Papua Noua Guinee

ÎN TRECUTUL îndepărtat, pe parcursul unei lungi perioade, numeroase triburi au migrat spre sud prin Asia în căutarea unor noi ţinuturi. Navigând spre sud-est au găsit Noua Guinee, o insulă tropicală stâncoasă, a doua ca mărime din lume.a Au străbătut toată coasta, a cărei climă era caldă şi umedă şi s-au stabilit pe terenuri mlăştinoase întinse, în jungle dese, precum şi pe insulele risipite din apropiere. Unii au populat ţinuturile muntoase cu climă temperată, unde erau văi largi şi soluri fertile.

Populaţia nu forma un grup naţional unit, ci era alcătuită din peste o mie de triburi mici, care adesea se războiau. Acestea aveau obiceiuri şi porturi diferite şi vorbeau peste 800 de limbi. Majoritatea triburilor trăiau în enclave bine apărate, rupte de restul lumii. Mulţi localnici credeau că dincolo de orizont exista un tărâm al demonilor şi al strămoşilor, care le influenţau viaţa în bine sau în rău. Preocuparea principală a insularilor era să îmbuneze acele spirite.

Locuitorii insulelor se deosebeau foarte mult şi în ce priveşte înfăţişarea, însă aveau o trăsătură comună. În 1526, în timpul unei vizite, exploratorul portughez Jorge de Meneses a remarcat această caracteristică şi a pus insulei numele Ilhas dos Papuas, care înseamnă „ţara oamenilor cu părul creţ“. Navigatorul spaniol Ynigo Ortiz de Retes a considerat că insularii semănau cu locuitorii Guineei (Africa de Vest) şi a numit insula Nueva Guinea, sau Noua Guinee.

În secolul al XIX-lea, puterile europene au împărţit insula în trei teritorii. Olandezii, care au venit primii, au revendicat jumătatea vestică a insulei, ce aparţine în prezent Indoneziei. Britanicii şi germanii au împărţit jumătatea estică în Noua Guinee Britanică, aflată la sud (ulterior, Papua) şi Noua Guinee Germană, aflată la nord (ulterior, Noua Guinee). După Primul Război Mondial, aceste două teritorii au ajuns sub controlul Australiei. În cele din urmă, în 1975, Papua şi Noua Guinee s-au unit, formând statul independent Papua Noua Guinee.b

În prezent, Papua Noua Guinee este încă departe de lumea civilizată. Unii locuitori trăiesc în oraşe moderne, unde există clădiri dotate cu echipamente de înaltă tehnologie. Totuşi, patru din cinci locuitori trăiesc în sate mici, izolate, în care viaţa a rămas aproape neschimbată de sute de ani. În aceste locuri a fi bogat înseamnă a avea mulţi porci, preţul de mireasă este o practică actuală, spiritismul este larg răspândit, iar loialitatea faţă de clan este o datorie sfântă.

Însă, în ultimele decenii, această ţară a contrastelor a fost martora unei transformări mult mai importante, care a influenţat în bine viaţa multor oameni sinceri din toate grupurile etnice. Este vorba despre o transformare de natură spirituală care a avut loc în urma studierii şi aplicării adevărurilor din Cuvântul lui Dumnezeu, Biblia (Rom. 12:2).

PRIMII PREDICATORI AI VEŞTII BUNE

Adevărul Bibliei a ajuns în Papua Noua Guinee în 1932, când un pionier britanic pe nume Peck, care călătorea spre Malaya (în prezent Malaysia), s-a oprit şi a rămas aici câteva săptămâni. Întrucât nu voia să-i scape nicio ocazie, Peck le-a predicat localnicilor. Înainte de a pleca în repartiţia sa, el a distribuit sute de publicaţii biblice.

Trei ani mai târziu, şapte pionieri aflaţi la bordul ketch-ului Lightbearer s-au oprit în Port Moresby ca să repare motorul ambarcaţiunii. În luna petrecută pe insulă au predicat cu zel în tot oraşul şi în împrejurimile acestuia. Unul dintre ei, Frank Dewar, un neozeelandez curajos, a străbătut 50 de kilometri spre interiorul insulei şi le-a distribuit localnicilor publicaţii biblice.

Câteva dintre acele publicaţii au ajuns în mâinile lui Heni Heni Nioki, un vraci din tribul koiari. Seminţele adevărului semănate în inima lui n-au dat imediat roade, ci au aşteptat ca Martorii lui Iehova să se întoarcă şi să le ude (1 Cor. 3:6).

La sfârşitul anilor ’30, alt pionier a făcut o lungă călătorie de predicare. Itinerariul lui a cuprins oraşele mai mari ale ţării, precum şi insulele New Britain, New Ireland şi Bougainville. El a distribuit multă literatură biblică. Însă, înainte ca alţii să poată continua lucrarea începută de el, întreaga regiune s-a cufundat în haosul celui de-al Doilea Război Mondial.

AU PREDICAT ÎN „SATUL CEL MARE“

După 12 ani, la 22 septembrie 1951, un australian înalt a sosit cu avionul în Port Moresby, unde căldura şi umiditatea erau insuportabile. Tom Kitto, un Martor în vârstă de 47 de ani, a dat curs unei cereri prin care se solicitau voluntari pentru începerea lucrării de predicare în insulele din Pacific. După şase săptămâni a sosit şi soţia lui, Rowena. Teritoriul repartizat lor cuprindea toată Papua Noua Guinee.

În scurt timp, familia Kitto a descoperit că majoritatea locuitorilor de origine europeană din Port Moresby erau indiferenţi la mesajul despre Regat. Într-o zi însă, l-au întâlnit pe Geoff Bucknell, un australian care abandonase adevărul în tinereţe. Geoff a fost de acord să studieze şi, mai târziu, atât el, cât şi soţia sa, Irene, au devenit Martori fideli.

Apoi, Tom şi Rowena s-au dus la Hanuabada, denumire care în motu, limba locală, înseamnă „Satul cel Mare“. Întinzându-se până dincolo de portul Port Moresby, satul cuprindea sute de case construite pe stâlpi, legate între ele prin pasarele lungi, de lemn, care porneau dinspre plajă. „Oamenii se strângeau în jurul nostru ca să audă vestea bună“, a scris Rowena. „Erau atât de multe persoane interesate, încât ne întorceam în fiecare seară să conducem studii biblice. În două luni am lipsit doar de două ori.“ Tom a adăugat: „Speranţa învierii şi a vieţii pe un pământ paradiziac le-a plăcut foarte mult acestor oameni. Când misionarii creştinătăţii şi un poliţist local le-au interzis să studieze, niciunul dintre ei n-a cedat. Adevărul prinsese rădăcini adânci în inima lor“.

Printre cei care au luat poziţie de partea adevărului s-au numărat Raho şi Konio Rakatani, Oda Sioni, Geua Nioki şi soţul ei, Heni Heni, care primise cu 16 ani mai înainte câteva publicaţii lăsate de echipajul ambarcaţiunii Lightbearer. Nu după mult timp, acasă la Heni Heni se întruneau cu regularitate 30 de persoane interesate. „Bărbaţii stăteau într-o parte a camerei, iar femeile în cealaltă“, îşi aminteşte fratele Oda Sioni, care pe atunci era copil. „Femeile purtau fuste din iarbă, fără să-şi acopere bustul, şi îşi duceau copilaşii în traiste făcute din fire colorate, pe care le agăţau de grinzile camerei. După ce îşi alăptau bebeluşii, îi puneau în traiste şi îi legănau încetişor ca să adoarmă.“

Tom Kitto conducea acele întruniri cu ajutorul unui translator. Evident, lucrurile n-au mers întotdeauna ca pe roate. „La o întrunire, translator a fost Badu Heni, fratele lui Heni Heni“, povesteşte Don Fielder, care a venit în Papua Noua Guinee în 1953. „La început s-ar fi zis că totul merge bine, întrucât Badu traducea cuvintele lui Tom şi chiar îi imita gesturile. Badu a mărturisit abia mai târziu că n-a înţeles nicio iotă din ce spunea Tom. El nu făcuse altceva decât să repete adevărurile pe care le cunoştea şi să imite gesturile lui Tom ca să lase impresia că totul era în regulă.“ În pofida acelor dificultăţi, grupul a crescut repede şi, după puţin timp, tot în Hanuabada s-a format al doilea grup, care se întrunea în casa lui Raho Rakatani.

‘VINO SĂ-I ÎNVEŢI PE OAMENII MEI!’

La începutul anului 1952, Bobogi Naiori, şeful tribului koiari, un vraci renumit, l-a vizitat pe Heni Heni — un wantok al său, adică pe cineva din tribul său — şi a asistat la o întrunire ţinută în casa acestuia. Impresionat de ceea ce a văzut şi a auzit, Bobogi i-a spus mai târziu lui Tom Kitto: „Te rog, vino să-i înveţi adevărul pe oamenii mei!“.

La puţin timp după aceea, Tom şi Rowena mergeau cu maşina lor, o camionetă veche, pe drumuri pline de noroi până la locuinţa lui Bobogi, în Haima, un sătuc aflat la aproape 25 de kilometri nord de Port Moresby. Tom le predica sătenilor adunaţi acolo, iar Bobogi le traducea. Drept urmare, aproape 30 de oameni au început să studieze Biblia.

Mai târziu, în aceeaşi lună, grupul format în Haima a construit o sală mică pentru întrunirile creştine. „Sala avea o structură simplă de lemn, acoperiş de paie şi pereţi înalţi până la brâu, din fibră de bambus împletită“, îşi aminteşte Elsie Horsburgh, care mai târziu a asistat la întrunirile ţinute acolo. „Înăuntru erau scaune de lemn, o lampă cu gaz şi o tablă mică.“ Această construcţie simplă a fost prima Sală a Regatului din Papua Noua Guinee.

Apoi, Bobogi a vrut ca şi alţi membri ai tribului său, care locuiau în munţii din apropiere, să audă vestea bună. Aşa că a pornit împreună cu Tom pe un drum de munte mărginit de prăpăstii spre platoul Sogeri. Nu după mult timp studiau cu peste 90 de persoane din trei sate.

Această activitate nu a trecut neobservată de autorităţi. La Ioadabu, un funcţionar guvernamental a dat buzna într-un loc de închinare, cerând să i se spună cine îi autorizase pe Martorii lui Iehova să le predea localnicilor din Biblie. Mai multe persoane interesate au fost interogate de poliţie în legătură cu lucrarea noastră. Unii pastori din sat, precum şi unii proprietari de plantaţii chiar i-au ameninţat pe fraţi că vor recurge la violenţă.

Supuşi la astfel de presiuni, unii dintre cei interesaţi au renunţat. Totuşi, un grup mic a continuat să facă progrese. În 1954, 13 persoane care studiaseră Biblia au fost botezate în râul Laloki, la Haima, aceştia fiind primii localnici care s-au botezat ca Martori ai lui Iehova. Bobogi, unul dintre ei, a spus: „Chiar dacă toţi membrii tribului koiari ar renunţa, eu n-am să renunţ, fiindcă ştiu că acesta este adevărul!“. Respectându-şi promisiunea, Bobogi şi-a păstrat integritatea slujind cu fidelitate ca bătrân în congregaţia Haima până la moartea lui, în 1974.

ÎNTRUNIRI MEMORABILE

În iulie 1955, John Cutforth, un misionar canadian care slujea în Australia, a venit în Port Moresby. El a fost primul supraveghetor de circumscripţie din Papua Noua Guinee. Lui John i-au plăcut de la început peisajele de la tropice, oamenii umili de aici şi modul lor de viaţă. Nici nu bănuia că urma să slujească în această ţară mai bine de 35 de ani.

John a adus filmul Societatea lumii noi în acţiune, un documentar care îndrepta atenţia spre munca organizatorică şi spre congresele Martorilor lui Iehova. Pe parcursul vizitei sale de trei săptămâni, el a prezentat filmul de 14 ori pentru mai multe grupuri, care numărau de la câteva sute la aproape 2 000 de persoane. Vizionarea acestuia a avut un impact puternic asupra localnicilor, dintre care mulţi nu mai văzuseră niciun film până atunci.

Vizita lui John a culminat cu un congres de circumscripţie de o zi, care s-a ţinut la Haima. Iată ce îşi aminteşte Tom Kitto: „Când li s-a cerut candidaţilor la botez să se ridice, . . . 70 de persoane s-au ridicat în picioare! Inima ni s-a umplut de recunoştinţă când i-am văzut pe cei 40 de fraţi şi pe cele 30 de surori stând pe malul râului din junglă, gata să-şi simbolizeze dedicarea la Iehova“.

În anul următor, fraţii au hotărât să organizeze al doilea congres de circumscripţie la Haima. Bobogi, şeful satului, a fost numit să supravegheze construirea locului de întrunire şi pregătirea hranei pentru cei care aveau să vină. Cu trei zile înaintea congresului, noul supraveghetor de circumscripţie, John (Ted) Sewell, care venise din Australia, s-a întâlnit cu Bobogi pentru a discuta despre pregătiri.

„Ce-aţi construit?“, a întrebat Ted, trecând direct la subiect.

„Deocamdată nimic“, a răspuns Bobogi.

„Dar azi e joi, Bobogi, iar congresul va fi duminică!“, a exclamat Ted.

„Nicio problemă, frate, vom face totul sâmbătă!“, a răspuns Bobogi.

Ted a fost şocat şi s-a întors în Port Moresby convins că acel congres avea să fie un dezastru în ce priveşte organizarea.

În acea duminică, Ted a condus cu inima strânsă până la Haima, gândindu-se la ce se întâmplase între timp acolo. Când a ajuns, nu i-a venit să-şi creadă ochilor! Sub un copac falnic era un podium solid de lemn, în faţa căruia se întindea un teren mare ce fusese curăţat. Mai departe, erau nişte gropi în care erau puse pietre încinse. Pe acestea se frigeau purcei, canguri mici, căprioare, porumbei, peşti, igname şi cartofi dulci. Pe un foc deschis, ibricele de ceai dădeau în clocot. O mulţime de oameni bucuroşi stăteau de vorbă în jurul unor mese, aflate sub un acoperiş făcut din materiale strânse din pădure. Acolo, în mijlocul mulţimii, Bobogi stătea liniştit, privind la ce se întâmpla în jurul său. Ted era uluit!

„Bobogi, unde ai învăţat să faci toate astea?“, l-a întrebat el dintr-o răsuflare.

„O, am văzut totul în filmul pe care ni l-a arătat anul trecut John Cutforth“, a răspuns Bobogi.

La acel congres au asistat peste 400 de persoane din opt grupuri etnice, iar 73 dintre ele s-au botezat. Mai târziu, acel congres a fost numit „congresul lui Bobogi“.

PREDICAREA CU AJUTORUL IMAGINILOR

În 1957, John Cutforth s-a stabilit în Papua Noua Guinee şi a început lucrarea itinerantă. Încă de la prima sa vizită, John se gândise mult care ar fi cea mai bună metodă de a le predica localnicilor, dintre care puţini ştiau să scrie şi să citească. Acum era gata să-şi pună în aplicare ideile.

Când vorbea în faţa unei congregaţii sau a unui grup izolat, John scria mai întâi pe o tablă numele său şi al translatorului său. Apoi, arătând spre cer, întreba auditoriul: „Dumnezeu, nume?“. În partea de sus a tablei, el scria răspunsul lor, „Iehova“, precum şi „Psalmul 83:18“. Dedesubt, în stânga, scria „Lumea veche“ şi făcea câteva desene foarte simple ce reprezentau doi oameni luptându-se, o faţă care plânge şi un mormânt, apoi scria „Romani 5:12“. În dreapta, scria „Lumea nouă“ şi desena doi oameni strângându-şi mâinile, o faţă care zâmbeşte şi un mormânt tăiat, apoi scria „Revelaţia 21:4“. După aceea ţinea o cuvântare entuziastă în care explica acele desene. Apoi invita persoane din auditoriu să vină pe rând la tablă şi să repete prezentarea făcută de el. După ce înţelegeau ce li se predase, el îi ruga să copieze desenele pe o foaie de hârtie şi să le folosească în lucrarea de predicare.

„Predica ilustrată nr. 1“, cum a fost intitulată ea, a impulsionat lucrarea de predicare din Papua Noua Guinee şi a fost urmată la puţin timp după aceea de alte predici ilustrate. „Am petrecut multe ore să copiem pe nişte caiete aceste predici. Fiecare elev a primit un caiet pe care îl folosea ca să le predice altora“, a spus Lena Davison, care a slujit 47 de ani în această ţară. Copiii îşi făceau singuri cărţi cu desene şi le colorau. Erau foarte mândri de ele.

O metodă de predare asemănătoare a fost folosită la întruniri. „Desenele pe tablă erau des folosite la întrunirile publice şi la studiul Turnului de veghe, fiind un ajutor preţios pentru cei care nu ştiau să citească“, a spus Joyce Willis, o pionieră din Canada, care a slujit peste 40 de ani în Papua Noua Guinee. Predici ilustrate, realizate pe pânză, erau folosite ca ajutoare în predare şi la congrese. „Aceste picturi mari erau foarte apreciate şi ajutau auditoriul să-şi întipărească în minte învăţăturile fundamentale“, a scris Mike Fisher, care a slujit în lucrarea itinerantă în Papua Noua Guinee. „Multe dintre aceste picturi au ajuns să decoreze casele unor vestitori izolaţi, care erau încântaţi să le depună mărturie oaspeţilor cu ajutorul lor.“

Decenii mai târziu, când numărul celor care ştiau să scrie şi să citească a crescut şi când literatura cu ilustraţii a fost disponibilă pe scară largă, s-a renunţat la predicile ilustrate.

LUCRAREA DE PREDICARE SE EXTINDE

La sfârşitul anilor ’50, mai mulţi australieni zeloşi s-au mutat în Papua Noua Guinee, dornici să predice vestea bună. În plus, mulţi oameni care au învăţat adevărul în Port Moresby au dus mesajul despre Regat în satele lor. Astfel, vestea bună s-a răspândit cu rapiditate în toată ţara.

În 1957, David Walker, un frate australian în vârstă de 26 de ani, care locuia în Port Moresby, a auzit că în satul Manu Manu din apropiere şi în provincia Gabadi oamenii manifestau interes pentru adevăr. David a renunţat la slujba sa, a început pionieratul special şi a predicat un an în acea regiune, mergând tot timpul singur în lucrare. Ulterior, alţi vestitori au continuat lucrarea începută de el, iar, în prezent, în Manu Manu există o congregaţie şi o Sală a Regatului.

În aceeaşi perioadă, în timp ce predica în piaţa Koki din Port Moresby, Don Fielder a întâlnit mai mulţi pescari care au manifestat interes faţă de adevăr. Aceştia erau din Hula, un sat de coastă, aflat la circa 100 de kilometri spre est. Pentru a-i ajuta pe ei şi familiile lor să progreseze, Don împreună cu Athol (Dap) Robson, precum şi câteva persoane interesate din Hula, s-au îmbarcat pe noul catamaran de opt metri al lui Don cu destinaţia Hula. Ei au rămas acolo trei zile, formând o mică grupă de studiu.

La puţin timp după aceea, Don s-a mutat în Hula ca pionier special, luându-le cu el pe Shirley, soţia lui, şi pe Debbie, fiica lor de doi ani. „Am construit o colibă mică şi am început să predicăm în cele cinci sate din zonă“, povesteşte Don. „Aceasta a însemnat să mergem pe jos, dus-întors, în jur de 12 kilometri în fiecare zi. Ne simţeam epuizaţi pe plan fizic, dar învioraţi pe plan spiritual, deoarece am iniţiat multe studii biblice şi, în scurtă vreme, ni s-au alăturat în lucrare opt vestitori noi.“

Lucrarea desfăşurată de Don şi Shirley a stârnit furia pastorului local al Bisericii Unite, care a făcut presiuni asupra proprietarului terenului ca să le ceară să-şi mute coliba în altă parte. „Când au aflat despre aceasta, oamenii dintr-un sat vecin s-au supărat foarte tare pentru că nu voiau să plecăm“, a spus Don. „Aproximativ 20 dintre ei ne-au ajutat să mutăm coliba, cu tot cu fundaţie, pe un teren care aparţinea de satul lor.“

Furios, pastorul n-a renunţat uşor. A făcut presiuni pentru ca autorităţile din Port Moresby să le interzică soţilor Fielder să-şi aşeze coliba într-un alt loc din acea provincie. Don relatează: „În loc să ne părăsim repartiţia, l-am rugat pe Alf Green, un tâmplar priceput, să folosească lemnul de la colibă pentru a construi o cameră mică pe catamaranul nostru. Apoi ne-am ancorat ambarcaţiunea în solul mlăştinos al unei păduri de mangrove, aproape de gura de vărsare a unui râu din vecinătate. Acolo, în mijlocul roiurilor de ţânţari şi al crocodililor care stăteau la pândă, am locuit şi am făcut pionierat în următorii doi ani şi jumătate“. Când s-a născut Vicki, a doua fiică a lor, soţii Fielder s-au întors în Port Moresby. Mai târziu, ei au început lucrarea itinerantă, iar Don a slujit în Comitetul Filialei.

AUD ŞI ALŢII VESTEA BUNĂ

Cam în aceeaşi perioadă, în Port Moresby, Lance şi Daphne Gosson au început să studieze cu câţiva tineri veniţi din Kerema, un sat de coastă aflat la aproximativ 225 de kilometri vest de Port Moresby. Când tinerii au mers acasă în concediu, Lance Gosson şi Jim Chambliss au hotărât să le facă o vizită de două săptămâni pentru a duce vestea bună în Kerema.

Lance a scris: „Tot satul s-a adunat să ne asculte. În timp ce vorbeam, pastorul de la Societatea Misionară Londoneză a intrat pe neaşteptate, s-a năpustit asupra translatorului nostru şi, înainte să intervină sătenii, i-a dat câţiva pumni. A spus cu hotărâre că localnicii n-aveau nevoie de noi şi ne-a poruncit să plecăm de pe teritoriul «lui». Noi am răspuns că aceia care doreau să ne asculte puteau să vină cu noi în celălalt capăt al satului, în timp ce restul sătenilor puteau să rămână cu el. Tot satul ne-a urmat.

A doua zi dimineaţă, am mers la comisarul districtual pentru a-i spune ce se întâmplase. Pe drum am întâlnit o femeie foarte bolnavă. Ne-am oferit s-o ducem la spital, însă ei îi era frică. Abia după ce am dus multă muncă de lămurire cu ea a fost de acord să ne însoţească. După ce am lăsat-o în grija unui medic, ne-am dus la comisarul districtual, care n-a fost deloc încântat să ne vadă. De fapt, ne-a acuzat plin de furie că îi învăţam pe oameni să nu accepte îngrijiri medicale. Însă, chiar în clipa aceea a intrat medicul cu care vorbiserăm la spital şi a auzit acuzaţia lui. El i-a spus comisarului că tocmai convinseserăm o femeie bolnavă să meargă la spital pentru tratament. Ca să îndrepte lucrurile, comisarul şi-a cerut imediat scuze. Ne-a zis că puţin mai înainte fusese vizitat de preotul catolic, care i-a spus lucruri neadevărate despre convingerile noastre. Apoi a pus doi poliţişti înarmaţi să ne apere în caz că mai apăreau probleme. A fost ceva cu totul neobişnuit ca la studiile noastre biblice să fim păziţi de poliţişti înarmaţi cu puşti.“

La scurt timp după aceea, doi tineri australieni, Jim Smith şi Lionel Dingle, au fost repartizaţi la Kerema ca pionieri speciali. S-au apucat imediat de treabă, învăţând limba locală, tairuma. „După ce rosteam fiecare cuvânt în limba motu, elevii noştri ne spuneau corespondentul în tairuma, iar noi îl scriam“, explică Jim. „Astfel am alcătuit un mic dicţionar şi am memorat o introducere biblică simplă. Localnicii erau uimiţi să ne audă vorbind în limba lor, întrucât niciun alt alb din provincie nu făcea lucrul acesta. După trei luni conduceam întrunirile săptămânale în limba tairuma pe ambele maluri ale golfului Kerema.“

Mai târziu, Glenn Finlay, un alt tânăr australian, tot pionier, i-a înlocuit pe Jim şi pe Lionel. El a predicat singur în Kerema un an şi jumătate. Iată ce a spus Glenn: „A fost o perioadă grea pentru mine şi uneori mă întrebam dacă nu cumva munca mea era în zadar. Însă, după aceea, am avut o experienţă emoţionantă, care m-a ajutat să văd altfel lucrurile.

Unul dintre cei cu care studiam Biblia era un brutar în vârstă din sat, pe nume Hevoko. Nu ştia să scrie şi să citească, iar după mai multe luni reuşise să reţină doar câteva adevăruri fundamentale. Mă întrebam dacă avea vreun rost să-l învăţ adevărul. Apoi, într-o dimineaţă, când mă apropiam de locuinţa lui, am auzit o voce şi m-am oprit să ascult. Era Hevoko. El se ruga cu glas tare, mulţumindu-i din toată inima lui Iehova că-l învăţase adevărul despre numele şi Regatul său. Rugăciunea lui sinceră mi-a amintit că Iehova se uită la inima omului, nu la capacităţile sale intelectuale. El îi cunoaşte pe toţi cei care îl iubesc“ (Ioan 6:44).

CULTUL CARGOULUI, O NOUĂ PROVOCARE

În 1960, alţi doi pionieri speciali din Australia, Stephen Blundy şi Allen Hosking, s-au mutat în Savaiviri, un sat aflat la aproximativ 50 de kilometri est de Kerema. După ce au locuit trei luni într-un cort, Stephen şi Allen s-au mutat într-o casă mică, făcută din materiale adunate din pădure, aflată pe o plantaţie de cocotieri şi înconjurată de o mlaştină mare.

Satul Savaiviri era renumit pentru cultul cargoului. Care era originea acestui cult? În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, localnicii s-au minunat de multitudinea bogăţiilor, sau a mărfurilor, aduse de soldaţii străini cu cargourile. Când războiul s-a terminat, soldaţii şi-au strâns lucrurile şi au plecat. Unii săteni s-au gândit că, întrucât cargourile veniseră dinspre orizont — unde credeau ei că se află lumea spiritelor —, în mod sigur acestea fuseseră trimise de strămoşii lor, dar ajunseseră în mâinile soldaţilor. Pentru a informa spiritele despre nevoile lor, sătenii au simulat antrenamente militare şi au construit cheiuri rezistente ca să fie pregătiţi pentru măreaţa zi în care avea să vină o mulţime de cargouri.

Nu după mult timp, Stephen şi Allen studiau cu aproximativ 250 de membri ai cultului cargoului, inclusiv cu liderul acestuia, precum şi cu o parte din „cei doisprezece apostoli“ ai săi. „Mulţi dintre aceşti oameni au acceptat adevărul“, spune Stephen. „Mai târziu, agentul de poliţie din sat ne-a spus chiar că lucrarea de predicare a contribuit mult la desfiinţarea cultului cargoului din Savaiviri.“

PRODUCEREA LITERATURII BIBLICE

Primii pionieri au înţeles repede cât de important era ca literatura biblică să fie tradusă în limbile locale. Dar cum puteau ei să furnizeze literatură în 820 de limbi?

În 1954, Tom Kitto a făcut primul pas, luând măsuri ca fraţii locali să traducă un capitol din cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“c în limba motu, vorbită în Port Moresby. Peste două sute de exemplare şapirografiate ale acelui capitol, intitulat „Un pământ nou“, au fost distribuite sub formă de broşură, spre încântarea multor vorbitori de limbă motu.

Pe măsură ce lucrarea se extindea în noi zone, pionierii munceau din greu pentru a traduce literatură în alte limbi locale. Iată ce spune Jim Smith: „Mi-am notat cuvinte şi expresii noi şi, cu mare greutate, am alcătuit un dicţionar al limbii tairuma. În plus, am făcut câteva însemnări cu privire la gramatica acestei limbi, pe care le-am folosit pentru a traduce articole de studiu din Turnul de veghe. Deseori munceam până noaptea târziu, scriind la maşină articolele traduse, iar apoi distribuiam foile scrise persoanelor care asistau la întruniri. Ulterior am tradus în tairuma un tract şi o broşură. Acele prime publicaţii i-au ajutat pe mulţi oameni din Kerema să înveţe adevărul.

Alte publicaţii au fost traduse în hula şi toaripi. Întrucât li s-a părut imposibil să tipărească literatură în fiecare limbă, fraţii s-au concentrat asupra a două limbi folosite în comerţ, şi anume hiri motu şi tok pisin. Hiri motu, o formă simplificată a limbii motu, era vorbită de mulţi oameni de-a lungul coastei papuaşe. „Am făcut mari eforturi să îmbunătăţim forma scrisă a acestei limbi“, spune Don Fielder. „Într-adevăr, Turnul de veghe şi alte publicaţii ale noastre au contribuit mult la dezvoltarea formei actuale a limbii.“ Limba tok pisin, un amestec de engleză, germană, kuanua şi alte limbi, este larg răspândită în ţinuturile muntoase, în regiunile de coastă şi în insulele din nordul ţării. Însă cum a început lucrarea de predicare în acel teritoriu variat?

VESTEA BUNĂ SE RĂSPÂNDEŞTE ÎN NORD

În iunie 1956, Ken şi Rosina Frame, un cuplu de pionieri proaspăt căsătoriţi, au fost primii Martori care s-au mutat în New Ireland, o insulă din arhipelagul Bismarck, aflat în nord-estul statului Papua Noua Guinee. Ken, care era contabil, lucra pentru o mare companie comercială din Kavieng, principalul oraş al insulei. El povesteşte: „Înainte de a pleca din Sydney, am fost sfătuiţi ca, mai întâi, să le permitem oamenilor să ne cunoască şi, abia după aceea, să le predicăm deschis. Rosina era o croitoreasă bună şi în scurtă vreme a avut o mulţime de cliente. Le-am depus mărturie informală şi, nu după mult timp, s-a format o mică grupă de persoane interesate, care se întruneau în mod discret o dată pe săptămână la noi acasă.

După un an şi jumătate, John Cutforth, supraveghetorul de circumscripţie, ne-a făcut o vizită şi ne-a întrebat dacă putea să prezinte filmul Fericirea Societăţii lumii noi. Am vorbit cu proprietarul cinematografului din oraş, iar el a fost de acord să ruleze gratuit filmul despre lucrarea pe care o efectuam în mod voluntar. Se pare că angajaţii săi le-au spus şi altora despre acest film. Când am sosit la cinematograf, la uşă era o mulţime de oameni şi am avut nevoie de ajutorul poliţiei ca să putem intra. Filmul a fost vizionat de peste 230 de oameni, fără a-i număra pe cei care s-au uitat de afară prin ferestrele deschise. După aceea, am predicat fără nicio reţinere“.

În iulie 1957 s-a format o congregaţie în Rabaul (New Britain), un frumos oraş-port aflat între doi vulcani activi. Congregaţia din Rabaul se întrunea în curtea din spate a unei case închiriate de nişte pionieri speciali. „În fiecare seară, peste 100 de persoane veneau să studieze Biblia“, spune un pionier pe nume Norm Sharein. „Îi împărţeam în grupuri de circa 20 şi studiam cu ei sub copaci, la lumina lămpii.“

Când congregaţia a găzduit primul congres de circumscripţie, pe o plajă din apropiere s-au botezat şapte persoane. La scurt timp după aceea, cinci dintre ele au început pionieratul. Dar unde puteau sluji cel mai bine? Răspunsul Filialei din Australia a fost: în Madang!

În Madang, oraş situat pe coasta nord-estică a ţării, „ogoarele“ erau gata pentru seceriş (Ioan 4:35). De fapt, micul grup de vestitori din oraş făceau cu greu faţă numărului mare de persoane interesate. Matthew Pope, un pionier din Canada, a venit împreună cu familia sa şi a cumpărat o casă, a cărei curte avea în spate câteva căsuţe de lemn. Astfel, aici au putut fi trimişi şi alţi pionieri.

Au sosit opt pionieri din Rabaul, care au predicat în toată provincia Madang. Unul dintre ei, Tamul Marung, a făcut rost de o bicicletă şi a călătorit cu un vas de cabotaj până la Basken, satul său natal, situat la 48 de kilometri nord de Madang. După ce a predicat în Basken, s-a întors cu bicicleta la Madang, depunând mărturie pe drum. Apoi a revenit în Basken, a pus bazele unei congregaţii şi a făcut pionierat încă 25 de ani. În acest timp s-a căsătorit şi a avut copii. Mai târziu, fiica lui şi nepoata fratelui său mai mare au slujit la Betel.

În aceeaşi perioadă, în Madang, John şi Lena Davison l-au întâlnit pe Kalip Kanai, un învăţător din Talidig, un sătuc aflat între Basken şi Madang. Nu după mult timp, John şi Lena călătoreau până la Talidig pentru a studia cu Kalip şi cu rudele sale. Acest lucru l-a înfuriat pe inspectorul şcolar, care era catolic. El a cerut poliţiei să-i dea afară din locuinţele lor pe Kalip şi pe rudele acestuia. Fără să se descurajeze, grupul s-a mutat la Bagildig, un sat din apropiere, unde, cu timpul, s-a format o congregaţie înfloritoare. Mai târziu, ei au construit o Sală a Regatului spaţioasă care a fost folosită pentru congrese. În prezent, în provincia Madang sunt şapte congregaţii şi două grupe.

În timp ce lucrarea progresa frumos în Madang, Jim Baird şi John şi Magdalen Endor făceau şi ei progrese în Lae, un oraş mare de coastă, aflat la circa 210 kilometri spre sud-est. „Studiam aproape în fiecare seară cu grupuri mari la noi acasă. În şase luni, zece dintre cei cu care am studiat Biblia ni s-au alăturat în lucrare“, îşi aminteşte John. Mai târziu, în acelaşi an, peste 1 200 de persoane s-au întrunit pentru a viziona filmul Societatea lumii noi în acţiune într-un cinematograf din Lae. Mulţi dintre cei prezenţi erau muncitori sezonieri. Când au plecat, aceştia au dus vestea bună în satele lor îndepărtate din zona de munte.

Mai departe de Lae, alţi câţiva vestitori devotaţi făceau şi ei o lucrare bună. În localitatea Wau, Jack Arifeae, un bărbat voinic cu faţa rotundă, plin de zel în serviciul lui Iehova, pusese bazele unei congregaţii înfloritoare, care se întrunea în casa lui. Aproape 30 de persoane din tribul kukukuku, odinioară canibali de temut, studiau şi ei Biblia şi progresau frumos pe plan spiritual.

În acelaşi timp, în localitatea învecinată Bulolo, predicarea efectuată cu zel de Wally şi Joy Busbridge a stârnit furia societăţii misionare New Tribes Mission, care considera că regiunea aceea era teritoriul ei. În urma presiunilor exercitate de New Tribes Mission, patronul lui Wally i-a dat acestuia un ultimatum: „Ori renunţi la religia ta, ori îţi găseşti altă slujbă!“. Wally şi Joy s-au mutat în Lae şi au continuat să predice. Ulterior, ei au început serviciul cu timp integral şi au petrecut mai mulţi ani în lucrarea itinerantă.

Vestea bună a ajuns în Popondetta, un orăşel aflat la sud-est de Lae, prin intermediul lui Jerome şi al Laviniei Hotota, care se întorseseră din Port Moresby în provincia lor natală. Jerome era un om de acţiune, care avea putere de convingere când folosea Scripturile, în timp ce Lavinia era o femeie bună la inimă, care arăta un interes sincer faţă de alţii. Ei au început să depună mărturie şi, aşa cum era de aşteptat, episcopul anglican, însoţit de un grup mare de enoriaşi, a venit la ei acasă cerându-le să nu mai predice. Însă Jerome şi Lavinia nu s-au lăsat intimidaţi. Au continuat să predice şi au înfiinţat o congregaţie mică, dar zeloasă.

În 1963, vestea bună ajunsese în Wewak, oraş aflat pe cea mai îndepărtată coastă din nordul statului Papua Noua Guinee. Karl Teynor şi Otto Eberhardt, doi constructori germani, lucrau ziua pe şantierul spitalului din Wewak, iar seara şi la sfârşit de săptămână studiau cu peste 100 de persoane interesate. Lucrarea de predicare efectuată de ei l-a înfuriat pe preotul catolic local care, ajutat de o gloată, a aruncat în mare motocicletele celor doi fraţi. Unul dintre complicii preotului, conducătorul mai multor sate, avea un fiu care, mai târziu, a devenit Martor. Impresionat de progresele făcute de fiul său, acest om şi-a schimbat atitudinea şi le-a permis Martorilor să predice în satele pe care le conducea.

SE ÎNFIINŢEAZĂ UN BIROU DE FILIALĂ

În timp ce clericii se străduiau să-i ţină sub control pe Martori, pe care îi considerau o „problemă“, fraţii au făcut demersuri în vederea ‘stabilirii legale a veştii bune’ la cel mai înalt nivel (Filip. 1:7). Drept urmare, la 25 mai 1960, Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie, o persoană juridică folosită de Martorii lui Iehova din multe ţări, a fost recunoscută oficial de guvern. Aceasta le-a permis fraţilor să obţină de la stat terenuri pe care să construiască Săli ale Regatului şi alte clădiri necesare pentru susţinerea lucrării Regatului.

Mai târziu, în acelaşi an, Watch Tower Society a înfiinţat un birou de filială şi în Papua Noua Guinee. John Cutforth a fost numit serv de filială. Dar, având în vedere că existau puţine spaţii de închiriat, unde avea să funcţioneze acest birou?

Venirea unui nou cuplu, Jim şi Florence Dobbins, a oferit răspunsul la această întrebare. În timpul celui de-al Doilea Război Mondial, Jim lucrase în cadrul Marinei Americane, la baza militară din Papua Noua Guinee. Mai târziu, el şi Florence au acceptat adevărul şi au hotărât să-şi extindă serviciul. Jim povesteşte: „În 1958, un frate din Port Moresby ne-a vizitat acasă, în Ohio, şi ne-a arătat nişte diapozitive cu imagini din Papua Noua Guinee. După un timp, am găsit un diapozitiv pe care fratele îl lăsase la noi din greşeală. Pe el era una dintre cele mai frumoase imagini pe care le văzusem vreodată. «Să i-l trimitem prin poştă», a spus soţia mea. Dar eu i-am răspuns: «N-ar fi mai bine să i-l ducem noi?»“.

După un an, Jim şi Florence, împreună cu fiicele lor Sherry şi Deborah, s-au mutat într-o casă mică din ciment, aflată în Six Mile, o suburbie a oraşului Port Moresby. La puţin timp după aceea, Jim şi John Cutforth au început să caute un spaţiu pentru biroul de filială.

„Am căutat în tot oraşul un loc pentru biroul de filială, dar n-am găsit nimic“, s-a plâns John.

„Ce zici, n-ar fi bună casa noastră?“, i-a răspuns Jim. „Poţi folosi cele trei camere din faţă, iar eu şi familia mea putem locui în camerele din spate.“

La 1 septembrie 1960, după ce au fost făcute toate demersurile, locuinţa familiei Dobbins a fost înregistrată oficial drept primul sediu al biroului de filială din Papua Noua Guinee.

‘INTERZICEŢI LUCRAREA MARTORILOR!’

Aceste progrese n-au fost pe placul împotrivitorilor noştri. Începând din 1960, bisericile creştinătăţii împreună cu Returned Services League (RSL) — o ligă a veteranilor — şi cu mass-media locală au dus o campanie denigratoare la adresa Martorilor lui Iehova pentru ca lucrarea lor să fie interzisă.

Situaţia s-a înrăutăţit când o broşură care explica poziţia noastră cu privire la transfuziile de sânge le-a fost oferită unor medici, clerici şi oficialităţi guvernamentale. Cum era de aşteptat, prima reacţie a venit din partea clerului creştinătăţii. La 30 august 1960, în ziarul South Pacific Post a apărut titlul „Bisericile sunt înfuriate din cauza problemei sângelui“. În articol, conducătorii bisericilor îi acuzau pe Martori că sunt „anticrişti şi duşmani ai Bisericii“.

Au apărut şi alte articole care susţineau că Martorii lui Iehova erau subversivi şi că învăţăturile lor încurajau chiulul de la şcoală, neplătirea impozitelor, cultul cargoului şi chiar o igienă precară. Tot mass-media a lansat acuzaţii false potrivit cărora Martorii profitaseră de faptul că peste puţin timp trebuia să aibă loc o eclipsă de soare pentru a stârni teamă şi pentru „a pune stăpânire pe mintea băştinaşilor neinstruiţi“. Într-un editorial, Martorii chiar erau acuzaţi că „stăteau, mâncau şi lucrau cu oamenii de la ţară“. Ziarul South Pacific Post îi critica deoarece îi învăţau pe localnici că „toţi oamenii sunt egali“ şi afirma că Martorii reprezentau „o ameninţare mai mare decât comunismul“.

În cele din urmă, la 25 martie 1962, RSL le-a cerut autorităţilor coloniale să interzică lucrarea Martorilor. Guvernul australian însă a respins în mod public această cerere. „Anunţul a avut un efect pozitiv“, a spus Don Fielder. „Oamenii fără prejudecăţi din toată ţara şi-au putut da seama că afirmaţiile împotrivitorilor noştri erau doar minciuni.“

PREDICAREA ÎN ŢINUTURILE MUNTOASE

Tot în martie, Tom şi Rowena Kitto au plecat din Port Moresby într-o călătorie epuizantă, care a durat câteva săptămâni. Obiectivul lor era să ducă vestea bună într-un teritoriu nelucrat: ţinuturile muntoase accidentate din Noua Guinee.

Cu 30 de ani înainte, căutătorii de aur australieni, care se aventuraseră în ţinuturile muntoase, au descoperit o comunitate de aproximativ un milion de oameni, complet ruptă de restul lumii. Când i-au văzut pe albi, băştinaşii au fost uimiţi şi au crezut că aceştia erau spiritele strămoşilor lor, care se sculaseră din morţi.

Căutătorii de aur au fost urmaţi la scurt timp de misionarii creştinătăţii. „Când au aflat că venim, misionarii le-au poruncit sătenilor să nu ne asculte“, povesteşte Rowena. „Dar avertismentul lor s-a dovedit a fi o reclamă bună. Curioşi din fire, localnicii ne-au aşteptat cu nerăbdare.“

Tom şi Rowena au deschis un mic magazin în Wabag, localitate aflată la 80 de kilometri nord-vest de oraşul Mount Hagen. Tom povesteşte: „Clericii le-au cerut enoriaşilor să nu cumpere nimic de la noi, să nu ne vândă nimic şi să nu discute cu noi. Chiar au făcut presiuni asupra lor pentru ca ei să ceară rezilierea contractului nostru de închiriere. Însă, cu timpul, sătenii şi-au dat seama că eram diferiţi de ceilalţi albi pe care îi cunoşteau. Ceea ce i-a impresionat cel mai mult a fost că noi eram amabili cu ei. Deseori, erau atât de mişcaţi de gesturile noastre de bunătate, încât le dădeau lacrimile şi ne rugau să rămânem!“.

RĂBDAREA MANIFESTATĂ ÎN PREDICARE DĂ REZULTATE

Începând din 1963, mulţi Martori din alte ţări au venit în ţinuturile muntoase ca să ajute la răspândirea veştii bune. Străbătând încet regiunea, de la est la vest, acei fraţi şi surori au parcurs în cele din urmă întregul teritoriu şi au înfiinţat în multe locuri grupe şi congregaţii.

La Goroka, în provincia Eastern Highlands, o congregaţie mică se întrunea la început într-o locuinţă particulară. Mai târziu, fraţii au construit un loc de întrunire modest folosind materiale strânse din pădure. Apoi, în 1967, au ridicat o frumoasă Sală a Regatului cu 40 de locuri. „Am spus, mai în glumă, mai în serios, că poate până la Armaghedon or să se ocupe toate locurile!“, îşi aminteşte George Coxsen, care a slujit zece ani în acele ţinuturi muntoase. „Cât de mult m-am înşelat! În mai puţin de un an, asistenţa la întruniri era atât de mare, încât a trebuit să mai înfiinţăm o congregaţie!“

Mai spre est, aproape de Kainantu, Norm Sharein studia Biblia cu peste 50 de săteni, care veneau zilnic la coliba lui. Mai târziu, pionierii Berndt şi Erna Andersson s-au ocupat doi ani şi jumătate de acest grup. Erna povesteşte: „Oamenii de aici se spălau foarte rar, se îmbrăcau sumar, nu ştiau carte şi erau cufundaţi în demonism. Totuşi, ajutaţi cu iubire şi cu răbdare, unii dintre ei au reuşit repede să memoreze şi să explice 150 de versete biblice“.

Berndt şi Erna s-au ataşat mult de acest grup. „Când am primit o nouă repartiţie, la Kavieng, femeile s-au adunat în jurul meu plângând, unele chiar jelind!“, povesteşte Erna. „Cu ochii plini de lacrimi, fiecare se apropia şi îmi mângâia faţa şi mâinile. De mai multe ori m-am retras în coliba mea ca să plâng, în timp ce Berndt încerca să le liniştească, dar nimic nu le putea alunga tristeţea. La sfârşit, când am plecat, s-a strâns o mulţime de oameni care au coborât muntele alergând în urma maşinii noastre. Femeile au plâns tot timpul. Şi acum îmi este greu să descriu durerea pe care am simţit-o atunci. Abia aşteptăm să-i revedem pe aceşti oameni dragi în lumea nouă!“ Lucrarea începută de Berndt şi Erna a fost continuată de alţi pionieri, astfel că în Kainantu s-a format o congregaţie frumoasă.

SEMĂNAREA SEMINŢEI REGATULUI DĂ ROADE

La începutul anilor ’70, un mic grup de Martori s-a stabilit la Mount Hagen, aflat la aproximativ 130 de kilometri vest de Goroka. Acest oraş era renumit pentru marele târg care se organiza aici săptămânal şi care atrăgea mii de săteni veniţi de departe. „Am distribuit sute de publicaţii în acest târg“, povesteşte Dorothy Wright, o pionieră curajoasă. Când se întorceau în satele lor, oamenii duceau cu ei mesajul despre Regat, care pătrundea astfel în regiuni îndepărtate, unde vestitorii nu puteau ajunge la acea dată.

Mai târziu, Jim Wright, fiul lui Dorothy, şi Kerry Kay-Smith, partenerul său de pionierat, au fost repartizaţi în Banz, o regiune cu plantaţii de ceai şi de cafea din pitoreasca vale Wahgi, aflată la est de Mount Hagen. Aici au întâmpinat opoziţia înverşunată a misionarilor bisericii, care îi îndemnau pe copii să arunce cu pietre în pionieri şi să-i alunge din satele lor. Când Kerry a plecat în altă repartiţie, Jim a rămas în Banz şi a continuat singur pionieratul. El îşi aminteşte: „Deseori, când stăteam în pat noaptea în mica mea colibă din paie, spuneam în timp ce mă rugam: «Iehova, ce caut eu aici?». Abia după mulţi ani am primit răspuns la această întrebare“.

Jim povesteşte în continuare: „În 2007 am călătorit din Australia la Banz ca să asist la un congres de district. Aproape de locul în care fusese cândva coliba mea din paie se înălţa o frumoasă Sală a Regatului, care putea fi transformată într-o sală de congrese cu 1 000 de locuri. Când am intrat în curtea sălii, un frate a venit fuga la mine, m-a îmbrăţişat şi a început să plângă pe umărul meu. Când s-a mai liniştit, fratele, Paul Tai, mi-a spus că eu studiasem cu tatăl lui în urmă cu 36 de ani. După un timp, Paul a citit cărţile de studiu ale tatălui său şi a acceptat adevărul. Mi-a mai spus că slujea ca bătrân de congregaţie.

În timpul congresului, am fost intervievat şi am descris persecuţiile pe care le-au suportat fraţii la începuturile lucrării în Banz. Aproape toţi cei prezenţi aveau lacrimi în ochi. După terminarea programului, câţiva fraţi au venit la mine, m-au îmbrăţişat şi, plângând, şi-au cerut scuze. Când erau copii, ei mă alungaseră din satul lor aruncând cu pietre după mine şi insultându-mă. Mai mult, unul dintre ei, Mange Samgar — în prezent bătrân de congregaţie — era fostul pastor luteran care îi stârnise pe copii împotriva mea! Cât de emoţionante au fost întâlnirile prilejuite de acest congres!“.

SEMINŢELE ADEVĂRULUI ÎNCOLŢESC ÎN ZONE ÎNDEPĂRTATE

Mulţi oameni din Papua Noua Guinee au aflat adevărul direct de la Martori, în timp ce alţii l-au aflat prin intermediul seminţelor adevărului care au ajuns în regiunile îndepărtate unde locuiau ei (Ecl. 11:6). De pildă, în jurul anului 1970, biroul de filială a început să primească în mod regulat rapoarte de activitate de la o persoană necunoscută dintr-o congregaţie inexistentă, aflată într-un sat neidentificat de pe valea îndepărtatului râu Sepik. Biroul de filială i-a cerut lui Mike Fisher, un supraveghetor de circumscripţie, să facă cercetări.

Mike povesteşte: „Ca să ajung în acel sat, am mers zece ore cu o pirogă cu motor pe canalele înguste ale unei jungle, unde mişunau roiuri de ţânţari. Am ajuns spre sfârşitul zilei şi, în sfârşit, l-am întâlnit pe misteriosul nostru corespondent. Era un bărbat care, cu câţiva ani mai înainte, fusese exclus dintr-o congregaţie aflată în altă zonă. El se întorsese în satul lui, se căise de păcatele comise şi începuse să le depună mărturie altora. Peste 30 de oameni din acel sat se considerau Martori ai lui Iehova, unii dintre ei întrunind cerinţele pentru botez. La scurt timp după aceea, bărbatul care se căise a fost reintegrat, iar grupa a fost recunoscută oficial de filială“.

În 1992, Daryl Bryon, alt supraveghetor de circumscripţie, a aflat că într-un sat situat departe de coastă existau oameni care, din câte se părea, erau interesaţi de adevăr. Daryl povesteşte: „Ca să ajung în sat, am străbătut 80 de kilometri cu maşina, am mers pe jos o oră şi jumătate prin jungla deasă şi am vâslit în amonte încă o oră. Spre surprinderea mea, pe malul râului, înconjurată de munţi maiestuoşi se înălţa o clădire nouă, pe care scria «Sala Regatului a Martorilor lui Iehova».

Aproximativ 25 de persoane interesate se întruneau duminica la Sala Regatului pentru a studia cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ. Întrucât cei interesaţi spuneau că sunt Martori, i-am întrebat dacă mestecau nucă betel. «O, nu», mi-au răspuns. «Am renunţat la acest obicei acum un an, când am venit la adevăr!» Cred că nu trebuie să mai spun cât de mult m-am bucurat când filiala a inclus această grupă în circumscripţia în care slujeam“.

SOSESC MULŢI MISIONARI

În anii ’80 şi ’90 ai secolului trecut, lucrarea din Papua Noua Guinee s-a intensificat odată cu sosirea unui mare număr de absolvenţi ai Şcolii Galaad şi ai Şcolii de Organizare Teocratică. Au sosit şi pionieri speciali din Anglia, Australia, Canada, Filipine, Finlanda, Germania, Japonia, Noua Zeelandă, Statele Unite, Suedia şi alte ţări. Adesea, acest lucru s-a dovedit a fi de două ori o binecuvântare, întrucât, ulterior, unii dintre aceşti evanghelizatori s-au căsătorit, având alături parteneri de viaţă la fel de zeloşi ca ei.

La sosirea în ţară, majoritatea nou-veniţilor făceau un curs de limbă tok pisin sau hiri motu, care dura două sau trei luni. Dimineaţa studiau limba, iar după-amiaza, când mergeau în predicare, puneau în practică cele învăţate. Instruirea primită i-a ajutat pe mulţi dintre ei ca, în doar câteva luni, să conducă studii biblice eficiente şi să ţină cuvântări.

De asemenea, învăţarea unei limbi străine i-a ajutat să manifeste răbdare şi empatie când le predicau oamenilor care nu ştiau să scrie şi să citească. Astfel, ei au ajutat multe persoane sincere să-şi însuşească deprinderile de a scrie şi de a citi, necesare pentru a studia Cuvântul lui Dumnezeu (Is. 50:4). Drept urmare, numărul vestitorilor a crescut de la 2 000 în 1989 la aproximativ 3 000 în 1998, ceea ce reprezintă o creştere de 50 la sută în doar nouă ani!

Deşi, mai târziu, mulţi dintre evanghelizatorii veniţi în Papua Noua Guinee au trebuit să părăsească ţara din cauza problemelor de sănătate sau din alte motive, ei au lăsat în urmă o moştenire durabilă. Cu siguranţă, aceşti fraţi dragi, care şi-au dovedit fidelitatea şi iubirea prin fapte, n-au fost uitaţi (Evr. 6:10).

LUCRĂRILE DE CONSTRUIRE CONTRIBUIE LA PROGRES

Pe măsură ce numărul vestitorilor creştea, era nevoie de tot mai multe Săli ale Regatului, de săli de congrese şi de clădiri mai mari pentru filială. Cum a fost satisfăcută această necesitate?

Înainte de 1975, Direcţia Proprietăţi Funciare rezerva terenuri care urmau să fie folosite în scopuri religioase. Bisericile interesate făceau o cerere pentru dobândirea unui teren, iar apoi îşi prezentau motivele în faţa unei comisii de fond funciar înfiinţate de guvern. Câştigătorul primea gratis terenul, dar avea obligaţia să ridice o construcţie într-un timp rezonabil.

În 1963, în pofida opoziţiei îndârjite din partea clerului creştinătăţii, Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie a obţinut un contract pentru o proprietate foarte bună din Port Moresby. Terenul, aflat pe o colină, oferea o privelişte superbă a pieţei Koki şi a întinderii albastre a Mării Coralilor. Mai târziu, pe acest loc au fost construite o clădire cu două etaje pentru biroul de filială şi o Sală a Regatului. Alte terenuri subvenţionate din Port Moresby, aflate în Sabama, Hohola, Gerehu şi Gordon, au fost folosite pentru construirea de Săli ale Regatului.

Terenul din Gordon, aflat aproape de centrul oraşului, fusese rezervat iniţial pentru construirea unei catedrale anglicane. Ron Fynn, care a slujit 25 de ani în Papua Noua Guinee, povesteşte: „La audierea publică, preşedintele comisiei de fond funciar i-a spus preotului anglican că membrii comisiei erau nemulţumiţi deoarece biserica strânsese terenuri pe care, deseori, le folosise în scopuri comerciale. Preşedintele a adăugat că anglicanii vor primi alte terenuri doar când comisia va fi mulţumită de felul în care folosesc spaţiile aflate în posesia lor.

După aceea, preşedintele s-a întors spre mine şi m-a întrebat ce teren preferam noi. I-am spus că prima noastră opţiune era terenul din Gordon, unde s-ar fi construit catedrala. Nemulţumit, preotul anglican a sărit de pe scaun, dar preşedintele i-a spus pe un ton ferm să se aşeze. Spre surprinderea tuturor, după ce mi-am încheiat prezentarea, comisia a acordat terenul congregaţiei noastre“.

Pe acest loc au fost construite o Sală a Regatului şi o clădire cu patru etaje pentru biroul de filială. Noua clădire a fost dedicată în 12 decembrie 1987. Terenul cu vedere spre piaţa Koki a fost vândut. Între 2005 şi 2010, filiala a fost extinsă, construindu-se o clădire de locuinţe cu patru etaje, o Sală a Regatului şi un birou de traducere. Aceste clădiri au fost dedicate în 29 mai 2010.

În prezent, în ţară sunt 89 de Săli ale Regatului, precum şi alte locuri de întrunire. În multe zone rurale locurile de întrunire se construiesc şi acum cu materiale strânse din pădure. Sălile Regatului din oraşele mai mari se construiesc însă cu materiale de construcţie moderne. Multe dintre aceste săli mai noi au fost ridicate prin programul pentru ţările cu resurse limitate, care funcţionează în Papua Noua Guinee din 1999.

LUCRAREA DE PREDICARE CONTINUĂ ÎN POFIDA ÎNCERCĂRILOR

Religiile din Papua Noua Guinee aveau o înţelegere nescrisă cu privire la zona în care îşi puteau desfăşura activitatea. Fiecare misiune avea un teritoriu şi pretindea ca alte religii să nu i-l încalce. Bineînţeles, Martorii lui Iehova le împărtăşesc vestea bună tuturor celor ce doresc să-i asculte, indiferent de zona în care locuiesc. Dispoziţia lor de a vorbi cu toţi oamenii şi reacţia pozitivă a multor localnici au stârnit mânia clerului.

Norm Sharein îşi aminteşte: „După ce m-am mutat pe micuţa insulă Kurmalak (provincia West New Britain), unul dintre primii mei vizitatori a fost un preot anglican. «N-ai dreptul să predici în parohia mea, a spus el. Oamenii de aici sunt deja creştini!»

Mai târziu, l-am văzut pe unul dintre elevii mei vâslind disperat spre ţărm. Afară ploua torenţial, iar marea era agitată. De fapt, el îşi pusese viaţa în pericol ieşind afară pe o vreme atât de rea. Şi-a tras piroga pe plajă şi, gâfâind, mi-a spus că în urma lui mai mulţi catolici, conduşi de un catihet, veneau într-o barcă să mă bată. Neavând unde să fug, l-am rugat pe Iehova să-mi dea înţelepciune şi tărie.

Din barcă au coborât în jur de 15 bărbaţi. Aveau feţele pictate în roşu, ceea ce însemna că voiau să-mi facă rău. În loc să aştept să vină ei la mine, am ieşit eu în întâmpinarea lor. Mai înainte îmi fusese frică, dar acum eram liniştit. În timp ce mă apropiam de ei, aceştia mă insultau, sperând că le voi da un motiv să mă ia la bătaie, dar eu mi-am păstrat calmul.

De faţă era şi un alt elev al meu, un bărbat în vârstă, care era de fapt proprietarul insulei. Având cele mai bune intenţii, el le-a spus acelor bărbaţi: «Martorii lui Iehova nu se bat. Dacă vreţi să vă convingeţi, loviţi-l!»

«Dar el de partea cui e?», mi-am zis eu, sperând că n-o să mai spună altceva.

După ce am discutat cu acei bărbaţi câteva minute, le-am spus că ar fi mai bine să plece şi, ca să le arăt că n-am nimic cu ei, i-am întins mâna conducătorului lor. Surprins, acesta s-a uitat în jur la ceilalţi, iar ei la el. Apoi mi-a strâns mâna. Acest gest a destins atmosfera şi toţi au dat mâna cu mine. După aceea, au plecat, iar eu am răsuflat uşurat. M-am gândit imediat la cuvintele adresate de Pavel lui Timotei: «Sclavul Domnului nu trebuie să se certe, ci să fie blând cu toţi, . . . stăpânindu-se în situaţii rele»“ (2 Tim. 2:24).

Berndt Andersson îşi aminteşte că, într-un sat din ţinuturile muntoase, pastorul luteran şi o gloată formată din aproximativ 70 de bărbaţi dintr-un alt sat au încercat să-i alunge pe Martori şi să le distrugă Sala Regatului. Berndt i-a luat prin surprindere pe acei bărbaţi ieşindu-le înainte în afara satului. A mers la pastor şi l-a întrebat de ce misiunea luterană spune că numele lui Dumnezeu este Anutu, un nume local, adoptat de unii misionari ai creştinătăţii. Pastorul i-a spus că acest nume se găseşte în Biblie. Atunci Berndt l-a întrebat în ce verset. Pastorul şi-a deschis Biblia şi, când a fost limpede că nu avea cum să găsească un asemenea verset, Berndt l-a rugat să citească Psalmul 83:18. După ce a primit ajutor pentru a găsi cartea Psalmii, pastorul a început să citească în auzul tuturor. Când a ajuns la numele Iehova, a închis Biblia şi a strigat: „E o minciună!“. Şi-a dat seama prea târziu că tocmai îşi contrazisese Biblia. După această întâmplare, mulţi dintre enoriaşii săi şi-au schimbat atitudinea faţă de Martori.

Uneori, împotrivitorii religioşi chiar au incendiat Săli ale Regatului construite din materiale strânse din pădure. Aşa s-a întâmplat în Agi, un sat din provincia Milne Bay. Unul dintre cei care au dat foc Sălii era beat când a săvârşit această faptă. El a regretat profund ceea ce făcuse şi, mai târziu, i-a abordat pe fraţi, a început să studieze Biblia şi a devenit pionier. Mai mult, i s-a permis să locuiască în casa de pionieri care se afla lângă sala ce fusese reconstruită. Astfel, el a ajuns să aibă grijă chiar de locul pe care îl incendiase.

În prezent, fraţii nu se mai confruntă aproape deloc cu persecuţie religioasă. Craig Speegle spune: „Acum ne bucurăm de o perioadă de pace. Însă o problemă nouă este violenţa, provocată deseori de huligani şi de hoţii numiţi raskoli. De aceea, când predică în zone periculoase, fraţii lucrează în grup, uitându-se din când în când la ceilalţi“.

„Este bine să fii cunoscut drept Martor“, spun misionarii Adrian şi Andrea Reilly. Adrian povesteşte: „Fie că mergi la cumpărături, fie că predici, este înţelept să ai la tine publicaţii biblice. Desigur, acest lucru nu-ţi garantează că vei fi în siguranţă, dar îţi poate fi de folos pentru că te identifică drept slujitor al lui Iehova. Odată mi s-a stricat maşina într-o zonă periculoasă a oraşului Lae. Eram singur. N-a trecut mult şi în jurul meu s-au strâns mai mulţi tineri cu un aspect ameninţător. Însă doi dintre membrii bandei m-au recunoscut deoarece cu puţin timp înainte discutasem cu ei din Biblie. De aceea mi-au luat apărarea. Astfel, spre marea mea surprindere şi bucurie, în loc să-mi fure ceva sau să-mi facă vreun rău, toţi acei tineri mi-au împins maşina cam 500 de metri, ajutându-mă să mă întorc la casa de misionari“.

Cu altă ocazie, o soră era la piaţă când o bandă de raskoli, care aveau cuţite, i-au şoptit: „Dă-ne geanta!“. Ea le-a dat-o imediat, iar ei au fugit. Când au deschis geanta, au văzut Biblia şi cartea Argumente şi s-au simţit vinovaţi pentru ceea ce făcuseră. După câteva minute, s-au întors, şi-au cerut scuze şi i-au înapoiat surorii geanta cu tot ce era în ea.

DIFERITE METODE DE PREDICARE

„Predicam oriunde găseam oameni“, îşi aminteşte cu plăcere Elsie Thew, care, din 1958 până în 1966, a slujit în Papua Noua Guinee împreună cu soţul ei, Bill. „Vorbeam cu oamenii în sate, în case şi în grădinile lor, în pieţe şi de-a lungul potecilor din pădure. Vorbeam cu pescarii pe plaje şi pe malurile râurilor. La început, luam la noi o hartă a lumii ca să le arătăm de unde veneam oamenilor din zonele mai izolate. Acest lucru era important deoarece uneori ajungeam cu avionul, iar sătenii, care nu ştiau că există şi alte popoare, credeau că veniserăm din cer. De aceea le arătam că pur şi simplu veneam dintr-o altă parte a lumii.“

Singura modalitate de a ajunge în majoritatea satelor risipite de-a lungul coastei şi pe malurile râurilor era călătoria cu barca sau cu piroga. Steve Blundy îşi aminteşte: „Fratele Daera Guba, din Hanuabada (Port Moresby), era un bărbat în vârstă, care avea multă experienţă în construirea bărcilor. Avea sub casă două trunchiuri de copac scobite, iar eu şi partenerul meu de pionierat l-am ajutat să facă rost de cheresteaua necesară pentru construirea unei puapua, o variantă locală a catamaranului. Vela ambarcaţiunii era făcută dintr-o pânză tare. Împreună cu Daera, căpitanul nostru, şi cu un echipaj format din doi sau trei fraţi din Hanuabada am făcut mai multe călătorii în satele de coastă din apropierea oraşului Port Moresby“.

La sfârşitul anilor ’60 ai secolului trecut, Berndt Andersson slujea în New Ireland, o insulă frumoasă, situată la aproximativ 650 de kilometri nord-est de insula Noua Guinee. Berndt povesteşte: „Oamenii veneau de pe insuliţele din apropiere ca să ne roage să-i vizităm. Însă pentru aceasta ne trebuia o barcă, ceea ce părea un vis irealizabil, având în vedere că noi primeam lunar o sumă mică de bani. Aveam câteva scânduri depozitate într-o magazie, care însă nu ne ajungeau să construim o barcă. Prin urmare, ne-am rugat lui Iehova în legătură cu aceasta. Apoi, pe neaşteptate, un frate din Lae ne-a trimis 200 de dolari australieni pentru a ne ajuta să vizităm insulele mai îndepărtate. Astfel am reuşit să construim o barcă, pe care am numit-o Pioneer. Însă nu avea motor. Din nou, acel frate drag ne-a oferit banii necesari, de data aceasta pentru a cumpăra un mic motor exterior. Acum puteam da curs invitaţiei de a vizita acele insule pitoreşti“.

În jurul anului 1990, Jim Davies, care era supraveghetor de circumscripţie, împreună cu trei fraţi, şi-a propus să predice într-o tabără de refugiaţi aflată departe, în susul râului Fly, chiar lângă graniţa cu Indonezia. Fraţii au găsit cazare la o femeie interesată de adevăr, al cărei soţ era adjunctul responsabilului acelei tabere. „Călătoria cu o pirogă cu motor în amonte pe râul Fly a durat aproape două ore, spune Jim. În jurul orei nouă dimineaţa, am ajuns într-un luminiş din junglă, unde am găsit un drum noroios care ducea spre acea tabără îndepărtată. Am aşteptat acolo un mijloc de transport.

În cele din urmă, la ora cinci după-amiaza a apărut o maşină. Am încărcat bagajele, am urcat în maşină şi după ce am mers cam o sută de metri s-a stricat direcţia. Liniştit, şoferul a identificat problema, a găsit o sârmă, s-a băgat sub maşină şi a legat braţele direcţiei. «N-o să ajungem prea departe», mă gândeam eu. Dar m-am înşelat. Sârma a ţinut toate cele cinci ore cât am călătorit cu maşina, în condiţiile în care am folosit tracţiunea pe patru roţi din cauza stării drumului. De fapt, de repetate ori ne-am împotmolit în noroi şi a trebuit să scoatem maşina de acolo. Am ajuns la zece noaptea, frânţi de oboseală şi murdari de noroi din cap până-n picioare.

Am predicat trei zile în acea tabără, care ocupa o suprafaţă mare din junglă, şi am distribuit toată literatura pe care o aveam la noi. Am întâlnit şi un bărbat exclus, care şi-a exprimat dorinţa de a se întoarce la Iehova. Mai târziu am aflat cu bucurie că a revenit în congregaţie. În prezent, atât soţia, cât şi unii dintre copiii lui sunt la adevăr. Şi femeia interesată, şi soţul ei, care ne-au cazat cu amabilitate, au acceptat adevărul.“

LUCRAREA ITINERANTĂ PE RÂUL SEPIK

Având o lungime de 1 100 de kilometri, râul Sepik seamănă cu un şarpe mare, maroniu, care îşi croieşte drum din ţinuturile muntoase până la mare. În unele locuri este atât de lat, încât abia se poate zări ceva de pe un mal pe celălalt. Râul este o importantă cale de acces, fiind de obicei folosit de fraţi, inclusiv de supraveghetorii de circumscripţie şi de soţiile lor. Să-i însoţim pe un supraveghetor şi pe soţia lui în timp ce vizitează congregaţiile aflate de-a lungul acestei impresionante căi de navigaţie.

Warren Reynolds povesteşte: „Dimineaţa devreme, împreună cu soţia mea, Leann, am plecat cu maşina din oraşul Wewak. Am legat pe portbagajul de sus al maşinii o barcă de trei metri şi jumătate, făcută din aluminiu. După un drum de trei ore, pe care l-am parcurs în mare parte cu tracţiunea pe patru roţi, am lăsat maşina câteva zile lângă râu şi am mers mai departe în amonte ca să-i vizităm pe cei aproximativ 30 de vestitori din patru sate aflate de-a lungul afluenţilor râului Sepik.

Am pus bagajele în barca noastră cu fundul plat, am pornit motorul exterior de 25 de cai-putere şi am mers în amonte. După o oră, am cotit în sus pe râul Yuat, un afluent al râului Sepik, şi am călătorit încă două ore până în satul Biwat. Acolo am fost întâmpinaţi cu căldură de fraţi şi de elevii lor. Ne-au ajutat să tragem barca la mal şi apoi au dus-o acasă la unul dintre ei. După ce am mâncat banane plantane şi am băut lapte de cocos, am pornit cu toţii la drum şi am mers două ore pe jos prin jungla mlăştinoasă. Vestitorii mergeau înainte ca să ne arate drumul, ajutându-ne să ducem bagajele. În cele din urmă, am ajuns într-un mic sat numit Dimiri, unde ne-am potolit setea cu lapte de cocos. Apoi ne-am instalat plasa de ţânţari şi patul într-o casă pe stâlpi, făcută din materiale strânse din pădure. După ce am mâncat la cină igname gătite, am mers în sfârşit la culcare.

În acea zonă trăiau 14 vestitori în trei sate. În următoarele zile am predicat în fiecare dintre aceste sate şi am întâlnit multe persoane care au manifestat interes faţă de adevăr. De asemenea, am avut bucuria de a vedea că doi elevi care studiau Biblia s-au căsătorit legal şi au devenit vestitori ai Regatului. Ceilalţi vestitori le-au pregătit o masă simplă de nuntă, la care s-au servit igname, sago, verdeţuri şi doi pui de găină.

Spre marea noastră bucurie, în acea duminică au asistat la cuvântarea publică 93 de săteni. După întrunire, cu rucsacurile pline, am pornit înapoi spre Biwat prin soarele amiezii. Ajunşi acolo, ne-am lăsat bagajele la un bărbat care studia Biblia, după care am început să predicăm. Mai mulţi oameni au acceptat literatură, iar câţiva, un studiu biblic. În acea noapte, în casa unui elev, am luat cina ghemuiţi în jurul focului, întrucât fumul alunga roiurile de ţânţari.

A doua zi devreme ne-am întors la barca noastră, am pus-o din nou pe apă şi am pornit la drum prin ceaţa dimineţii, încântaţi de varietatea de păsări şi de peştii care săreau în apă. Pe lângă noi, treceau în linişte în sens invers familii care se îndreptau spre piaţă pe plute din bambus, înţesate cu mărfuri.

Când ne-am întors la maşină, am umplut rezervorul bărcii, ne-am aprovizionat cu apă şi cu alte lucruri necesare. Apoi am pornit din nou pe râu, de data aceasta pentru a-i vizita pe cei 14 vestitori din Kambot. Am ajuns după două ore, uzi leoarcă din cauza unei ploi torenţiale. De la Kambot, ne-am îndreptat în amonte cu barca plină de vestitori spre un sat mare, care se întindea pe ambele maluri ale râului. Le-am predicat până după-amiaza târziu sătenilor care au manifestat apreciere faţă de vestea bună. La întoarcere, le-am depus mărturie oamenilor care se aflau pe platforme plutitoare din bambus. Ne văzuseră dimineaţa când mergeam în amonte, iar acum aşteptau să ne întoarcem. Întrucât majoritatea oamenilor din acele zone izolate nu aveau bani, sătenii şi-au arătat recunoştinţa pentru vizita noastră şi pentru pliantele primite donând nuci de cocos, dovleci, peşte afumat şi banane. Când soarele apunea, eram deja în Kambot şi găteam alimentele primite.

În Kambot, locul de întrunire era construit pe stâlpi, la fel ca toate casele din acea zonă. În anotimpul ploios, când toată zona este inundată, oamenii vin cu piroga până la treptele locului de întrunire. Vizita noastră s-a încheiat cu o cuvântare publică. Asistenţa a fost de 72 de persoane, dintre care unele merseseră pe jos cinci ore pentru a ajunge la întrunire.

După ce ne-am întors la maşină şi am legat barca pe portbagaj, am pornit spre casă. În cele trei ore de drum, ne-am gândit la dragii noştri fraţi şi surori care trăiesc în apropierea râului Sepik. Ne-am gândit şi cât de mult îi iubeşte Iehova pe aceşti fraţi, o dovadă în acest sens fiind eforturile pe care le depune organizaţia sa pentru ca ei să fie bine hrăniţi pe plan spiritual. Este o mare onoare să facem parte din această familie minunată!“.

LUPTA CU SPIRITELE RELE

Deşi o mare parte dintre papuaşi se declară creştini, mulţi n-au renunţat la credinţele populare, între care cultul strămoşilor şi teama de spiritele rele. Potrivit unui ghid, în ultimii ani „s-a observat că magia neagră şi vrăjitoria au luat din nou amploare“. De aceea, oamenii pun deseori boala şi moartea pe seama acţiunii vracilor sau a spiritelor strămoşilor.

În asemenea condiţii, adevărul din Biblie este cu adevărat eliberator. De fapt, chiar unii vraci au recunoscut puterea Cuvântului lui Dumnezeu, au renunţat la practicile lor şi au acceptat adevărul. Iată două exemple:

Soare Maiga locuia într-un sat situat la aproximativ 50 de kilometri de Port Moresby şi le inspira teamă oamenilor din cauza puterilor sale oculte. Însă învăţăturile Martorilor lui Iehova i-au stârnit curiozitatea. El a început să frecventeze un grup de studiere a Bibliei şi, în scurt timp, a acceptat adevărul şi a abandonat vechile sale obiceiuri. Dar, ori de câte ori încerca să scape de obiectele folosite în spiritism, acestea reapăreau în mod miraculos. Soare era însă hotărât ‘să se împotrivească Diavolului’, aşa că într-o bună zi a pus toate lucrurile într-un sac, în care a băgat o piatră, a mers la Port Moresby şi a aruncat sacul în largul mării (Iac. 4:7). De această dată, obiectele n-au mai apărut. Ulterior, acest bărbat curajos a devenit un Martor zelos al adevăratului Dumnezeu, Iehova.

Kora Leke folosea vrăjitoria şi leacuri din plante pentru a vindeca bolnavi. Însă, când a început să studieze Biblia, a luptat să scape de un spirit care îl ajutase să practice ocultismul. Asemenea lui Soare, Kora a fost hotărât să nu mai aibă nicio legătură cu demonii şi, cu ajutorul lui Iehova, a reuşit. Mai târziu, el a slujit ca pionier regular şi ca pionier special. Chiar şi la bătrâneţe, când nu mai putea să meargă, acest frate loial a continuat să le predice vestea bună vecinilor săi.

Dar cum ajungea Kora în locul în care îi plăcea să predice? Fraţii îl duceau acolo cu roaba, cel mai practic mijloc de transport de care dispuneau. Mai târziu, un tânăr ingenios şi plin de compasiune, care lucra la filială, i-a făcut un scaun cu rotile folosind cadrul de oţel al unui scaun obişnuit, roţile de la o bicicletă şi o pânză tare pentru şezut. Având un nou mijloc de transport, Kora a avut mai multă independenţă, de care s-a folosit din plin. Într-adevăr, ce exemple încurajatoare sunt aceşti fraţi şi cât de mult îl bucură ei pe Iehova! (Prov. 27:11)

ÎI ÎNVĂŢĂM PE OAMENI SĂ SCRIE ŞI SĂ CITEASCĂ

„Tot ce a fost scris mai înainte a fost scris pentru instruirea noastră“, se spune în Romani 15:4. Evident, Iehova doreşte ca închinătorii săi să ştie să citească. De aceea, aşa cum a fost deja menţionat, Martorii lui Iehova din Papua Noua Guinee au făcut mari eforturi pentru a-i învăţa pe oameni să scrie şi să citească.

Bineînţeles, învăţarea scrisului şi a cititului poate fi o adevărată provocare, îndeosebi pentru cei mai în vârstă. Dar, dacă doreşte cu adevărat, un elev reuşeşte să-şi însuşească aceste deprinderi. Da, Cuvântul lui Dumnezeu poate avea un efect puternic asupra celor mai umili şi mai neinstruiţi oameni.

Să ne gândim la Save Nanpen, un tânăr care locuia aproape de izvorul râului Sepik. Când s-a mutat în Lae, Save a descoperit un stil de viaţă complet diferit, care i-a oferit posibilitatea de a face cunoştinţă cu civilizaţia occidentală. Tot aici i-a cunoscut pe Martorii lui Iehova, care i-au împărtăşit speranţa despre Regat. Save a fost impresionat de lucrurile auzite, a început să asiste la întrunirile creştine şi, nu după mult timp, a devenit vestitor nebotezat. Cu toate acestea, el ezita să facă următorul pas, adică botezul. Îi promisese lui Iehova că nu se va boteza decât atunci când va putea să citească singur Biblia. De aceea a învăţat cu sârguinţă pentru a-şi atinge obiectivele spirituale.

Analfabetismul este încă larg răspândit, dar în mai multe zone din Papua Noua Guinee au fost înfiinţate şcoli de stat, iar copiii Martorilor frecventează aceste şcoli. De fapt, tinerii noştri sunt deseori un bun exemplu în ce priveşte scrisul şi cititul, şi aceasta în mare parte datorită instruirii primite în familie şi la întrunirile congregaţiei, cum ar fi Şcoala de Serviciu Teocratic.

ADEVĂRUL DIN BIBLIE TRANSFORMĂ VIEŢI

Apostolul Pavel a scris: „Armele războiului nostru nu sunt carnale, ci sunt pline de putere, datorită lui Dumnezeu, ca să răstoarne fortificaţii“ (2 Cor. 10:4). Uneori un singur verset poate avea un efect puternic asupra unei persoane, aşa cum arată exemplul unei femei cu numele Elfreda. După ce i s-a arătat numele lui Dumnezeu în propria Biblie în limba wedau, Elfreda a consultat o enciclopedie, care i-a confirmat ce spunea Biblia despre numele lui Dumnezeu. „Martorii lui Iehova îi învaţă pe alţii adevărul“, şi-a spus ea. Însă soţul ei, Armitage, nici nu voia să audă despre Martori. Era beţiv, mesteca nucă betel, fuma şi era mereu pus pe ceartă.

După ce Armitage a ieşit la pensie, el şi soţia lui s-au mutat din Lae în Alotau (provincia Milne Bay), unde nu erau Martori. Atunci Elfreda şi-a făcut un abonament la revistele Turnul de veghe şi Treziţi-vă! şi a studiat prin corespondenţă cu o pionieră pe nume Kaylene Nilsen. „Elfreda era conştiincioasă şi îmi trimitea în fiecare săptămână răspunsurile ei scrise“, spune Kaylene.

Mai târziu, Geordie şi Joanne Ryle, absolvenţi ai Şcolii Galaad, au fost repartizaţi în Milne Bay şi au vizitat-o pe Elfreda pentru a o încuraja şi pentru a merge cu ea în predicare. Geordie îşi aminteşte: „Armitage m-a rugat să studiez Biblia cu el. Ştiind ce reputaţie avea, m-am întrebat ce urmărea de fapt. Dar, după ce am studiat cu el o lună, mi-am dat seama că era sincer. Mai târziu s-a botezat şi a devenit slujitor auxiliar“. În prezent, trei generaţii din familia lui sunt la adevăr, iar nepotul său Kegawale Biyama, citat anterior, slujeşte în Comitetul Filialei din Port Moresby.

În timp ce slujeau ca pionieri în Hula, Don şi Shirley Fielder au început să studieze Biblia cu Alogi şi Renagi Pala. Don a scris: „Alogi fura şi se bătea mereu cu alţii. Suferea de o boală tropicală, din cauza căreia pielea lui avea un aspect respingător, iar o parte a gurii îi fusese mâncată de un ulcer tropical. În plus, atât el, cât şi soţia lui mestecau nucă betel. De aceea, spaţiile dintre dinţii lor înnegriţi erau deseori roşii ca sângele. Alogi era ultima persoană la care te-ai fi aşteptat să fie atrasă de adevăr. Totuşi, el şi soţia lui au început să manifeste interes faţă de adevăr şi să asiste la întruniri, unde stăteau tăcuţi în spate.

Don îşi aminteşte: „În şase luni, Alogi a făcut schimbări impresionante. A renunţat la vechile sale obiceiuri — nu a mai furat, nu s-a mai bătut şi nu s-a mai certat — şi, împreună cu Renagi, a făcut schimbări în ce priveşte curăţenia fizică şi a început să participe la întruniri. De asemenea, acest cuplu a început să le predice altora vestea bună. De fapt, ei şi alte câteva persoane au devenit primii vestitori din zona în care se află localitatea Hula“.

Abel Warak locuia în New Ireland şi suferise de lepră. Din cauza bolii, nu-şi mai simţea mâinile şi picioarele. Când a auzit prima oară adevărul, Abel se deplasa foarte greu şi nu mai era interesat de nimic. Însă adevărul i-a schimbat complet atitudinea şi modul de a privi lucrurile, redându-i bucuria şi vigoarea. După un timp chiar a devenit pionier. Pentru a-şi procura o parte din hrană, Abel obişnuia să pescuiască. Însă nu mai putea să meargă pe recif din cauză că avea picioarele amorţite. De aceea, fraţii i-au făcut rost de nişte cizme de cauciuc până la genunchi. De asemenea, Abel a învăţat să meargă pe bicicletă, ceea ce i-a permis să străbată distanţe mari pentru a duce vestea bună. El parcurgea şi 100 de kilometri cu bicicleta pentru a cultiva interesul. Odată a mers cu bicicleta chiar 145 de kilometri pentru a invita la Comemorare un bărbat interesat de adevăr.

Uneori, „cunoştinţa lui Iehova“ i-a ajutat chiar şi pe unii oameni cu trăsături animalice să facă mari schimbări (Is. 11:6, 9). De pildă, în 1986, aproximativ 60 de persoane din două sate de lângă Banz au mers la un congres de district în oraşul Lae şi s-au aşezat în rândurile din faţă. Aceşti munteni fuseseră cândva duşmani şi se războiseră de multe ori. Dar, după ce au auzit vestea bună de la nişte pionieri speciali, s-au hotărât să trăiască în pace unii cu alţii. Astfel de întâmplări ne amintesc cuvintele consemnate în Zaharia 4:6 : „«Nu prin armate, nici prin putere, ci prin spiritul meu», a spus Iehova al armatelor“. Acelaşi spirit i-a îndemnat pe mulţi oameni sinceri să trăiască în armonie cu normele morale prezentate în Biblie.

RESPECT FAŢĂ DE DARUL DIVIN AL CĂSĂTORIEI

În multe ţări, obiceiurile locale, precum şi bisericile creştinătăţii în general nu ţin cont de punctul de vedere al Bibliei cu privire la căsătorie (Mat. 19:5; Rom. 13:1). Această situaţie se întâlneşte şi în Papua Noua Guinee. De aceea, pentru a-i fi plăcute lui Iehova, multe persoane care fie trăiau în concubinaj, fie practicau poligamia au făcut mari schimbări. Să luăm cazul lui Francis şi al soţiei sale, Christine.

Când s-a retras din armată, Francis s-a separat de soţia lui. Împreună cu cei doi copii, Christine s-a întors în satul ei natal, aflat pe insula Goodenough (provincia Milne Bay), iar Francis s-a întors la Mount Hagen. Acolo, el a început să trăiască cu o femeie, care avea şi ea copii. Ei frecventau Biserica Adunările lui Dumnezeu. La un moment dat, partenera lui Francis a fost contactată de Martori şi a început să studieze Biblia. Mai târziu, şi Francis a manifestat interes faţă de adevăr şi, nu după mult timp, amândoi asistau la întrunirile creştine.

Întrucât dorea să devină vestitor al Regatului, Francis trebuia să aplice în viaţă principiile divine referitoare la căsătorie. După ce a meditat sub rugăciune, a discutat despre această problemă cu partenera lui. Apoi ea şi copiii ei s-au mutat în altă parte, iar Francis s-a dus să o viziteze pe Christine, de care fusese separat şase ani. Cum era de aşteptat, Christine şi rudele sale au fost foarte surprinse să-l vadă pe Francis. Dar, cu ajutorul Scripturilor, Francis le-a explicat tuturor cu mult respect că doreşte să facă ce este drept în ochii lui Iehova. Apoi a rugat-o pe soţia lui să se întoarcă împreună cu copiii lor la Mount Hagen şi să fie din nou o familie. Toţi au fost uimiţi de această schimbare. Christine a acceptat să se întoarcă la el, iar Francis le-a dat rudelor ei bani pentru a compensa tot ce făcuseră în folosul familiei sale în cei şase ani.

După ce s-a întors la Mount Hagen, Christine a început şi ea să studieze Biblia, ceea ce a presupus să înveţe să citească. În acest timp, ea a renunţat la fumat şi la obiceiul de a mesteca nucă betel. În prezent, cei doi sunt slujitori dedicaţi ai lui Iehova.

COPII CARE ÎL ONOREAZĂ PE CREATORUL LOR

Mulţi copii din Papua Noua Guinee au depus o mărturie frumoasă dând dovadă de curaj şi acţionând potrivit conştiinţei lor instruite cu ajutorul Bibliei. De pildă, la începutul anului 1966, şapte copii ai unor Martori locali au fost informaţi de învăţătoarea lor că trebuiau să salute drapelul în cadrul unor ceremonii programate o săptămână mai târziu. La acele ceremonii, în prezenţa a aproximativ 300 de elevi, toţi cei şapte copii au refuzat să salute drapelul. Drept urmare, au fost exmatriculaţi, deşi părinţii lor solicitaseră în scris permisiunea ca aceştia să nu ia parte la ceremonii. Un bătrân din congregaţia locală s-a adresat autorităţilor guvernamentale din Papua Noua Guinee şi din Australia.

În 23 martie, administratorul australian al statului Papua Noua Guinee a contactat telefonic conducerea şcolii şi a cerut ca elevii să fie reprimiţi la şcoală în cel mai scurt timp. Închinătorii adevăraţi au câştigat o mică bătălie juridică. Şi în prezent, guvernul ţării respectă dreptul copiilor de a nu saluta drapelul din motive de conştiinţă.

‘Copilaşii şi sugarii’ îl pot lăuda pe Iehova şi în alte moduri (Mat. 21:16). Să luăm exemplul unei fetiţe din ţinuturile muntoase, pe nume Naomi, ai cărei părinţi, Joe şi Helen, nu erau la adevăr. Când Naomi avea în jur de trei ani a stat aproape un an în Lae la sora lui Helen, o Martoră zeloasă. Mătuşa ei o lua cu regularitate pe Naomi în predicare, purtând-o deseori într-o traistă, pe umăr. Astfel, Naomi a ajuns să cunoască speranţa Regatului şi aceasta mai ales pentru că mătuşa ei folosea cu eficienţă ilustraţiile din Cartea mea cu relatări biblice.

Când s-a întors la părinţii ei, Naomi a luat o publicaţie a Martorilor, a ieşit din casă şi apoi a bătut tare la uşă. „Intră înapoi în casă“, i-au spus părinţii. După ce a intrat, fetiţa a zis: „Bună ziua. Sunt o Martoră a lui Iehova şi am venit să vă vorbesc din Biblie“. În timp ce Joe şi Helen o priveau surprinşi, Naomi a continuat: „Biblia spune că acest pământ va deveni un paradis şi că un Rege, Isus, va domni peste noi. Tot ce vedem în jurul nostru este creat de Iehova“.

Joe şi Helen erau uluiţi. „Ce-or să creadă vecinii?, i-a spus Joe soţiei sale. Mâine ar trebui s-o încui în casă.“

În ziua următoare, în timp ce părinţii ei stăteau afară, Naomi a bătut tare în peretele dormitorului ei. „Ieşi afară“, i-a spus Joe. Naomi a ieşit şi a început o altă introducere: „Bună ziua. Sunt o Martoră a lui Iehova şi am venit să vă predic. Oamenii buni vor trăi veşnic pe pământ. Dar oamenii care se mânie şi fac lucruri rele nu vor fi în paradis“. Înmărmurită, Helen a izbucnit în lacrimi, iar Joe a mers furios la culcare.

Fiindcă îi fusese stârnită curiozitatea, Joe a luat în noaptea aceea vechea sa Biblie, traducerea King James. În timp ce o răsfoia, a dat peste numele Iehova. A doua zi dimineaţă, în loc să meargă la serviciu, Joe le-a scris Martorilor o scrisoare, după care a condus 40 de kilometri până la Mount Hagen ca să lase plicul la Sala Regatului.

Fraţii au mers acasă la Joe şi Helen şi au stabilit să-i viziteze cu regularitate pentru a studia cu ei Biblia. De asemenea, au învăţat-o pe Helen să citească. În cele din urmă, atât Joe, cât şi Helen s-au botezat, iar Helen a putut să-i înveţe să citească şi pe alţi oameni care studiau Biblia. Toate acestea au fost posibile datorită unei fetiţe care i-a adus laude lui Iehova!

EFORTURI PENTRU A ASISTA LA ÎNTRUNIRILE CREŞTINE

În unele părţi ale globului, fraţii folosesc autostrăzi aglomerate şi poluate sau metrouri ticsite pentru a ajunge la întruniri sau la congrese. Însă în Papua Noua Guinee, deseori problema este lipsa drumurilor bune şi a mijloacelor de transport. Prin urmare, multe familii sunt nevoite să călătorească cel puţin o parte din drum pe jos sau cu piroga ori în ambele moduri. De exemplu, vestitorii şi copiii lor obişnuiesc să meargă pe jos mai bine de 160 de kilometri, traversând munţi colţuroşi cu poteci alunecoase pentru a asista la congresul de district din Port Moresby. Călătoria lor anevoioasă, care durează o săptămână, îi poartă pe renumita Kokoda Trail, o potecă de munte, unde s-au dat multe bătălii sângeroase în al Doilea Război Mondial. Fraţii îşi iau cu ei mâncare, instrumente de gătit, haine şi alte lucruri necesare pentru congres.

Fraţii din Nukumanu, un atol izolat, merg de obicei la Rabaul, oraş aflat la 800 de kilometri spre vest, ca să asiste la congresele de district. Jim Davies povesteşte: „Pentru a fi siguri că ajung la timp, fraţii pleacă uneori cu şase săptămâni înainte deoarece nu se pot baza pe serviciile de transport maritim. Şi la întoarcere se pot întâmpla lucruri neprevăzute. Odată, singurul vas care mergea în Nukumanu a făcut un ocol, oprindu-se în Australia pentru reparaţii. Dar proprietarii vasului n-au mai avut banii necesari pentru întoarcere. Drept urmare, fraţii au ajuns acasă după mai bine de şase luni! Este adevărat, aceasta a fost o situaţie excepţională, însă întârzierile de câteva săptămâni sunt ceva obişnuit. De aceea, fraţii sunt obligaţi să stea la alţi Martori sau la rude“.

EXEMPLUL EXCELENT AL MISIONARILOR

Faptul de a sluji într-o ţară străină, cu un nivel de trai mai scăzut decât cel din ţara natală, poate fi o schimbare destul de grea pentru misionari. Totuşi, aşa cum s-a putut vedea în multe cazuri, această schimbare nu este imposibilă şi deseori este apreciată de localnici. O femeie din Papua Noua Guinee a spus despre cele două misionare care studiau cu ea: „Au pielea albă, dar inima lor este ca a noastră“.

Unii misionari slujesc în lucrarea itinerantă. Pentru a vizita congregaţiile, ei călătoresc cu orice mijloc de transport disponibil. Acesta a fost şi cazul lui Edgar Mangoma. Circumscripţiile în care a slujit includeau râul Fly şi lacul Murray. El relatează: „Când vizitam cele două congregaţii din zona lacului, mergeam uneori cu o pirogă cu motor, alteori cu una fără motor. Când mergeam cu o pirogă fără motor, îmi trebuiau chiar şi opt ore ca să ajung de la o congregaţie la cealaltă. De obicei, mă însoţeau trei sau patru fraţi, deşi ştiau că, după ce mă lăsau pe mine, trebuiau să vâslească şi la întoarcere. Cât de recunoscător le eram!“.

Datorită exemplului lor bun, a umilinţei şi a iubirii lor pentru oameni, misionarii au depus o mărturie excelentă. Un supraveghetor de circumscripţie a scris: „Sătenii erau uimiţi să mă vadă mergând acasă la cei interesaţi şi luând masa cu ei. Unii localnici chiar mi-au spus: «Închinarea pe care i-o aduceţi voi lui Dumnezeu este sinceră. Pastorii noştri nu stau cu noi aşa cum faceţi voi»“.

Le este greu surorilor venite din străinătate să se adapteze la modul de viaţă din Papua Noua Guinee? Iată ce spune Ruth Boland, care l-a însoţit pe soţul ei, David, în lucrarea itinerantă: „În primele luni mi-a fost foarte greu. Am vrut să renunţ de mai multe ori. Dar îmi pare bine că n-am renunţat, deoarece am ajuns să-i preţuiesc şi să-i iubesc pe fraţii şi pe surorile de aici. Eu şi soţul meu am învăţat să ne gândim mai puţin la noi şi mai mult la alţii. Astfel am început să simţim o mare bucurie. Deşi nu aveam nimic din punct de vedere material, eram bogaţi din punct de vedere spiritual. Şi am văzut de multe ori mâna lui Iehova, nu numai în lucrarea de răspândire a veştii bune, ci şi în viaţa personală. Când nu ai nimic pe plan material, te bizui cu adevărat pe Iehova şi vezi binecuvântarea sa“.

RĂZBOIUL CIVIL DIN BOUGAINVILLE

Mişcarea secesionistă de pe insula Bougainville a generat în timp tensiuni care, în 1989, s-au transformat într-un război civil de proporţii. În cei 12 ani cât a durat conflictul, au fost strămutaţi aproximativ 60 000 de oameni, iar 15 000 au murit. Printre cei nevoiţi să-şi părăsească locuinţele au fost şi mulţi vestitori, majoritatea acestora stabilindu-se în alte locuri din Papua Noua Guinee.

Cu puţin timp înainte de a pleca de pe insulă, un pionier pe nume Dan Ernest a fost prins de soldaţii Armatei Revoluţionare din Bougainville (ARB) şi a fost dus într-un depozit mare. Dan îşi aminteşte: „Acolo era un general al ARB care purta o uniformă plină de medalii şi o sabie.

«Tu eşti Dan Ernest?», a întrebat el.

«Da», am răspuns eu.

«Am auzit că eşti spion al Forţelor de Apărare din Papua Noua Guinee», mi-a spus el.

Am început să-i explic că, indiferent de ţara în care trăiesc, Martorii lui Iehova nu se implică în conflicte, dar m-a oprit şi mi-a spus: «Ştim. Am văzut cum stau lucrurile. Celelalte religii i-au susţinut când pe unii, când pe alţii, în funcţie de cine părea că iese învingător. Însă religia voastră este singura care a rămas complet neutră». Apoi a adăugat: «Din cauza războiului, oamenii noştri au trecut printr-o perioadă zbuciumată. De aceea, au nevoie de mesajul vostru mângâietor. Ne-ar plăcea să rămâneţi în Bougainville şi să predicaţi în continuare. Dar, dacă va trebui să plecaţi, voi avea grijă să vă puteţi transporta în siguranţă toate lucrurile». După două săptămâni, când eu şi soţia mea am primit o nouă repartiţie, pe insula Manus, generalul s-a ţinut de cuvânt“.

Biroul de filială s-a străduit să păstreze legătura cu vestitorii din zona afectată de război şi, în pofida unei blocade navale, a reuşit să trimită alimente, medicamente şi literatură. Un supraveghetor de circumscripţie care i-a vizitat pe fraţi în acea perioadă a spus: „Peste tot se văd urmele lăsate de război, dar fraţii şi surorile continuă să meargă în lucrarea de predicare şi să ţină întruniri. De asemenea, se conduc multe studii biblice“.

În cele din urmă, în 2001, părţile beligerante au semnat un acord de pace prin care insula Bougainville şi insulele din apropiere deveneau regiune autonomă. În prezent, pe insula Bougainville nu locuieşte niciun Martor, dar pe insula învecinată Buka există o congregaţie frumoasă, cu 39 de vestitori.

UN VULCAN DISTRUGE ORAŞUL RABAUL

Oraşul Rabaul are un port mare, care este de fapt caldeira unui vulcan străvechi. În septembrie 1994, coşurile active din părţile opuse ale portului au erupt, devastând oraşul Rabaul şi schimbând viaţa oamenilor din provincie. Sala Regatului şi casa de misionari aflată lângă ea au fost distruse, însă niciun frate nu şi-a pierdut viaţa. Doar un frate care avea probleme cardiace a murit în timp ce părăsea oraşul. Toţi fraţii au mers în locuri dinainte stabilite, aflate la kilometri depărtare, urmând un plan de evacuare care era afişat de câţiva ani la avizierul de la Sala Regatului.

Filiala a luat urgent măsuri pentru a-i ajuta pe sinistraţi şi pentru a distribui ajutoare. Au fost donate haine, plase de ţânţari, medicamente, benzină, motorină şi alte lucruri, iar o congregaţie din apropiere a trimis orez şi taro. Întrucât operaţiunile de ajutorare s-au desfăşurat bine, oficialităţile locale, precum şi alte persoane au avut multe cuvinte de laudă.

În cele din urmă, congregaţia din Rabaul a dispărut. La două zile după erupţii, aproximativ 70 de vestitori împreună cu copiii lor s-au strâns într-o şcoală profesională abandonată. Când au sosit bătrânii, vestitorii au întrebat: „La ce oră începe studiul de carte?“. Da, în pofida situaţiei grele, întrunirile şi lucrarea de predicare n-au fost deloc neglijate (Evr. 10:24, 25). Majoritatea fraţilor s-au mutat în grupe din apropiere, una dintre ele devenind astfel congregaţie.

Guvernul provinciei a promis tuturor religiilor care îşi pierduseră proprietăţile că vor primi terenuri în Kokopo, oraş situat la aproximativ 24 de kilometri de Rabaul. Totuşi, spre deosebire de celelalte religii, Martorii lui Iehova n-au primit niciun teren. Dar, după şapte ani de la erupţie, un frate din Africa a fost angajat la Biroul de Urbanism al oraşului. Observând că Martorii fuseseră nedreptăţiţi, fratele a găsit imediat un teren potrivit în Kokopo şi i-a ajutat pe fraţi să facă o cerere. Cererea a fost aprobată şi o echipă de voluntari în construcţii au ridicat o Sală a Regatului şi o casă de misionari. De fapt, ceea ce a fost la început o nedreptate s-a dovedit a fi în cele din urmă o binecuvântare. Terenurile primite de biserici se află pe un deal abrupt, dar terenul pe care l-au primit fraţii noştri este chiar în centrul oraşului.

PROGRES ÎN ACTIVITATEA DE TRADUCERE

„Într-o ţară în care se vorbesc peste 800 de limbi, este foarte important să existe o limbă comună sau limbi comune pentru ca oamenii să poată comunica unii cu alţii“, a spus Timo Rajalehto, membru al Comitetului Filialei şi supraveghetorul Departamentului de traducere. „În acest sens sunt potrivite limbile simple, folosite în comerţ, precum tok pisin şi hiri motu. Aceste limbi sunt uşor de învăţat ca a doua limbă, fiind un bun mijloc de comunicare în viaţa de zi cu zi. Însă au dezavantajul că nu pot transmite noţiuni complicate. De aceea, traducătorii noştri întâmpină deseori dificultăţi în redarea unor termeni.

De exemplu, am descoperit că în limba tok pisin nu exista un echivalent pentru cuvântul «principiu». De aceea, traducătorii noştri au alăturat două cuvinte din limba tok pisin şi au creat cuvântul stiatok, care transmite ideea că principiile îi îndrumă pe oameni în direcţia corectă. Cuvântul a început să fie folosit şi în mass-media, intrând ulterior în vocabularul multor vorbitori de limbă tok pisin.“

Revista Turnul de veghe a început să se tipărească în limba motu în 1958, iar în tok pisin în 1960. Articolele de studiu se tipăreau în Sidney (Australia) pe foi volante, care erau capsate şi apoi trimise cu vaporul în Port Moresby. În 1970, revista avea 24 de pagini, iar tirajul ei depăşea 3 500 de exemplare. În ianuarie 1972 s-a tipărit în tok pisin prima ediţie de 24 de pagini a revistei Treziţi-vă!. În prezent, la filială se traduc în tok pisin revista Turnul de veghe, care apare bilunar, şi revista Treziţi-vă!, care apare trimestrial. În hiri motu, ediţia de studiu a revistei Turnul de veghe este publicată lunar, iar ediţia pentru public, trimestrial.

Timo Rajalehto spune în continuare: „Cu puţin timp în urmă, am tradus câteva tracte în mai multe limbi, între care enga, jiwaka, kuanua, melpa şi orokaiva. Dar de ce au fost ele traduse dacă vorbitorii acestor limbi cunosc tok pisin ori engleză, sau chiar ambele limbi? Am vrut să vedem care va fi reacţia oamenilor la auzirea mesajului despre Regat în limba lor maternă. Era aceasta o modalitate de a le stârni interesul faţă de adevăr şi de a-i încuraja să aibă o atitudine binevoitoare faţă de Martori?

Răspunsul a fost un «da» categoric. Mulţi oameni şi-au exprimat aprecierea. S-au început studii biblice. Chiar şi unii împotrivitori şi-au schimbat atitudinea faţă de Martori. Oamenii reacţionează foarte bine când primesc o publicaţie în limba lor maternă“.

În prezent, în Departamentul de traducere lucrează 31 de fraţi şi de surori, care traduc în limbile tok pisin şi hiri motu. În decembrie 2009, toţi traducătorii au avut bucuria de a se muta într-o nouă clădire de birouri.

ŞCOALA PENTRU PIONIERI ÎI AJUTĂ PE MULŢI

Pentru mulţi slujitori ai lui Iehova, Şcoala pentru Pionieri este un eveniment foarte important. Această şcoală nu numai că îi ajută să se maturizeze din punct de vedere spiritual, dar îi şi pregăteşte să devină pionieri mai eficienţi. Iată ce au spus unii Martori care au urmat cursurile acestei şcoli:

Lucy Koimb: „Şcoala m-a ajutat să înţeleg că unul dintre cele mai bune lucruri pe care le pot face este să slujesc cu timp integral“.

Michael Karap: „Înainte să urmez cursurile acestei şcoli aveam multe vizite ulterioare, dar niciun studiu biblic. Acum am multe studii biblice!“.

Ben Kuna: „Şcoala m-a ajutat să-mi însuşesc într-o măsură şi mai mare modul de gândire al lui Iehova“.

Siphon Popo: „În timpul şcolii am studiat mai mult ca oricând! Şi am învăţat să nu mă grăbesc când studiez“.

Julie Kine: „Şcoala pentru Pionieri m-a învăţat să am un punct de vedere corect faţă de lucrurile materiale. Adevărul este că nu avem nevoie de atâtea lucruri, aşa cum spun unii“.

Dan Burks, membru al Comitetului Filialei, a făcut următoarea observaţie: „Când devin mai eficienţi, pionierii sunt mai fericiţi şi mai zeloşi. Avem convingerea că Şcoala pentru Pionieri le va fi de folos în continuare sutelor de pionieri din ţară. Evident, nu numai pionierii, ci şi vestitorii şi persoanele interesate din teritoriu vor trage foloase“.

CREŞTEM ÎMPREUNĂ ÎN IUBIRE

Isus Cristos a spus: „Prin aceasta vor şti toţi că sunteţi discipolii mei: dacă aveţi iubire între voi“ (Ioan 13:35). În Papua Noua Guinee, iubirea creştină a trecut peste orice fel de barieră: lingvistică, rasială, tribală şi economică. Când văd această iubire, oamenii sinceri se simt îndemnaţi să spună: „Dumnezeu este cu voi“.

Acelaşi lucru a simţit Mange Samgar, un fost pastor luteran din Banz, menţionat anterior. Cum a ajuns el la această concluzie? Mange avea mai multe autocare, iar congregaţia locală a închiriat un autocar pentru a asista la un congres de district în Lae. Steve şi Kathryn Dawal, care se aflau la locul congresului când a sosit autocarul, povestesc: „Dorind să afle mai multe despre Martori, Mange i-a însoţit pe fraţi în această călătorie. El a fost foarte impresionat de modul de organizare şi de unitatea care există în mijlocul poporului lui Iehova între oameni din rase şi triburi diferite. La întoarcere, când călătorea în acelaşi autocar cu Martorii, Mange era convins că găsise adevărul. Mai târziu, el şi fiul său au devenit bătrâni de congregaţie“.

Sora Hoela Forova era o văduvă tânără, pionieră regulară, care avea grijă de mama sa, şi ea văduvă. Hoela avea nevoie disperată de o locuinţă nouă. În două rânduri, a strâns cu greu bani, pe care i-a dat unei rude ca să-i cumpere cherestea, dar n-a primit nici cheresteaua, nici banii înapoi. Dându-şi seama de situaţia grea în care se afla sora Hoela, Martorii locali i-au reconstruit casa în doar trei zile. În tot acest timp, Hoela a izbucnit deseori în lacrimi, fiind copleşită de iubirea fraţilor. Ajutorul pe care i l-au dat ei surorii lor a fost o mărturie excelentă. Diaconul unei biserici din localitate a spus cu uimire: „Cum pot construi o casă în trei zile nişte oameni care nu cer bani şi care se plimbă încoace şi-ncolo cu genţile pline cu cărţi?“.

Apostolul Ioan a scris: „Copilaşilor, să iubim nu cu vorba, nici cu limba, ci cu fapta şi cu adevărul!“ (1 Ioan 3:18). Datorită acestei iubiri, manifestate în diverse moduri, lucrarea din Papua Noua Guinee înregistrează în continuare progrese. Cei 3 672 de vestitori conduc 4 908 studii biblice, iar în 2010 au asistat la Comemorarea morţii lui Cristos 25 875 de persoane, o dovadă clară că Iehova îşi binecuvântează în permanenţă slujitorii (1 Cor. 3:6).

În urmă cu aproximativ 70 de ani, câţiva fraţi şi surori curajoşi au sosit în această ţară fascinantă şi plină de mister, aducând cu ei adevărul care îi eliberează pe oameni (Ioan 8:32). În deceniile care au urmat, mulţi alţi Martori, străini sau locali, li s-au alăturat în lucrare. Înaintea lor stăteau obstacole ce păreau de netrecut: jungle dese, mlaştini bântuite de malarie, drumuri proaste sau lipsa drumurilor, precum şi sărăcie, conflicte violente între triburi, spiritism tot mai răspândit şi uneori o împotrivire aprigă din partea clerului creştinătăţii şi a susţinătorilor acestuia. Alte obstacole pe care le-au întâmpinat fraţii în lucrare au fost analfabetismul şi diversitatea lingvistică a miilor de comunităţi tribale, în care se vorbesc peste 800 de limbi. Contribuţia plină de altruism a fraţilor la lucrarea de predicare a Regatului este foarte apreciată de cei care au sosit ulterior şi au continuat lucrarea începută de ei.

Şi în prezent slujitorii lui Iehova din Papua Noua Guinee se confruntă cu multe dintre aceste încercări. Dar la Dumnezeu toate sunt posibile (Mar. 10:27). Astfel, încrezându-se din toată inima în el, fraţii şi surorile din această ţară atât de variată au convingerea că Iehova le va da şi mai multor persoane care iubesc dreptatea „o limbă pură, pentru ca toate să cheme numele lui Iehova, ca să-i slujească umăr la umăr“ (Ţef. 3:9).

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 88]

„Bobogi, unde ai învăţat să faci toate astea?“

[Text generic pe pagina 100]

„A fost de acord să ruleze gratuit filmul“

[Text generic pe pagina 104]

„Ori renunţi la religia ta, ori îţi găseşti altă slujbă!“

[Text generic pe pagina 124]

Când au văzut ce era în geantă, s-au simţit vinovaţi pentru ceea ce făcuseră

[Text generic pe pagina 149]

„Au pielea albă, dar inima lor este ca a noastră“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 80]

Papua Noua Guinee — prezentare generală

Teritoriul.

Papua Noua Guinee ocupă jumătatea estică a insulei Noua Guinee. Ea cuprinde 151 de insule mai mici şi are o suprafaţă puţin mai mare decât cea a Suediei. Ţara este traversată de un lanţ de munţi colţuroşi, iar ţărmurile sunt mărginite de păduri tropicale dese şi de mlaştini.

Populaţia.

Din cei 6,7 milioane de locuitori, 99 la sută sunt papuaşi şi melanezieni. Restul de 1 la sută sunt polinezieni, chinezi şi europeni. Majoritatea locuitorilor se declară creştini.

Limba.

Papua Noua Guinee este ţara cu cea mai mare diversitate lingvistică, aici vorbindu-se 820 de limbi, adică 12 la sută din totalul limbilor de pe întregul glob. Pe lângă limbile indigene, majoritatea locuitorilor vorbesc tok pisin, hiri motu sau engleză.

Economia.

Aproximativ 85 la sută din populaţia ţării duce o viaţă tradiţională, cultivând legume şi zarzavaturi în grădini mici, aflate la sate. Cafeaua şi ceaiul sunt cultivate în regiunea muntoasă ca produse destinate exportului. Exploatarea zăcămintelor de minereuri, ţiţei şi gaze naturale, precum şi exploatările forestiere au o pondere însemnată în economia ţării.

Alimentaţia.

Printre alimentele de bază se numără cartoful dulce, taroul, maniocul, sagoul şi bananele, care se consumă fie crude, fie gătite. De asemenea, sunt foarte apreciate legumele, fructele tropicale şi carnea conservată. Carnea de porc se mănâncă la ocazii speciale.

Clima.

Există două anotimpuri — unul ploios şi unul mai puţin ploios. Întrucât se află aproape de Ecuator, Papua Noua Guinee are o climă tropicală în zona litorală şi mai rece în ţinuturile muntoase.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 83, 84]

„Mi-am învins timiditatea“

ODA SIONI

ANUL NAŞTERII 1939

ANUL BOTEZULUI 1956

DATE PERSONALE Primul pionier local din Papua Noua Guinee. El slujeşte în prezent ca pionier special în congregaţia Hohola Motu, din Port Moresby.

◼ CÂND sora mea mai mare i-a văzut pe Tom şi pe Rowena Kitto predicând de-a lungul pasarelei de lemn din satul Hanuabada, mi-a spus să merg la întrunirile lor ca să aflu mai multe despre acea „religie nouă“. Pe timpul acela, întrunirile se ţineau în casa lui Heni Heni Nioki, un localnic care studia Biblia.

Atunci aveam 13 ani şi eram foarte timid. Am mers acasă la Heni Heni, unde erau adunaţi în jur de 40 de săteni şi m-am aşezat în linişte în spate, ţinându-mi capul sprijinit în palme. Mi-a plăcut ce am auzit cu acea ocazie şi am mers acolo în continuare. La puţin timp după aceea, Heni Heni m-a rugat să traduc din engleză în motu ceea ce spunea Tom Kitto, întrucât majoritatea celor prezenţi vorbeau limba motu.

Câţiva ani mai târziu, când am început să lucrez la un spital local, ca să mă pregătesc pentru facultatea de medicină, John Cutforth m-a luat deoparte şi mi-a spus cu amabilitate: „Dacă vei deveni medic, îi vei putea ajuta pe oameni din punct de vedere fizic, dar dacă vei deveni un «medic» spiritual, îi vei putea ajuta să câştige viaţă veşnică“. În săptămâna aceea am început pionieratul.

Prima mea repartiţie a fost Wau. Cu puţin timp înainte fusesem în acest orăşel şi găsisem câteva persoane interesate de adevăr. Un bărbat pe nume Jack Arifeae m-a invitat să predic la biserica luterană din localitate. Am ales să vorbesc despre legea divină privitoare la sânge. Cele 600 de persoane din acea congregaţie m-au ascultat cu mare atenţie, deoarece multe dintre ele credeau că, dacă mâncau sângele unui om, spiritul acestuia intra în corpul lor. Preotul s-a înfuriat şi le-a spus celor prezenţi să nu aibă nimic de-a face cu mine. Însă mulţi au fost încântaţi de cele auzite şi au făcut progrese spirituale.

După aproape un an, am fost repartizat în Manu Manu, la aproximativ 50 de kilometri nord-vest de Port Moresby. Acolo am întâlnit un şef local pe nume Tom Surau, care m-a invitat să predic în satul lui. După ce am studiat trei zile cu oamenii din acel sat, aceştia au tăiat în bucăţi idolul de lemn al Fecioarei Maria şi l-au aruncat în râu.

Oamenii care locuiau în josul râului au adunat bucăţile de lemn şi le-au dus preoţilor catolici din satul lor, strigând în gura mare: „Au omorât-o pe Maria!“. Doi preoţi au venit să-mi ceară socoteală. Unul dintre ei s-a repezit la mine şi mi-a tras un pumn în faţă, tăindu-mi obrazul cu inelul. Când localnicii au sărit în apărarea mea, preoţii au luat-o la fugă.

Am mers la Port Moresby ca să mi se coasă tăietura şi să depun o plângere la poliţie. Ulterior, preoţii au fost amendaţi şi răspopiţi. Cu timpul, am format în acel sat o grupă izolată. Cu ajutorul lui Iehova, mi-am învins timiditatea.

[Legenda fotografiei]

Primele întruniri s-au ţinut în casa lui Heni Heni

[Chenarul de la pagina 86]

Sistemul wantok

Cuvântul wantok, care în limba tok pisin înseamnă „acelaşi grai“, face referire la o puternică legătură culturală, ce uneşte oameni din acelaşi grup etnic, vorbitori ai aceleiaşi limbi. Această legătură presupune atât obligaţii, cât şi drepturi. De exemplu, un wantok are obligaţia de a se îngriji de necesităţile materiale ale membrilor mai în vârstă din tribul lui sau ale celor ce n-au serviciu ori nu sunt apţi de muncă. Această măsură este extrem de avantajoasă într-o ţară în care protecţia socială este limitată.

Sistemul wantok are şi unele dezavantaje. De exemplu, când cei ce studiază Biblia iau poziţie de partea adevărului, ceilalţi membri ai familiei îi pot renega. În asemenea situaţii, dacă rămân fără loc de muncă sau dacă, dintr-un alt motiv, ajung să nu-şi mai poată asigura strictul necesar, ei trebuie să se bizuie pe ajutorul lui Iehova (Ps. 27:10; Mat. 6:33). „De asemenea — după cum afirmă Kegawale Biyama, membru al Comitetului Filialei —, sistemul wantok poate exercita mari presiuni pentru ca fraţii să se asocieze când nu este cazul cu o rudă care fie nu este Martoră, fie a fost cândva Martoră, dar este exclusă. Totodată, în timpul alegerilor electorale, Martorii ale căror rude candidează sunt deseori constrânşi să-şi încalce neutralitatea creştină.“ Bineînţeles că ei nu fac lucrul acesta.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 91]

A câştigat inima multora

În timpul serviciului său misionar în Papua Noua Guinee, John Cutforth a câştigat inima multora. Iată ce au spus despre el câţiva misionari, precum şi alte persoane care au colaborat cu fratele Cutforth (Prov. 27:2).

Erna Andersson: „John ne-a spus: «Un misionar adevărat devine orice pentru oameni de orice fel. Dacă cineva te invită să iei loc pe o buturugă, ia loc pe acea buturugă; este cel mai bun lucru pe care ţi-l poate oferi. Dacă îţi pune la dispoziţie un pat tare şi incomod, dormi pe el; a fost făcut cu bunătate. Dacă te serveşte cu o mâncare neobişnuită, mănânc-o; a fost gătită cu iubire». John a fost un misionar care a manifestat un remarcabil spirit de sacrificiu“.

Awak Duvun: „În perioada dominaţiei coloniale, John i-a învăţat pe oameni nu numai să renunţe la prejudecăţile rasiale, ci şi să se debaraseze complet de ele! «Albi sau negri, toţi sunt la fel!», spunea el adesea. John îi iubea pe toţi“.

Peter Linke: „Într-o după-amiază, după ce călătorise aproape toată ziua, John a ajuns obosit şi plin de praf la noi acasă, în Goroka. Totuşi, după cină, John a spus: «N-am făcut nimic pentru nimeni astăzi» şi, cu toate că era obosit, iar afară se însera, a mers să viziteze o familie de localnici pentru a o încuraja. Se interesa mereu de alţii. Cu toţii îl iubeam“.

Jim Dobbins: „John ne-a învăţat să ducem o viaţă simplă, să le predăm oamenilor adevărul într-un mod simplu şi să folosim ilustrări uşor de înţeles, la fel ca Isus. Aceasta ne-a ajutat să comunicăm cu cei care nu ştiau să scrie şi să citească“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 101]

‘Nu vom renunţa niciodată’

KALIP KANAI

ANUL NAŞTERII 1922

ANUL BOTEZULUI 1962

DATE PERSONALE Unul dintre primii localnici care au acceptat adevărul în provincia Madang. Experienţă relatată de fiul său, Ulpep Kalip.

◼ TATĂL meu era un om umil, cu o gândire profundă. Când cineva venea la el cu o problemă, asculta cu atenţie, analiza lucrurile şi abia apoi îşi spunea părerea.

Când aveam 15 ani, am fost internat la un spital din Madang, deoarece un rechin îmi retezase piciorul chiar sub genunchi. În timpul unei vizite la spital, tatăl meu l-a cunoscut pe John Davison. „În lumea nouă, i-a spus John, Iehova îi va da fiului tău un picior nou“. Aceste cuvinte i-au stârnit interesul tatălui meu, care a început să studieze Biblia cu seriozitate şi, în scurtă vreme, a ajuns să aibă o credinţă puternică.

Deoarece tata şi rudele sale părăsiseră Biserica Catolică, poliţia a fost instigată să ne dea afară din locuinţe. Cele 12 case ale noastre, înconjurate de grădini pline cu flori şi verdeaţă, fuseseră construite cu doar câteva luni înainte. Poliţia a aruncat torţe aprinse pe acoperişurile de paie, care au luat foc imediat. Ne-am grăbit să ne salvăm bunurile, dar, din cauza fumului şi a flăcărilor, a trebuit să ieşim afară. Plângeam în timp ce casele noastre se prefăceau în scrum.

Cu durere în suflet, am mers pe jos la Bagildig, un sat din apropiere. Plin de bunăvoinţă, şeful satului ne-a permis să ne mutăm într-o căsuţă cu o singură încăpere. Acolo, tata ne-a spus: „Isus a fost persecutat. De aceea ne putem aştepta ca oamenii să ne persecute şi pe noi, dar nu vom renunţa niciodată la credinţă!“.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 107, 108]

A fost recunoscător că ‘a greşit’ şcoala

MICHAEL SAUNGA

ANUL NAŞTERII 1936

ANUL BOTEZULUI 1962

DATE PERSONALE A devenit pionier special în septembrie 1964 şi a slujit în această calitate mai mult decât oricare alt pionier din Papua Noua Guinee.

◼ ÎN 1959, m-am mutat la Rabaul pentru a-mi continua studiile. Când am auzit că Martorii au o şcoală, am mers acasă la „profesor“, Lance Gosson, crezând că mă voi înscrie la o şcoală profesională. Lance m-a invitat să asist la studiul Bibliei care se ţinea miercurea. Deşi mi-am dat seama că nu era şcoala pe care o căutam, am acceptat invitaţia. Preţuiam foarte mult ce învăţam, îndeosebi că numele lui Dumnezeu este Iehova şi că vor fi „ceruri noi şi un pământ nou“ (2 Pet. 3:13). M-am botezat în dimineaţa zilei de 7 iulie 1962, fiind foarte recunoscător că „am greşit“ şcoala.

În aceeaşi zi am asistat la o întrunire pentru cei interesaţi de serviciul de pionier. Întrunirea a fost condusă de John Cutforth, supraveghetorul de district, care a accentuat ideea că ogoarele erau albe pentru seceriş şi că era nevoie de mai mulţi lucrători (Mat. 9:37). De îndată ce a fost posibil, am început serviciul de pionier de vacanţă, cum se numea atunci pionieratul auxiliar. În mai 1964, am devenit pionier regular, iar în septembrie pionier special.

Îmi amintesc că, odată, în timp ce predicam în apropiere de Rabaul, un om din tribul tolai m-a întrebat dacă putea să ia Biblia mea ca să citească un verset. Când i-am dat Biblia, a rupt-o în bucăţi şi a aruncat-o pe jos. În loc să mă înfurii, am reclamat incidentul la comandantul poliţiei, care a trimis imediat un poliţist să-l aresteze pe acel bărbat. Comandantul i-a spus: „Eşti un om rău. Ai încălcat legea lui Dumnezeu şi legea statului. Până mâine trebuie să-i cumperi omului o Biblie nouă, altfel vei ajunge la închisoare“. Apoi, comandantul mi-a spus să vin la secţia de poliţie a doua zi dimineaţă, la ora 10, ca să ridic banii pentru Biblie. Când am sosit, banii erau acolo. După aceea, mulţi oameni din tribul tolai au acceptat adevărul.

Altădată, eram cu un grup de Martori şi distribuiam tractul Ştiri ale Regatului într-o zonă situată la vest de Wewak. Ceilalţi fraţi lucrau în faţa mea. Un şef din satul în care predicam a aflat ce făceau fraţii şi a adunat exemplarele distribuite de aceştia. Ştia, se pare, că voi veni, întrucât mă aştepta în mijlocul drumului, cu mâinile în şold, ţinând în mână tractele. L-am întrebat dacă se întâmplase ceva. Mi-a întins tractele şi mi-a spus: „Eu sunt şef aici şi nu vreau să distribuiţi astea“.

I le-am luat din mână. Între timp, sătenii s-au strâns în jurul nostru. M-am uitat la ei şi i-am întrebat: „Dacă vreţi să munciţi în grădină sau să mergeţi la pescuit, aveţi nevoie de vreo autorizaţie?“

„Nu!“, a spus o femeie.

Apoi, i-am întrebat pe săteni: „Vreţi să citiţi tractul?“

„Da“, au răspuns ei. Aşa că am distribuit fără nicio împotrivire tractul Ştiri ale Regatului. Însă, mai târziu, a trebuit să mă apăr în faţa unei adunări formate din aproximativ 20 de şefi de sat. Din fericire, doar doi au votat împotriva lucrării noastre de predicare.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 112]

‘Ţi-au mâncat inima?’

AIOKOWAN

ANUL NAŞTERII 1940

ANUL BOTEZULUI 1975

DATE PERSONALE Una dintre primele persoane din provincia Enga care a învăţat adevărul.

◼ CÂND Tom şi Rowena Kitto au venit în Wabag (provincia Enga), membrii misiunilor locale au răspândit zvonuri false despre ei. De exemplu, spuneau că Tom şi Rowena dezgropau morţi şi îi mâncau. Acele zvonuri m-au înspăimântat.

Într-o zi, Tom l-a întrebat pe tatăl meu dacă ştia vreo tânără care putea s-o ajute pe soţia lui la treburile casei. Tatăl meu a arătat spre mine. Eram îngrozită, dar tata m-a convins să accept acest serviciu.

Mai târziu, Tom şi Rowena m-au întrebat: „Ce crezi că se întâmplă cu oamenii când mor?“.

„Oamenii buni merg în cer“, am răspuns eu.

„Ai citit asta în Biblie?“, m-au întrebat ei.

„Nu ştiu să citesc pentru că n-am fost la şcoală“, le-am răspuns.

Atunci m-au învăţat să citesc şi treptat am început să înţeleg adevărul din Biblie. Când n-am mai frecventat Biserica Catolică, unul dintre conducătorii bisericii m-a întrebat: „De ce nu mai vii la biserică? Nu cumva familia aia de albi ţi-a mâncat inima?“.

„Da, puteţi spune şi aşa, pentru că acum sunt convinsă în inima mea că Martorii mă învaţă adevărul.“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 117]

„Dă-mi o găină şi e a ta“

AWAIWA SARE

ANUL NAŞTERII 1950

ANUL BOTEZULUI 1993

DATE PERSONALE A aflat adevărul într-o zonă izolată. În prezent este slujitor auxiliar în congregaţia din Mundip.

◼ CÂND eram în vizită la un prieten, am văzut un exemplar al cărţii Adevărul care conduce la viaţă eternă. Am citit câteva capitole şi l-am întrebat dacă ar putea să mi-o dea. „Dă-mi o găină şi e a ta“, mi-a răspuns el.

I-am dat găina, am luat cartea acasă şi am citit-o cu atenţie. Nu după mult timp, am început să le spun şi altora lucrurile minunate pe care le aflasem, deşi am fost chemat de două ori înaintea unor conducători ai bisericii, care mi-au cerut să nu mai predic.

Curând după aceea, am trimis o scrisoare la biroul de filială pentru a afla unde puteam să-i întâlnesc pe Martorii lui Iehova din zona mea. Ei m-au pus în legătură cu Alfredo de Guzman, care m-a invitat la un congres de district în Madang.

Am mers la congres îmbrăcat cu haine specifice zonei în care trăiam. Deşi aveam o îmbrăcăminte ponosită şi o barbă mare şi neagră, toţi m-au tratat cu amabilitate şi respect. În timpul programului am început să plâng, întrucât ceea ce am auzit m-a impresionat profund. În ziua următoare am mers la congres bărbierit.

După congres, Alfredo a venit în satul meu, ceea ce a însemnat să facă un drum de două ore cu camioneta, iar apoi să meargă pe jos cinci ore de la Madang. Familia şi prietenii mei l-au bombardat cu întrebări, iar el i-a răspuns fiecăruia cu ajutorul Bibliei.

În prezent, congregaţia din Mundip are 23 de vestitori, iar la întruniri participă peste 60 de persoane.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 125, 126]

„Ce ai de spus în apărarea ta?“

MAKUI MAREG

ANUL NAŞTERII 1954

ANUL BOTEZULUI 1986

DATE PERSONALE A făcut singură pionierat mai mulţi ani pe o insulă unde nu erau alţi Martori.

◼ ÎN 1980 am primit un tract de la o pionieră din Madang şi l-am luat cu mine când m-am întors acasă pe insula Bagabag, aflată la o distanţă de şase ore de mers cu barca. Mi-a plăcut ce am citit în acel tract şi am trimis la biroul de filială o scrisoare în care ceream mai multe informaţii. La scurt timp după aceea, Badam Duvun, o pionieră din Madang, mi-a trimis o scrisoare în care mă invita la un congres de district. Am stat la ea două săptămâni şi am început să studiez Biblia. De asemenea, am mers la toate întrunirile de la Sala Regatului din acest oraş. Când m-am întors acasă, am continuat să studiez, dar prin corespondenţă.

La scurt timp după aceea, eu însămi am început să conduc studii biblice cu douăsprezece familii de pe insula Bagabag. Ţineam cu regularitate întruniri în casa unchiului meu, aşa cum văzusem în Madang că se desfăşurau studiile biblice în grup. Aceasta l-a supărat pe tatăl meu, care era un membru de seamă al Bisericii Luterane. „Ştiu cine este Iahve, dar nu ştiu cine este Iehova“, mi-a spus el pe un ton răstit. Am deschis Biblia mea în tok pisin şi i-am arătat nota de subsol din Exodul 3:15, unde apare numele divin. Tatăl meu n-a mai avut ce să spună.

El mi-a cerut de trei ori să mă prezint înaintea conducătorilor bisericii pentru a-mi apăra credinţa. Una dintre întruniri a avut loc în cea mai mare biserică de pe insulă. Acolo s-au strâns peste o sută de oameni. Atmosfera era tensionată. „Ce-ai de spus în apărarea ta?“, m-a întrebat cel care prezida întrunirea. „Nu vreau decât să aplic cuvintele din Matei 6:33 şi să pun Regatul lui Dumnezeu pe primul loc în viaţă“, am răspuns eu, ţinând strâns Biblia în mână. Tata a sărit în picioare şi a strigat furios: „Vrei să ne înveţi tu pe noi?“. Un unchi de-al meu s-a repezit să mă lovească, dar imediat a intervenit o altă rudă care m-a apărat. Întrunirea s-a transformat în haos şi, în cele din urmă, mi s-a dat voie să plec.

Însă necazurile mele erau departe de a se fi terminat. Din nefericire, o femeie care asista la întrunirile noastre avea un copil bolnav. Când copilul ei a murit, unii localnici m-au învinuit pe mine, spunând că tragedia s-a întâmplat din cauză că o învăţam pe mama lui o nouă religie. Tatăl meu m-a alungat de acasă, ameninţându-mă cu o bară de fier. Am fugit la Madang cu mătuşa mea, Lamit Mareg, care acceptase şi ea adevărul. La scurt timp după aceea ne-am botezat atât eu, cât şi ea.

După un timp, tatăl meu s-a îmbolnăvit grav. L-am luat la mine acasă, în Madang, şi l-am îngrijit până când a murit. Cât a stat la mine, el şi-a schimbat atitudinea faţă de religia mea. Înainte de a muri m-a rugat să mă întorc pe insula Bagabag şi să le predic localnicilor, ceea ce am şi făcut în 1987. Rudele mele au fost binevoitoare şi mi-au construit o căsuţă. Am fost singura Martoră de acolo timp de 14 ani, din care 12 ani am slujit ca pionieră regulară.

Mai târziu m-am întors la Madang pentru a face pionierat împreună cu Lamit. În 2009, şase persoane de pe insula Bagabag au venit la Madang pentru a asista la Comemorarea anuală a morţii lui Cristos. N-am fost căsătorită niciodată şi mă bucur că pot să-i slujesc din plin lui Iehova ca soră celibatară.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 141, 142]

Iehova m-a primit

DORAH NINGI

ANUL NAŞTERII 1977

ANUL BOTEZULUI 1998

DATE PERSONALE A aflat adevărul în adolescenţă şi a fost alungată de familia ei. Mai târziu a început pionieratul, iar în prezent slujeşte la Filială.

◼ CÂND aveam 17 ani, am găsit o carte cu titlul Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ. Am înţeles imediat că aveam în mână ceva foarte valoros. Mi-am dat seama că era o carte a Martorilor lui Iehova deoarece, când aveam în jur de patru ani, două Martore mi-au vorbit despre promisiunea lui Dumnezeu că pământul va deveni un paradis.

La scurt timp după ce am găsit cartea Tu poţi trăi, părinţii mei adoptivi mi-au spus că, întrucât pe mine mă înfiaseră, iar ei aveau cinci copii, trebuia să mă întorc la familia mea, care locuia în oraşul de coastă Wewak. Când am ajuns acolo, am stat mai întâi la un frate al tatălui meu.

Nerăbdătoare să-i întâlnesc pe Martori, am căutat Sala Regatului şi am ajuns exact când un frate anunţa cântarea de încheiere. Cu toate acestea, Pam, o soră misionară din Statele Unite, s-a oferit să studieze Biblia cu mine. Îmi plăcea mult ce învăţam, dar după ce am mers doar de trei ori la studiu, am avut o discuţie cu unchiul meu.

Într-o duminică, după întrunire, când eram aproape de casă, am văzut că se ridica fum din curtea din faţa casei unchiului meu. Dăduse foc la toate lucrurile mele, inclusiv la auxiliarele pentru studierea Bibliei. Când m-a văzut, mi-a spus ţipând: „Dacă vrei să te închini cu oamenii ăştia, să aibă ei grijă de tine!“. Deoarece nu mai puteam să stau la el, a trebuit să merg la părinţii mei biologici, care locuiau într-un sat aflat la o distanţă de aproape două ore de mers cu maşina de Wewak.

Când m-am apropiat de tatăl meu, el le-a spus fraţilor şi surorilor mele: „Cine-i fata asta? Noi n-o cunoaştem. Am dat-o de suflet când avea trei ani“. Am înţeles că nici el nu voia să mă primească. De aceea am plecat şi am locuit pe unde am putut.

După aproape doi ani, doi fraţi pionieri speciali m-au întâlnit în satul părinţilor mei. Le-am zis: „Vă rog să-i spuneţi lui Pam că n-am uitat ce m-a învăţat, dar că n-am cum să ajung la ea“. Însă, nu după mult timp, am reuşit să mă întâlnesc cu Pam în Wewak şi am reluat studiul. În perioada aceea, am locuit pe rând la trei familii, de la care a trebuit să plec pentru că îi frecventam pe Martori. Pam a fost amabilă şi a aranjat să stau la o familie de Martori din Wewak. În 1998 m-am botezat, iar în septembrie 1999 am început pionieratul regular. În 2000 am fost invitată să slujesc la Betel, iar în prezent am privilegiul să lucrez în echipa de traducere pentru limba tok pisin.

Deşi am suferit foarte mult pentru că familia mea m-a alungat, Iehova m-a binecuvântat cu o familie spirituală numeroasă. Unul dintre versetele mele preferate este cel din Psalmul 27:10, unde se spune: „Dacă tatăl meu şi mama mea m-ar părăsi, Iehova însuşi m-ar primi“.

[Legenda fotografiei]

Publicaţii în tok pisin

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 147, 148]

„Iehova este cel mai mare Instructor al nostru!“

JOHN TAVOISA

ANUL NAŞTERII 1964

ANUL BOTEZULUI 1979

DATE PERSONALE În copilărie a fost aspru persecutat de profesorii şi de colegii lui şi a fost nevoit să părăsească şcoala după numai doi ani. În prezent slujeşte ca supraveghetor de circumscripţie.

◼ M-AM născut în satul Govigovi din provincia Milne Bay. Când aveam şapte ani, tatăl meu a început să studieze Biblia şi mă învăţa şi pe mine ce învăţa el.

Cam în aceeaşi perioadă am început să merg la o şcoală de stat. Când cei doi profesori ai mei, care erau anglicani, au aflat că mergeam la întrunirile Martorilor, au început să mă persecute. Colegii mei au făcut la fel şi chiar m-au lovit cu băţul. Din cauza aceasta, am fost nevoit să părăsesc şcoala după numai doi ani.

Cam după un an, l-am întâlnit la piaţă pe unul dintre profesorii mei. El mi-a spus: „Eşti un băiat inteligent şi ai fi avut rezultate bune la şcoală. Dar, din cauza religiei tale, ai să ajungi servitorul colegilor tăi“. Când i-am zis lui tata ce mi-a spus profesorul, răspunsul lui m-a liniştit: „Dacă lumea nu vrea să te instruiască, Iehova va face asta!“.

Tata şi un pionier special m-au ajutat să dobândesc cea mai valoroasă instruire din lume: cunoştinţa care duce la viaţă veşnică (Ioan 17:3). Limba mea maternă este dawawa, însă ei au studiat Biblia cu mine în hiri motu şi în tok pisin, care au devenit a doua, respectiv a treia limbă a mea. M-am botezat când aveam 15 ani şi după doi ani am început pionieratul.

În 1998 am fost invitat să urmez cursurile Şcolii de Organizare Teocratică. La vremea aceea, nu ştiam prea bine engleza. Ca să mă pregătească pentru şcoală, Filiala m-a repartizat într-o congregaţie de limbă engleză din Port Moresby. Astfel, engleza a devenit a patra limbă a mea.

După absolvirea Şcolii de Organizare Teocratică am fost repartizat în congregaţia Alotau din provincia Milne Bay. Şase luni mai târziu, spre marea mea surprindere şi bucurie, am fost numit supraveghetor de circumscripţie. Din circumscripţia în care am slujit prima dată făceau parte insulele New Britain, New Ireland, Manus, precum şi alte insule învecinate. În 2006 m-am căsătorit cu scumpa mea soţie, Judy, şi am slujit un an ca pionieri speciali, după care am început lucrarea itinerantă.

Când vizitez congregaţiile, obişnuiesc să le spun tinerilor: „Iehova este cel mai mare Instructor al nostru. Lăsaţi-l să vă instruiască, pentru că numai el vă poate ajuta să reuşiţi cu adevărat în viaţă!“. Ştiu din experienţă acest adevăr important.

[Legenda fotografiei]

Împreună cu soţia mea, Judy

[Tabelul/Fotografiile de la paginile 156, 157]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Papua Noua Guinee

1930

1935 Pionierii aflaţi la bordul ketch-ului Lightbearer, o ambarcaţiune a Societăţii, predică în Port Moresby.

1940

1950

1951 Tom şi Rowena Kitto ajung în Port Moresby.

1956 Câţiva pionieri se mută în New Ireland şi în New Britain.

1957 John Cutforth foloseşte predici ilustrate.

1960

1960 International Bible Students Association (IBSA) este înregistrată ca persoană juridică.

1962 Tom şi Rowena Kitto se mută în ţinuturile muntoase din Noua Guinee.

1965 Se construieşte un birou de filială în Koki (Port Moresby).

1969 La Haima (Papua) se ţine Congresul Internaţional „Pace pe pământ“.

1970

1975 Papua şi Noua Guinee se unesc formând Papua Noua Guinee.

1977–1979 Gloate violente distrug Sălile Regatului din provincia Milne Bay.

1980

1987 Este dedicat un nou birou de filială.

1989 Pe insula Bougainville izbucneşte un război civil.

1990

1991 Turnul de veghe în limbile tok pisin şi hiri motu apare simultan cu ediţia engleză.

1994 Îşi începe activitatea Comitetul de Asistenţă Sanitară.

1994 Oraşul Rabaul (New Britain) este distrus de erupţii vulcanice.

1999 La filială se înfiinţează un Birou pentru Construirea de Săli ale Regatului.

2000

2002 În Gerehu (Port Moresby) se construieşte o sală de congrese.

2010

2010 Este dedicat un nou corp al clădirii filialei.

2020

[Graficul/Fotografia de la pagina 118]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Numărul de vestitori

Numărul de pionieri

3 500

2 500

1 500

500

1955 1965 1975 1985 1995 2005

[Hărţile de la pagina 81]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

PAPUA NOUA GUINEE

PORT MORESBY

Wewak

Râul Sepik

Kambot

Dimiri

Biwat

Râul Yuat

Wabag

Mount Hagen

Banz

Valea Wahgi

ŢINUTURILE MUNTOASE ALE NOII GUINEE

Lacul Murray

Râul Fly

Basken

Talidig

Bagildig

Madang

Goroka

Kainantu

Lae

Bulolo

Wau

Kerema

Savaiviri

Golful Papua

Popondetta

Kokoda Trail

Hula

Agi

Govigovi

Alotau

MAREA CORALILOR

Insula Manus

Arhipelagul Bismarck

MAREA BISMARCK

Insula Bagabag

New Britain

Rabaul

Kokopo

Insula Kurmalak

New Ireland

Kavieng

MAREA SOLOMON

Insula Goodenough

Insula Buka

Insula Bougainville

Atolul Nukumanu

Ecuator

Haima

Six Mile

Hanuabada

Portul Port Moresby

Piaţa Koki

Platoul Sogeri

Ioadabu

[Fotografii pe toată pagina 74]

[Legenda fotografiei de la pagina 77]

Ketch-ul „Lightbearer“

[Legenda fotografiei de la pagina 78]

Primii vestitori locali, de la stânga la dreapta: Bobogi Naiori, Heni Heni Nioki, Raho Rakatani şi Oda Sioni

[Legenda fotografiei de la pagina 79]

Satul Hanuabada, iar în fundal centrul oraşului Port Moresby

[Legenda fotografiei de la pagina 82]

Shirley şi Don Fielder, chiar înainte de a sosi în ţară

[Legenda fotografiei de la pagina 85]

Prima Sală a Regatului din ţară, Haima, Port Moresby

[Legenda fotografiei de la pagina 87]

John Cutforth

[Legenda fotografiei de la pagina 89]

Reproducere a unei predici ilustrate

[Legenda fotografiilor de la pagina 90]

Dreapta: John Cutforth predând cu ajutorul desenelor; jos: un frate care transportă o tablă cu desene pentru a predica în satele îndepărtate

[Legenda fotografiei de la pagina 92]

Alf Green, David Walker şi Jim Smith

[Legenda fotografiilor de la pagina 93]

Stânga: Shirley, Debbie şi Don Fielder; dreapta: Don şi piroga lui

[Legenda fotografiei de la pagina 96]

Jim Smith şi Glenn Finlay

[Legenda fotografiei de la pagina 97]

Stephen Blundy traversând golful Kerema

[Legenda fotografiei de la pagina 99]

Rosina şi Ken Frame

[Legenda fotografiei de la pagina 102]

Matthew şi Doris Pope

[Legenda fotografiilor de la pagina 103]

Locuinţa lui Magdalen şi John Endor a fost primul loc de întrunire din Lae

[Legenda fotografiei de la pagina 109]

Ţinuturile muntoase

[Legenda fotografiei de la pagina 110]

Tom şi Rowena Kitto în faţa micului lor magazin şi a locuinţei din Wabag

[Legenda fotografiei de la pagina 113]

Erna şi Berndt Andersson

[Legenda fotografiei de la pagina 114]

Kerry Kay-Smith şi Jim Wright

[Legenda fotografiei de la pagina 115]

Mike Fisher pe râul Sepik

[Legenda fotografiilor de la pagina 123]

Sala Regatului din Agi a fost incendiată, dar apoi a fost reconstruită şi extinsă

[Legenda fotografiei de la pagina 127]

Elsie şi Bill Thew

[Legenda fotografiei de la pagina 128]

O „puapua“ cu pânzele ridicate

[Legenda fotografiei de la pagina 128]

Barca „Pioneer“ construită de Berndt Andersson

[Legenda fotografiilor de la pagina 131]

Călătorie pe râul Sepik

[Legenda fotografiilor de la paginile 132, 133]

Stânga: Supraveghetorul de circumscripţie Warren Reynolds şi soţia sa, Leann, vizitează satul Biwat; sus: cuvântare publică ţinută în timpul vizitei sale în satul Dimiri

[Legenda fotografiei de la pagina 135]

Soare Maiga

[Legenda fotografiei de la pagina 135]

Kora Leke

[Legenda fotografiei de la pagina 136]

Save Nanpen

[Legenda fotografiei de la pagina 139]

Geordie şi Joanne Ryle

[Legenda fotografiei de la pagina 145]

Câţiva dintre aceşti copii au fost exmatriculaţi pentru că n-au salutat drapelul

[Legenda fotografiilor de la paginile 152, 153]

Stânga: Rabaul, cu vulcanul Tavurvur în depărtare; jos: Sala Regatului din Rabaul, distrusă în 1994

[Legenda fotografiei de la pagina 155]

Echipa de traducere (2010)

[Legenda fotografiilor de la pagina 161]

Filiala din Papua Noua Guinee

Comitetul Filialei: Dan Burks, Timo Rajalehto, Kegawale Biyama, Craig Speegle