Estonia

BINE aţi venit în Estonia! Această nestemată a Mării Baltice vă va încânta cu superbele ei peisaje: păduri şi pajişti, sate de coastă pitoreşti, peste 1 400 de lacuri şi mai mult de 1 500 de insule. Aproape jumătate din suprafaţa ţării este acoperită cu păduri dese de arbori şi arbuşti, rămăşiţe ale codrilor ce înveşmântau odinioară cea mai mare parte a Europei. Estonia se numără printre cele mai mici ţări de pe continentul european, fiind puţin mai mare decât Elveţia sau Danemarca.

Veţi descoperi că locuitorii politicoşi şi destul de rezervaţi ai acestei frumoase ţărişoare au multe calităţi de-a dreptul încântătoare. În general, estonienii sunt culţi, au un grad foarte înalt de alfabetizare şi iubesc lectura. Deşi aproape 30 la sută dintre locuitori vorbesc rusa, limba oficială este estona. Totuşi, această limbă nu este uşor de învăţat deoarece este foarte complexă. De exemplu, estona are mai multe cuvinte pentru „insulă“, în funcţie de aspectul, mărimea şi vechimea acesteia.

UN TRECUT ZBUCIUMAT

Estonia a fost dominată pe rând de vecinii ei puternici. Cavalerii germani şi trupele daneze au invadat această ţară la începutul secolului al XIII-lea, după care, în următoarele secole, Danemarca, Lituania, Norvegia, Polonia, Rusia şi Suedia au luptat pentru a-şi impune controlul asupra Estoniei.

În 1721, după mai mult de un secol de dominaţie suedeză, controlul a fost preluat de Rusia. A urmat o perioadă scurtă de independenţă din 1918 până în 1940, când Uniunea Sovietică a invadat Estonia şi a anexat-o. În 1941, Germania nazistă a ocupat această ţară, dar în 1944 a pierdut controlul în favoarea Uniunii Sovietice. Estonia a făcut parte aproape 50 de ani din Uniunea Sovietică. În 1991, ea a fost prima dintre republicile sovietice care şi-a declarat independenţa.

Cum s-au răsfrânt aceste evenimente asupra Martorilor lui Iehova din Estonia? Ce s-a întâmplat cu slujitorii adevăratului Dumnezeu în timpul opresivei ocupaţii germane şi a dificilei perioade sovietice? Vă invităm să citiţi o relatare emoţionantă despre credinţa, curajul şi ingeniozitatea de care au dat dovadă în timpul unor persecuţii crâncene.

URMELE LĂSATE DE RELIGIA FALSĂ

În secolul al XIII-lea, Estonia a fost invadată de cruciaţi, care au impus „creştinismul“ cu sabia. Însă convertirea populaţiei a fost doar formală. După plecarea cruciaţilor, sate întregi s-au curăţat de acel botez făcut cu forţa. Oamenii şi-au spălat trupurile şi casele, după care s-au întors la închinarea lor păgână. Localnicii au continuat să venereze natura şi să practice ritualuri păgâne, care s-au contopit treptat cu dogmele catolice.

În secolul al XVII-lea, estonienii s-au convertit la luteranism, iar mai târziu Biserica Ortodoxă Rusă a devenit biserică de stat în Estonia. În 1925 a avut loc separarea Bisericii de Stat. Potrivit unui sondaj, doar 14 la sută dintre estonieni declară că religia ocupă un loc important în viaţa lor.

În ultimii ani însă, mulţi estonieni sinceri au acceptat cu bucurie balsamul vindecător din Cuvântul lui Dumnezeu, ‘învăţătura sănătoasă, care este în armonie cu glorioasa veste bună a fericitului Dumnezeu’ (1 Tim. 1:10, 11). Drept urmare, din 1991 numărul Martorilor lui Iehova care proclamă Regatul lui Dumnezeu a crescut de la mai puţin de 1 000 la peste 4 000. Dar să vedem cum a ajuns vestea bună în micuţa Estonie.

„ŞTII SĂ VORBEŞTI, NU?“

La începutul secolului al XX-lea, în timp ce se aflau în Statele Unite, Martin Kose şi fratele său Hugo au primit câteva publicaţii tipărite de Studenţii în Biblie (cum se numeau atunci Martorii lui Iehova). Impresionat de ceea ce citise, Martin s-a gândit la ţara sa natală, unde ştia că nu erau Studenţi în Biblie. Aflând dintr-o broşură adresa sediului din New York, Martin a mers mai târziu acolo şi a discutat despre situaţia din ţara sa cu J. F. Rutherford, care supraveghea la data aceea lucrarea Studenţilor în Biblie.

„Ce trebuie să fac?“, a întrebat Martin.

„Ştii să vorbeşti, nu?“, a răspuns fratele Rutherford. „Atunci întoarce-te în ţara ta şi vorbeşte-le oamenilor!“

Şi aşa a şi făcut! Prin anul 1923, Martin s-a întors în Estonia şi a început să predice, devenind primul Student în Biblie din această ţară. Martin i-a învăţat adevărurile Bibliei pe membrii familiei sale, iar fiul său, Adolf, s-a dovedit un slujitor fidel al lui Dumnezeu şi un stâlp în vremurile dificile care au urmat. Şi Hugo, fratele lui Martin, a devenit Student în Biblie, dar nu s-a mutat înapoi în ţara sa natală.

„N-O SĂ FII SINGUR“

În 1926, cu ocazia unui congres ţinut de Studenţii în Biblie la Londra, fratele Rutherford a întrebat cine era dispus să meargă să predice în ţările baltice. Albert West, Percy Dunham şi James Williams au ridicat mâna. La puţin timp după aceea, ei au fost numiţi să organizeze lucrarea de predicare a veştii bune în Estonia, Letonia şi Lituania. William Dey, pe atunci supraveghetor al Biroului pentru Nordul Europei, aflat în Danemarca, a călătorit cu Albert West la Tallinn, capitala Estoniei. După ce a găsit o cameră pentru Albert, fratele Dey l-a bătut pe umăr şi i-a zis: „Cu bine, Albert. N-o să fii singur. În curând va sosi revista Turnul de veghe!“.

Din Anglia, Germania şi alte ţări au venit colportori, cum se numeau atunci pionierii, ca să dea o mână de ajutor. Cu toate acestea, n-au putut să stea prea mult din cauză că au avut probleme cu prelungirea vizelor. Colportorii din Finlanda au reuşit să se adapteze repede, deoarece estona şi finlandeza sunt limbi înrudite. Mulţi predicatori cu timp integral veniţi din alte ţări au plantat cu conştiinciozitate şi din abundenţă seminţele Regatului. Străinii, ceva neobişnuit pentru estonieni, erau primiţi cu căldură şi deseori primeau porecle, cum ar fi „Soome Miina“ (Miina din Finlanda). Dacă un frate venea din Marea Britanie, era prezentat drept „Londonezul“.

PRIMA FILIALĂ

Se găseau greu spaţii adecvate pentru birouri, iar chiriile erau mai mari decât de obicei, fiindcă se credea că străinii au mulţi bani. Cu toate acestea, în 1926 s-a deschis la Tallinn o filială într-un apartament mic, pe strada Kreutzwaldi, la numărul 17. Servul filialei era fratele Albert West. În acelaşi an au apărut primele broşuri în estonă, între care cea intitulată Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată!.

Hilda Ang, o tânără estoniană, auzise adevărul de la prietenele ei. Când a mers la filială să ceară nişte publicaţii, un frate german a întrebat-o dacă ar vrea să-l ajute să traducă o cuvântare biblică. Ea a fost de acord, iar în 1928 a fost invitată să lucreze ca traducătoare la filială. Mai târziu, Hilda s-a căsătorit cu Alexander Brydson, un frate din Marea Britanie, care se mutase în Estonia ca să predice cu timp integral. Ea s-a dovedit o traducătoare capabilă şi devotată. Mai târziu, când lucrarea a fost interzisă, iar ea şi soţul ei au trebuit să părăsească ţara, Hilda a continuat mai multe decenii să traducă în secret din străinătate. Împreună, soţii Brydson au slujit în total peste o sută de ani în serviciul cu timp integral.

În 1928, Studenţii în Biblie au tipărit Harpa lui Dumnezeu, prima carte a lor în estonă. De asemenea, înainte de Al Doilea Război Mondial, au fost tipărite în estonă Turnul de veghe, şapte cărţi şi numeroase broşuri.

PRIMII EVANGHELIZATORI

Colportorii parcurgeau teritorii vaste cu bicicletele şi înnoptau unde găseau un loc de dormit — fie în casele sătenilor, fie în căpiţe de fân. Deşi erau săraci, oamenii ascultau cu plăcere mesajul despre Regat. Drept urmare, aceşti slujitori cu timp integral predicau cu bucurie în fiecare lună între 150 şi 200 de ore. Într-o lună, o soră a raportat chiar 239 de ore! Serviciul lor s-a caracterizat prin hărnicie, curaj şi perseverenţă. Iată ce experienţă a avut o soră când a mers prima dată în lucrarea de predicare:

„Ştii să mergi pe bicicletă?“, a întrebat-o o soră zeloasă din Finlanda.

„Ştiu“, a răspuns sora care se botezase de puţin timp.

„Atunci să mergem la Saaremaa“, a spus plină de entuziasm sora finlandeză, referindu-se la cea mai mare insulă estoniană, care se afla la o distanţă de aproximativ 200 de kilometri.

Când au ajuns în primul sat de pe insula Saaremaa, sora finlandeză i-a spus celeilalte surori: „Tu începi din capătul ăsta, iar eu din celălalt. Diseară ne întâlnim în centrul satului“. Sora botezată de puţin timp nu mai predicase până atunci. Dar, când a bătut la prima uşă, a simţit ajutorul lui Iehova şi imediat a prins suficient curaj ca să poată continua cu bucurie lucrarea.

Hellin Aaltonen (mai târziu Grönlund) a întâlnit nişte oameni de pe insula Vormsi, care vorbeau o limbă ciudată.

„Nu vorbiţi estona?“, i-a întrebat ea.

„Nu, vorbim suedeza“, au răspuns ei.

„Aveţi cărţi în suedeză?“, a întrebat Hellin.

„Nu mai avem cărţi în suedeză de câteva sute de ani“, au spus ei exagerând.

Dându-şi seama că locuitorii insulei Vormsi aveau nevoie de publicaţii în suedeză, Hellin s-a hotărât să meargă pe această insulă împreună cu Fanny Hietala, o soră care ştia suedeza.

Hellin îşi aminteşte: „Am luat toate cărţile în suedeză pe care le-am găsit la filială şi am mers cu barca pe acea insulă. În trei zile am parcurs-o în întregime şi am distribuit aproape toate publicaţiile pe care le aveam la noi. Zeci de ani mai târziu am aflat că un frate din Suedia învăţase adevărul din cărţile pe care le primise în Vormsi!“. De nenumărate ori, predicatorii Regatului au trăit adevărul cuvintelor din Eclesiastul 11:6: „Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi până seara nu lăsa mâna să ţi se odihnească, fiindcă nu ştii unde va reuşi ea“.

DIFICULTĂŢI ÎNTÂMPINATE DE COLPORTORI

Lucrarea colportorilor n-a fost deloc uşoară. Iarna mergeau zilnic pe jos sau cu schiurile între 20 şi 40 de kilometri. Era foarte frig şi rareori găseau un loc călduros, unde să înnopteze. Întrucât duceau cu ei cutii cu literatură, nu-şi puteau lua decât unele alimente de bază şi câteva obiecte de strictă necesitate. Din cauza ploilor abundente, deseori drumurile deveneau impracticabile. De multe ori, colportorii erau nevoiţi să doarmă sub cerul liber. Condiţiile deosebit de grele în care îşi desfăşurau activitatea îi obligau să-şi folosească din plin energia. Cu toate acestea, cum şi-au considerat serviciul aceşti predicatori devotaţi?

„Niciodată nu mi-au lipsit lucrurile cu adevărat importante“, îşi aminteşte Vilho Eloranta, un frate zelos din Finlanda, care a predicat cu timp integral multe luni în zone izolate. „Deseori în schimbul publicaţiilor primeam alimente şi un loc unde să mă odihnesc noaptea. Nu aveam aproape deloc nevoie de bani. Când se înnopta, începeam să întreb de un loc de cazare. Puţini refuzau să mă găzduiască, mai ales dacă era târziu sau dacă aveam mult de mers până la următoarea fermă.“

Vilho continuă: „Ceea ce mă interesa cel mai mult era să pun în mâinile oamenilor mesajul despre Regat. De aceea, condiţiile modeste de viaţă n-au micşorat deloc bucuria şi satisfacţia pe care le simţeam în lucrarea de predicare“.

Aceşti fraţi şi surori sârguincioşi au pregătit calea pentru viitoarea creştere distribuind o cantitate uriaşă de publicaţii. În 1929, o mână de evanghelizatori au reuşit să distribuie în total 53 704 cărţi şi broşuri.

Adolf Kose îşi aminteşte: „În Estonia erau aproximativ 30 de colportori. Ei au parcurs toată ţara înainte de Al Doilea Război Mondial“.

Şi astăzi se văd roadele lucrării efectuate de aceşti predicatori zeloşi. De exemplu, la începutul anilor ’90 ai secolului trecut, Martorii lui Iehova au întâlnit-o pe Ruth. Mesajul lor i s-a părut cunoscut acestei doamne în vârstă. Ea şi-a amintit că, în urmă cu peste 60 de ani, a discutat cu o Studentă în Biblie din Germania, care a vizitat-o de mai multe ori pe o vecină a ei. Deşi nu mai auzea şi avea o vârstă înaintată, Ruth a recunoscut glasul adevărului, a acceptat un studiu biblic şi s-a botezat — după aproape 70 de ani de la prima ei întâlnire cu Martorii lui Iehova.

ÎNCEPUTURILE ACTIVITĂŢII DE LA FILIALĂ

În acea perioadă de început, la micul birou de filială se ţineau şi congresele. La primul congres, care a avut loc în iunie 1928, au asistat 25 de persoane şi s-au botezat patru. În anul următor, au venit 80 de fraţi din Finlanda ca să ajute la pregătirea congresului şi să predice.

Albert West, care slujise ca serv de filială în Estonia, a fost numit să-l ajute, iar mai târziu să-l înlocuiască pe William Dey, servul filialei din Danemarca. Cine avea să slujească în locul fratelui West ca serv al filialei din Estonia? Wallace Baxter, din Scoţia, care era un frate iubitor, cu un extraordinar simţ al umorului. Înainte de a afla adevărul, el luptase în Primul Război Mondial în armata britanică, pe frontul din Franţa. Ce văzuse şi ce trăise în război nu era în armonie cu învăţăturile lui Isus Cristos.

„Eram derutat, îşi aminteşte fratele Baxter, şi începusem să înţeleg că războaiele sunt un lucru greşit, indiferent cine ar fi inamicul. Dintotdeauna am crezut că toţi oamenii sunt fraţi şi că oricine îl caută pe Dumnezeu îl găseşte în cele din urmă. În timp ce meditam la aceste lucruri, am îngenuncheat în adăpostul meu şi i-am promis solemn lui Dumnezeu că, dacă îmi va cruţa viaţa şi voi putea să mă întorc acasă, îi voi sluji tot restul vieţii.“

Şi exact aşa a făcut. După ce a aflat adevărul, a început cu mult zel serviciul cu timp integral în 1926. Doi ani mai târziu a acceptat invitaţia de a sluji în Estonia, unde a fost la fel de zelos. În 1930, când a plecat fratele West, fratele Baxter a fost numit serv de filială. În 1932, Filiala din Tallinn s-a mutat pe strada Suur Tartu, la numărul 72. În anul următor, Watch Tower Bible and Tract Society a fost înregistrată legal în Estonia.

SE DIFUZEAZĂ CUVÂNTĂRI ÎN MAI MULTE LIMBI

În 1927, fratele West a primit permisiunea de a ţine un discurs la o staţie de radio comercială din Tallinn. Cuvântarea sa, „Binecuvântările Mileniului“, a fost tradusă în estonă. Emisiunea a stârnit mult interes, dar şi unele controverse. Din această cauză, fraţii au obţinut din nou permisiunea de a ţine discursuri la radio abia în 1929. Din acel an, în fiecare duminică s-au ţinut la radio discursuri în engleză, estonă, finlandeză, rusă, de câteva ori în suedeză şi germană şi cel puţin o dată în daneză. Şi acele discursuri au stârnit mult interes şi au putut fi ascultate chiar şi în Norvegia, Danemarca, Suedia, Finlanda şi în Rusia, la Leningrad (în prezent Sankt Petersburg). Pe parcursul anului de serviciu 1932, cele 200 de cuvântări care au fost ţinute la radio s-au dovedit a fi mijloace eficiente pentru a face cunoscut numele lui Iehova. Cum era însă de aşteptat, ele au stârnit şi opoziţia clerului!

Ştiind cât de mult se temeau autorităţile estoniene de influenţa comunistă, clerul a susţinut în mod fals că Martorii aveau legături cu comuniştii. Fiind hotărâte să contracareze orice ar fi pus în pericol siguranţa statului, în 1934 autorităţile estoniene au interzis difuzarea acestor cuvântări. Totuşi, nu toţi cetăţenii au fost de acord cu această interdicţie. De exemplu, un elev a scris în engleză următoarea scrisoare:

Către Watch Tower şi Judecătorul Rutherford,

Îmi pare nespus de rău că guvernul Estoniei a interzis cuvântările pe care le ţineaţi la radio. Eu sunt elev, iar părinţii mei nu sunt bogaţi. Ei muncesc din greu ca să aibă cu ce să ne crească pe mine şi pe fraţii mei. Însă iubirea pentru Dumnezeu şi speranţa pe care le-o dă el sunt ca o rază de soare pe chipul lor. Iarna asta am fost foarte bolnav, iar cuvântările de la radio au fost singurul lucru care mi-a adus alinare. Le-am ascultat cu lacrimi de bucurie în ochi. . . . Ce s-a întâmplat cu acele cuvântări? . . . Am început să învăţ engleza şi aceasta este prima mea scrisoare în engleză, pe care o scriu fără dicţionar. . . . Salutări şi urări de bine judecătorului Rutherford.

Fratele Rutherford i-a răspuns acestui băieţel, trimiţându-i o scrisoare şi câteva înregistrări cu discursurile sale.

„CARUL REGATULUI CERESC“

John North, un colportor zelos din Anglia, a venit în Estonia ca să predice şi a locuit împreună cu familia sa într-o rulotă. Lucrarea lui a stârnit mult interes în toată partea de sud a Estoniei. Iată ce s-a scris într-un ziar local despre rulota sa: „Societatea [Watch Tower] construieşte în Tartu un vehicul care seamănă cu o casă. Scopul acestei societăţi este să meargă prin ţară şi să ţină slujbe religioase. Reprezentanţii ei predică din «carul Regatului ceresc» şi distribuie cărţi care explică Biblia. Personalul «carului» este alcătuit din cinci membri: misionarul-şef, soţia, copilul lor şi doi tineri plini de energie. Cei doi tineri merg cu bicicletele repede (la fel ca Iehu) în toate direcţiile, de jur împrejurul «carului», şi distribuie publicaţii biblice“.

În timpul frământărilor politice de la mijlocul anilor ’30 ai secolului trecut, Nikolai Tuiman, care fusese pilot militar, a fost închis pentru că se implicase într-o mişcare fascistă din Estonia. Nikolai a găsit în biblioteca închisorii câteva cărţi scrise de J. F. Rutherford. După ce le-a citit şi-a dat seama că nu se afla pe drumul cel bun. Când a ieşit din închisoare, a călătorit la Tallinn, unde a mers la adresa găsită într-o carte pe care soţia lui o primise de la Martori. Cu ajutorul fratelui Baxter, Nikolai a făcut schimbări radicale în viaţă, a renunţat la activităţile politice şi a devenit un Martor al lui Iehova zelos şi paşnic. Mai târziu, când lucrarea a fost interzisă, el a fost un stâlp al congregaţiei, ajutând la tipărirea în secret a publicaţiilor biblice. Nikolai a fost deportat în Siberia şi a rămas fidel în cei aproape 15 ani de exil.

Un alt bărbat care se implicase în politică şi care fusese dezamăgit a fost medicul Artur Indus. Prima rază a adevărului a ajuns la el când a mers acasă la Martin Kose pentru a-i oferi îngrijiri medicale. Fratele Kose l-a încurajat să studieze Biblia. Fiindcă Artur ştia germana, fratele Kose a comandat pentru el toate publicaţiile disponibile în această limbă. Cu ajutorul lui Martin, Artur a acceptat adevărul, s-a dedicat lui Iehova şi s-a botezat. El a fost un medic renumit şi respectat, iar mai târziu a devenit şi un frate zelos şi respectat.

SE ADUNĂ NORI NEGRI LA ORIZONT

Perioada de la mijlocul anilor ’30 a fost foarte agitată. În ianuarie 1935, ca urmare a presiunilor făcute de Germania nazistă şi de Biserica Catolică, broşura Domnitorul drept a fost confiscată.

În acelaşi an, Ministerul de Interne a închis biroul Societăţii Watch Tower din Estonia, a confiscat literatura şi a pus sechestru pe bunurile Societăţii. Deşi multe publicaţii fuseseră ascunse, au fost confiscate aproximativ 76 000 de exemplare. Aceasta n-a putut opri însă lucrarea. Spre marea surpriză şi bucurie a fraţilor, conţinutul a două broşuri confiscate a fost publicat în două ziare importante, care aveau împreună un tiraj de 100 000 de exemplare. În felul acesta, numele lui Iehova a ajuns să fie cunoscut de mai mulţi oameni decât dacă broşurile ar fi fost distribuite de fraţi.

Între timp, lucrarea de predicare a continuat, iar activitatea de la filială a fost reluată. Şi în anii care au urmat au fost confiscate multe cărţi. Hellin Aaltonen lucra la filială când a avut loc o razie.

Sora Aaltonen îşi aminteşte: „Trei poliţişti tineri au venit să confişte în primul rând broşura Milioane de oameni care trăiesc acum nu vor muri niciodată!, dar n-au găsit niciun exemplar. Au scos toate cărţile de pe rafturi şi le-au aruncat jos. Fratele Baxter nu putea să facă nicio mişcare fiindcă era atent supravegheat. Am început să fac ordine în urma poliţiştilor şi m-am îndreptat foarte discret spre masa de lucru a fratelui Baxter ca să văd dacă era acolo vreo hârtie pe care poliţiştii nu trebuiau s-o vadă. Am observat o scrisoare cu numele şi adresa tuturor vestitorilor. Am aruncat-o în coşul de gunoi aflat într-un colţ. Când poliţia a început să pună cărţile în cutii, ofiţerul responsabil a apucat cu aroganţă o cutie şi a aruncat-o cu atâta violenţă, încât şi-a fracturat braţul. Poliţiştii au plecat repede cu el la spital. Până când s-au întors am avut timp să ne uităm prin cutii şi să scoatem unele publicaţii“.

Fratele Baxter continuă: „Poliţiştii s-au întors şi, în timp ce încărcau cutiile, l-am văzut pe unul dintre ei strecurând un exemplar al cărţii Eliberare în buzunarul mare de la palton. Deseori m-am întrebat câte cărţi confiscate au fost citite de aceşti oameni“.

Anul 1939 a fost marcat de teamă şi nesiguranţă. Estonia a permis trupelor sovietice să intre pe teritoriul ei. Fratele Baxter a scris: „La radio se difuzau încontinuu emisiuni care făceau propagandă comunistă. Circulau tot felul de zvonuri. Era multă agitaţie, nelinişte şi teamă. Se auzea întruna huruitul avioanelor sovietice înţesate cu trupe de paraşutişti“. Avea să înceteze lucrarea de predicare din cauza acestei ameninţări?

În 1940, în pofida haosului general, slujitorii loiali ai lui Iehova au distribuit 59 776 de cărţi şi broşuri — o realizare remarcabilă, dacă ne gândim că la această lucrare au participat doar 27 de vestitori şi 15 pionieri! Aceştia au făcut tot ce au putut în perioada de libertate care le mai rămăsese.

ULTIMUL CONGRES ŢINUT ÎN LIBERTATE

Cu puţin timp înainte de începerea dominaţiei sovietice, fraţii au reuşit să organizeze un congres la Tallinn. A fost ultimul congres ţinut în libertate, după care au urmat cinci decenii de interdicţie. La congres au fost analizate articole din Turnul de veghe, între care „Teocraţia“, „Neutralitate“, „Capcane“ şi „Distrugerea religiei false“. Aceasta a fost hrană spirituală la timpul potrivit, pregătind poporul lui Dumnezeu pentru anii grei ce aveau să vină.

Al Doilea Război Mondial era pe punctul de a înghiţi Estonia, iar fraţii de aici aveau să simtă din plin efectele lui. La 16 iunie 1940, Uniunea Republicilor Socialiste Sovietice a înaintat Estoniei un ultimatum în care cerea formarea unui nou guvern şi intrarea mai multor trupe sovietice în ţară. Partidul Comunist Estonian, care avea mai puţin de 150 de membri, a intrat în legalitate, iar Estonia a fost anexată Uniunii Sovietice. În următoarele luni, mii de estonieni au fost deportaţi în Siberia, iar casele şi gospodăriile lor au fost fie abandonate sau arse, fie ocupate de ruşi. Alte câteva mii au încercat să fugă din ţară în bărci mici de pescuit, mai ales în Suedia. Mulţi au reuşit, însă unii au pierit în apele învolburate ale mării.

PLEACĂ ULTIMII FRAŢI STRĂINI

După instalarea regimului comunist, filiala a fost din nou închisă. Deşi fratele Baxter şi soţii Alexander şi Hilda Brydson nu voiau să-şi părăsească repartiţiile, era din ce în ce mai periculos ca străinii să rămână în ţară. Drept urmare, fratele Rutherford i-a sfătuit să plece. Fratele Baxter şi soţii Dunham din Letonia au fost evacuaţi cu trenul prin Siberia şi au ajuns în Australia. Soţii Brydson au plecat în Suedia după aproape un an. Fratele Baxter a slujit cu fidelitate în Comitetul Filialei din Australia până la data de 21 iunie 1994, când şi-a încheiat cursa pământească.a

Ce avea să se întâmple cu micul grup de fraţi locali după plecarea fraţilor străini? Toţi erau relativ noi la adevăr şi dintr-o dată s-au trezit în mijlocul unui război crud. Efectele războiului n-au întârziat să apară, iar ritmul lucrării a încetinit. După ultimul lor raport din 1941, nu s-a mai auzit nimic despre fraţii noştri aproape 20 de ani.

ÎNCERCĂRI CUMPLITE ALE CREDINŢEI

În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, trupele germane i-au izgonit pe sovietici, ocupând Estonia între 1941 şi 1944. Cu toate acestea, situaţia fraţilor noştri nu s-a îmbunătăţit. În 1942, Jaan Pärrat, un frate surd, a fost arestat de germani în timp ce predica în Tartu. A fost acuzat că desfăşura o activitate subversivă, după care a fost trimis la închisoare. Potrivit documentelor din arhiva închisorii, comandantul a primit ordin ca deţinutul Jaan Pärrat „să fie extrădat în vederea unei mutări speciale“. Acesta a fost de fapt un ordin de execuţie. Mai mulţi oameni l-au văzut în timp ce era scos din închisoare, după care au auzit focuri de armă. Apoi n-a mai fost văzut niciodată.

Au fost, într-adevăr, timpuri grele pentru fraţi. Mai întâi armata sovietică, apoi armata germană a vrut să recruteze tineri. Adolf Kose îşi aminteşte: „A trebuit să ne ascundem ca să nu fim înrolaţi în armată. Cei care erau prinşi erau obligaţi să se supună ordinului de încorporare. În caz contrar erau împuşcaţi. Bineînţeles că lucrarea Regatului a avut de suferit deoarece nu puteam face aproape nimic din cauza pericolelor care ne pândeau la tot pasul“.

Războiul a luat o nouă întorsătură. Spre sfârşitul anului 1944, armata sovietică i-a scos pe germani din Estonia, care a ajuns din nou sub opresiva dominaţie sovietică. Războiul şi anii de represiune care au urmat au avut un efect devastator asupra poporului estonian. Cel puţin un sfert din populaţia ţării a fost ucisă sau a fost deportată în locuri îndepărtate din Uniunea Sovietică. Unii estonieni au reuşit să fugă din ţară. De-a lungul anilor, sute de mii de ruşi s-au mutat în Estonia, iar componenţa populaţiei s-a modificat semnificativ. După cum vom vedea, credinţa fraţilor noştri a fost greu încercată în timpul dominaţiei sovietice.

UN FRATE AL PĂDURII DEVINE FRATE DE CREDINŢĂ

O mişcare de rezistenţă, cu caracter naţionalist şi antisovietic, din acea perioadă a devenit cunoscută sub numele de „Fraţii Pădurii“, deoarece membrii ei se ascundeau în pădurile dese. Dar nu toţi erau partizani. Mulţi dintre ei erau urmăriţi de Comitetul de Securitate al Statului Sovietic, sau KGB. Potrivit unei estimări, în acea perioadă s-au ascuns în păduri între 15 000 şi 20 000 de oameni, unii dintre ei dispărând mai mulţi ani fără ca autorităţile să-i găsească. Ultimul a fost găsit abia în 1978! Avea să accepte adevărul vreun frate al pădurii şi să devină frate de credinţă?

Deoarece activase în cadrul Serviciului de Stat al Estoniei, Erik Heinloo şi-a dat seama că era în pericol. Când Uniunea Sovietică a ocupat Estonia, el a încercat de mai multe ori împreună cu soţia lui, Magda, să fugă cu barca în Suedia. Ultima dată când au încercat să fugă, motorul bărcii s-a defectat, iar ei au fost nevoiţi să se întoarcă. Erik a reuşit să fugă de autorităţi şapte ani ascunzându-se prin păduri. Însă, în cele din urmă, a fost arestat. Atât el, cât şi soţia lui au fost trimişi în Uniunea Sovietică, în închisori diferite.

În timp ce se afla la închisoare, Magda a întâlnit două Martore, care i-au împărtăşit speranţa Regatului. Magda a înţeles imediat că găsise adevărul şi a fost atât de fericită, încât a început să danseze de bucurie. Ea a ieşit din închisoare în 1956 şi s-a botezat în 1960. Şi Erik a acceptat adevărul după şapte ani de la eliberarea sa din închisoare. În sfârşit, un frate al pădurii devenea frate de credinţă!

URMĂRIŢI ŞI ARESTAŢI

După ce fraţii din străinătate au fost nevoiţi să părăsească Estonia, Martin Kose, un frate zelos şi curajos, a fost numit să supravegheze lucrarea în nordul Estoniei. În sudul Estoniei a fost numit Friedrich Altpere, un estonian înalt şi manierat, care era profesor de engleză la ciclul gimnazial. Mai înainte, în anii ’30, fusese rugat să traducă din engleză în estonă cuvântarea unui pionier care venise la Võru. După ce a tradus cuvântarea, şi-a dat seama că găsise adevărul. El a făcut multe progrese şi astfel a putut fi numit să supravegheze lucrarea de predicare în sudul Estoniei.

Aceste însărcinări n-au fost deloc uşoare pentru cei doi fraţi deoarece nu se putea lua legătura cu organizaţia, iar ei nu aveau prea multă experienţă. Deşi au întâmpinat dificultăţi în timpul activităţii lor subterane, cei doi fraţi au slujit cu fidelitate din 1940 până spre sfârşitul anului 1948, când au fost arestaţi.

În locul lui Martin Kose şi al lui Friedrich Altpere s-a format un Comitet pentru Serviciu, alcătuit din Albert Kruus, Karl Talberg şi Artur Indus, iar Lembit Toom era asistentul lor. În timp ce restul fraţilor din comitet trebuiau să rămână în umbră, numai fratele Toom putea să călătorească şi să viziteze grupele de fraţi. De ce? Deoarece era morar la o moară de vânt, iar în zilele liniştite, când moara nu funcţiona, putea să facă tot ce dorea.

Fraţii cu răspundere din Estonia şi-au pus viaţa în pericol pentru a-şi ajuta colaboratorii în credinţă. În gări s-au lipit poze cu cei despre care se credea că au funcţii de conducere în organizaţie, aceştia fiind consideraţi infractori daţi în urmărire. KGB-ul a numit chiar şi patru agenţi de securitate pentru a-i supraveghea pe unii dintre aceşti fraţi umili, asemănători oilor. Deşi între anii 1948 şi 1951 a fost o perioadă grea, Iehova a binecuvântat eforturile depuse de slujitorii săi devotaţi în lucrarea de predicare. Drept urmare, numărul vestitorilor a crescut la peste o sută.

‘PRUDENŢI CA ŞERPII, INOCENŢI CA PORUMBEII’

Discipolii lui Isus din Estonia s-au convins tot mai mult de importanţa avertismentului dat de Stăpânul lor: „Fiţi prudenţi ca şerpii, dar inocenţi ca porumbeii. Păziţi-vă de oameni, pentru că ei vă vor preda tribunalelor şi vă vor biciui în sinagogile lor. Da, veţi fi târâţi înaintea guvernatorilor şi a regilor din cauza mea, ca mărturie pentru ei şi pentru naţiuni“ (Mat. 10:16–18). Totuşi, unii fraţi cu o credinţă demnă de laudă n-au înţeles pe deplin că Iehova nu face întotdeauna miracole pentru a-şi ocroti slujitorii de atacurile lui Satan (Iov 1:9–12; 2:3–6). Iar unii n-au fost întotdeauna „prudenţi ca şerpii“, aşa cum ar fi trebuit, şi au ajuns o pradă uşoară pentru persecutori nemiloşi.

Fratele Adolf Kose îşi aminteşte: „Era un bărbat interesat de adevăr, care părea foarte zelos şi îndrăzneţ. A primit unele responsabilităţi în congregaţie, iar surorile îl simpatizau. Fraţii au început să aibă îndoieli în privinţa lui şi le-au avertizat pe surori să nu-l ia la toate locurile noastre de întrunire“. Din nefericire, unele dintre ele n-au dat atenţie avertismentului, iar bărbatul respectiv a reuşit să furnizeze KGB-ului foarte multe informaţii.

Lembit Toom relatează: „În 1950 am primit din Germania câteva exemplare ale unei reviste Turnul de veghe şi am vrut ca ele să ajungă la toţi fraţii noştri din Estonia“.

Am hotărât să ţinem un congres într-o regiune izolată a ţării, într-un hambar. Însă KGB-ul a aflat de planurile noastre şi a luat măsuri să-i aresteze pe toţi fraţii şi surorile. Au organizat o ambuscadă, aducând două camioane cu soldaţi în gara unde urmau să coboare fraţii. Trei Martori aşteptau într-un punct dinainte stabilit pe drumul care ducea la locul congresului pentru a-i îndruma pe delegaţi. Unul dintre ei a auzit un zgomot suspect în pădure şi a mers să vadă despre ce era vorba. Dintr-o dată s-a trezit cu o armă îndreptată spre el! Soldaţii l-au dus la locul unde se aflau ceilalţi doi fraţi şi toţi cei trei Martori au fost arestaţi.

Când Lembit Toom şi Ella Kikas (mai târziu Toom) şi-au dat seama că cei trei fraţi fuseseră arestaţi, n-au stat nicio clipă pe gânduri. Au sărit pe motocicleta lui Lembit şi au mers cât au putut de repede la o staţie de tren aflată înaintea celei la care trebuiau să coboare fraţii. Lembit şi Ella au urcat repede în tren şi le-au spus fraţilor să coboare. Astfel, când trenul a ajuns în staţia unde aşteptau ofiţerii KGB, aceştia au constatat, spre marea lor dezamăgire, că în tren nu era niciun Martor.

Între timp, câţiva fraţi au găsit repede altă fermă unde să se ţină congresul. Ca să ajungă acolo, delegaţii au mers peste 10 kilometri pe un drum de ţară liniştit. În tot acest timp, soldaţii mergeau cu maşinile în toate direcţiile pe drumurile principale, căutându-i pe delegaţii care dispăruseră ca prin minune. Congresul, la care au participat 111 persoane, s-a desfăşurat fără niciun incident. Atmosfera a fost foarte sobră deoarece fraţii ştiau că, în orice moment, puteau fi şi ei arestaţi. Din program au făcut parte rapoarte despre fraţi şi surori din alte ţări, inclusiv experienţe ale unor Martori ai lui Iehova din lagărele de concentrare naziste. Deşi nu s-au făcut arestări în masă, pericolul pândea în continuare. Totuşi, la acest congres fraţii au primit îndrumarea şi puterea de care aveau foarte mare nevoie pentru a face faţă încercărilor ce urmau să se abată asupra lor la scurt timp după aceea.

INTEROGAŢI ŞI CONDAMNAŢI

În următoarele câteva luni, toţi fraţii cu responsabilităţi au fost arestaţi unul câte unul şi împreună cu ei alţi 70 de vestitori, precum şi unele persoane care aveau legături cu Martorii lui Iehova. Slujitorii paşnici ai lui Iehova au fost supuşi la interogatorii interminabile, în vreme ce fraţii rămaşi liberi ştiau că oricând putea să le vină rândul şi lor.

Întrucât interogatoriile aveau loc de obicei noaptea şi durau uneori chiar şi câteva luni, deţinuţii nu reuşeau să doarmă suficient perioade lungi. Cu cât pierdeau mai multe ore de somn, cu atât presiunea psihică era mai mare, iar organismul lor era din ce în ce mai slăbit. Fraţii au fost condamnaţi fără să fie audiaţi de o instanţă de judecată — pur şi simplu li s-a comunicat că primiseră între 5 şi 12 ani de detenţie în închisori sau în lagăre de muncă. Cei mai mulţi au primit 10 ani de detenţie. Pentru ce infracţiune? Potrivit documentelor oficiale, pentru „propagandă împotriva statului şi activităţi subversive“. La puţin timp după aceea, legea s-a schimbat, iar Martorii au fost condamnaţi la 25 de ani de închisoare. Când i s-a citit sentinţa, August Pressraud, care avea 63 de ani, a spus cu ironie: „Îi mulţumesc onoratei instanţe că mi-a dat o condamnare atât de mare. Eu socotisem că mai am de trăit cam 12 ani, dar dumneavoastră mi-aţi dat un sfert de secol!“.

Martorii au fost trimişi în lagăre de muncă sau în închisori cunoscute din toată Uniunea Sovietică, îndeosebi în Siberia şi în extremitatea estică sau nordică a Rusiei, unde condiţiile erau deosebit de grele. Nu părea să existe vreo speranţă ca deţinuţii să se întoarcă acasă, iar mulţi dintre ei considerau că ar fi fost mai uşor să moară.

Nici fraţii falşi care colaboraseră cu autorităţile n-au scăpat de cruzimea persecutorilor. De exemplu, doi fraţi care au devenit spioni, au fost persecutaţi de KGB imediat după ce şi-au îndeplinit misiunea. Amândoi au fost trimişi la închisoare. KGB-ul nu părea să aibă respect pentru aceşti informatori plini de laşitate.b

DIN ESTONIA ÎN SIBERIA

După ce i-a arestat pe cei despre care se credea că aveau funcţii de conducere, KGB-ul a fost hotărât să-i elimine pe toţi Martorii care mai rămăseseră. Operaţiunea a avut loc în zorii zilei de 1 aprilie 1951. Această acţiune foarte bine pusă la punct s-a desfăşurat simultan în toate regiunile ţării, precum şi în Letonia, Lituania şi vestul Ucrainei.

Aproape toţi Martorii lui Iehova, multe dintre rudelor lor apropiate şi chiar unii oameni interesaţi de adevăr au fost luaţi în grabă din casele lor, strânşi în câteva gări şi urcaţi în vagoane de marfă. Li s-a permis să ia puţine alimente şi câteva lucruri personale, iar bunurile pe care le-au lăsat în urmă au fost confiscate. În acea zi, fără vreun proces sau vreo explicaţie, aproape 300 de oameni din Estonia au fost duşi cu trenul în Siberia, cei mai mulţi dintre ei în regiunea Tomsk, la o distanţă de 5 000 de kilometri.

COPII CURAJOŞI

Corinna Ennika şi sora ei, Ene, care aveau atunci 17, respectiv 13 ani, fuseseră plecate la nişte rude. Imaginaţi-vă cât de tulburate au fost când, la întoarcere, n-au găsit-o pe mama lor, iar casa era încuiată! Totuşi, după ce au aflat că mama lor fusese arestată, şi-au mai revenit. De ce?

„Măcar ştiam că trăieşte!“, spune Corinna. „Când am înţeles că şi alţii fuseseră, probabil, arestaţi, ne-am gândit că, cel puţin, mama trebuie să fie cu alţi fraţi şi surori. Am simţit efectiv cum Iehova ne sprijină cu braţul lui puternic şi ne dă pacea sa. N-am plâns nici eu, nici Ene, care este mai sensibilă şi mai firavă. Luni ne-am întors amândouă la şcoală şi n-am spus nimănui că mama fusese arestată!“

Corinna şi Ene n-au intrat în panică nici măcar atunci când autorităţile au venit să le ia şi pe ele. Corinna povesteşte în continuare: „În vagonul nostru, toată lumea era liniştită. O soră ne-a încurajat spunându-ne că Iehova nu va permite să fim încercate peste puterile noastre şi că trebuia să avem încredere în promisiunea Sa că ne va ajuta“. Cele două fete au fost despărţite de mama lor mai bine de şase ani.

Ura absurdă a persecutorilor reiese din documentul în baza căruia a fost deportat un băieţel de şase luni. Ce infracţiune comisese acest copilaş? Autorităţile l-au considerat „duşman al Statului“.

Deportarea a fost o experienţă traumatizantă, exilaţii fiind umiliţi în toate modurile posibile. Dimineaţa şi seara, toţi erau daţi jos din tren ca să meargă la toaletă, deşi nu exista nicio toaletă. O soră relatează: „Erau încălcate cele mai elementare reguli de bună-cuviinţă. Nu existau locuri separate pentru bărbaţi şi pentru femei. Pe acolo treceau şi alţi oameni, iar gardienii stăteau de jur împrejur şi se uitau la noi“.

VIAŢA ÎN SIBERIA ŞI APOI MOARTEA

În cele din urmă, după o călătorie istovitoare de două săptămâni, exilaţii au fost daţi jos din vagoanele de marfă. Ei au coborât în zăpada rece cu cele câteva lucruri ale lor. Nişte şefi de brigadă de la o cooperativă agricolă din apropiere au venit să-i aleagă pe cei mai buni muncitori, aşa cum în trecut proprietarii de pământuri îşi cumpărau lucrători de la târgurile de sclavi.

Mulţi dintre cei care locuiau în Siberia fuseseră şi ei deportaţi şi aveau compasiune pentru nou-veniţi. Astfel, cu ajutorul fraţilor de credinţă şi al localnicilor prietenoşi, Martorii deportaţi s-au adaptat repede. Unii au reuşit să ducă din nou o viaţă relativ normală. În mod neaşteptat, sănătatea unora chiar s-a îmbunătăţit. De exemplu, două surori estoniene bolnave de tuberculoză s-au însănătoşit după ce s-au mutat în Siberia, unde clima este mai uscată.

Dar lucrurile n-au stat aşa în cazul tuturor. Cel puţin un băieţel a murit în tren, iar un frate în vârstă şi-a pierdut viaţa din cauza condiţiilor grele sau a şocului emoţional. Unii fraţi nu şi-au mai putut folosi picioarele pentru că n-au avut un tratament medical corespunzător sau pentru că au muncit până la epuizare. Alţii au avut de suferit din cauza condiţiilor grele de viaţă, a unei alimentaţii sărace, a bolilor, a accidentelor sau a gerului cumplit. În plus, mulţi au suferit pe plan afectiv fiindcă au fost separaţi mulţi ani de familiile lor şi fiindcă n-au primit niciodată scrisorile trimise de cei dragi.

Tiina Kruuse explică: „Întrucât familia noastră era formată din trei copii şi două tinere, am fost duşi la o cooperativă agricolă sărăcăcioasă. Localnicii nu aveau suficientă hrană nici pentru ei, iar de noi nici nu mai putea fi vorba. Cei nou-veniţi mestecau scoarţă de pin şi rădăcini comestibile şi deseori mâncau ciorbă de urzici“.

În Siberia, iernile sunt lungi şi extrem de geroase, o climă aspră cu care estonienii deportaţi nu erau obişnuiţi. Chiar şi o activitate normală, cum era cultivarea cartofilor, dădea rareori rezultate. În primul an, majoritatea exilaţilor au fost sleiţi de puteri şi au suferit de foame aproape tot timpul.

Hiisi Lember îşi aminteşte: „Erau minus 50 de grade Celsius. Din cauza gerului ţineam găina sub pat, într-o ladă, ca să nu îngheţe. Unii ţineau în casă chiar şi un viţeluş, dacă se întâmpla să se nască iarna“.

ÎN TERITORII NOI, PE CHELTUIALA STATULUI!

Cu câţiva ani mai înainte, William Dey spusese că, în cazul în care Uniunea Sovietică va pune stăpânire pe ţările baltice, fraţii vor avea noi teritorii imense unde să predice. Cât de adevărate s-au dovedit aceste cuvinte! Ca urmare a deportărilor, guvernul sovietic i-a ajutat de fapt pe Martorii lui Iehova să-şi extindă lucrarea de predicare în Siberia şi în alte ţinuturi îndepărtate. Deşi Iehova a permis ca Martorii săi să treacă prin încercări, mulţi oameni care nici măcar nu auziseră de numele lui Dumnezeu au avut astfel ocazia să înveţe adevărul.

De exemplu, Lembit Trell a fost arestat fiindcă se implicase în activităţi antiguvernamentale. El aflase unele lucruri despre adevăr în 1948 în împrejurări mai puţin obişnuite, în celula unei închisori din Tartu. Un ofiţer de armată rus, care se afla şi el în detenţie, i-a povestit că întâlnise nişte Martori într-o altă celulă. Acest ofiţer i-a vorbit pe scurt despre învăţăturile Martorilor. I-a explicat că guvernul lui Dumnezeu este singura soluţie la problemele omenirii şi că pământul va fi condus în curând de Dumnezeu. Aceasta i-a stârnit interesul lui Lembit.

Ulterior, Lembit a fost trimis într-o închisoare din Vorkuta, în nordul extrem al Siberiei, aproape de Oceanul Arctic. Acolo el i-a auzit din întâmplare pe nişte Martori vorbind din Biblie. Apropiindu-se mai mult, şi-a dat seama că discutau aceleaşi lucruri despre care îi vorbise ofiţerul şi a intrat în vorbă cu ei.

„De ce aţi fost închis?“, l-au întrebat fraţii pe Lembit.

„Am luptat pentru dreptate“, a răspuns el.

„Şi aţi învins?“, l-a întrebat unul dintre Martori.

Chiar dacă răspunsul era evident, Lembit a spus: „Nu, nici vorbă!“.

„Înseamnă că n-aţi luptat de partea cui trebuia“, i-a zis atunci un alt frate. „N-ar fi mai bine să luptaţi în tabăra potrivită?“ Apoi au început să-i explice ce spune Biblia despre războiul spiritual. Cu cât auzea mai multe, cu atât Lembit îşi dădea seama că găsise adevărul şi că trebuia să treacă de partea lui Iehova în războiul spiritual.

După ce a ieşit din închisoare, Lembit s-a întors în Estonia şi a început să ia parte la războiul spiritual. În prezent, el este pionier regular. Maimu, soţia sa, a aflat adevărul în împrejurări asemănătoare: interesul ei a fost stârnit în închisoare de o femeie care nu era Martoră.

Lucrarea de predicare era dificilă pentru fraţii care nu vorbeau prea bine rusa. Dar, deşi ştiau puţine cuvinte, le era întotdeauna uşor să înceapă o conversaţie când spuneau de ce fuseseră deportaţi în Siberia. Această metodă i-a ajutat pe fraţi să se descurce bine la mărturia informală. În plus, ei aveau multe ocazii să le depună mărturie în limba lor maternă altor exilaţi estonieni. O supravieţuitoare estimează că în lagăre au aflat adevărul între 15 şi 20 de estonieni, precum şi câţiva ruşi şi lituanieni.

CUM ERA PROCURATĂ HRANA SPIRITUALĂ

Au fost folosite multe metode pentru ca Martorii din închisori, precum şi cei care trăiau în regiuni izolate să primească pe ascuns Biblii şi hrană spirituală. Un frate povesteşte: „Primeam borcane cu untură de porc sau cu alte grăsimi animale, în care erau ascunse pagini din publicaţiile noastre. Deoarece, când se răcea, untura devenea albă, hârtia nu putea fi văzută cu uşurinţă. Deşi autorităţile introduceau un cuţit în borcan, rareori s-a întâmplat să observe foiţa fină de hârtie, care era presată bine pe marginile borcanului“. Autorităţile au găsit de foarte puţine ori preţioasa hrană spirituală ascunsă în borcanele cu hrană fizică.

De asemenea, fragmente mici din publicaţii puteau fi cusute în interiorul unei genţi sau al unei haine şi puteau fi ascunse într-o săpunieră sau în interiorul unei bucăţi de săpun. „Am reuşit să introduc patru Turnuri de veghe într-un săpun pe care l-am pus într-o săpunieră“, spune Ella Toom.

Deşi scrisorile erau cenzurate, Martorii au învăţat să mascheze adevărurile biblice şi termenii teocratici folosind cuvinte obişnuite. De exemplu, o soră a scris: „Tata are multă grijă de noi şi avem o frânghie care ajunge până la fântână“. Prin aceste cuvinte, ea spunea de fapt că „Tata“, adică Iehova, îi hrănea din punct de vedere spiritual, că ţineau legătura cu „fântâna“, organizaţia lui Iehova, şi că puteau să bea din apele dătătoare de viaţă ale adevărului, adică primeau publicaţii biblice.

Cu toate că majoritatea publicaţiilor erau copiate de mână, unele dintre ele erau multiplicate cu ajutorul unor metode rudimentare de tipărire. Când copiau de mână literatura, Martorii se bucurau să fie trimişi la izolare drept pedeapsă pentru că predicau. De ce? O soră povesteşte: „Era bine când mă trimiteau la izolare. Acolo îmi era mai uşor să traduc Turnul de veghe pentru că nu eram întreruptă atât de des“. Aceasta a fost doar una dintre numeroasele situaţii în care tacticile persecutorilor nu şi-au atins scopul, iar rezultatul a fost deseori promovarea intereselor Regatului (Is. 54:17).

IMPORTANŢA ÎNTRUNIRILOR

Ocaziile de a ţine întruniri erau rare şi foarte apreciate. Corinna Ennika povesteşte cum şi-a făcut curaj împreună cu altă soră să plece câteva zile fără permisiune de la locul unde muncea, ca să asiste la o întrunire. Ea spune: „Am plecat seara şi am mers pe jos 25 de kilometri până la o gară. Trenul a plecat la două dimineaţa. După o călătorie de şase ore cu trenul, am mai mers pe jos 10 kilometri până la locul întrunirii. Am găsit casa unde trebuia să ajungem. În timp ce stabileam cine urma să spună parola, din casă a ieşit un frate care, dându-şi seama că suntem surori, a zis cu bucurie: «Aţi ajuns unde trebuia. Intraţi!». Am studiat Turnul de veghe şi am cântat cântări ale Regatului. A fost o ocazie în care ne-am zidit pe plan spiritual şi ne-am întărit credinţa“. După trei zile, când s-au întors la muncă, au simţit o mare uşurare aflând că administratorul fermei nici măcar nu observase că lipsiseră. Participarea la întrunirile clandestine le-a întărit mult credinţa şi curajul slujitorilor fideli ai lui Iehova.

Cu altă ocazie, în timp ce un grup de fraţi ţineau o întrunire în închisoare, gardienii au intrat pe neaşteptate ca să caute literatură. Un frate care avea în mână câteva pagini dintr-o publicaţie a luat repede o mătură şi a început să măture. După ce au căutat şi n-au găsit nimic, gardienii au plecat. În tot acest timp, fratele care a măturat cu multă grijă podeaua a ţinut strâns lipite de coada măturii foile de hârtie!

PUTEREA ADEVĂRATEI IUBIRI CREŞTINE

Adolf Kose îşi aminteşte: „Cinci ani am lucrat în minele de cărbuni, în subteran. Ne aflam deasupra Cercului Polar de Nord, unde iarna nu este deloc lumină în timpul zilei. Când ieşeam la suprafaţă, după terminarea orelor de lucru, era întuneric. N-am văzut lumina zilei luni întregi. Nici raţia de alimente nu era suficientă. Toate acestea mi-au afectat memoria şi percepţia asupra timpului. Din cauza muncii istovitoare, a hranei insuficiente şi a epuizării abia dacă puteam să mai legăm câteva cuvinte într-o conversaţie banală de câteva minute. Cu toate acestea, când discutam despre adevărurile Regatului, nu ne simţeam niciodată obosiţi. Puteam vorbi ore în şir“.

În pofida tuturor greutăţilor, închinătorii lui Iehova au învăţat să manifeste o iubire plină de sacrificiu unul faţă de altul. Fratele Kose relatează: „Tot ce aveam sau primeam împărţeam frăţeşte. Nimeni n-o ducea bine, aşa că am învăţat să împărţim totul între noi“ (1 Ioan 4:21).

Chiar şi gardienii ştiau că Martorii se ajută între ei. Când Aino Ehtmaa a fost mutată într-un alt lagăr, nu avea nici lingură, nici castron, obiecte esenţiale pentru viaţa în lagăr.

„Nicio problemă, a spus supraveghetorul lagărului, surorile tale îţi vor da tot ce ai nevoie.“ Şi chiar aşa s-a întâmplat! De multe ori, asemenea manifestări de iubire creştină au adus onoare numelui lui Iehova.

Cu toate acestea, testele loialităţii n-au încetat niciodată. De exemplu, deşi sora Ehtmaa se afla de câtva timp în lagăr, gardienii o întrebau încontinuu: „Tot nu vrei că colaborezi cu noi?“. Colaborarea la care se refereau ei presupunea ca sora să le ofere informaţii confidenţiale despre alţi Martori ai lui Iehova.

De fiecare dată, sora Ehtmaa le răspundea: „Părinţii mei au murit din cauza voastră, iar pe mine mă ţineţi în lagăr. Chiar credeţi că aş putea să colaborez vreodată cu voi?“.

Deşi se aflau „în lanţuri“, Martorii deportaţi au continuat să manifeste iubire creştină împărtăşindu-le altora vestea bună despre Regat ori de câte ori aveau ocazia. Dar cui predicau ei? Politica sovietică de strămutare a elitelor care n-au acceptat ideologia comunistă ‘a deschis o uşă pentru cuvânt’. Mulţi fraţi şi surori purtau conversaţii plăcute şi fructuoase cu aceşti oameni cu instruire înaltă, care, probabil, în alte împrejurări, n-ar fi auzit mesajul despre Regat sau n-ar fi reacţionat favorabil la el (Col. 4:2–4).

Fratele Kose spune în continuare: „Ulterior am fost duşi în lagăre diferite. În fiecare celulă se depunea multă mărturie. Nici înainte, nici după aceea n-am reuşit să predic atât de mult ca atunci“.

De-a lungul anilor petrecuţi în exil, atacurile îndreptate împotriva Martorilor lui Iehova n-au scăzut în intensitate. Aceşti oameni au fost deposedaţi de bunurile personale, au fost privaţi de libertate şi au fost umiliţi în toate modurile posibile. Totuşi, din punct de vedere moral şi spiritual, ei n-au fost niciodată înfrânţi de persecutorii lor.

ÎNAPOI ÎN ESTONIA

În 1953, când Iosif Stalin a murit, mulţi dintre susţinătorii săi devotaţi au fost îndureraţi. Ella Toom se afla atunci în celula unei închisori împreună cu alte şase surori. Cea care le păzea a intrat în celulă plângând şi le-a ordonat să se ridice în picioare şi să-l salute pe Stalin. Ele au refuzat cu mult curaj.

După moartea lui Stalin, climatul politic a început să se schimbe. Între anii 1956 şi 1957, Martorii lui Iehova din întreaga lume au trimis guvernului sovietic sute de petiţii în care cereau eliberarea fraţilor lor deportaţi. Unul câte unul, Martorii din exil au fost amnistiaţi. Cei aflaţi în închisori au fost puşi în libertate, iar cei deportaţi au fost lăsaţi să se întoarcă la casele lor. Unii Martori au fost eliberaţi la scurt timp după moartea lui Stalin, alţii însă au mai avut de aşteptat. De exemplu, familia Tuiman, care a fost deportată în 1951, a primit permisiunea să se întoarcă acasă abia în 1965. Deşi fraţii noştri au putut să se întoarcă în Estonia, ei au trebuit să-şi găsească o locuinţă, întrucât toate bunurile li se confiscaseră când au fost deportaţi.

O PRIVIRE ÎN TRECUT

Cum i-au afectat pe Martori intimidarea, cruzimea, munca silnică şi condiţiile extrem de grele din închisori? Cei mai mulţi dintre ei au rămas tari din punct de vedere spiritual, păstrându-şi integritatea chiar şi în faţa morţii. Cel puţin 27 de Martori estonieni au murit în închisori sau în exil, printre ei aflându-se Artur Indus, care, înainte de a fi deportat, a slujit în Comitetul pentru Serviciu din Estonia. Friedrich Altpere a murit la puţin timp după eliberarea sa, foarte probabil din cauză că munca silnică îl epuizase. Deşi credinţa le-a fost greu încercată în Siberia, slujitorii lui Iehova au avut multe de învăţat, iar integritatea lor a rămas neştirbită. Într-adevăr, ei au scăpat din acest atac violent cu o credinţă mai puternică, fiind şi mai hotărâţi să persevereze (Iac. 1:2–4).

Viljard Kaarna povesteşte: „Toţi fraţii cu răspundere erau închişi, iar noi am păstrat legătura cu ei. Drept urmare, în Siberia am avut întotdeauna literatură şi am rămas aproape de Iehova. În Estonia era mult mai greu să primim cu regularitate hrană spirituală. Nu cred că am fi avut atâta hrană spirituală dacă am fi rămas în Estonia“.

Majoritatea oamenilor care au fost deportaţi în Siberia s-au umplut de amărăciune din cauza suferinţelor îndurate. Însă Martorii lui Iehova au considerat exilul o experienţă care i-a întărit din punct de vedere spiritual.

Corinna Ennika spune: „Am învăţat ascultarea din lucrurile pe care le-am suferit. Ne-am pus încrederea în Iehova şi n-am regretat niciodată lucrul acesta. Ne-am convins că avem nevoie de foarte puţin ca să supravieţuim. Eu şi sora mea, Ene, aveam doar o valiză mică şi o cutie sub pat. Dacă acum se întâmplă să ne dorim mai mult, ne gândim la vremurile acelea. Cei mai frumoşi ani ai tinereţii noastre — între 17 şi 23 de ani — i-am trăit în Siberia. Deseori mă întreb: Am fi fost oare la fel de tari spiritualiceşte dacă n-am fi fost deportate? Cred că Siberia a fost cel mai bun loc pentru noi la data aceea“.

Altă soră explică: „Am uitat repede cei cinci ani petrecuţi în Siberia. A fost ca şi cum m-aş fi uitat la un film de câteva ore“.

Aino Ehtmaa spune: „N-am să uit niciodată dansul vioi al aurorei boreale, zilele geroase când nori viu coloraţi se ridicau din mare sau din râuri, zilele polare, când soarele nu apunea două săptămâni, şi nopţile polare, când nu vedeam răsăritul soarelui două săptămâni. Îmi amintesc de frăguţele care se coceau în timpul verilor scurte şi de păsările polare care se hrăneau pe ramurile plăpânde ale pomilor subţiri. În pofida tuturor greutăţilor, m-am simţit ca şi cum aş fi fost într-o excursie în Siberia. Am înţeles că şi în acele locuri poţi fi fericit dacă Iehova este alături de tine“.

TIMPURI NOI, TACTICI VECHI

Persecuţia n-a luat sfârşit nici după ce fraţii s-au întors în Estonia. Poliţia secretă a folosit atât tactici directe, cât şi indirecte pentru a obţine informaţii despre organizaţia noastră şi pentru a o calomnia.

Jüri Schönberg, care fusese arestat pentru că refuzase să efectueze serviciul militar, a fost adus din lagărul de muncă pentru a fi supus unui lung interogatoriu. Un agent special al KGB-ului venise în Estonia de la Kiev (Ucraina) pentru a-l convinge să colaboreze cu KGB-ul. Acest ofiţer a încercat să-i demonstreze lui Jüri că literatura Martorilor lui Iehova era împotriva statului, dar şi că era plină de erori. El i-a dat lui Jüri câteva Turnuri de veghe ca să le citească. Deşi păreau autentice, Jüri n-a vrut să primească revistele de teamă ca nu cumva acestea să fie Turnuri de veghe contrafăcute, care au fost pregătite uneori de KGB pentru a crea confuzie între Martori. O săptămână întreagă, de dimineaţa până seara, agentul a făcut presiuni asupra lui Jüri ca să-l determine să colaboreze cu KGB-ul, dar fratele nostru a rămas neclintit şi n-a făcut compromis.

RESTABILIM LEGĂTURA CU „MAMA“

Deşi s-ar fi zis că nimic nu putea trece de Cortina de Fier, lumina adevărului Bibliei a putut să pătrundă prin ea. Mai mulţi ani, fraţii au supravieţuit din punct de vedere spiritual studiind publicaţii din anii anteriori. Cu toate acestea, în timpul exilului lor în Siberia, Martorii estonieni s-au putut întâlni cu fraţi din alte părţi ale Uniunii Sovietice. Odată întorşi în Estonia, ei au păstrat cu mult curaj legătura cu fraţii din Uniunea Sovietică, reuşind astfel să obţină din când în când hrană spirituală la zi. De exemplu, din 1956, ei au intrat în legătură cu Ivan Dziabko şi cu alţi fraţi din Ucraina şi au primit literatură de la ei. Dar aceste întâlniri erau rare, iar cantitatea de literatură era mică. Era nevoie de ceva mai mult, iar Iehova a binecuvântat la puţin timp după aceea eforturile curajoase ale fraţilor.

Sub îndrumarea Corpului de Guvernare, Filiala din Finlanda a luat măsuri pentru a-i ajuta în mod sistematic pe fraţii din Estonia. Vilho Eloranta, care în anii ’30 slujise ca pionier în Estonia, a fost numit să ia legătura cu ei. La începutul anilor ’60, cu ocazia primei sale călătorii în Estonia, el a reuşit să intre în legătură cu Fanny Hietala. După aceea, mulţi fraţi din Finlanda, care veneau ca turişti, au slujit în calitate de curieri şi au contribuit la crearea unui canal permanent de comunicare. În sfârşit, fraţii din Estonia luaseră din nou legătura cu „mama“, cum numeau ei organizaţia lui Iehova. Ei puteau să trimită rapoarte de activitate şi corespondenţă şi puteau să primească literatură pe microfilme. Totuşi, deoarece aceste legături trebuiau păstrate secrete, iar fraţii implicaţi trebuiau să fie foarte discreţi, întâlnirile aveau loc de două sau trei ori pe an.

Vărul lui Adolf Kose, Hugo Kose jr., care locuia în Statele Unite, a călătorit de 15 ori în Estonia în calitate de curier. Într-una din călătoriile sale, vameşii i-au verificat bagajele cu multă atenţie, dar n-au găsit nimic. Situaţia a devenit însă tensionată când aceştia l-au întrebat direct ce religie are. Observând că vameşii nu vorbeau bine engleza, Hugo a turuit ceva în engleză. Ofiţerii vamali n-au vrut să se facă de râs cerându-i să vorbească mai rar, iar, când a sunat telefonul, i-au spus să se grăbească pentru că vaporul era gata de plecare. Bineînţeles că fratele nostru s-a conformat imediat!

Curierii ştiau cât de importantă era misiunea lor şi o priveau cu multă seriozitate. Întotdeauna acţionau cu prudenţă, fiind mereu conştienţi că era periculos să devină prea siguri pe ei. Rapoartele de serviciu erau codificate pentru a nu fi înţelese în caz că ajungeau în mâinile cui nu trebuia. Curierii au înţeles că, dacă nu erau atenţi, puteau pune în pericol atât viaţa lor, cât şi a altora. Uneori au văzut că erau urmăriţi de agenţi KGB. În timp ce aştepta să primească un pachet de la doi fraţi, Viljard Kaarna a văzut un agent care i-a fotografiat, iar apoi i-a urmărit. Fără îndoială, acesta strângea dovezi care urmau să fie folosite împotriva Martorilor! Totuşi, de-a lungul acestor ani, fraţii n-au pierdut niciun transport de literatură, nicio scrisoare şi niciun raport.

O MAI BUNĂ ORGANIZARE

Un timp, lucrarea de predicare din Uniunea Sovietică a fost supravegheată de un Comitet al Ţării din Ucraina. În plus, câţiva fraţi au slujit ca supraveghetori de district în acest teritoriu vast. Întrucât în Estonia organizaţia creştea, era nevoie de un frate care să supravegheze lucrarea pe plan local. Liniştit din fire şi modelat de numeroase încercări ale credinţei, Adolf Kose a fost numit în 1967 să organizeze lucrarea. Mai târziu, a primit mai multe responsabilităţi, între care preluarea corespondenţei şi a rapoartelor din Letonia, Lituania, Carelia, Leningrad (astăzi Sankt Petersburg) şi Murmansk. De asemenea, fratele Kose a organizat lucrarea de tipărire în diferite locuri.

Cum a reuşit el să se achite de toate aceste responsabilităţi şi, în plus, să lucreze cu normă întreagă împreună cu soţia sa, Koidula, la o crescătorie de porci din apropierea oraşului Tapa? Fratele Kose a inventat o maşinărie care să-i facă munca mai uşoară. Astfel a avut mai mult timp pentru a se achita de responsabilităţile sale teocratice.

Mai târziu, fraţi precum Viljard Kaarna, Lembit Toom şi Silver Silliksaar au vizitat congregaţiile din Estonia şi din republicile sovietice învecinate. Când teritoriul de limbă rusă din Estonia s-a extins, Alexandr Yevdokimov a slujit şi el în această calitate. Cu timpul, lucrarea de tipărire s-a realizat separat, iar fraţii de limbă rusă din Estonia şi-au putut tipări singuri publicaţiile. Când publicaţiile lor soseau pe microfilme, ele erau deja în limba rusă şi puteau fi multiplicate direct pe hârtie fotografică. În cele din urmă însă, pe măsură ce numărul congregaţiilor a crescut, această metodă de multiplicare complicată a fost înlocuită, deoarece nu mai era eficientă şi necesita un număr mare de fraţi care să ajute la tipărire în diferite locuri. În pofida resurselor limitate, peste 20 de cărţi au fost tipărite în secret în sute de exemplare. Între anii 1966 şi 1989 au fost tipărite manual peste cinci milioane de pagini în estonă şi în rusă.

PRUDENŢA — O CALITATE ESENŢIALĂ

Cu o anumită ocazie, nişte poliţişti au percheziţionat casa unui frate sub pretextul că erau în căutarea unei motociclete furate. Însă ei s-au îndreptat direct spre o bibliotecă, un loc unde este puţin probabil că ar putea fi ascunsă o motocicletă! Evident, poliţiştii căutau de fapt literatură interzisă. Dar, spre marea lor dezamăgire, n-au găsit nimic!

Cum reuşeau fraţii să mascheze literatura şi s-o ţină ascunsă? Când tipăreau publicaţiile, deseori le legau în coperţile vechi ale unor cărţi sau reviste laice. De aceea, când locuinţele fraţilor erau percheziţionate pe neaşteptate, aceste publicaţii „vechi“ treceau, de obicei, neobservate.

Martorii se foloseau de unele ocazii speciale, cum erau nunţile, pentru a ţine întruniri şi congrese. De exemplu, nunta soţilor Heimar şi Elvi Tuiman a durat două zile. Uneori, astfel de evenimente ţineau trei sau patru zile. Bătrânii din Estonia i-au îndemnat pe cei care se căsătoreau să nu organizeze nunţi prea mari. Grupurile mai mici nu atrăgeau atenţia atât de mult şi, deci, era mai puţin probabil să apară probleme.

FRAŢI DE ORIGINE RUSĂ SE MUTĂ ÎN ESTONIA

În 1970, Martori din Ucraina, Belarus şi din alte părţi ale Uniunii Sovietice, fraţi care erau de mult timp la adevăr, au început să se mute în Estonia. Pentru mulţi dintre ei, viaţa în Estonia a fost mult mai uşoară decât în ţările lor natale, unde înduraseră persecuţii violente.

Cu ajutorul mai multor fraţi, cum a fost Nikolai Dubovinski, un bătrân cu experienţă din Ucraina, în 1972 s-a format în Tartu prima congregaţie de limbă rusă. Aceasta era alcătuită din aproximativ 50 de vestitori. Teritoriul de limbă rusă a fost fertil, astfel că, până în 2010 s-au format 27 de congregaţii de limbă rusă şi alte patru grupe, în care slujesc mai mult de jumătate din numărul total al vestitorilor din Estonia.

DIFERITE METODE DE A DEPUNE MĂRTURIE INFORMALĂ

Fraţii vorbitori de limbă rusă erau predicatori zeloşi şi plini de îndrăzneală. Ei nu ezitau să-i abordeze pe oameni în mărturia informală. De exemplu, începeau conversaţii cu turiştii care vizitau bisericile din Tallinn şi le depuneau mărturie. De multe ori, turiştii credeau că persoanele care le vorbeau despre Biblie erau ghizi, aşa că îi ascultau pe fraţi cu mare atenţie.

Unele surori predicau în tren. Ele îşi cumpărau bilete dus–întors de la Tartu la Tallinn. În cele opt ore cât dura drumul aveau timp să iniţieze conversaţii şi să le împărtăşească vestea bună celorlalţi călători.

Maria Pasechnick se mutase din Kazahstan în Estonia. Ea îşi aminteşte: „M-am rugat pentru un studiu biblic“. După ce s-a gândit puţin, ea s-a hotărât să le depună mărturie celor care, la fel ca ea, stăteau ore întregi la rând ca să cumpere mâncare.

În continuare, Maria relatează: „Într-o zi, în timp ce stăteam la rând, am început să vorbesc cu o doamnă şi, încetul cu încetul, am îndreptat atenţia spre Biblie. Doamna n-a fost foarte interesată de subiect, dar m-a prezentat unor prietene de-ale ei, iar eu am continuat discuţia cu ele. Ca urmare, am reuşit să iniţiez patru studii biblice. Una dintre acele doamne s-a botezat şi îi slujeşte şi în prezent lui Iehova cu fidelitate“.

Aşa cum se întâmplă pretutindeni, Martorii lui Iehova sunt remarcaţi pentru conduita exemplară pe care o au la locul de muncă. De exemplu, secretara de partid de la o centrală electrică a sugerat că nu mai era nevoie de Leonhard Nilsk, deoarece acesta era o persoană religioasă. Totuşi, şeful laboratorului electric a luat cuvântul şi a spus: „Avem oare mai multă nevoie de comunişti care beau şi nu-şi fac treaba decât de o persoană religioasă, despre care toţi ştiu că este de încredere?“. Întrucât avea o reputaţie bună, ceilalţi colegi i-au luat şi ei apărarea, iar Leonhard n-a mai fost dat afară. Se pare că secretara de partid încerca să câştige favoarea superiorilor ei din partid. Însă, când regimul comunist a căzut, cea care şi-a pierdut locul de muncă a fost secretara de partid.

DEPUNÂND MĂRTURIE SUB INTERDICŢIE

Lembit Reile, care slujeşte ca membru al Comitetului Filialei din Estonia, îşi aminteşte: „Când eram la şcoală le vorbeam multor colegi de clasă, fiind totuşi prudent. Obişnuiam să-l invit pe un coleg la mine acasă şi să-i predic în mod discret. După ce am terminat şcoala, nu l-am mai văzut aproape 20 de ani. Nu demult, am ţinut o cuvântare publică într-o congregaţie din oraşul meu natal. Cine credeţi că era în sală? Chiar colegul meu de clasă. Studia Biblia cu Martorii lui Iehova, iar, la scurt timp după vizita mea, s-a botezat! M-am bucurat foarte mult!“.

Pentru că lucrarea noastră era interzisă, fraţii trebuiau să fie foarte atenţi când predicau. Un bătrân spune cum procedau ei: „Mai întâi, ne uitam cu atenţie la cei din jur ca să vedem ce fel de oameni erau şi dacă puteam începe o conversaţie fără să ne expunem vreunui pericol. Trebuia să fim foarte discreţi când vorbeam cu necunoscuţi. După un timp, ne puteam da seama imediat dacă cineva era informator al KGB-ului. De asemenea, deveneam suspicioşi dacă o persoană era foarte vorbăreaţă sau vorbea prea tare. Însă era mai puţin riscant să vorbim cu persoanele rezervate. Deseori discutam cu cei care nu susţineau guvernul comunist, aşa-numiţii dizidenţi, care aveau vederi mai largi“.

O VIZITĂ ÎNCURAJATOARE ÎN PARC

Corpul de Guvernare a luat măsuri ca un membru al acestuia, Lloyd Barry, împreună cu Viv Mouritz, de la Filiala din Finlanda, să se întâlnească cu Adolf Kose, care supraveghea lucrarea din Estonia. Ei s-au întâlnit într-un parc din Leningrad (în prezent, Sankt Petersburg).

Fratele Mouritz spune despre întâlnirea lor secretă: „La început, fratele Kose a ezitat să vorbească şi, precaut, a rămas în spatele ziarului. Însă am continuat discuţia, iar, în cele din urmă, Adolf a lăsat ziarul jos şi a fost mai deschis cu noi“.

Fratele Barry îşi aminteşte: „N-a acceptat invitaţia de a lua masa cu noi. A spus că era mai bine să ne ocupăm de lucrurile care necesitau atenţie şi atât“.

Când fratele Kose şi-a exprimat îngrijorarea în legătură cu jugul greu al persecuţiei şi cu restricţiile impuse Martorilor din Uniunea Sovietică, fraţii Mouritz şi Barry i-au împărtăşit mai multe idei încurajatoare. Ei i-au spus: „Şi în alte ţări fraţii trec prin încercări, care, deşi par mai uşoare, sunt mai periculoase. Noi ne confruntăm cu multe ispite pe care voi nu le aveţi, iar, în Occident, cad mai mulţi fraţi de la adevăr decât aici“.

Această vizită a fost foarte oportună şi l-a întărit pe fratele Kose din punct de vedere spiritual. Abia mai târziu a aflat că vorbise cu un frate din Corpul de Guvernare. Fratele Kose a transmis cu bucurie încurajarea primită din partea organizaţiei lui Iehova tuturor celor care îşi păstrau integritatea în pofida persecuţiilor brutale.

Mai târziu, fratele Barry a scris: „Inima noastră se îndreaptă spre fraţii din Uniunea Sovietică. A fost o plăcere să-l cunosc pe fratele Kose, iar strângerea de mână şi îmbrăţişarea sa iubitoare de la despărţire au fost un mod potrivit de a încheia o întâlnire foarte plăcută“.

LA ŞCOALĂ, TINERII ADOPTĂ O POZIŢIE CURAJOASĂ

Mai ales slujitorii tineri ai lui Iehova au fost supuşi la presiuni ca să susţină organizaţii politice. De asemenea, li s-a cerut să ia parte şi la alte activităţi care contraveneau conştiinţei lor instruite pe baza Bibliei.

Ester Tamm îşi aminteşte: „Într-o zi, la şcoală, ni s-a spus să ne ridicăm în picioare, să mergem în faţa clasei şi să semnăm o scrisoare ce urma să-i fie trimisă dictatorului Iosif Stalin cu ocazia zilei sale de naştere“.

Ester s-a ridicat, dar n-a mers la catedră. Ea a spus în mod politicos că nu va semna scrisoarea. Învăţătoarea ei s-a înfuriat, însă, în mod surprinzător, câteva colege au susţinut-o pe Ester şi, pline de curaj, au spus că nici ele nu vor semna scrisoarea. Drept urmare, subiectul a fost încheiat.

O altă problemă a fost purtarea unei cravate roşii în semn de susţinere a partidului comunist. Cei ce refuzau erau ameninţaţi cu scăderea notelor şi cu alte pedepse. Tinerii noştri n-au făcut compromis, manifestând loialitate la fel ca Daniel şi cei trei prieteni ai săi evrei în Babilonul antic (Dan. 1:8).

O NOUĂ ERĂ

Faptul că numai şapte la sută dintre locuitorii Estoniei erau membri ai Partidului Comunist arată că estonienii în general nu susţineau sistemul sovietic. Cei din conducerea Estoniei n-au fost întotdeauna dispuşi să urmeze instrucţiunile de la Moscova, iar unii dintre ei chiar i-au ajutat pe Martori. De exemplu, în 1985, un demnitar local a venit la Lembit Toom şi l-a sfătuit: „Ştiu că eşti un fel de şef al Martorilor. Încercaţi să nu vă mai întruniţi în zilele când sunt sărbători legale“.

„Bine, am să le transmit şi celorlalţi“, i-a spus Lembit. Fără îndoială, cei din KGB se simţeau insultaţi când Martorii ţineau întruniri cu ocazia sărbătorilor legale. Se pare că fraţii se întruneau în văzul tuturor. De aceea, în urma acestui sfat amical, ei au făcut unele schimbări în privinţa întrunirilor.

În 1986 a început o nouă eră. Uniunea Sovietică a iniţiat o politică de restructurare, numită perestroika. Corpul de Guvernare i-a îndemnat pe fraţi să folosească libertatea primită ca să organizeze congrese în Europa de Est. Fraţilor din Uniunea Sovietică aproape că nu le venea să creadă că puteau fi liberi înainte de Armaghedon. Toată suferinţa prin care trecuseră era încă vie în mintea lor, iar percheziţiile la domiciliu erau în continuare o ameninţare.

INVITAŢI SĂ VORBEASCĂ ÎN PUBLIC

Având mai multă libertate, tot mai mulţi oameni manifestau interes faţă de religie şi faţă de Biblie. Mulţi erau curioşi în legătură cu poziţia Martorilor lui Iehova, iar diferite instituţii îi invitau pe fraţi să ţină discursuri publice despre convingerile lor.

Cu o anumită ocazie, Lembit Reile a fost de acord să ţină un discurs în faţa unui grup de oameni. Însă urma să aibă o surpriză. În ziua stabilită, Ainar Ojarand, fratele care făcuse pregătirile pentru acest discurs, asculta radioul în timp ce se bărbierea. La un moment dat, a auzit următorul anunţ: „Astăzi, în clădirea Sakala se va ţine un discurs intitulat «Ce învaţă Biblia?»“. Clădirea Sakala era cea mai mare sală de conferinţe din Tallinn, locul unde Partidul Comunist îşi ţinea de obicei şedinţele. Când a auzit anunţul, Ainar era să scape aparatul de ras din mână. Şi nici nu avea cum să-l anunţe pe Lembit că vor participa la o întrunire mult mai mare decât îşi imaginaseră. I-a spus abia când s-au întâlnit în staţia de autobuz.

Lembit îşi aminteşte: „Sala era plină până la refuz. Niciodată nu mai vorbisem în faţa unui auditoriu atât de mare, nu mai folosisem microfonul şi nici nu mai ţinusem un discurs de pe podium. După o rugăciune scurtă, mi-am amintit de discursul ţinut de Pavel în faţa Areopagului şi m-am gândit la o introducere. Întrucât cei mai mulţi din sală erau vegetarieni, mi-am început discursul spunând că Dumnezeu le-a dat să mănânce primilor oameni numai fructe şi legume. Abia după Potop le-a permis să mănânce şi carne“.

Se pare că introducerea a avut un efect bun. La final, mulţi oameni stăteau la rând pentru a-şi lăsa numele şi adresa, ca să poată primi literatură, când urma să fie disponibilă. De-a lungul anilor, mulţi fraţi au ţinut cuvântări în faţa unui auditoriu numeros în biblioteci, în şcoli şi în cămine culturale. Drept urmare, mulţi oameni cu o dispoziţie corectă a inimii au înţeles şi au acceptat adevărul.

RĂMÂNEM TREJI PE PLAN SPIRITUAL

În 1989, slujitorii lui Iehova din Uniunea Sovietică au început să aibă mai multă libertate religioasă. Astfel, după mulţi ani de interdicţie opresivă, unii fraţi au putut să meargă la un congres în Polonia. Cum s-au simţit ei când s-au întrunit în libertate cu fraţii lor?

Ella Toom îşi aminteşte: „Am fost atât de fericiţi, încât am plâns de bucurie! Congresul a fost pentru noi un adevărat paradis spiritual“.

O altă soră spune: „Am ajuns mai devreme în Polonia, aşa că fraţii ne-au luat cu ei la o întrunire, la Sala Regatului. Când i-am văzut pe fraţi şi pe surori intrând în sală, am început să plâng. Era prima oară când intram într-o sală a Regatului“.

În acel an, Theodore Jaracz şi Milton Henschel, din Corpul de Guvernare, împreună cu Willi Pohl, de la Filiala din Germania, au vizitat mai multe zone din Uniunea Sovietică. Obiectivul lor a fost să se întrunească cu fraţii pentru a-i încuraja şi pentru a cunoaşte mai bine situaţia lor. Scena lumii se schimba cu rapiditate şi fraţii trebuiau să profite din plin de perestroika. Era timpul ca lucrarea Regatului să fie reorganizată, prioritate având traducerea publicaţiilor.

Din 1983, Toomas (Tom) Edur, un fost jucător profesionist de hochei, de origine estoniană, traducea în estonă unele publicaţii la Filiala din Canada. Pe atunci, acele publicaţii erau disponibile în primul rând pentru estonienii din diasporă. Dar, în 1990, când lucrarea a început să se desfăşoare în mod liber în Estonia, Thomas şi Elizabeth, soţia lui, au fost repartizaţi la Filiala din Finlanda pentru a lucra la traducerea publicaţiilor în estonă. La scurt timp după aceea, au fost transferaţi în Estonia.

Înainte, traducătorii lucrau singuri în locuri diferite. Era clar că o echipă de traducere ar fi lucrat mai bine dacă se afla într-un singur loc. În consecinţă, mai mulţi traducători au început să lucreze în casa lui Lembit Toom, din Tartu. Totuşi, întrucât în Uniunea Sovietică era aproape imposibil să faci rost de un computer, traducătorii nu aveau echipamentul necesar pentru a lucra eficient. Însă situaţia s-a îmbunătăţit când un frate local a vizitat sediul nostru din Statele Unite şi s-a întors cu două computere — un bun început pentru un departament de traducere eficient. Întrucât puţini traducători erau familiarizaţi cu computerele şi cu Sistemul Multilingv de Fotoculegere Electronică (MEPS), realizat de organizaţie, misiunea lor a fost dificilă. Dar au fost dornici să înveţe, iar după puţin timp, făceau o treabă excelentă.

UN ALT CONGRES ÎN STRĂINĂTATE

Pe măsură ce în Europa de Est puterea sovietică slăbea, oamenii se bucurau de tot mai multă libertate. Astfel, 200 de fraţi şi surori din Estonia au primit viză pentru a merge în Finlanda, unde au participat cu bucurie la congresul de district „Limba curată“, ţinut la Helsinki în iunie 1990.

Când delegaţii din Estonia au coborât din vapoarele care i-au adus în Finlanda, fraţii finlandezi care îi aşteptau în port au izbucnit într-un ropot de aplauze, care a durat aproape o jumătate de oră. Curioşi, ceilalţi oameni au vrut să ştie cine erau celebrităţile care sosiseră. Ce răsturnare de situaţie! Fraţii noştri umili, care decenii la rând fuseseră maltrataţi de autorităţile sovietice, erau întâmpinaţi acum asemenea unor campioni olimpici!

Fraţii din Estonia au fost foarte bucuroşi să asculte o parte din program în estonă şi să primească unele dintre publicaţiile lansate la congres în limba lor maternă. Un frate în vârstă a spus: „Când am ţinut pentru prima dată în mână o broşură în estonă, a fost ca şi cum am fi avut o piatră preţioasă“.

Delegaţii din Estonia au fost şi mai entuziasmaţi când, în timpul ultimei cuvântări, vorbitorul a făcut un anunţ îmbucurător: Corpul de Guvernare aprobase tipărirea color a Turnului de veghe în estonă simultan cu ediţia în engleză! Revista urma să apară bilunar începând din ianuarie 1991. Plini de bucurie, cei din auditoriu s-au ridicat în picioare şi au aplaudat îndelung. Apoi, după ce s-a aşternut liniştea, cineva din auditoriu a întrebat: „Vom avea tot câte o revistă pentru fiecare grupă de studiu ca până acum sau va avea fiecare revista lui?“. Când au auzit că fiecare va primi un exemplar personal, fraţilor nu le-a venit să creadă. Ei au început din nou să aplaude în semn de recunoştinţă.

Filiala din Finlanda a început imediat să tipărească literatură în estonă, tipărind şi numerele disponibile din 1990. Pe lângă ajutor spiritual, Martorii din Estonia au primit şi, la rândul lor, au distribuit multe ajutoare umanitare trimise de fraţii lor din alte ţări. Acest ajutor a fost bine-venit având în vedere situaţia economică a ţării.

PRIMUL CONGRES ÎN LIBERTATE

Organizaţia lui Iehova a profitat imediat de libertatea religioasă tot mai mare şi a organizat congrese de district de proporţii în toată Uniunea Sovietică. Cât de bucuroşi au fost fraţii din Estonia să fie gazdele primului congres „Iubitorii libertăţii [divine]“, care s-a ţinut în 13 şi 14 iulie 1991 la Tallinn!

Acest congres a fost un motiv de bucurie în special pentru unii delegaţi mai în vârstă. De ce? Pentru că ultima oară când participaseră în libertate la un congres în Estonia fusese în 1940. Cât de fericiţi au fost că, după 50 de ani, s-au putut întruni din nou în libertate!

Fraţii vorbitori de limbă rusă din nord-vestul Uniunii Sovietice, din ţările baltice şi din Kaliningrad s-au întrunit în sala de concerte din Tallinn, numită Linnahall. Programul în estonă s-a ţinut la arena de hochei din apropiere, numită Jäähall, care a găzduit aproape o mie de participanţi. Asistenţa maximă din ambele săli a fost de 4 808 şi s-au botezat 447 de persoane. A fost o ocazie de mare bucurie!

Congrese ca acesta i-au ajutat mult pe cei noi să înveţe adevărul. De exemplu, Amalie, bunica lui Leonhard Nilsk, frecventa Biserica Adventistă, dar avea îndoieli în legătură cu învăţăturile acesteia. Leonhard a îndemnat-o să găsească adevărul cu ajutorul Bibliei. Însă momentul de cotitură din viaţa ei a fost când a asistat la congresul din 1991 de la Tallinn. După prima zi de congres, Amalie a spus că nu va mai merge niciodată la biserica din care făcea parte. Ceea ce auzise de la Leonhard nu fusese suficient. Ea a trebuit să vadă cu ochii ei cum poporul lui Iehova trăieşte în armonie cu adevărul. A acceptat să studieze Biblia, iar mai târziu s-a botezat.

VISELE DEVIN REALITATE

După ce norii negri ai persecuţiei n-au mai fost o ameninţare pentru slujitorii lui Iehova, unora nu le venea să creadă că aveau cu adevărat libertate de închinare. De exemplu, un frate care slujea de mult timp ca bătrân visase la ziua când cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ va fi disponibilă în estonă. În 1991, aceasta a fost prima carte în estonă tipărită în noua eră ce adusese mai multă libertate.

Un bătrân de congregaţie a spus: „Nu-mi venea să cred că aveam în sfârşit această carte. Când am prezentat-o la întrunire, cu greu mi-am stăpânit lacrimile. Pentru câteva clipe s-a aşternut tăcerea, întrucât nimănui nu-i venea să creadă. Apoi au urmat lacrimi de bucurie! Fraţii râdeau şi plângeau în acelaşi timp. A fost un moment de neuitat. De fiecare dată când mi-aduc aminte de acea ocazie, îmi vine să plâng“.

De multe ori, fraţii s-au simţit „ca aceia care visează“ (Ps. 126:1–6). După decenii de suferinţă, mulţi s-au putut bucura de fericitul deznodământ promis în Cuvântul lui Dumnezeu: „La timpul potrivit vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală“ (Gal. 6:9).

UN MOMENT DE REFERINŢĂ ÎN ISTORIA TEOCRATICĂ

Fraţii şi surorile din Estonia îşi vor aminti mult timp ziua de 31 octombrie 1991. Atunci a fost înregistrată oficial în Estonia prima congregaţie a Martorilor lui Iehova.

Urma o perioadă de reorganizare a lucrării. Exista un interes sporit faţă de vestea bună, iar oamenii îşi exprimau în mod deschis interesul faţă de Biblie şi faţă de religie. Trebuiau conduse studii biblice şi trebuiau organizate întruniri şi congrese. Traducătorii aveau nevoie de condiţii adecvate pentru a putea face faţă volumului de muncă tot mai mare.

Între timp au început să sosească misionari de la Galaad şi trebuiau găsite case de misionari corespunzătoare. Misionarii aveau nevoie de ajutor pentru a rezolva problemele legate de viză şi pentru a obţine permisul de şedere. De asemenea, chestiunea neutralităţii trebuia soluţionată cu autorităţile statului. Totodată, fraţii aveau nevoie de autorizaţii de construcţie pentru a putea ridica Săli ale Regatului.

Reino Kesk, care pe atunci slujea ca supraveghetor de circumscripţie, îşi aminteşte: „Întrucât trebuiau organizate toate activităţile teocratice, timpul a trecut foarte repede, iar acei ani ni s-au părut câteva luni. A fost şi o perioadă foarte emoţionantă. Oamenii iubeau adevărul şi îl acceptau numaidecât. În toate congregaţiile erau multe persoane care doreau să se boteze. Unii oameni interesaţi care au venit la congres fără să ştie prea multe despre Martorii lui Iehova au apreciat cuvântările şi au vrut să se boteze cât mai repede. Aveam multe de făcut pentru a-i ajuta!“.

În timpul dominaţiei sovietice, lucrarea din Estonia a fost supravegheată de Filiala din Germania. Unul dintre canalele de comunicare secrete între Germania şi Estonia era Filiala din Finlanda. Însă, din 1992, după ce s-au deschis graniţele şi s-a putut comunica liber, lucrarea din Estonia a fost supravegheată de Filiala din Finlanda.

PLINI DE ZEL ŞI DORNICI SĂ PREDICE

Întrucât mulţi dintre cei noi făceau progrese rapide, pentru fraţi era dificil să ţină evidenţa celor care doreau să se califice ca vestitori nebotezaţi. De exemplu, în dimineaţa de dinaintea Comemorării, când a vizitat o mică grupă nou-formată, Tom Edur a fost surprins de numărul mare de persoane venite pentru a participa la lucrarea de predicare.

„Îi cunoşti pe toţi cei prezenţi?“, l-a întrebat Tom pe un frate local.

„Păi, unii nu sunt vestitori“, a răspuns el.

Astfel, Tom a condus întrunirea pentru serviciul de teren, iar la final a spus: „După întrunire, aş dori să stau de vorbă separat cu cei care nu sunt încă vestitori“.

În jur de zece persoane care studiau Biblia au rămas, spunând că doreau să se califice pentru a merge în predicare. După ce Tom a analizat cerinţele de bază pentru vestitorii nebotezaţi, trei doamne tinere au spus că încă nu se retrăseseră din biserica din care făceau parte. Tom le-a explicat că nu trebuiau să fie în evidenţa unei biserici dacă doreau să devină Martore ale lui Iehova. Prin urmare, ele au mers imediat la biserica pe care o frecventaseră, au cerut să fie scoase din evidenţă şi li s-au alăturat fraţilor în lucrarea de predicare.

Unul dintre bărbaţii prezenţi la întrunirea pentru serviciul de teren era încă fumător. Deoarece avea nevoie de timp ca să renunţe la acest obicei necurat, s-a întors acasă cu perspectiva de a deveni vestitor mai târziu.

Întrucât puteau să predice fără restricţii din partea autorităţilor, fraţii erau dornici să folosească orice ocazie pentru a transmite vestea bună cât mai multor oameni. Unii erau atât de dornici să predice, încât au avut nevoie de ajutor pentru a-şi păstra echilibrul spiritual. De exemplu, când a analizat întrebările pentru botez cu un vestitor tânăr, Tom Edur l-a întrebat dacă bătrânii i-au dat vreodată un sfat.

„Da, bătrânii m-au sfătuit să-mi folosesc timpul într-un mod mai echilibrat“, a răspuns el.

„Dar care a fost problema?“, l-a întrebat Tom.

„Ei bine, mergeam în predicare 150 de ore pe lună, a explicat tânărul, dar neglijam alte responsabilităţi menţionate în Biblie. Bătrânii mi-au sugerat să petrec 100 de ore în lucrarea de predicare ca să dedic timp studiului personal şi pregătirii pentru întruniri.“

PARTICIPĂM CU BUCURIE LA UN CONGRES ŢINUT ÎN RUSIA

Un alt moment de referinţă în istoria teocratică a fost congresul internaţional din Rusia, ţinut în iunie 1992 la Sankt Petersburg. Din Estonia au participat 1 000 de delegaţi. Pentru mulţi dintre ei a fost o ocazie fericită de a se întâlni cu foşti tovarăşi de închisoare şi cu alţi fraţi pe care îi cunoscuseră în timpul exilului în Siberia.

Un delegat a spus: „Momentul în care s-a ţinut congresul a fost perfect pentru noi. Închiriasem un tren special la un preţ destul de mic în ruble ruseşti. Apoi, cu doar o săptămână înainte de congres, Estonia a trecut de la rublă la coroana estoniană. Dacă am fi fost plecaţi la congres chiar în săptămâna aceea, n-am fi fost în Estonia şi n-am fi putut să ne schimbăm banii. Totuşi, deşi eram în ţară, nu ni s-a permis să schimbăm decât o anumită sumă. Ce urma să facem cu rublele pe care nu le-am putut schimba? Pentru că în Rusia încă se foloseau ruble, fraţii au luat cu ei la congres rublele rămase şi le-au pus în cutiile de donaţii. În plus, la o săptămână după congres a fost introdus un nou regulament vamal. Dacă acest congres s-ar fi ţinut mai târziu, ar fi trebuit să plătim mulţi bani ca să obţinem viza pentru trecerea frontierei. Astfel, congresul s-a ţinut în cel mai bun moment pentru fraţi“.

Una dintre persoanele a căror inimă a fost sensibilizată de acest congres memorabil a fost o doamnă interesată, care făcuse pregătiri să meargă la congres împreună cu fraţii. Ea relatează: „Nu ştiu cum, dar n-am înţeles bine la ce oră urma să plece trenul. Când am ajuns la gară, trenul deja plecase. Iar eu plătisem dinainte biletul. Ce puteam să fac? M-am rugat lui Iehova, cerându-i să mă ajute şi spunându-i că voi face tot ce pot ca să ajung la congres.

Şeful gării mi-a spus că trebuia să-mi cumpăr bilet pentru alt tren, însă nu aveam suficienţi bani! Deodată, am văzut un grup de oameni întrând în gară. Toţi erau bucuroşi şi bine aranjaţi. Erau Martori de pe insula Saaremaa. Trenul lor nu sosise încă şi am putut merge cu ei, cu biletul pe care îl aveam deja. Ce uşurare!

Pe drum, Martorii au intonat cântări ale Regatului, care m-au impresionat foarte mult. Mă simţeam ca şi cum m-ar fi adoptat în familia lor spirituală. Am rămas cu ei tot congresul şi am văzut cât de sinceri şi de iubitori erau. Iar asta mi-a risipit toate îndoielile. Era limpede că am găsit organizaţia pământească a lui Dumnezeu“. Acea doamnă interesată slujeşte în prezent ca pionieră regulară împreună cu soţul ei.

VIN LUCRĂTORI DORNICI SĂ AJUTE

Organizaţia şi lucrarea de predicare erau în plin avânt şi era nevoie de mai mulţi fraţi cu experienţă. Cine avea să răspundă acestei necesităţi? Asemenea lui Isaia, mulţi au spus: „Iată-mă! Trimite-mă!“ (Is. 6:8).

În 1992 au sosit în Estonia primele două cupluri de misionari, Vesa şi Leena-Maria Edvik împreună cu Esa şi Jaael Nissinen. Printre cei repartizaţi în Estonia s-au numărat şi Reino şi Lesli Kesk, care slujiseră 17 ani în lucrarea itinerantă în Canada. Mai târziu, în primăvara anului 1993, 20 de pionieri din Finlanda au fost repartizaţi să slujească în teritoriile de limbă estonă şi rusă ca pionieri speciali. De asemenea, au venit încă două cupluri de misionari.

Ulterior, în Estonia au fost trimişi misionari din mai multe clase consecutive ale Şcolii Galaad, aducând cu ei multă bucurie şi mult entuziasm. De asemenea, în Estonia au fost repartizaţi şi unii misionari care nu fuseseră la Galaad. Plini de energie şi de entuziasm, misionarii şi pionierii speciali au continuat să consolideze temelia solidă pusă de fraţii şi surorile din Estonia, care au slujit cu loialitate zeci de ani.

Totodată, aproximativ 200 de fraţi şi surori au venit din străinătate pentru a sluji unde era nevoie de mai mulţi vestitori. Maturitatea lor spirituală a contribuit la consolidarea congregaţiilor. S-au format multe congregaţii noi, iar, în unele dintre ele, fraţii din alte ţări au fost singurii bătrâni până când fraţii locali au progresat suficient pentru a primi mai multe responsabilităţi.

Unul dintre cei care au venit să ajute a fost Lembit Välja. El se născuse în Estonia, supravieţuise celui de-al Doilea Război Mondial şi se mutase în Australia, unde a devenit Martor. În 1990, înainte să iasă la pensie, a luat decizia de a se muta înapoi în Estonia pentru a-i ajuta pe fraţi să potolească setea spirituală a numeroşilor oameni interesaţi de adevăr. Fratele îşi aminteşte că, la un moment dat, studia Biblia cu 18 grupuri care erau răspândite pe mai bine de jumătate din teritoriul Estoniei şi din care făceau parte aproape 80 de persoane. El mergea la aceşti oameni cu autobuzul şi noaptea dormea uneori în staţiile de autobuz, într-un sac de dormit. Peste 50 dintre cei cu care a studiat Biblia s-au botezat. La cei 84 de ani ai săi, fratele încă mai conduce patru studii biblice. Munca lui asiduă şi sacrificiile pe care le-a făcut au dat roade excelente. În cele mai multe oraşe unde a predicat el există în prezent Săli ale Regatului şi congregaţii înfloritoare.

Dar şi fraţii care s-au mutat în Estonia ca să sprijine lucrarea au avut parte de foloase. Pentru mulţi dintre ei, faptul de a-i cunoaşte pe localnici şi modul lor de viaţă a fost o experienţă care i-a îmbogăţit. Reino Kesk explică: „Îţi lărgeşte orizontul şi te ajută să vezi lucrurile puţin mai mult aşa cum le vede, probabil, Iehova când priveşte asupra întregii omeniri“.

PRIMELE VIZITE ALE SUPRAVEGHETORILOR DE CIRCUMSCRIPŢIE

În acea perioadă de extindere rapidă a lucrării, vizitele încurajatoare ale supraveghetorilor itineranţi au întărit mult congregaţiile. Supraveghetorii de circumscripţie s-au dedicat întru totul repartiţiilor lor. Uneori, ei petreceau într-o zi chiar şi 15 ore mergând în lucrarea de predicare, participând la întruniri şi răspunzând la numeroasele întrebări ale fraţilor.

Prima circumscripţie cuprindea Estonia, Letonia, Lituania şi Kaliningrad şi era alcătuită din 46 de congregaţii şi 12 grupe, în care se vorbeau patru limbi. Supraveghetorul de circumscripţie avea şi alte însărcinări care consumau timp, cum ar fi îndeplinirea procedurilor privitoare la înregistrarea oficială a organizaţiei în Letonia şi în Lituania. În prezent, numai în Estonia sunt patru circumscripţii.

Lauri Nordling, un frate local care, în 1995, a slujit ca supraveghetor de circumscripţie, îşi aminteşte: „Vestitorii apreciau foarte mult vizitele supraveghetorului de circumscripţie. De multe ori, la întrunirile pentru serviciul de teren, camera era plină de fraţi. Odată, într-o singură încăpere s-au strâns aproape 70 de fraţi şi surori. N-aveai loc să arunci nici măcar un ac“.

DIFICULTATEA DE A ÎNVĂŢA O LIMBĂ STRĂINĂ

Mulţi învaţă greu o limbă străină, iar estona este o limbă destul de complicată. De exemplu, Markku Kettula, un misionar care venise de puţin timp în Estonia, vorbea cu un bărbat despre Isus Cristos. În loc să spună că Isus este Rahuvürst (Prinţul Păcii), el a afirmat de mai multe ori că Isus este rahuvorst (cârnăciorul păcii). Abia după ce Markku a deschis Biblia la Isaia 9:6, bărbatul nedumerit a înţeles că adevărata sursă a păcii nu este ceva comestibil.

După ce s-a mutat în Estonia, o pionieră a început să înveţe rusa. Odată, când era în lucrarea de predicare, a bătut din greşeală la uşa unui bătrân de congregaţie pe care nu l-a recunoscut. Cu dicţionarul în mână, şi-a început prezentarea. Fratele a încercat să-i spună că era bătrân de congregaţie. Sora a căutat repede în dicţionar termenul „bătrân“ şi a găsit explicaţia „înaintat în vârstă“.

„Oh, dar nu sunteţi chiar aşa de bătrân! În plus, în Paradis o să fiţi din nou tânăr“, i-a spus sora. Numai după ce fratele i-a arătat câteva publicaţii teocratice pe care le avea în casă, sora a înţeles că el nu era în vârstă, ci era, de fapt, bătrân de congregaţie.

UN JUDECĂTOR ATEU ÎNVAŢĂ ADEVĂRUL

În perioada sovietică, Viktor Sen a fost condamnat la doi ani de închisoare pentru că a refuzat să efectueze serviciul militar. După primul an, a făcut o petiţie în care cerea să fie exilat în Siberia cu statutul de colonist liber. Această schimbare i-ar fi adus mai multă libertate. Când a fost audiat, judecătorii şi-au exprimat cu înverşunare dispreţul, unul dintre ei spunând chiar că cei asemenea lui Viktor ar trebui spânzuraţi sau împuşcaţi.

Câţiva ani mai târziu, la un congres, un frate l-a prezentat pe Viktor unui grup de persoane interesate şi l-a întrebat: „Recunoşti pe cineva de aici?“.

„Nu“, a răspuns Viktor.

„Chiar nu recunoşti pe nimeni?“, l-a întrebat fratele. Apoi, îndreptându-i atenţia spre un bărbat, vizibil stânjenit, l-a întrebat: „Nici pe el?“.

Viktor însă nu-şi amintea de acel om. El a fost foarte surprins să afle că bărbatul, pe nume Yuri, fusese unul dintre judecătorii care participaseră la audierea sa. Acum el studia Biblia şi era prezent la congres împreună cu Viktor. Cum îşi schimbase Yuri părerea despre Martorii lui Iehova?

Yuri explică: „Am crescut într-o familie de atei convinşi. În anii de şcoală, am ţinut multe discursuri despre pericolul pe care îl reprezintă religia. Dar, mai târziu, am asistat de câteva ori la un studiu biblic ţinut de Martorii lui Iehova cu nişte prieteni de-ai mei. Mi-am dat seama că ştiam multe despre minciunile religiei, dar nu ştiam nimic despre Biblie. De aceea, am vrut să învăţ mai multe din Biblie“.

După ce s-a botezat, Yuri i-a spus lui Viktor: „Ultima oară când am fost împreună într-o sală de judecată, am stat pe bănci diferite. Însă, dacă vom mai ajunge vreodată la un proces asemănător, vom sta pe aceeaşi bancă! Niciodată n-o să mai fiu eu cel care te condamnă“. Yuri şi Viktor slujesc amândoi ca bătrâni în Tallinn.

O COMEMORARE MEMORABILĂ

Un frate care tocmai se mutase în Estonia i-a abordat pe Pavel şi pe Margarita şi, într-o estonă stricată, a reuşit să le spună: „Dacă vreţi viaţă veşnică, trebuie să veniţi diseară la Comemorarea morţii lui Cristos“. Curioşi, cei doi soţi au decis să meargă.

Pavel şi Margarita au fost primiţi cu căldură la Comemorare. Însă, în timpul programului, s-au speriat puţin când au văzut un bărbat mergând prin sală, uitându-se la oameni şi luând notiţe. Nu ştiau că bărbatul făcea de fapt numărătoarea celor prezenţi şi s-au gândit că era mai bine să nu fi venit la acest eveniment. Însă le-a fost frică să părăsească sala deoarece li s-a părut că doi bărbaţi robuşti păzeau uşile. Fără să ştie că acei fraţi erau de fapt oameni de ordine, Pavel şi Margarita s-au gândit că era mai bine să rămână.

Cu toate acestea, la sfârşitul cuvântării, când vorbitorul a spus că oricine doreşte poate solicita un studiu biblic gratuit la domiciliu, celor doi li s-a părut interesant un astfel de studiu. Temerile li s-au risipit la final, când fraţii s-au prezentat cu căldură. Drept urmare, Pavel şi Margarita au cerut un studiu biblic. Întrucât intenţionau să se mute după două săptămâni, ei i-au întrebat pe fraţi dacă puteau să studieze în fiecare zi. După ce s-au mutat în noua lor locuinţă, i-au sunat imediat pe fraţii locali, le-au spus cine sunt şi au continuat studiul.

‘MARTORI AI LUCRĂRILOR VOASTRE BUNE’

La fel ca fraţii şi surorile lor din întreaga lume, Martorii lui Iehova din Estonia arată iubire unii faţă de alţii (Ioan 13:35). Ceilalţi observă această iubire şi sunt atraşi la închinarea adevărată (1 Pet. 2:12).

Toivo a primit cartea Omenirea în căutarea lui Dumnezeu (engl.) de la frizeriţa care l-a tuns şi care era soră. După ce a citit cartea, a vrut să asiste la o întrunire de la Sala Regatului, însă a ezitat deoarece fusese avertizat în legătură cu Martorii lui Iehova. Aşa că a decis să-i observe pe Martori la Sala Regatului, însă din maşină, unde se simţea în siguranţă. A vrut să vadă ce fel de oameni intrau în sală înainte de întrunire şi cum arătau când ieşeau de la întrunire.

A fost foarte impresionat când le-a văzut pe surori îmbrăţişându-se cu căldură. El şi-a putut da seama cu uşurinţă că acei oameni ţineau cu adevărat unul la celălalt. Plin de entuziasm, a început să asiste la întruniri, iar apoi a început să studieze Biblia. A progresat repede şi, nu după mult timp, le predica altora cu zel. În prezent, Toivo este Martor botezat.

„IEHOVA MI-A RĂSPUNS LA RUGĂCIUNE!“

În 1997, Maria, care locuieşte în sătuleţul Tootsi, a primit un exemplar al tractului Ştiri ale Regatului nr. 35. După ce l-a citit, a scris la filială şi a cerut un studiu biblic. La scurt timp după aceea, Markku şi Sirpa Kettula, un cuplu de misionari care locuiau în Pärnu, au început un studiu biblic cu Maria. Nu după mult timp, Maria a început să le vorbească şi altora despre adevăr, iar nora ei, Ingrid, şi o vecină a acesteia pe nume Malle, au început să vină şi ele la studiu. Când Maria a spus să vrea să meargă în lucrarea de predicare, bătrânii i-au recomandat ca, mai întâi, să ia parte cu regularitate la întrunirile congregaţiei. Însă cea mai apropiată congregaţie se afla în Pärnu, la o distanţă de 40 de kilometri, iar Maria nu avea bani de drum. De aceea, la îndemnul misionarilor, Maria s-a rugat la Iehova pentru ajutor.

„Iehova mi-a răspuns la rugăciune!“, le-a spus bucuroasă Maria misionarilor, când aceştia s-au întors.

„Cum ţi-a răspuns la rugăciune?“, au întrebat-o ei.

„Am să strâng mai mulţi oameni la mine acasă“, le-a spus ea plină de entuziasm. „Voi o să puteţi ţine întruniri şi o să formaţi aici o congregaţie. Aşa o să pot lua parte şi eu la întruniri, iar apoi o să pot merge în lucrarea de predicare.“

Markku şi Sirpa n-au vrut s-o descurajeze, însă i-au explicat cu tact că o congregaţie nu se formează atât de uşor. Ei au îndemnat-o să încerce să participe la întruniri în Pärnu, la început măcar duminica.

Maria a început să se roage din nou în legătură cu prezenţa ei la întruniri. Ca să economisească bani, a renunţat la ziarul pe care obişnuia să-l cumpere. Peste puţin timp, Maria a avut suficienţi bani pentru a merge la întruniri de patru ori pe lună şi, plină de bucurie, a început să meargă în lucrarea de predicare. Însă ea urma să primească binecuvântări şi mai mari.

Deoarece tot mai mulţi oameni din Tootsi erau interesaţi de adevăr, bătrânii au luat măsuri ca acolo să se ţină studiul de carte, la care puteau participa Maria, Ingrid, Malle şi alte persoane interesate. După câteva luni, Maria şi Malle s-au botezat, iar în vara următoare s-a botezat şi Ingrid. La scurt timp după aceea s-a botezat şi soţul lui Malle, iar sora lui Malle s-a botezat în iarna următoare. Membrii acestei mici grupe din Tootsi prosperă din punct de vedere spiritual. Ei sunt recunoscători că prin intermediul tractului Ştiri ale Regatului nr. 35 adevărul a ajuns şi în sătuleţul lor şi că astfel Iehova i-a binecuvântat, ca răspuns la numeroasele lor rugăciuni.

În ultimele două decenii, lucrarea Regatului a dat rezultate bune şi a adus multă bucurie, întrucât mulţi oameni cu inima sinceră au venit la organizaţia lui Iehova. Însă unde urmau să se întrunească toţi aceşti oameni care iubesc dreptatea pentru a i se închina adevăratului Dumnezeu şi pentru a fi învăţaţi de El?

ESTE NEVOIE URGENT DE SĂLI ALE REGATULUI!

Primul loc de închinare construit de fraţi a fost în Räpina, în sudul Estoniei. Fraţii s-au întrunit aici mulţi ani. Era limpede însă că eforturile depuse pe plan local pentru construirea de săli ale Regatului nu puteau ţine pasul cu creşterea rapidă a numărului de vestitori. Biroul de Proiectare din Finlanda a venit în ajutorul fraţilor, proiectând săli ale Regatului şi clădiri de birouri pentru ţările baltice. Cât de bucuroşi au fost fraţii din Estonia în 1993, când a fost construită prima Sală a Regatului în Maardu. În scurt timp au fost construite multe alte săli.

În prezent, în Estonia există 33 de săli ale Regatului, în care ţin întruniri 53 de congregaţii. Fraţii sunt bucuroşi că au şi două săli de congrese, una în Tallinn, iar cealaltă în Tartu. Ambele au fost finalizate în 1998.

Alexandra Olesyuk, o soră de mulţi ani la adevăr, îşi aminteşte: „Cu toţii ne-am dorit foarte mult să construim o sală a Regatului în Tartu. Aşa că, atunci când ni s-a cerut să mergem să curăţăm terenul pe care urma să fie construită sala, am fost prima care a răspuns invitaţiei, deşi aveam 79 de ani! Am curăţat şi am mutat unele lucruri. Ori de câte ori treceam cu autobuzul pe lângă Sala Regatului, plângeam de bucurie. Am plâns şi când sala a fost terminată“.

UN NOU BIROU DE TRADUCERE

Întrucât numărul de vestitori creştea cu rapiditate, era nevoie de clădiri mai mari care să satisfacă necesităţile ţării şi, mai ales, ale echipei de traducere. Fraţii au găsit o clădire de apartamente nefinisată în Tallinn, pe strada Herzeni (în prezent, Puhangu), la numărul 77, care părea potrivită. Însă clădirea necesita lucrări ample de amenajare.

Filiala din Finlanda a furnizat planuri arhitecturale, materiale, fonduri şi forţă de muncă pentru acest proiect, care ar fi fost aproape imposibil de realizat fără ajutorul acesteia. De exemplu, la vremea aceea, în Estonia materialele de construcţie fie nu erau disponibile, fie nu erau de calitate. În plus, la început, puţini fraţi locali aveau pregătirea necesară pentru lucrările care trebuiau realizate. Totuşi, treptat, fraţii locali au fost instruiţi şi ajutaţi să capete mai multă experienţă. Prima parte din complexul de birouri a fost terminată în februarie 1994. În acel an, un Comitet al Ţării (format din Toomas Edur, Reino Kesk şi Lembit Reile) a fost numit să slujească în ţările baltice, sub supravegherea Filialei din Finlanda. Deoarece era nevoie de mai mult spaţiu, au fost construite extensii în 1997 şi în 1999.

Compania de apă, care la vremea aceea ocupa clădirea de alături, şi-a exprimat admiraţia pentru modul în care era amenajată grădina Betelului. Ca urmare, în schimbul unui preţ redus la apă, fraţii au ajutat compania să-şi amenajeze grădina, gardul şi sistemul de iluminat. După terminarea lucrărilor, clădirea acesteia semăna foarte mult cu cea a Betelului. Mai târziu, compania le-a vândut fraţilor clădirea la un preţ convenabil. În prezent, acestui spaţiu i se dă o bună utilizare. Aici se află studioul de înregistrări, unde se produc drame pentru congrese şi DVD-uri, inclusiv în limbajul semnelor. De asemenea, o parte a clădirii a fost reamenajată pentru Şcoala de Organizare Teocratică.

CONGRESE INTERNAŢIONALE LA TALLINN

Fraţii şi surorile din Estonia au fost foarte încântaţi când au aflat că urmau să fie gazdele congreselor internaţionale „Mesagerii păcii divine“, ţinute în 1996. La Tallinn s-au organizat două congrese, unul pentru delegaţii de limbă estonă, celălalt pentru cei de limbă rusă, la care au participat şi fraţi din Letonia şi Lituania. Au fost invitaţi şi delegaţi din alte 15 ţări. Cele două programe de congres s-au ţinut în luna august şi au durat trei zile. Cinci membri ai Corpului de Guvernare — fraţii Barber, Henschel, Jaracz, Schroeder şi Sydlik — i-au întărit pe fraţi prin cuvântările lor încurajatoare. Asistenţa maximă a fost de 11 311 persoane, iar numărul celor care s-au botezat a fost de 501.

Aceste congrese au depus o mărturie frumoasă şi au fost foarte mediatizate. Reportajele au inclus un interviu de zece minute în cadrul unui talk-show televizat. Proprietarul unui post de radio a difuzat un program în care Martorii erau lăudaţi pentru că erau „oameni [foarte] buni“.

Iubirea frăţească şi căldura delegaţilor au fost evidente la finalul fiecărui congres şi când aceştia şi-au luat rămas-bun. Închinătorii adevăraţi ai lui Iehova îşi făceau cu mâna, fluturau batiste şi plângeau de bucurie, exprimându-şi astfel cele mai profunde sentimente. După rugăciunea de încheiere, toţi cei din auditoriu au aplaudat îndelung, arătându-şi adânca recunoştinţă pentru generozitatea şi iubirea Tatălui nostru ceresc, Iehova. Acele congrese rămân o piatră de hotar în istoria Martorilor lui Iehova din Estonia.

ESTONIA ARE DIN NOU FILIALĂ

Între 1926 şi 1940 a existat un birou de filială la Tallinn. Apoi, începând din 1994, în Estonia a funcţionat un birou al ţării sub supravegherea Filialei din Finlanda. S-au realizat multe lucruri, iar numeroşi fraţi se întrebau cât timp va mai trece până când Estonia va avea din nou propria filială. Răspunsul a venit la 1 martie 1999, când Corpul de Guvernare i-a numit pe Toomas Edur, Reino Kesk (acum slujeşte în Republica Democratică Congo), Lembit Reile şi Tommi Kauko să slujească în Comitetul Filialei din Estonia. În prezent, la filială slujesc aproximativ 50 de persoane, care lucrează în folosul celor 4 300 de slujitori loiali şi zeloşi ai lui Iehova din Estonia.

PRIVIM CU ÎNCREDERE SPRE VIITOR

Ce le rezervă viitorul slujitorilor lui Iehova din Estonia? Iehova n-a încetat niciodată să-i îndrume şi să-i întărească pe cei care îi sunt loiali. Într-adevăr, fraţii şi surorile din Estonia care şi-au păstrat integritatea în timpul persecuţiilor naziste şi sovietice au simţit puterea lui Iehova într-un mod unic, de neuitat. Împreună cu fraţii şi surorile lor de pretutindeni, ei sunt bucuroşi că măreţul nume al lui Iehova a fost proclamat şi sfinţit până în cele mai îndepărtate colţuri ale republicilor fostei Uniuni Sovietice (Mal. 1:11).

Totodată, în Estonia mai există mulţi oameni umili şi sinceri care doresc să înveţe despre adevăratul Dumnezeu. Libertatea religioasă din prezent le permite Martorilor lui Iehova să proclame mai mult ca oricând vestea bună despre Regatul lui Iehova!

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 172]

„Niciodată nu mi-au lipsit lucrurile cu adevărat importante“

[Text generic pe pagina 204]

„Era bine când mă trimiteau la izolare“

[Chenarul de la pagina 168]

Estonia — prezentare generală

Teritoriul.

Estonia este o ţară cu o densitate mică a populaţiei, frumuseţea ei naturală nefiind alterată de om. Această ţară cu păduri înalte şi dese are peste 1 400 de lacuri, aproximativ 7 000 de cursuri de apă, precum şi mlaştini nelocuite. O zecime din teritoriul Estoniei este alcătuit din mai mult de 1 500 de insule. Cea mai mare parte a ţării este şes, aflat la mai puţin de 50 de metri deasupra nivelului mării. În sud-estul ţării sunt peisaje frumoase, relieful având aspect vălurit.

Populaţia.

Din punct de vedere etnic, 68 la sută dintre locuitori sunt estonieni, 26 la sută ruşi, restul fiind ucraineni, bieloruşi şi finlandezi. Din punct de vedere religios, aici există luterani, ortodocşi, alte confesiuni creştine, precum şi musulmani şi mozaici. O mare parte a populaţiei fie nu aparţine unei religii, fie nu şi-a declarat apartenenţa religioasă.

Limba.

Limba oficială a ţării este estona. Ea face parte din aceeaşi familie cu finlandeza şi maghiara. Vorbitorii de limbă rusă constituie mai mult de un sfert din populaţia Estoniei.

Alimentaţia.

Leib (pâinea neagră) şi cartofii sunt alimente de bază, la fel ca dovleacul murat, salata de sfeclă şi varza murată. Câteva dintre mâncărurile tradiţionale sunt sült (piftia de viţel), rosolje (heringul cu sfeclă), supa de bureţi, peştele şi carnea afumată. Între deserturi se numără cozonacul împletit, cu nucă şi stafide, numit kringel, şi clătitele.

Clima.

Verile sunt răcoroase, iar iernile blânde. Vara, cea mai lungă zi a anului are peste 19 ore, în timp ce iarna, cea mai scurtă zi are numai şase ore. Deşi vara pe coasta sud-vestică sunt temperaturi mediteraneene plăcute, iarna temperaturile coboară uneori până la minus 20 de grade Celsius.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 183, 184]

„Eram ca o familie“

ADOLF KOSE

ANUL NAŞTERII 1920

ANUL BOTEZULUI 1944

ANUL DECESULUI 2004

DATE PERSONALE Între anii 1951 şi 1956 a stat într-un lagăr din Siberia. A organizat lucrarea de predicare din ţările baltice şi din nord-vestul Uniunii Sovietice.

◼ ADOLF îşi aminteşte: „În 1950 am fost arestat şi trimis într-un lagăr de muncă din Inta, Siberia. Un an şi jumătate n-am ştiut nimic despre soţia mea şi cele două fiice ale noastre, care fuseseră deportate în altă parte, în Siberia.

Exista o unitate deosebită între fraţi. Eram ca o familie. Împărţeam între noi atât hrana spirituală, cât şi hrana fizică.

După ce ne-am întors în Estonia, ne-am confruntat cu multe încercări. Cum puteam să luăm legătura cu «mama», organizaţia noastră? Cum urma să păstrăm unitatea în mijlocul fraţilor? Şi cum aveam să continuăm lucrarea de predicare?

Am vrut să învăţ limba finlandeză ca să pot comunica mai bine cu fraţii curieri. Uşor de zis, dar greu de făcut pentru că nu se găseau nici cărţi de gramatică, nici dicţionare.

În ce priveşte lucrarea de tipărire, era ilegal să deţii o maşină de scris neînregistrată, ca să nu mai vorbim de echipamente pentru tipărit! Cine producea literatură interzisă risca o pedeapsă de şapte ani de închisoare. Era greu şi pentru că nu puteam găsi nimic din ce aveam nevoie pentru a tipări. După numeroase încercări în care am folosit ce am avut la îndemână, am reuşit în cele din urmă să găsesc o metodă de tipărire. Mai întâi, am făcut o maşină de tipărit (fotografia de jos). Apoi am pregătit o pânză impregnată cu ceară, pe care am scris textul la maşină. Astfel pe suprafaţa pânzei s-a imprimat forma literelor. Am tipărit primele publicaţii cu o cerneală obţinută dintr-un amestec de funingine şi gudron. În timpul tipăririi, cerneala preparată de noi trebuia să treacă prin orificiile pânzei impregnate cu ceară şi să se imprime pe hârtia de dedesubt. Acest proces era complicat, consuma timp şi dăuna sănătăţii, întrucât vaporii proveniţi de la cerneală şi de la celelalte substanţe chimice erau periculoşi. În plus, camerele nu puteau fi aerisite, deoarece ferestrele erau bine închise şi acoperite pentru ca lucrarea să rămână secretă“.

Când a trecut prin dificultăţi, Adolf a urmat fără teamă îndrumările organizaţiei, convins fiind că Iehova avea să ofere răspuns la momentul potrivit. El i-a slujit lui Iehova fără şovăire şi cu aceeaşi credinţă până la moartea sa, survenită în 2004.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 186]

Scrisoare adresată lui Stalin

La 1 iunie 1949, plini de curaj, fraţii cu răspundere din Estonia au trimis două scrisori oficialităţilor de la Moscova. Una dintre ele îi era adresată lui Iosif Stalin, iar cealaltă lui Nicolai Şvernik, preşedintele Prezidiului Sovietului Suprem.

În aceste scrisori, fraţii cereau ca Martorii lui Iehova care fuseseră arestaţi să fie eliberaţi imediat şi ca persecutarea lor să înceteze. De asemenea, scrisorile conţineau un avertisment plin de forţă, făcând o comparaţie cu faraonul Egiptului antic care nu le-a permis israeliţilor să-i slujească lui Iehova în libertate (Ex. 5:1–4). Fraţii au afirmat cu mult curaj: „Organizaţia lui Iehova Dumnezeu . . . trebuie lăsată să predice nestingherită vestea bună despre Regatul lui Iehova tuturor locuitorilor Uniunii Sovietice. În caz contrar, Iehova va distruge complet Uniunea Sovietică şi Partidul Comunist“.

Adolf Kose îşi aminteşte: „Ne-am dat seama că era un mesaj foarte îndrăzneţ. N-am expediat din Tallinn scrisorile pentru că riscam să fim descoperiţi. De aceea am mers la Leningrad (Sankt Petersburg) şi le-am expediat de acolo“.

Nu se ştie dacă Stalin a citit sau nu scrisoarea, dar în mod sigur ea a reţinut atenţia. În timpul interogatoriilor, fraţilor li se arăta o copie a scrisorii, care conţinea următoarea notă: „Această organizaţie trebuie eliminată!“. La scurt timp după aceea, mai mulţi fraţi au fost arestaţi, iar persecuţia s-a intensificat. Scrisoarea trimisă lui Şvernik, pe care fusese pusă ştampila guvernului, a fost găsită în arhivele naţionale.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 189]

KGB-ul şi organizaţia noastră

La sfârşitul anilor ’40, poliţia secretă a făcut tot posibilul să afle cum erau organizaţi Martorii lui Iehova. Ca să obţină informaţii pentru KGB, unii indivizi au pretins că sunt interesaţi de adevăr. Schema de mai jos, găsită la Arhivele Statului din Tallinn, arată că agenţii KGB erau foarte bine informaţi. Ea conţine numele fraţilor din Comitetul pentru Serviciu, numele celor care supravegheau lucrarea din marile oraşe ale Estoniei, precum şi numele celor care se ocupau de tipărire.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 191]

Împotrivitorii n-au reuşit să o reducă la tăcere

ELLA TOOM

ANUL NAŞTERII 1926

ANUL BOTEZULUI 1946

DATE PERSONALE A fost condamnată la 13 ani de închisoare, dar a fost eliberată după cinci ani şi şase luni.

◼ „AUTORITĂŢILE m-au trimis trei zile la izolare, povesteşte Ella, ca să nu mai vorbesc despre guvernul lui Dumnezeu şi să nu mai cred în acest guvern. Un ofiţer a strigat: «Vom face tot posibilul ca în Estonia să nu-şi mai amintească nimeni de numele Iehova! Tu vei merge într-un lagăr, iar ceilalţi în Siberia!». Apoi, în bătaie de joc, a spus: «Unde este Iehova al tău?». N-am vrut să-mi trădez fraţii. Este mai bine să stai în lagăr şi să rămâi prieten cu Dumnezeu decât să mergi acasă şi să pierzi prietenia lui. Deşi eram în lagăr, întotdeauna m-am simţit liberă. Am avut tot timpul sentimentul că Iehova a permis să fiu dusă acolo ca să predic într-un teritoriu nou.

Într-unul din lagăre îmi făcusem obiceiul să ies în fiecare zi la plimbare cu o persoană interesată. Într-o zi însă am hotărât să nu ieşim. Mai târziu am aflat că, în acea zi, câţiva fanatici religioşi plănuiseră să mă înece în râu din cauză că predicam.“ Împotrivitorii n-au reuşit să o reducă la tăcere pe Ella. Ea îi slujeşte şi în prezent cu fidelitate lui Iehova ca pionieră regulară.c

[Notă de subsol]

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 193, 194]

„Iehova, facă-se voia ta!“

LEMBIT TOOM

ANUL NAŞTERII 1924

ANUL BOTEZULUI 1944

DATE PERSONALE A fost în Estonia în timpul ocupaţiei germane, iar între anii 1951 şi 1956 într-un lagăr de muncă din Siberia.

◼ LEMBIT a fost unul dintre numeroşii tineri Martori ai lui Iehova care au refuzat să se înroleze în armata germană şi care au fost nevoiţi să se ascundă. Într-o noapte, nişte poliţişti au făcut o razie la ferma unde stătea Lembit. Primiseră o plângere în legătură cu un bărbat suspect care se ascundea acolo. Îmbrăcat până la brâu, Lembit şi-a ascuns imediat patul şi s-a furişat în spaţiul dintre podeaua casei şi sol. De acolo putea să audă zgomotul făcut de bocancii ofiţerilor care păşeau chiar deasupra capului său.

Un poliţist şi-a îndreptat pistolul spre capul proprietarului fermei şi a strigat: „Cineva se ascunde în casa asta. Pe unde se poate ajunge sub podea?“. Bărbatul n-a răspuns nimic.

„Dacă cel care se ascunde acolo nu iese afară, o să aruncăm o grenadă sub podea!“, a ţipat poliţistul.

Apoi Lembit a văzut lumina lanternei în timp ce poliţiştii încercau să dea de el. Tot ce a putut să facă în acel moment a fost să se roage: „Iehova, facă-se voia ta!“.

Lembit îşi aminteşte: „Presiunea psihică pe care am simţit-o în acele momente a fost aproape insuportabilă. M-am târât într-un alt loc de sub podea şi eram pe punctul de a ieşi afară“.

Apoi însă s-a liniştit şi s-a întins, iar după câteva minute extrem de tensionate, poliţiştii au plecat. Lembit a mai stat ascuns cam o oră pentru a fi sigur că poliţiştii nu se întorc. Înainte de ivirea zorilor, el a plecat de la acea fermă în căutarea altei ascunzători.

Când trupele sovietice au preluat controlul asupra Estoniei, Lembit a trecut prin alte încercări. „Am primit o condamnare de 10 ani în lagărul Norilsk (Siberia), aflat la 8 000 de kilometri distanţă de Estonia. Am muncit din greu la o carieră din care se extrăgea nichel. Condiţiile de viaţă din lagăr erau sub orice critică, iar munca mă epuiza. În nordul Uniunii Sovietice, deasupra Cercului Polar de Nord, iernile sunt grele. Temperatura coboară uneori până la minus 30 de grade Celsius sau chiar mai mult. Iarna, două luni nici nu răsare soarele.“

După cinci ani în care a muncit ca un sclav, Lembit a fost eliberat. În 1957 s-a căsătorit cu Ella Kikas. De-a lungul anilor, el a lucrat şi la traducerea şi tipărirea publicaţiilor. Lembit este cunoscut ca un bătrân de congregaţie plin de căldură şi de empatie, gata oricând să-i încurajeze cu un verset pe fraţii săi de credinţă.d

[Notă de subsol]

[Legenda fotografiei]

Lembit şi Ella Toom

[Chenarul/Fotografia de la pagina 199]

„Este mama ta“

KARIN REILE

ANUL NAŞTERII 1950

ANUL BOTEZULUI 1965

DATE PERSONALE S-a născut în închisoare. A fost luată de lângă mama ei şi a fost crescută de bunica ei.

◼ KARIN relatează: „M-am născut în perioada în care mama mea, Maimu Sild (ulterior Trell), se afla în închisoare din cauza activităţii ei politice. Întrucât eram plăpândă, iar în celulă era foarte frig, am făcut dublă pneumonie. Dar am supravieţuit cu ajutorul unei alte deţinute, Laine Prööm, care, mai târziu, a aflat adevărul.

În acele vremuri, mulţi copii născuţi în închisori erau trimişi la orfelinatele din Uniunea Sovietică, ca să piardă legătura cu părinţii lor. Din fericire, eu am fost încredinţată bunicii mele. Mama a fost trimisă într-un lagăr din Mordvinia, unde a întâlnit-o pe Ella Toom, o soră curajoasă. Mama a acceptat adevărul şi s-a botezat în acel lagăr.

În următorii cinci ani am fost crescută de bunica. Într-o zi, pe neaşteptate, în faţa casei noastre a apărut o doamnă pe care n-o cunoşteam. «Este mama ta», mi-a spus bunica. Am fost foarte tulburată şi mi-au trebuit câţiva ani ca să-mi revin“. Din fericire, atât Karin, cât şi bunica ei au acceptat adevărul.

Mai târziu, Karin a învăţat limba engleză şi a lucrat la traducerea publicaţiilor noastre. S-a căsătorit cu Lembit Reile, iar în prezent slujesc împreună la Filiala din Estonia.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 201]

Numele divin în Biblia în estonă

Încă din 1686, Scripturile greceşti au fost traduse într-un dialect vorbit în sudul Estoniei, iar în 1715 au fost traduse în dialectul vorbit în nord. Întreaga Biblie, numită Piibli Ramat, a fost publicată în 1739, devenind astfel accesibilă şi oamenilor de rând. Este demn de remarcat că această Biblie folosea numele divin, Iehova, de fiecare dată când el apărea în Scripturile ebraice. Acest obicei a continuat şi în secolele următoare. O ediţie din 1988 a Bibliei în estonă foloseşte numele divin de 6 867 de ori în Scripturile ebraice. Drept urmare, mulţi estonieni ştiu că numele lui Dumnezeu este Iehova.

În 3 iulie 2009, la congresul de district al Martorilor lui Iehova ţinut la Tartu (Estonia) a avut loc un eveniment memorabil. Cu această ocazie, Guy Pierce, membru al Corpului de Guvernare, a lansat Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în estonă.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 202]

Cărţi făcute manual

HELMI LEEK

ANUL NAŞTERII 1908

ANUL BOTEZULUI 1945

ANUL DECESULUI 1998

DATE PERSONALE A fost arestată şi deportată în Siberia.

◼ ÎNTRUCÂT era Martoră a lui Iehova, Helmi a fost arestată şi deportată în Siberia. Acolo şi-a confecţionat o geantă mică pentru carneţelul ei de notiţe. Pe ea a brodat versetul încurajator din Romani 8:35, unde se spune: „Cine ne va separa de iubirea lui Cristos? Necazul sau strâmtorarea sau persecuţia sau foamea sau goliciunea sau pericolul sau sabia?“.

Helmi a găsit câteva bucăţi de hârtie de ambalaj din care şi-a făcut o carte. În ea a scris unele idei încurajatoare din Biblie. Întrucât nu aveau la dispoziţie multe publicaţii tipărite, numeroşi fraţi au copiat de mână cărţi întregi.

După ce s-a întors din Siberia, Helmi le-a spus autorităţilor: „Vă sunt recunoscătoare că m-aţi trimis să văd superbii munţi din Siberia. N-aş fi avut niciodată bani să călătoresc atât de departe!“.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 209, 210]

A dovedit spirit de sacrificiu

FANNY HIETALA

ANUL NAŞTERII 1900

ANUL BOTEZULUI 1925

ANUL DECESULUI 1995

DATE PERSONALE În 1930 s-a mutat în Estonia, a slujit ca pionieră şi a adoptat o fetiţă Martoră orfană.

◼ FANNY s-a botezat în 1925 în Finlanda şi după doi ani a început serviciul cu timp integral. La un congres ţinut la Helsinki, ea l-a cunoscut pe William Dey, care slujea ca supraveghetor al Biroului pentru Nordul Europei. Deşi nu vorbea finlandeza, fratele Dey a rostit de mai multe ori cuvântul „Estonia“. Fanny a dedus că el o încuraja să se mute unde era nevoie de mai mulţi vestitori. Astfel, în 1930, ea s-a mutat în Estonia împreună cu alţi pionieri. În următorii ani, Fanny şi-a folosit din plin bicicleta pentru a predica vestea bună în mai multe regiuni din Estonia, inclusiv pe insula Saaremaa.

Deşi n-a fost căsătorită niciodată, Fanny a adoptat o fetiţă orfană, pe nume Ester. Mai întâi, mama ei, apoi tatăl ei, care era Martor, au murit înainte ca Ester să împlinească opt ani. Fanny a crescut-o cu multă iubire, iar, când s-a făcut mare, Ester a îmbrăţişat adevărul.

După instalarea regimului comunist, când a început persecuţia, Fanny ar fi putut să se mute înapoi în Finlanda. Însă ea a dovedit spirit de sacrificiu rămânând alături de un mic grup de fraţi locali. Din cauza deciziei de a rămâne, ea a trebuit să suporte multe dificultăţi şi condiţii grele de viaţă. Însă, pentru că era cetăţean finlandez, n-a fost deportată în Siberia.

În anii ’50, Fanny a fost curier, aducând microfilme şi corespondenţă din Finlanda în Estonia. Ea era cunoscută pentru curajul şi prudenţa ei. Deşi a trecut prin câteva situaţii foarte tensionate, n-a fost prinsă niciodată. De exemplu, odată a mers într-un parc din Leningrad (Sankt Petersburg) ca să ia un pachet cu microfilme de la un curier din Finlanda. După aceea, Fanny trebuia să dea imediat mai departe pachetul la doi fraţi din Estonia. Însă fraţii estonieni au observat că erau urmăriţi de poliţia secretă şi au încercat să se îndepărteze pentru a nu fi văzuţi de Fanny. Dar atât ea, cât şi fratele din Finlanda au mers chiar în direcţia fraţilor din Estonia. Dacă Fanny i-ar fi salutat şi ar fi încercat să le dea pachetul, poliţia secretă ar fi aflat cine era omul de legătură al fraţilor estonieni. În mod surprinzător, Fanny a trecut pe lângă ei ca şi cum nu i-ar fi cunoscut. De fapt, ea nici nu-i văzuse, deşi îi cunoştea foarte bine pe amândoi! Ca urmare, poliţia secretă n-a aflat niciodată cine erau curierii, iar, după aceea, pachetul a ajuns în siguranţă la destinaţie. Datorită ajutorului dat de Fanny, fraţii din Estonia au avut tot timpul hrană spirituală. Din fericire, poliţia secretă n-a interceptat niciun transport de microfilme.

Această soră plină de căldură i-a slujit cu fidelitate lui Iehova 70 de ani. Ea a rămas în Estonia şi a murit la vârsta de 95 de ani.

[Legenda fotografiei]

În 1966, în timp ce slujea în calitate de curier în Leningrad

[Chenarul/Fotografia de la pagina 213]

Ţinta calomniilor

Isus le-a spus discipolilor săi: „Fericiţi sunteţi voi când oamenii vă batjocoresc şi vă persecută şi, minţind, spun tot felul de lucruri rele împotriva voastră din cauza mea!“ (Mat. 5:11). În armonie cu aceste cuvinte ale Stăpânului lor, Martorii lui Iehova sunt deseori ţinta unor calomnii pline de răutate. Martorii au fost acuzaţi în mod fals că sunt o organizaţie politică implicată în activităţi subversive şi spionaj. Îndeosebi la sfârşitul anilor ’50 şi la începutul anilor ’60, în ziare se spunea că lucrarea noastră este condusă de guvernul Statelor Unite şi că de pe urma noastră profită capitalişti americani bogaţi.

După ce în 1964 a refuzat să efectueze serviciul militar, Silver Silliksaar a fost acuzat de trădare şi a fost trimis la închisoare. Apoi, în toate cinematografele din Estonia a rulat un film de scurt metraj despre procesul său. Filmul conţinea şi elemente de propagandă comunistă, prezentate cu multă aroganţă. Mulţi fraţi care au refuzat să efectueze serviciul militar au primit condamnări între doi şi trei ani. Jüri Schönberg, Taavi Kuusk, şi Artur Mikit au fost fiecare închişi de două ori. Fratele Mikit a stat la închisoare în total cinci ani şi jumătate.

[Legenda fotografiei]

Silver Silliksaar la procesul intentat pentru credinţa sa

[Chenarul de la pagina 226]

Şcoala de Serviciu Teocratic în perioada interdicţiei

În perioada interdicţiei, fraţii nu ştiau niciodată cât timp vor avea literatură biblică sau chiar Biblia. De aceea, pe lângă faptul că ascundeau publicaţiile în diferite locuri, ei încercau să memoreze cât mai multe versete biblice.

De obicei, la reuniuni se analizau şi se învăţau versete. Cu aceste ocazii, unii fraţi foloseau cartonaşe ca ajutoare pentru memorie. Pe o parte a cartonaşului era scris un capitol şi un verset dintr-o carte biblică, de exemplu Matei 24:14, o întrebare sau un nume din Biblie. Pe cealaltă parte, era scris versetul biblic sau răspunsul la întrebare.

La întruniri, fraţii foloseau orice publicaţie biblică pe care o aveau la îndemână. De exemplu, Şcoala de Serviciu Teocratic consta din cursuri săptămânale, teme pentru acasă, teste orale şi chiar examene. Din trei în trei luni se făcea o recapitulare, iar primăvara se dădea un examen final.

Un cursant îşi aminteşte: „Una dintre temele săptămânale era să memorăm cinci versete biblice, pe care trebuia să le spunem la următoarea întrunire. Îmi amintesc examenul final din 1988. Pe unul dintre cartonaşele de la examen scria: «Reproduceţi din memorie 100 de versete biblice». Deşi poate părea ciudat, toţi sperau să extragă acel cartonaş. Acele teme ne-au ajutat cel mai mult în lucrarea de predicare, pentru că rareori puteam folosi Biblia în văzul tuturor“. În sfârşit, în 1990, congregaţiile din Estonia au avut bucuria să poată ţine Şcoala de Serviciu Teocratic aşa cum o ţin fraţii din întreaga lume.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 236, 237]

„Lucrarea de predicare ne umplea de bucurie“

Iată ce au spus câţiva misionari despre repartiţia lor în Estonia:

Markku şi Sirpa Kettula: „Teritoriul în care am fost repartizaţi nu fusese parcurs practic niciodată. Lucrarea de predicare era extraordinară deoarece oamenii manifestau mult interes faţă de Biblie. Când am ajuns în Pärnu, am găsit în jur de 30 de vestitori. Acum sunt trei congregaţii“.

Vesa şi Leena-Maria Edvik: „Rafturile magazinelor erau aproape goale. De aceea, în loc să meargă la cumpărături, oamenii aveau timp să poarte discuţii despre Biblie. Deseori, când depuneam mărturie pe străzi, oamenii stăteau la rând să primească literatură biblică!“.

Esa şi Jaael Nissinen: „Poţi învăţa o mulţime de lucruri de la alţii. A fost un privilegiu să-i cunoaştem pe mulţi dintre cei care au rămas fideli în cele mai grele încercări“.

Anne şi Ilkka Leinonen: „Zi de zi, săptămână de săptămână, teritoriu după teritoriu, întâlneam oameni care nu auziseră niciodată mesajul Bibliei. Am lucrat din zori până seara târziu şi ne-am bucurat să vedem cu ochii noştri creşterea rapidă. Nu ne venea să credem că, la sfârşitul secolului al XX-lea, suntem privilegiaţi să asistăm la o asemenea creştere. Nu vom uita niciodată anii aceia de început“.

Richard şi Rachel Irgens: „Oamenii erau foarte ospitalieri, iar lucrarea de predicare ne umplea de bucurie. Am predicat în satele din apropierea lacului Peipus. Niciodată nu trebuia să ne luăm de mâncare deoarece oamenii ne invitau la masă. Am observat că instrucţiunile lui Isus din Matei 10:9, 10 sunt valabile chiar şi în zilele noastre. Cât timp am stat în Estonia am învăţat că este necesar să ne concentrăm asupra lucrurilor mai importante şi să nu ne lăsăm distraşi de lucrurile mai puţin importante“.

[Legendele fotografiilor]

Markku şi Sirpa Kettula

Vesa şi Leena-Maria Edvik

Anne şi Ilkka Leinonen

Esa şi Jaael Nissinen

Richard şi Rachel Irgens

[Tabelul/Fotografiile de la paginile 244, 245]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Estonia

1920

1923 Martin Kose se întoarce în Estonia ca să predice.

1926 Se deschide la Tallinn un birou de filială.

Sosesc colportori străini pentru a ajuta la predicare.

1928 Se ţine primul congres la biroul de filială.

1930

1933 Este înregistrată Watch Tower Bible and Tract Society.

1940

1940 Fraţii estonieni la ultimul congres ţinut în libertate, după care au urmat 50 de ani de interdicţie.

1948 Unii Martori sunt trimişi în închisori şi lagăre din Uniunea Sovietică.

1949 Martorii îi trimit lui Stalin scrisori de protest.

1950

1951 Aproape 300 de Martori şi numeroase rude ale lor sunt deportaţi în Siberia.

1953 Moare Stalin; începe eliberarea din închisori a Martorilor.

1960

1970

1972 Se înfiinţează prima congregaţie de limbă rusă.

1980

1990

1991 Se deschide la Tartu un birou de traducere.

Martorii lui Iehova primesc libertate religioasă.

Se ţine la Tallinn primul congres din Uniunea Sovietică.

1992 Sosesc primii misionari de la Galaad.

1993 Se construieşte prima Sală a Regatului din Estonia.

1994 Se deschide la Tallinn un birou de traducere.

1998 Se construiesc săli de congrese în Tallinn şi în Tartu.

1999 Estonia redevine filială.

2000

2000 Se ţin cursurile primei clase a Şcolii de Organizare Teocratică.

2009 Se lansează Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi în estonă.

2010

[Graficul/Fotografia de la pagina 246]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Numărul de vestitori

Numărul de pionieri

4 000

2 000

1990 2000 2010

[Hărţile de la pagina 169]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

FINLANDA

HELSINKI

Golful Finic

RUSIA

St. Petersburg

LETONIA

RIGA

ESTONIA

TALLINN

Narva

Maardu

Tapa

Vormsi

Pärnu

Lacul Võrtsjärv

Tartu

Räpina

Võru

Hiiumaa

Saaremaa

Golful Riga

Lacul Peipus

Lacul Pskov

[Fotografii pe toată pagina 162]

[Legenda fotografiei de la pagina 165]

Hugo şi Martin Kose

[Legenda fotografiei de la pagina 166]

Albert West

[Legenda fotografiei de la pagina 167]

Alexander şi Hilda Brydson, în anii ’30

[Legenda fotografiei de la pagina 167]

Primul birou de filială a funcţionat în această clădire

[Legenda fotografiei de la pagina 170]

Jenny Felt şi Irja Mäkelä, primii pionieri din Finlanda

[Legenda fotografiei de la pagina 174]

În 1932, Filiala din Tallinn s-a mutat pe strada Suur Tartu, la numărul 72

[Legenda fotografiei de la pagina 175]

Kaarlo Harteva ţinând un discurs la radio

[Legenda fotografiilor de la pagina 177]

John North şi „carul“ său

[Legenda fotografiei de la pagina 178]

Nikolai Tuiman

[Legenda fotografiei de la pagina 179]

Poliţia a confiscat mari cantităţi de literatură

[Legenda fotografiei de la pagina 181]

Ultimul congres ţinut în libertate în 1940, înainte să înceapă dominaţia sovietică

[Legenda fotografiilor de la pagina 188]

Fraţii Kruus, Talberg, Indus şi Toom alcătuiau Comitetul pentru Serviciu

[Legenda fotografiei de la pagina 200]

Maimu şi Lembit Trell, în 1957

[Legenda fotografiei de la pagina 212]

Ene şi sora ei, Corinna

[Legenda fotografiei de la pagina 218]

Nunta lui Heimar şi Elvi Tuiman — un congres care a durat două zile

[Legenda fotografiei de la pagina 227]

Toomas şi Elizabeth Edur

[Legenda fotografiilor de la paginile 228, 229]

Congrese memorabile

Primirea delegaţilor la Congresul de District „Limba curată“, ţinut în 1990 la Helsinki (Finlanda)

Congresul de District „Iubitorii libertăţii“, ţinut în 1991 la Tallinn (Estonia)

[Legenda fotografiei de la pagina 238]

Congresul internaţional ţinut în 1992 la Sankt Petersburg (Rusia)

[Legenda fotografiei de la pagina 241]

Lauri şi Jelena Nordling

[Legenda fotografiei de la pagina 243]

Reino şi Lesli Kesk

[Legenda fotografiei de la pagina 247]

Yuri şi Viktor

[Legenda fotografiilor de la pagina 251]

Sala Regatului din Maardu şi Sala de Congrese din Tartu

[Legenda fotografiilor de la pagina 254]

Filiala din Estonia

Comitetul Filialei, de la stânga la dreapta: Tommi Kauko, Toomas Edur şi Lembit Reile