi l-au ajutat să progreseze spiritualiceşte.

Aksel a fost un vestitor plin de zel. Deseori, dis-de-dimineaţă punea bicicleta în barcă şi traversa fiordul vâslind, iar apoi se deplasa cu bicicleta de la o comunitate la alta. Întrucât cunoştea bine limba sami, Aksel a putut să le depună o mărturie temeinică celor din comunităţile sami, aflate în ţinuturile îndepărtate ale comitatului Finnmark.

Fiind un bărbat rezistent la frig, Aksel străbătea distanţe mari cu schiurile pentru a ajunge la locuinţele izolate. De exemplu, la sfârşitul unei ierni, el a pornit cu schiurile din Karasjok, a traversat platoul şi a ajuns la Kautokeino, iar de acolo a plecat spre Alta. N-a putut lua cu el decât un rucsac obişnuit, în care avea unele lucruri personale şi literatură biblică. În cele din urmă, după câteva săptămâni, Aksel a ajuns la nişte prieteni în Alta. El a parcurs întreaga distanţă de aproximativ 400 de kilometri cu schiurile.

La începutul anilor ’70, câţiva sami au acceptat adevărul. În Hammerfest, o femeie sami şi soţul ei au început să studieze cu Martorii lui Iehova. La puţin timp după aceea, unele rude de-ale ei din Alta au manifestat şi ele interes faţă de adevăr. Arne şi Marie Ann Milde, pionieri speciali în Alta, au început să studieze Biblia cu aceşti oameni sinceri. Deseori la studiu asistau 10 sau 12 persoane. În cele din urmă, aproximativ jumătate dintre ele s-au botezat.

Hartvig Mienna, un pionier sami din Alta, care merge cu snowmobilul la oamenii din zonele izolate, spune: „Nu este uşor să predici în teritoriul sami. Sunt distanţe mari, iar oamenii ţin mult la tradiţiile lor. Cu toate acestea am reuşit să iniţiem studii biblice, deoarece oamenii sunt ospitalieri“.

ANI DE MARI AŞTEPTĂRI

Între anii 1965 şi 1975, numărul vestitorilor a crescut în mod constant. Însă aşteptările în legătură cu anul 1975 s-au dovedit a fi un test al credinţei pentru unii Martori. Văzând că marele necaz n-a venit în 1975, câţiva fraţi şi surori au părăsit organizaţia, astfel că între anii 1976 şi 1980 a avut loc o uşoară scădere a numărului vestitorilor. Alţii, care au fost dezamăgiţi, au încetinit ritmul pentru un timp. Însă majoritatea Martorilor au continuat să-i slujească lui Iehova. Iată ce au spus unii dintre ei:

„E adevărat că s-a creat o oarecare vâlvă în jurul anului 1975, însă credinţa mea n-a depins de acest an“, a declarat Hans Jakob Lilletvedt.

„Nu ne-am dedicat lui Iehova având în vedere o anumită dată, aşa că ne-am continuat activităţile“, au spus John şi Edith Johansen, care îi slujesc lui Iehova cu loialitate de mult timp.

„Îi voi sluji lui Iehova pentru eternitate. N-are nicio importanţă pentru mine dacă sfârşitul vine în 1975 sau după aceea“, a afirmat Lea Sørensen.

O FILIALĂ NOUĂ

Spre sfârşitul anilor ’70, volumul de muncă de la filială a crescut. Prin urmare, era nevoie de mai mulţi betelişti, dar şi de mai mult spaţiu pentru locuinţe şi birouri. Prin urmare, în 1979, Corpul de Guvernare a aprobat construirea unei noi filiale în afara oraşului Oslo. Spre sfârşitul anului 1980, fraţii au găsit un teren potrivit în Ytre Enebakk, la aproximativ 30 de kilometri de centrul capitalei.

În vederea reducerii la minimum a costurilor de construcţie, au fost invitaţi voluntari care să participe la construirea complexului de clădiri. Achiziţionarea echipamentului de construcţie, asigurarea hranei şi a cazării pentru aproape 100 de persoane şi coordonarea întregului proiect au presupus mari eforturi.

Peste 2 000 de Martori locali şi străini ‘s-au oferit de bunăvoie’ să ajute (Ps. 110:3). Mulţi au donat cartofi, legume, fructe, pâine, ouă, peşte, îmbrăcăminte şi unelte. Unii au tăiat copaci în pădure, iar alţii, aflaţi pe şantier, au tăiat buşteni la un gater mic pentru a face scânduri. Nenumăraţi alţi fraţi şi surori fie au donat, fie au oferit cu împrumut bani.

Unii muncitori calificaţi şi-au putut oferi ajutorul doar o perioadă scurtă. De aceea, o bună parte din muncă a trebuit făcută de voluntari necalificaţi. John Johnson, care a fost responsabil cu instalaţiile electrice, spune că atât el, cât şi alţi supraveghetori de pe şantier au simţit că nu sunt pregătiţi pentru aceste sarcini. El a relatat: „Voluntarii au învăţat să muncească pe şantier şi au făcut o treabă extraordinară. Era uimitor să vezi cum se rezolvau problemele şi cât de bine ieşea totul. Evident, Iehova Dumnezeu îndruma lucrările de construcţie“.

Datorită sârguinţei voluntarilor, generozităţii fraţilor şi a surorilor şi binecuvântării lui Iehova, lucrările au mers bine. Construcţia a început în 1981, iar în 19 mai 1984, pe parcursul vizitei lui Milton Henschel, membru al Corpului de Guvernare, noua filială a fost dedicată. Munca la acest proiect a fost o sursă de mare bucurie şi i-a apropiat mult pe fraţii norvegieni unii de alţii. În următorii ani, după terminarea proiectului, mulţi voluntari care participaseră la construcţie au început serviciul de pionier auxiliar sau regular.

METODE MAI RAPIDE DE CONSTRUIRE A SĂLILOR REGATULUI

Cu mult timp în urmă, în 1928, într-o suburbie a oraşului Bergen, patru fraţi din familia Fjelltvedt au construit prima sală pentru închinătorii lui Iehova. De atunci şi până la începutul anilor ’80, câteva congregaţii îşi construiseră propria sală a Regatului sau cumpăraseră o clădire în acest scop. Însă multe congregaţii ţineau încă întrunirile în săli închiriate, care erau inadecvate. În timpul construirii filialei, unii fraţi au căutat soluţii pentru ca sălile Regatului să poată fi construite mai repede. Ei ştiau că echipele de fraţi din Statele Unite şi din Canada construiau săli ale Regatului cu o metodă rapidă şi s-au întrebat: Dacă fraţii de acolo pot face asta cu ajutorul lui Iehova, noi de ce n-am face?

Câţiva fraţi au întocmit un plan de construcţie detaliat, iar în 1983 au realizat un proiect-pilot în Askim. Apoi, în 1984, ei au construit trei săli ale Regatului prin metoda rapidă în Rørvik, Steinkjer şi Alta. Cum au procedat? Pe scurt, au pregătit dinainte fundaţia, apoi i-au repartizat cu atenţie pe voluntari, atât pe cei calificaţi, cât şi pe cei necalificaţi, astfel încât diferitele etape ale construcţiei să poată fi terminate în doar câteva zile.

În următorii zece ani, în Norvegia au fost construite aproximativ 80 de săli ale Regatului prin metoda rapidă. Ulterior, fraţii din Norvegia au mers în Islanda pentru a ajuta la construirea a trei săli ale Regatului. Deşi în prezent majoritatea congregaţiilor din Norvegia au propria sală a Regatului, mai sunt multe de făcut în acest domeniu. Sălile vechi trebuie renovate, unele săli trebuie extinse şi este încă nevoie de săli noi.

„LEGĂTURILE DINTRE FRAŢI S-AU ÎNTĂRIT“

Prin construirea de săli ale Regatului s-au realizat locuri de închinare frumoase şi corespunzătoare şi li s-a depus o mărturie excelentă localnicilor. De exemplu, în 1987, trei fraţi s-au întâlnit cu câţiva reprezentanţi ai autorităţilor locale din oraşul Fredrikstad pentru a discuta despre construirea unei săli a Regatului. Când au auzit că fraţii voiau să construiască sala în trei zile, funcţionarii au râs. Însă chiar de vineri, din prima zi, ei şi-au dat seama că Martorii aveau să termine sala aşa cum planificaseră. Sâmbătă, unul dintre funcţionari a venit pe şantier cu orchestra sa pentru a le cânta voluntarilor. În felul acesta el a vrut să-şi ceară scuze pentru că fusese sceptic cu privire la finalizarea construcţiei. În 1990, o doamnă din Arendal, care urmărise construirea sălii Regatului, a spus: „Este incredibil că voi, Martorii, puteţi construi atât de repede, dar şi mai uimitor este să vă vedem pe toţi cu zâmbetul pe buze şi bine dispuşi“.

În prezent, în Norvegia există două comitete regionale de construcţii care supraveghează construirea de săli ale Regatului. În plus, fraţii şi surorile s-au pus cu bucurie la dispoziţie pentru realizarea unor construcţii mai ample şi mai dificile. De exemplu, între 1991 şi 1992, fraţii au extins filiala. Iar în 1994, s-a construit o frumoasă sală de congrese la Oslo. În 2003, o echipă a construit în oraşul Bergen o sală a Regatului foarte mare, unde se pot ţine atât întrunirile congregaţiei, cât şi congrese.

Spiritul de colaborare şi unitatea care au domnit pe parcursul realizării acestor proiecte au avut un efect benefic asupra slujitorilor lui Iehova. „Congregaţiile au devenit mai unite, a spus un frate care participă din 1983 la construirea de săli ale Regatului. Legăturile dintre fraţi s-au întărit. Între noi s-au legat prietenii strânse şi am învăţat să muncim în echipă.“

O ACTIVITATE MAI INTENSĂ LA BETEL

După ce a fost terminată noua filială, la Betel au fost invitaţi mai mulţi voluntari, care au contribuit la extinderea lucrării de predicare din Norvegia. De exemplu, au început să fie traduse tot mai multe publicaţii în norvegiană. Un moment important a fost lansarea în 1996 a ediţiei integrale a Sfintelor Scripturi — Traducerea lumii noi în norvegiană. (Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi fuseseră deja lansate în 1991.) În prezent, toată literatura publicată de Martorii lui Iehova, inclusiv lucrarea de referinţă Perspicacitate pentru înţelegerea Scripturilor, este disponibilă în norvegiană.

Noua filială are şi un studio de înregistrări, de care fraţii aveau mare nevoie. Începând din anii ’60 ai secolului trecut, dramele de la congrese au fost înregistrate la sălile Regatului, precum şi în podul sau în subsolul filialei de atunci. Condiţiile în care lucrau fraţii nu erau nicidecum ideale, iar înregistrările trebuiau întrerupte deseori din cauza zgomotului de pe stradă. Însă graţie studioului de la noua filială, producerea dramelor, a materialelor video şi a cântărilor Regatului în interpretare vocală se face într-un timp mult mai scurt. Filiala realizează şi înregistrări audio ale revistelor Turnul de veghe şi Treziţi-vă! în norvegiană şi a pus la dispoziţie întreaga Biblie, precum şi multe alte cărţi pe CD-uri şi pe site-ul www.jw.org.

SLUJIND UNDE ESTE NEVOIA MAI MARE

Deşi vestitorii predică de obicei în zone din apropierea congregaţiei lor, mulţi vestitori şi pionieri merg să predice în teritorii nerepartizate, chiar şi în extremitatea nordică a Norvegiei, cum ar fi Longyearbyen, aşezare aflată în arhipelagul Svalbard. Iar alţi vestitori s-au mutat în locuri îndepărtate pentru a predica vestea bună şi, unde era posibil, pentru a pune bazele unei congregaţii.

În 1950, când Finn şi Tordis Jenssen s-au căsătorit, ei ştiau că era nevoie de vestitori în Hammerfest, unul dintre cele mai nordice oraşe ale lumii. Finn şi Tordis nu aveau mulţi bani, dar aveau putere, voinţă şi . . . biciclete. Astfel au pornit la drum pe biciclete, într-o călătorie de aproximativ 900 de kilometri, din Bodø la Hammerfest. Pe la jumătatea drumului, nişte prieteni binevoitori le-au dat bani ca să-şi continue călătoria cu vaporul. În Hammerfest, Finn şi Tordis au început să predice cu zel şi să-i invite pe oameni la cuvântările publice pe care Finn le ţinea în fiecare weekend. Iehova a binecuvântat eforturile lor sârguincioase şi, nu după mult timp, ei au putut forma o mică congregaţie.

În 1957, unul dintre vorbitorii de la congresul de district din Trondheim i-a încurajat pe vestitori să se gândească la posibilitatea de a se muta în zone unde era nevoie de predicatori. Viggo şi Karen Markussen, din Stavanger, erau numai ochi şi urechi în timpul acestei cuvântări. Când Viggo i-a făcut lui Karen un semn discret cu cotul, ea a înţeles imediat ce însemna aceasta şi şi-a zis: „Zilele noastre în Stavanger sunt numărate“. Dar ce aveau să spună despre mutare cele trei fiice ale lor, care erau vestitoare şi aveau vârste cuprinse între 11 şi 14 ani?

După congres, când a discutat pe marginea acelei cuvântări, întreaga familie a fost de acord să se pună la dispoziţie pentru a sluji acolo unde era nevoia mai mare. Ca răspuns la scrisoarea lor, filiala i-a rugat să se mute în oraşul Brumunddal, unde nu exista nicio congregaţie. Aşadar, în 1958, Viggo şi Karen au vândut casa modernă în care locuiau şi magazinul de mobilă al lui Viggo şi toată familia s-a mutat într-o cabană simplă de lemn, în apropiere de Brumunddal. Iehova a binecuvântat spiritul lor de sacrificiu şi, în anii care au urmat, mulţi dintre cei ce au studiat Biblia cu ei s-au botezat. Când fetele au crescut, iar Viggo şi Karen au fost numiţi să slujească în lucrarea de circumscripţie, în Brumunddal exista o congregaţie mică şi zeloasă de aproximativ 40 de vestitori.

Şi fraţii tineri celibatari au promovat interesele Regatului mutându-se în zone în care nu exista nicio congregaţie. În 1992, un grup de pionieri, majoritatea dintre ei având în jur de 19 ani, s-au mutat în Måløy, un port din Nord Fjord, pentru a-i ajuta pe oamenii interesaţi de adevăr. Acolo, ei au predicat cu mult zel şi au început imediat să ţină întruniri în casa pe care o închiriaseră. O femeie cu care studiau Biblia a fost foarte ospitalieră şi a devenit ca o mamă pentru aceşti fraţi tineri. Ulterior, un bătrân de congregaţie împreună cu soţia lui s-au mutat în Måløy şi, astfel, s-a format o congregaţie. Tinerii s-au simţit extraordinar în repartiţia lor deoarece au condus multe studii biblice, au îndeplinit numeroase sarcini în congregaţie şi i-au întărit pe fraţii noi, care erau foarte activi. Unul dintre pionierii tineri a spus: „A fost o adevărată aventură şi o ocazie unică de a creşte spiritualiceşte“. Ca urmare a muncii asidue efectuate de aceşti fraţi, precum şi de alţii, în prezent sunt 30 de vestitori în Congregaţia Nord Fjord, iar aceştia conduc între 50 şi 60 de studii biblice.

DEPUNÂND MĂRTURIE ÎN ALTE LIMBI

În ultimii 20 de ani sau chiar mai mult, numărul imigranţilor din Norvegia a crescut încontinuu. De aceea, fraţii s-au străduit să le depună mărturie acestora în limba lor maternă sau într-o limbă pe care o înţeleg. În 1986 s-a înfiinţat prima congregaţie de limbă străină din Norvegia, care se numea Congregaţia Oslo Latină, deoarece era alcătuită din persoane care vorbeau spaniolă sau portugheză, majoritatea originare din America Latină. Cam în aceeaşi perioadă, unii vestitori au început să le predice în mod organizat vorbitorilor de limbă engleză din Oslo şi din împrejurimi. Vestitorii au întâlnit multe persoane interesate, mai ales din Africa şi din Asia. Pe unii i-au găsit când au depus mărturie stradală, iar pe alţii în centrele de primire a refugiaţilor. Fraţii au folosit şi cărţile de telefon pentru a-i găsi pe cei cu nume străine care ar fi putut fi vorbitori de limbă engleză. S-au început multe studii biblice, iar în 1990 s-a format Congregaţia Oslo Engleză.

De atunci, mulţi vestitori norvegieni se străduiesc să înveţe o limbă străină. Aceştia împreună cu vestitorii de origine străină au ajutat la înfiinţarea unor grupe şi congregaţii pentru vorbitori de limbă arabă, chineză, engleză, persană, poloneză, punjabi, rusă, sârbo-croată, spaniolă, tagalog, tamil şi tigrinya.

Şi în teritoriul de surdo-muţi a avut loc o creştere frumoasă. Există câteva mii de surzi care folosesc limbajul semnelor norvegian, iar organizaţia face mari eforturi pentru a-i ajuta. În anii ’70 ai secolului trecut, fraţii au început să interpreteze temele de la unele întruniri şi congrese în limbajul mimico-gestual, iar de atunci, mai mulţi vestitori au învăţat acest limbaj. În unele congregaţii s-au format grupe de limbaj mimico-gestual, iar în 2008 a fost înfiinţată în Oslo prima congregaţie de limbaj mimico-gestual. În întreaga ţară există în jur de 25 de vestitori surzi. Ei folosesc publicaţiile care au fost traduse în limbajul semnelor norvegian şi care sunt disponibile pe DVD.

COMITETE DE ASISTENŢĂ SANITARĂ

Întrucât nu acceptă transfuziile, pacienţii Martori întâmpină uneori probleme în ce priveşte găsirea unui tratament medical adecvat. În 1990, organizaţia a înfiinţat în Norvegia comitete de asistenţă sanitară pentru a-i ajuta pe Martori şi pentru a oferi informaţii despre terapiile fără sânge. Din 1990 până în 2010, fraţii din Comitetul de Asistenţă Sanitară din Oslo au avut în jur de 70 de întâlniri cu personalul medical al unor spitale din capitală şi din jurul ei şi au oferit sprijin în peste 500 de cazuri. În urma eforturilor asidue pe care le-au făcut, fraţii au reuşit să ia legătura cu numeroşi medici dispuşi să colaboreze, iar informaţiile medicale puse la dispoziţie de comitetele de asistenţă sanitară i-au motivat pe mai mulţi medici să folosească terapii fără sânge. Pacienţii şi familiile lor apreciază mult şi ajutorul practic oferit de grupurile de vizitare a pacienţilor.

Situaţia prin care a trecut Helen, o tânără pionieră, ilustrează foarte bine cât de valoros este ajutorul oferit de comitetele de asistenţă sanitară. În 2007, ea s-a îmbolnăvit grav şi a fost internată în spital. Nivelul hemoglobinei îi scădea foarte repede, iar personalul medical făcea presiuni asupra ei ca să accepte o transfuzie, susţinând că numai aceasta îi putea salva viaţa. Cu ajutorul unui membru al comitetului de asistenţă sanitară, Helen a fost transferată la un spital mai mare şi mai bine dotat. Când ea şi mama ei au ajuns la acest spital, un frate din comitet le aştepta pentru a le încuraja şi pentru a o ajuta pe Helen să primească îngrijirea de care avea nevoie. Spitalul a fost de acord să-i administreze lui Helen un tratament care să stimuleze producerea de globule roşii. În câteva zile, nivelul hemoglobinei i-a crescut şi, nu după mult timp, Helen a fost în afara oricărui pericol. În prezent, ea este sănătoasă şi apreciază faptul că spitalul i-a respectat convingerile. Helen şi mama ei au spus: „Văzând cum acţionează organizaţia lui Iehova şi că fraţii şi surorile ne-au ajutat şi s-au rugat pentru noi, inima ni s-a umplut de recunoştinţă. Nu vom uita niciodată toate acestea“.

UN ATAC RĂUTĂCIOS DIN PARTEA MASS-MEDIEI

Îndeosebi între anii 1989 şi 1992, Martorii lui Iehova din Norvegia au fost ţinta unei campanii de denigrare, pe parcursul căreia li s-a făcut multă publicitate negativă în ziare, în reviste, la radio şi la televizor. Unul dintre principalele motive care au generat atâta împotrivire a fost faptul că noi respectăm ceea ce spune Biblia referitor la comportamentul faţă de cei excluşi (1 Cor. 5:9–13; 2 Ioan 10). Din cauza publicităţii negative, Martorii au fost trataţi cu ostilitate în lucrarea de predicare, la locul de muncă, la şcoală, precum şi în familie. Deşi continuatorii lui Isus se aşteaptă să fie batjocoriţi, lor nu le este uşor să suporte asemenea situaţii (Mat. 5:11, 12).

Un frate explică: „A fost o perioadă dificilă, dar au existat şi foloase. Atunci am simţit nevoia să-mi reanalizez convingerile în lumina Bibliei. Meditând la hrana spirituală sănătoasă primită de la sclavul fidel şi prevăzător, credinţa mea a devenit mai puternică. Prin urmare, consider că am fost întăriţi să facem faţă încercărilor credinţei“.

Un supraveghetor de circumscripţie îşi aminteşte: „A fost emoţionant să vezi curajul fraţilor şi al surorilor în acea perioadă. Ne-am dat seama că cel mai bun răspuns pe care îl puteam da era să dedicăm şi mai mult timp în lucrarea de predicare, fără să ne reţinem să depunem mărturie stradală. Din fericire, mulţi Martori au dat curs invitaţiei de a-şi spori activitatea“.

În contrast izbitor cu modul de gândire nebiblic promovat de mass-media, iată ce a spus Fred, care a fost cândva exclus, despre îndrumările Bibliei cu privire la excludere: „La vârsta de 20 de ani, când am fost exclus, am început să mă gândesc cu seriozitate la viaţa mea. N-a fost o situaţie plăcută, însă excluderea a avut un efect pozitiv asupra mea. Era ca şi cum Iehova îmi spunea: «Vino-ţi în fire, fiule! Dacă nu-ţi pui viaţa în ordine, o să dai de bucluc». Am avut nevoie de această lecţie ca să pot renunţa la conduita mea păcătoasă. În loc să-mi pierd timpul cu distracţiile, am luat adevărul în serios. În plus, am văzut că unii dintre prietenii mei au început să privească normele morale cu mai multă seriozitate“. Din fericire, Fred s-a căit, şi-a schimbat modul de viaţă şi a fost reintegrat. În prezent, el slujeşte ca bătrân de congregaţie.

„PREGĂTIT PENTRU ZIUA LUI IEHOVA“

În pofida materialismului foarte răspândit şi a apatiei tot mai mari din teritoriu, slujitorii lui Iehova continuă să acorde prioritate activităţilor spirituale, care le întăresc credinţa, cum ar fi citirea zilnică a Bibliei şi participarea la întrunirile congregaţiei. Tot mai mulţi vestitori şi-au sporit activitatea în lucrarea de predicare devenind pionieri regulari. Un frate a exprimat părerea multora când a spus: „Dacă acum nu sunt pregătit pentru ziua lui Iehova, nu voi fi nici atunci când va veni. Nu trebuie decât să perseverăm, căci ea va veni“. Fără îndoială că această atitudine a contribuit la creşterea constantă, care este evidentă din 2001.

Şcoala de Organizare Teocratică (în prezent Şcoala Biblică pentru Fraţi Necăsătoriţi) a dat un nou imbold congregaţiilor, oferind multor fraţi o instruire teocratică excelentă. Iată ce a spus unul dintre absolvenţii acestei şcoli: „Ocazia de a studia Biblia atât de intens pe parcursul a opt săptămâni m-a ajutat să privesc adevărul dintr-o perspectivă nouă. Relatările Bibliei au prins viaţă şi au devenit mult mai reale pentru mine“. În ultimele două decenii, mai bine de 60 de absolvenţi ai acestei şcoli au întărit congregaţiile şi le-au ajutat să-şi sporească activitatea.

CRESCUŢI ÎN FAMILII DE MARTORI AI LUI IEHOVA

Mulţi dintre cei care, de-a lungul anilor, s-au botezat ca Martori ai lui Iehova au învăţat adevărurile biblice de la părinţi. Unii vestitori norvegieni fac parte din a treia, a patra sau a cincea generaţie de Martori ai lui Iehova. Ivan Gåsodden, un strănepot al lui Ingebret Andersen, primul Student în Biblie din Skien, a spus: „Deseori mă gândesc cât de binecuvântat sunt că m-am născut într-o familie care a acordat prioritate serviciului adus lui Iehova. Studiul personal, citirea cu regularitate a Bibliei şi prietenii care aveau aceleaşi obiective spirituale ca mine m-au ajutat să stau de partea lui Iehova“. André şi Richard, fiii lui Ivan, sunt şi ei recunoscători că s-au născut într-o familie cu multe generaţii de Martori şi consideră acest privilegiu ca fiind unul dintre bunurile lor cele mai de preţ.

Bente Bu, o pionieră, nepoată a lui Magnus Randal, fratele care a predicat folosind barca Ruth, a spus: „Sunt foarte recunoscătoare c-am fost crescută în adevăr. Aceasta m-a scutit de multe probleme şi doresc să-mi folosesc viaţa pentru a-i ajuta pe alţii“.

Unii Martori care în tinereţe n-au avut o bună spiritualitate au devenit slujitori devotaţi ai lui Iehova când au ajuns la maturitate. Un exemplu în acest sens sunt Thomas şi Serine Fauskanger, din Bergen. Ei au fost crescuţi în adevăr, însă progresul lor spiritual a fost lent. Ce i-a ajutat să-şi schimbe atitudinea faţă de închinarea la Iehova?

Thomas povesteşte: „În 2002, în congregaţia noastră a venit un frate tânăr, care absolvise Şcoala de Organizare Teocratică. El m-a ajutat să merg mai mult în lucrarea de predicare şi să-mi fixez obiective spirituale“.

La vârsta de 25 de ani, Thomas s-a căsătorit cu Serine, iar în 2007, ei s-au mutat împreună cu un cuplu de pionieri în localitatea Båtsfjord din comitatul Finnmark, ca să-i ajute pe oamenii care arătau interes faţă de Biblie. Nu după mult timp, Thomas şi Serine au devenit şi ei pionieri. În 2009 au predicat trei luni într-un teritoriu nerepartizat din satul de pescari Kjøllefjord. Acolo, ei şi alţi vestitori care îi însoţiseră au început peste 30 de studii biblice. Apoi, Thomas şi Serine s-au mutat mai aproape de Kjøllefjord pentru a-i putea ajuta pe cei care începuseră să studieze. În prezent, ei merg cu regularitate cu maşina în jur de trei ore şi jumătate pentru a ajunge la cei cu care studiază. Deşi sunt foarte ocupaţi, Serine spune: „Acum duc o viaţă simplă şi sunt fericită. Avem puţine lucruri, dar şi problemele sunt puţine“.

PRIVIND SPRE VIITOR CU ÎNCREDERE ÎN IEHOVA

Viaţa s-a schimbat mult în comparaţie cu timpul în care Knud Pederson Hammer şi alţi Studenţi în Biblie au început să predice în Norvegia. Atunci, slujitorii lui Iehova au predicat adevărul biblic într-o societate religioasă în care biserica avea o mare influenţă asupra oamenilor şi îi învăţa doctrine false. De-a lungul deceniilor, nenumăraţi oameni sinceri au fost încântaţi să cunoască învăţăturile biblice şi au luat imediat poziţie de partea închinării adevărate.

În prezent, climatul religios din Norvegia s-a schimbat. Puţini oameni mai cred în Dumnezeu. În plus, majoritatea norvegienilor consideră o dovadă de aroganţă să spui că există o singură religie adevărată. Este nevoie de timp şi de eforturi pentru ca persoanele interesate să acumuleze cunoştinţă din Biblie, să ajungă să cultive încredere în Dumnezeu şi în Cuvântul său şi să înveţe să trăiască potrivit normelor Bibliei. Cu toate acestea, Iehova continuă să-i atragă pe oamenii sinceri, indiferent că locuiesc în sate de pescari izolate sau în blocuri moderne din oraşe aglomerate (Ioan 6:44).

Asemenea fraţilor lor din întreaga lume, Martorii lui Iehova din Norvegia preţuiesc „privilegiul de a îndeplini fără teamă un serviciu sacru“ pentru Domnul Suveran Iehova (Luca 1:74). Având un teritoriu vast, ei îi caută cu atenţie pe oamenii cu o dispoziţie corectă. Peisajele încântătoare pe care le admiră în timp ce înfăptuiesc această lucrare îi duc cu gândul la timpul când Creatorul va transforma întregul pământ în paradis. Împreună cu surorile şi fraţii lor loiali de pretutindeni, Martorii lui Iehova din Norvegia aşteaptă cu nerăbdare ziua în care Regatul va îndeplini voinţa lui Dumnezeu până în cel mai îndepărtat colţ al frumoasei noastre planete (Dan. 2:44; Mat. 6:10).

[Text generic pe pagina 106]

N-a renunţat: a mers desculţ la întruniri

[Text generic pe pagina 111]

„Când am mers la culcare eram penticostală, când m-am trezit eram Martoră a lui Iehova“

[Text generic pe pagina 122]

„Nu vă putem obliga să renunţaţi la credinţa voastră“

[Text generic pe pagina 157]

„Vino-ţi în fire, fiule! Dacă nu-ţi pui viaţa în ordine, o să dai de bucluc“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 90]

Norvegia — prezentare generală

Teritoriul.

Norvegia este cunoscută pentru fiordurile ei spectaculoase, pentru munţii care îţi taie respiraţia, precum şi pentru miile de insule. Fără arhipelagul Svalbard, aflat la jumătatea distanţei dintre Norvegia continentală şi Polul Nord, suprafaţa ţării este cu puţin mai mare decât cea a Italiei. Temperaturile scad uneori foarte mult în Norvegia, îndeosebi în zona arctică. Cu toate acestea, datorită curenţilor calzi din Atlantic şi a sistemelor atmosferice, cea mai mare parte a ţării are o climă mai blândă decât a altor ţări aflate la aceeaşi latitudine.

Populaţia.

Din cele 5 milioane de locuitori ai ţării, majoritatea sunt norvegieni, iar aproximativ 10 la sută imigranţi. De asemenea, în Norvegia trăieşte populaţia sami (laponii de odinioară) care se ocupă şi în prezent cu pescuitul, cu vânătoarea, precum şi cu îngrijirea renilor.

Limba.

Norvegiana, limba oficială, are două forme scrise: bokmål („limba cărţilor“), care este folosită de cea mai mare parte a locuitorilor ţării şi care se aseamănă mult cu daneza, şi nynorsk („norvegiana nouă“).

Economia.

Principalele surse de venit ale Norvegiei sunt producţia de petrol şi gaze naturale, precum şi industria manufacturieră. Peştele este una dintre principalele mărfuri exportate. Numai aproximativ trei la sută din suprafaţa ţării este cultivată.

Hrana.

Peştele, carnea, cartoful, pâinea şi produsele lactate se numără printre alimentele de bază ale norvegienilor. Fårikål (miel cu varză la cuptor) este o renumită mâncare tradiţională. Ca urmare a valului de imigranţi din ultimii ani, bucătăria norvegiană a devenit mai degrabă internaţională.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 95, 96]

Şi-a dedicat viaţa serviciului divin

THEODOR SIMONSEN

ANUL NAŞTERII 1864

STUDENT ÎN BIBLIE DIN 1905

DATE PERSONALE A fost predicator al bisericii Misiunea Liberă şi, ulterior, a devenit supraveghetor itinerant.

◼ CÂND a aflat din publicaţiile noastre că doctrina despre focul iadului nu este biblică, Theodor a început să combată această învăţătură falsă în predicile pe care le ţinea la biserica Misiunea Liberă, spre încântarea majorităţii celor ce îl ascultau. Într-o zi însă, după ce şi-a terminat predica, a primit un bileţel pe care scria: „Aceasta a fost ultima predică pe care ai ţinut-o pentru noi!“.

Theodor a ţinut această ultimă predică la biserica Misiunea Liberă în 1905, an în care a devenit Student în Biblie. După aceea a ţinut nenumărate cuvântări pentru sute de Studenţi în Biblie, care l-au ascultat cu multă plăcere. Theodor şi-a susţinut familia din punct de vedere financiar lucrând ca zugrav, iar sfârşiturile de săptămână le-a dedicat lucrării de predicare şi de predare. Deoarece cunoştea foarte bine Biblia şi îşi prezenta ideile cu calm şi în mod logic, el s-a dovedit un învăţător eficient. De asemenea, pentru că avea o voce melodioasă, obişnuia să înceapă şi să-şi încheie cuvântările cu un cântec pe care îl cânta în timp ce se acompania la ţiteră.

În 1919, când situaţia familială i-a permis, Theodor a devenit supraveghetor itinerant. El a făcut această lucrare până în 1935, vizitând congregaţii din Norvegia, Danemarca şi Suedia. El a avut de făcut o muncă grea, deoarece, pe lângă faptul că încuraja congregaţiile şi grupele izolate, ţinea cuvântări în oraşele unde nu erau Studenţi în Biblie. Iată un exemplu: Pe parcursul unui an, el avea de vizitat 190 de locuri între Kristiansand, în sud, şi Tromsø, în nord. Pe timpul acela, supraveghetorii itineranţi nu rămâneau mai mult de o zi sau două într-un singur loc. Ei plecau mai departe cu orice mijloc de transport disponibil.

Deşi în majoritatea locurilor unde mergea nu existau Studenţi în Biblie, multe persoane interesate veneau să-i asculte cuvântările. În 1922, când a vizitat Bodø, el a predicat şi i-a invitat pe oameni la o cuvântare publică împreună cu Anna Andersen, o pionieră care venise în vizită în acest oraş. Doi dintre cei care au acceptat invitaţia, Johan şi Olea Berntsen, au manifestat un interes deosebit. După cuvântare, cei doi i-au invitat la ei acasă pe Theodor şi pe Anna ca să le pună întrebări din Biblie. Drept urmare, soţii Berntsen au devenit primii Studenţi în Biblie din Bodø.

Majoritatea cuvântărilor înregistrate pe discuri de fonograf în Norvegia în anii ’30 erau ţinute de Theodor. El a slujit cu fidelitate până în 1955, când şi-a încheiat cursa pământească.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 102]

El ‘a umblat cu Dumnezeu’

ENOK ÖMAN

ANUL NAŞTERII 1880

ANUL BOTEZULUI 1911

DATE PERSONALE A fost supraveghetor al biroului de filială din 1921 până în 1945.

◼ ENOK, un tânăr din Suedia, a fost impresionat de relatarea biblică despre Enoh, care „a continuat să umble cu adevăratul Dumnezeu“ (Gen. 5:22). El a dorit să imite exemplul personajului biblic al cărui nume îl purta. Însă abia la vârsta de 31 de ani, când a citit primul volum al seriei Studii în Scripturi, a învăţat mai multe lucruri despre faptul de a umbla cu Dumnezeu. El s-a botezat, devenind Student în Biblie, şi a început serviciul de pionier. Ulterior a slujit la Biroul de Filială din Suedia.

În 1917, Enok a fost trimis în Norvegia pentru a sluji la biroul de filială de acolo, iar în 1921 a primit sarcina de a supraveghea lucrarea din Norvegia. Pe timpul acela, biroul Societăţii Watch Tower se afla într-o cameră a unei clădiri, în care sora Maria Dreyer avea un apartament şi un salon de pedichiură. După ce s-au căsătorit, în 1922, Enok şi Maria au folosit întregul apartament pentru activităţile biroului de filială. Ei au lucrat împreună la Betel până în 1944, când Maria a murit. În 1953, Enok s-a recăsătorit şi a început din nou serviciul de pionier. Speranţa sa cerească l-a ajutat pe Enok ‘să umble cu Dumnezeu’ în mod fidel până la moarte, în 1975.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 110]

„Era ca o rază de soare“

WILHELM UHRE

ANUL NAŞTERII 1901

ANUL BOTEZULUI 1949

DATE PERSONALE A fost un predicator plin de zel, deşi a luptat cu o boală a muşchilor debilitantă.

◼ WILHELM a suferit de o boală a muşchilor care i-a paralizat picioarele şi i-a afectat vorbirea. În pofida sănătăţii sale precare, la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, când a auzit prima dată vestea bună, el a început să le vorbească altora despre adevărurile minunate pe care le aflase. În lucrarea de predicare, Wilhelm se folosea de o tricicletă cu motor. El mergea cu regularitate în portul Sortland din arhipelagul Vesterålen pentru a pune cuvântări biblice la fonograf şi pentru a oferi publicaţii biblice. Din cauza problemelor de sănătate şi a faptului că locuia într-un teritoriu izolat, Wilhelm s-a botezat abia în 1949. Cu toate acestea, el a fost un predicator zelos. Mulţi oameni care au călătorit de-a lungul coastei au aflat adevărul de la Wilhelm, iar unii dintre ei au devenit Martori ai lui Iehova.

La bătrâneţe, Wilhelm a locuit într-un azil din Tromsø. Cu ajutorul altor vestitori, el a continuat să depună mărturie prin scrisori. Datorită atitudinii sale prietenoase şi a firii sale plăcute, Wilhelm a fost o sursă de încurajare pentru alţii, inclusiv pentru personalul azilului. Când a murit, directoarea acestui azil a spus: „Mereu ne făcea plăcere să mergem la el în cameră. Datorită credinţei lui era ca o rază de soare“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 113]

Şi-a respectat promisiunea

JOHANNES KÅRSTAD

ANUL NAŞTERII 1903

ANUL BOTEZULUI 1931

DATE PERSONALE Ca pionier a călătorit opt ani cu barca.

◼ ÎN 1929, Johannes se afla în spital, unde se trata de tuberculoză. Atunci a început să citească Biblia şi i-a promis lui Dumnezeu că îi va sluji când se va însănătoşi.

Cu puţin timp înainte de externare, Johannes a citit cu viu interes câteva dintre cărţile Studenţilor în Biblie. Ulterior a făcut rost de mai multe cărţi pe care le-a citit de patru sau cinci ori. Nu după mult timp, el a început să le împărtăşească altora adevărurile pe care le aflase. Când s-a însănătoşit complet, Johannes a mers la Bergen ca să-l caute pe fratele Ringereide. Acesta i-a propus să înceapă serviciul de pionier. Deşi predica de puţin timp, Johannes n-a ezitat să accepte propunerea.

Între 1931 şi 1938, el a predicat folosind barca Ester, iar apoi, aproximativ un an, barca Ruth, străbătând apele de-a lungul ţărmului până la Tromsø, în nord. În 1939, Johannes a devenit supraveghetor itinerant în estul Norvegiei şi, în aceeaşi perioadă, a slujit un timp cu jumătate de normă la Betel. După al Doilea Război Mondial s-a căsătorit cu Sigrid şi au făcut amândoi pionierat. În 1995, Johannes şi-a încheiat cursa pământească în oraşul Fredrikstad.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 132]

Predică în locurile accesibile ei

RANDI HUSBY

ANUL NAŞTERII 1922

ANUL BOTEZULUI 1946

DATE PERSONALE Slujeşte cu timp integral din 1946.

◼ PĂRINŢII lui Randi s-au botezat ca Martori ai lui Iehova în 1938, iar mai târziu, Randi a luat şi ea decizia de a-i sluji lui Iehova. În 1946, ea a acceptat invitaţia de a sluji la Betel. Aici l-a cunoscut pe Kjell Husby, un frate tânăr. După un timp, ei s-au căsătorit şi au început serviciul de pionier. Randi şi Kjell au avut o viaţă bogată din punct de vedere spiritual, slujind în diferite forme ale serviciului cu timp integral până la moartea lui Kjell, în 2010.

În ultimii ani, din cauza unor probleme de sănătate, Randi nu mai poate urca scările şi nici pantele abrupte. Totuşi, ea reuşeşte să se deplaseze dacă drumul este drept şi deseori poate fi văzută depunând mărturie pe străzile şi în magazinele din Trondheim. Randi nu uită niciodată să-şi pună în geantă publicaţii biblice în cel puţin opt limbi ca să le împărtăşească vestea bună tuturor celor pe care îi întâlneşte. De asemenea, prietenii din congregaţie o duc cu maşina la numeroase persoane cărora ea le duce cu regularitate numerele noi ale revistelor.

Randi nu mai are putere să facă în serviciul lui Iehova la fel de mult ca în trecut, dar continuă să slujească din toată inima, ceea ce îi aduce bucurie şi satisfacţie. În plus, ea ştie că Iehova ‘nu uită lucrarea ei şi iubirea pe care a arătat-o pentru numele său’ (Evr. 6:10).

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 149, 150]

A simţit în viaţa lui puterea Cuvântului lui Dumnezeu

VIKTOR UGLEBAKKEN

ANUL NAŞTERII 1953

ANUL BOTEZULUI 1981

DATE PERSONALE Un fost infractor, care a scăpat de atacurile demonilor şi care a renunţat la droguri.

◼ ÎN TINEREŢE, Viktor a început să consume haşiş şi alte droguri şi a ajuns un infractor. El fusese mereu interesat de Cuvântul lui Dumnezeu. În 1979, sătul de viaţa pe care o ducea, Viktor a vrut să afle dacă Biblia îl putea ajuta. A mers la întrunirile mai multor confesiuni religioase, însă a rămas dezamăgit.

În cele din urmă, ajungând să sufere de depresie, Viktor s-a gândit la sinucidere. Atunci a primit o scrisoare de la verişoara lui din Bergen, care începuse să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. Viktor a mers la Bergen şi a participat şi el la studiu. La început a încercat să demonstreze că Martorii nu aveau dreptate. Însă, întrucât fusese dintotdeauna interesat de ocrotirea mediului înconjurător, Viktor a fost bucuros să afle că Dumnezeu ‘îi va distruge pe cei ce distrug pământul’ şi va transforma planeta în paradis (Rev. 11:18).

Imediat după aceea, Viktor a început să participe la întruniri împreună cu verişoara lui şi a fost impresionat de amabilitatea şi ospitalitatea manifestată de fraţi atât la sala Regatului, cât şi la ei acasă. Ceea ce a văzut şi a auzit l-a convins că trebuia să-şi schimbe modul de viaţă şi să renunţe la droguri. În urma rugăciunilor stăruitoare şi sincere, Viktor a simţit în viaţa lui puterea Cuvântului lui Dumnezeu şi a spiritului sfânt (Luca 11:9, 13; Evr. 4:12).

Drumul lui Viktor până la botez n-a fost uşor. Doar cu ajutorul lui Iehova a reuşit să scape de atacurile demonilor şi să-şi revină după două recidive legate de consumul de droguri. Viktor s-a simţit încurajat când un bătrân l-a asigurat că, „aşa cum un tată arată îndurare faţă de fiii lui, tot aşa Iehova [arată] îndurare faţă de cei ce se tem de el“ (Ps. 103:13). Viktor a continuat să facă progrese spirituale şi s-a botezat în 1981. Însă după botez, el a trebuit să meargă la închisoare pentru o infracţiune pe care o comisese în trecut. Dar la scurt timp după eliberarea sa, a început serviciul de pionier. De atunci, Viktor a ajutat mulţi oameni să devină slujitori ai lui Iehova. El a avut succes îndeosebi în lucrarea de predicare efectuată în închisori, astfel că doi dintre deţinuţii cu care a studiat Biblia s-au botezat.

Viktor a devenit un cap de familie şi un bătrân de congregaţie demn de încredere. El continuă serviciul de pionier împreună cu soţia sa, Tone, şi cu fiul lor. „Predicarea a fost unul dintre lucrurile care mi-au schimbat viaţa“, spune Viktor. „Îi sunt profund recunoscător lui Iehova că pot să le dăruiesc altora comori spirituale preţioase.“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 152]

Ceva mai bun decât fotbalul

TOM FRISVOLD

ANUL NAŞTERII 1962

ANUL BOTEZULUI 1983

DATE PERSONALE Un jucător de fotbal care a dorit să-i slujească lui Iehova.

◼ LA VÂRSTA de 20 de ani, Tom avea în faţă o carieră strălucită în lumea fotbalului, într-una din cele mai bune echipe ale Norvegiei. Mama lui era Martoră a lui Iehova. Într-o zi, un pionier tânăr, care a venit în vizită la mama lui Tom i-a propus acestuia un studiu biblic. Tom a acceptat, însă a spus clar că nu intenţiona să devină Martor al lui Iehova.

Tom a fost impresionat de primirea călduroasă de care s-a bucurat când a început să asiste la întruniri. De asemenea, a observat că, în timpul programului, toţi cei prezenţi căutau versetele în Biblie. El şi-a zis: „Mai mult ca sigur, oamenii aceştia sunt atât de amabili pentru că studiază Biblia“.

În cele din urmă, Tom şi-a dat seama că găsise adevărul şi că dorea să-i slujească lui Iehova. Însă cum avea să-şi convingă echipa să lase un fotbalist de la care avea mari aşteptări să plece? În mod surprinzător, după ce i-a explicat managerului echipei că dorea să-şi dedice viaţa unei cauze mai nobile decât fotbalul, acesta a fost de acord să-i rezilieze contractul.

Tom s-a botezat în 1983, iar în 1985 a început pionieratul. În 1987 s-a mutat în Hammerfest împreună cu Viktor Uglebakken pentru a ajuta unde era nevoia mai mare. Ulterior, Tom a fost numit supraveghetor de circumscripţie, iar în prezent slujeşte la Betel împreună cu soţia sa, Kristina.

[Tabelul/Fotografiile de la paginile 162, 163]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Norvegia

1890

1892 Knud Pederson Hammer începe să predice în Norvegia.

1900

1900 Se formează prima congregaţie.

1904 Se deschide Biroul de Filială din Kristiania (Oslo).

1905 Se ţine primul congres în Kristiania.

1909 şi 1911 C. Russell vine în Norvegia.

1910

1914 Este numit primul supraveghetor itinerant.

1914–1915 „Fotodrama Creaţiunii“ atrage un public numeros.

1920

1920–1925 Discursul „Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată“ se ţine în toată ţara.

1925 Apare Epoca de aur (Treziţi-vă!) în norvegiană.

1928–1940 Se predică cu ajutorul bărcilor în localităţi aflate pe ţărm.

1930

1940

1940–1945 Martorii predică în pofida opoziţiei din timpul războiului.

1945 Apare Turnul de veghe în norvegiană.

1948 Sosesc primii misionari instruiţi la Şcoala Galaad.

1950

1950 Curtea Supremă susţine dreptul Martorilor de a predica folosind publicaţii biblice.

1960

1965 La Oslo se ţine un congres internaţional.

1970

1980

1984 Este dedicată noua filială.

1990

1990 Sunt înfiinţate comitetele de asistenţă sanitară.

1994 Este dedicată Sala de Congrese din Oslo.

1996 Ediţia completă a Traducerii lumii noi este lansată în norvegiană.

2000

2010

2011 Numărul pionierilor regulari, auxiliari şi al vestitorilor, precum şi asistenţa la Comemorare ating noi recorduri.

[Graficul/Fotografia de la pagina 159]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Numărul de vestitori

Numărul de pionieri

10 000

8 000

6 000

4 000

2 000

1920 1935 1950 1965 1980 1995 2010

[Hărţile de la pagina 91]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

SUEDIA

STOCKHOLM

Örebro

Golful Botnic

FINLANDA

HELSINKI

Golful Finic

MAREA BALTICĂ

DANEMARCA

COPENHAGA

NORVEGIA

OSLO

Kjøllefjord

Båtsfjord

Vardø

Kirkenes

Karasjok

Hammerfest

Alta

Finnmarksvidda

Kautokeino

Tromsø

Harstad

Narvik

Sortland

Hennes

Svolvær

Bodø

Rørvik

Namsos

Steinkjer

Trondheim

Kristiansund

Måløy

Florø

Bergen

Haugesund

Stavanger

Egersund

Kristiansand

Arendal

Skien

Kongsberg

Drammen

Hønefoss

Gjøvik

Lillehammer

Brumunddal

Hamar

Kongsvinger

Ski

Askim

Moss

Halden

Fredrikstad

Fiordul Oslo

MAREA NORDULUI

MAREA NORVEGIEI

Insula Andøya

Bleik

Arhipelagul Svalbard

Longyearbyen

COMITATE

Finnmark

Troms

Telemark

Vestfold

[Legenda fotografiei de la pagina 88]

Knud Pederson Hammer

[Legenda fotografiei de la paginile 88, 89]

Reine, nordul Norvegiei

[Legenda fotografiei de la pagina 92]

Congregaţia Skien în 1911, cu Ingebret şi Berthe Andersen

[Legenda fotografiei de la pagina 93]

Viktor Feldt

[Legenda fotografiei de la pagina 94]

1) Hallgerd Holm, 2) Theodor Simonsen şi 3) Lotte Holm

[Legenda fotografiilor de la pagina 98]

Primii pionieri: 1) Helga Hess, 2) Andreas Øiseth, 3) Karl Gunberg, 4) Hulda Andersen şi 5) Anna Andersen

[Legenda fotografiei de la pagina 100]

„Amvonul poporului“

[Legenda fotografiei de la pagina 104]

Ediţia norvegiană a revistei „Epoca de aur“

[Legenda fotografiei de la pagina 106]

Even Gundersrud

[Legenda fotografiei de la pagina 107]

Vestitori din congregaţia Skien mergeau deseori cu un camion ca să predice în împrejurimile oraşului

[Legenda fotografiei de la pagina 108]

Torkel Ringereide

[Legenda fotografiei de la pagina 109]

Olaf Skau

[Legenda fotografiilor de la pagina 114]

Karl Gunberg a fost căpitanul ambarcaţiunii „Elihu“

[Legenda fotografiilor de la pagina 115]

Johannes Kårstad a condus barca „Ester“

[Legenda fotografiilor de la pagina 116]

Andreas Hope şi Magnus Randal au predicat folosind barca „Ruth“

[Legenda fotografiei de la pagina 117]

Aurora boreală în nordul Norvegiei

[Legenda fotografiei de la pagina 118]

Solveig Løvås

[Legenda fotografiei de la pagina 119]

Andreas şi Sigrid Kvinge

[Legenda fotografiei de la pagina 124]

Un congres ţinut în secret într-o pădure din apropierea satului Ski

[Legenda fotografiei de la pagina 127]

Marvin Anderson şi soţia sa, Karen

[Legenda fotografiei de la pagina 128]

Presă de tipărit cu pedală

[Legenda fotografiei de la pagina 129]

Congresul din Bergen, 1946

[Legenda fotografiei de la pagina 130]

Svanhild Neraal, 1961

[Legenda fotografiei de la pagina 133]

Barca lui Arnulf a fost deseori folosită în lucrarea de predicare

[Legenda fotografiei de la pagina 135]

Gunnar Marcussen (1) şi Hans Peter Hemstad (2) au fost primii norvegieni care au absolvit Şcoala Galaad

[Legenda fotografiei de la pagina 138]

Terenul pentru corturi de la Congresul Internaţional „Cuvântul adevărului“

[Legenda fotografiei de la pagina 139]

Paul Bruun

[Legenda fotografiei de la pagina 142]

Hartvig Mienna şi alţi vestitori merg cu snowmobilul să predice în teritoriul locuit de sami

[Legenda fotografiei de la pagina 144]

Construirea filialei a început în 1981

[Legenda fotografiei de la pagina 145]

Filiala, în prezent

[Legenda fotografiei de la pagina 147]

Sala de Congrese din Oslo

[Legenda fotografiei de la pagina 160]

Instruirea biblică oferită în familie a format mai multe generaţii de slujitori fideli ai lui Iehova