Samoa

SITUATE la jumătatea distanţei dintre Hawaii şi Noua Zeelandă, Insulele Samoa sclipesc pe întinderea apelor calde, de culoarea safirului, ale Oceanului Pacific. Zămislite din furia vulcanilor, aceste nestemate sunt de o frumuseţe fără seamăn. Piscurile ascunse în nori, pădurile tropicale luxuriante şi plajele străjuite de palmieri oferă o privelişte sublimă. Iar lagunele ce scânteiază în lumina soarelui găzduiesc un adevărat paradis acvatic — habitatul ideal pentru aproximativ 200 de specii de corali şi circa 900 de specii de peşti. Aşadar, nu e de mirare că primii misionari europeni au descris aceste insule învăluite în mireasma florilor de frangipani ca numărându-se printre cele mai frumoase din câte văzuseră în Pacificul de Sud!

Populaţia Lapitaa a fost prima care s-a stabilit în Insulele Samoa, după cât se pare, în jurul anului 1000 î.e.n. Exploratori curajoşi şi navigatori încercaţi, aceşti vechi polinezieni trebuie să fi migrat în zona Pacificului din sud-estul Asiei. Ghidându-se după vânt şi după curenţii oceanici, la cârma unor canoe uriaşe cu corp dublu, ei au ajuns mai departe decât izbutiseră alte popoare. Chiar în inima Pacificului de Sud, au descoperit un mic arhipelag pe care l-au numit Samoa.

Cu trecerea secolelor, urmaşii lor s-au îndreptat spre alte zone ale Pacificului, ajungând să populeze la est Tahiti, la nord Hawaii, la sud-vest Noua Zeelandă şi la sud-est Insula Paştelui. În prezent, această vastă regiune de formă triunghiulară poartă numele Polinezia, însemnând „multe insule“. Prin urmare, despre Samoa s-a spus pe bună dreptate că este „leagănul Polineziei“.

Nelăsându-se mai prejos, samoanii din timpurile moderne au întreprins cu un curaj neabătut o călătorie de o cu totul altă natură, însă de mai mare însemnătate. La fel ca strămoşii lor ce-au străbătut întinderea oceanului, ei au pornit în căutarea unei vieţi mai bune. Însă pentru a-şi realiza dezideratul, n-au făcut o expediţie geografică, ci au parcurs „drumul“ de la întuneric spiritual la lumină spirituală. Năzuinţa lor a fost să afle care este modul de închinare aprobat de adevăratul Dumnezeu, Iehova (Ioan 4:23).

Relatarea ce urmează constituie istoria Martorilor lui Iehova din Samoab, Samoa Americană şi Insulele Tokelau. În 1962, Samoa de Vest a devenit independentă, în timp ce Samoa Americană a rămas un teritoriu dependent de SUA. Insulele Samoa cuprind Samoa şi Samoa Americană.

SE IVESC ZORII ADEVĂRULUI

Vestea bună despre Regat s-a auzit pentru prima dată în Samoa în 1931, când un Martor a vizitat arhipelagul, distribuind persoanelor interesate peste 470 de cărţi şi broşuri. El a fost probabil Sydney Shepherd, un frate zelos ce a călătorit în diverse părţi ale Polineziei pentru a le împărtăşi insularilor vestea bună.

Şapte ani mai târziu, mesajul despre Regat a ajuns şi în Samoa Americană. Joseph Rutherford, de la sediul mondial al Martorilor lui Iehova din Brooklyn (New York), a făcut un scurt popas pe insula Tutuila când se întorcea acasă cu vaporul din Australia. Rutherford şi însoţitorii lui s-au folosit de această ocazie pentru a distribui literatură biblică în oraşul portuar Pago Pago.

Peste încă doi ani, în 1940, Harold Gill, care făcuse pionierat în zona Asia-Pacific, a sosit în Samoa Americană, aducând cu el 3 500 de exemplare ale broşurii Unde sunt morţii?, prima publicaţie a Organizaţiei tradusă în samoană.c

Apoi Harold a navigat spre insula Upolu din Samoa, făcând o călătorie ce dura între opt şi zece ore. „Autorităţile trebuie să fi aflat însă de ce veneam“, a scris el mai târziu, „fiindcă am fost întâmpinat de un poliţist care mi-a spus că nu aveam voie să cobor pe ţărm. Atunci mi-am scos paşaportul şi i-am citit nota introductivă, scrisă într-un stil ceremonios, în care persoanelor răspunzătoare de controlul graniţelor li se cerea să-i permită supusului Maiestăţii Sale britanice «să treacă liber şi nestingherit, precum şi să-i acorde tot sprijinul şi protecţia necesare». În felul acesta, am obţinut o audienţă la guvernator, care mi-a permis să rămân încă cinci zile, până când pleca următorul vapor. Am închiriat o bicicletă şi am oferit broşuri oamenilor din întreaga insulă“.

După ce şi-a încheiat campania de predicare în Insulele Samoa, Harold a trebuit să se întoarcă în Australia. Una dintre broşurile pe care le distribuise a ajuns în cele din urmă la un samoan pe nume Pele Fuaiupolu.d Preţioasele adevăruri sădite prin mesajul ei în inima lui Pele au aşteptat ca Martorii să aducă apa dătătoare de viaţă din Cuvântul lui Dumnezeu pentru a încolţi (1 Cor. 3:6).

După 12 ani, în 1952, John Croxford, un Martor din Anglia, a sosit în Apia, capitala situată pe insula Upolu din Samoa. El a obţinut un loc de muncă în acelaşi birou cu Pele. John era un om prietenos, mereu dornic să depună mărturie. Observând interesul lui Pele faţă de Biblie, el a luat iniţiativa şi l-a vizitat acasă. Iată ce ne povesteşte Pele: „Am stat de vorbă până la primele ore ale dimineţii de duminică. I-am pus multe întrebări, iar John mi-a răspuns folosindu-se de fiecare dată de Biblie. Eram absolut convins că găsisem adevărul pe care îl căutam“. În acelaşi an, Pele şi soţia sa, Ailua, au devenit primii samoani dedicaţi şi botezaţi.

Ştiind că avea să fie tras la răspundere pentru că renunţase la religia strămoşească, Pele a făcut cercetări asidue şi s-a rugat fierbinte pentru ajutorul lui Iehova. El a fost convocat de şeful suprem la o întrunire în Faleasiu, satul său natal situat pe coastă, la 19 km vest de Apia. Împreună cu altă rudă interesată de adevăr, Pele a trebuit să înfrunte o adunare ostilă alcătuită din şase căpetenii, trei oratori, zece pastori, doi profesori de teologie, şeful suprem care prezida întrunirea şi alţi membri în vârstă ai familiei.

„Ne-au blestemat pentru dezonoarea adusă familiei şi bisericii strămoşilor noştri“, îşi aminteşte Pele. Apoi şeful suprem a propus să se ţină o dezbatere, care s-a prelungit până la patru dimineaţa.

„Deşi unii au strigat: «Lasă-ne cu Biblia! Nu ne mai tot citi din ea!», le-am răspuns la toate întrebările pe baza ei, demonstrând netemeinicia argumentelor lor. În cele din urmă, n-au mai scos niciun cuvânt, aşternându-se o tăcere mormântală. Toţi îşi ţineau capul plecat. Într-un final, şeful suprem a spus pe un ton resemnat: «Ai câştigat, Pele».“

„Iertaţi-mă“, a răspuns Pele, „dar nu eu am câştigat. În această noapte cu toţii aţi auzit mesajul despre Regat. Sper din tot sufletul că îi veţi da ascultare“.

Astfel, datorită umilinţei şi încrederii lui Pele în Iehova şi în Cuvântul Său, sămânţa adevărului a început să crească în Upolu.

PRIMELE ÎNTRUNIRI

Vestea despre religia lui Pele s-a răspândit rapid în comunitatea restrânsă a insularilor. Asemenea atenienilor din secolul întâi cărora le-a predicat Pavel, unii dintre ei au dorit să cunoască mai multe despre „această învăţătură nouă“ (Fap. 17:19, 20). De exemplu, un tânăr pe nume Maatusi Leauanae a aflat că cei interesaţi de noua religie se întruneau săptămânal în casa unui medic ce locuia în incinta spitalului şi s-a dus să vadă despre ce era vorba. Ajuns însă în faţa porţii spitalului, curajul i-a pierit dintr-o dată, aşa că a dat să plece. Din fericire, tocmai atunci a sosit fratele John Croxford, care l-a invitat să se alăture micului grup ce se întrunea în acea seară. Lui Maatusi i-a plăcut studiul din cartea „Dumnezeu să fie găsit adevărat“ şi a decis să vină şi altă dată. Deşi la început a asistat sporadic la întruniri, adevărul a prins în cele din urmă rădăcini în inima sa, iar el s-a botezat în 1956.

Cu toate că nu se asociau de mult cu grupul, persoanele noi şi-au dat seama cât de important era să le împărtăşească altora ce învăţau. La doar cinci luni după sosirea fratelui Croxford în Apia, 10 persoane i s-au alăturat în lucrarea de predicare. Patru luni mai târziu, numărul lor a crescut la 19. Cei noi au obţinut rezultate bune când le-au vorbit despre adevăr prietenilor şi rudelor.

Unul dintre aceşti vestitori i-a depus mărturie vărului său, Sauvao Toetu, care locuia în Faleasiu. Cu timpul, Sauvao şi cumnatul său, Finau Feomaia, au început să participe la întruniri cu familiile lor şi au luat poziţie de partea lui Iehova.

Luna ianuarie a anului 1953 a marcat un eveniment emoţionant pentru adevăraţii închinători ai lui Dumnezeu din Samoa. Întrucât pe atunci circa 40 de persoane asistau la întruniri, filiala din Australia a aprobat înfiinţarea în Apia a primei congregaţii din Samoa. Ulterior, când fratele Croxford s-a întors în Anglia, Pele, deşi recent botezat, a preluat responsabilitatea de a se îngriji de necesităţile congregaţiei. Vestitorii erau curajoşi şi plini de zel, dar totodată, noi la adevăr şi lipsiţi de experienţă. Mulţi dintre ei trebuiau să prezinte mesajul cu mai mult tact şi într-un mod mai atrăgător (Col. 4:6). Alţii aveau nevoie de ajutor pentru a îmbrăca pe deplin noua personalitate (Ef. 4:22–24). Din fericire, acest ajutor nu s-a lăsat prea mult aşteptat (Ef. 4:8, 11–16).

AJUTOR DE PESTE HOTARE

În mai 1953 au sosit pionierii australieni Ronald şi Olive (Dolly) Sellars pentru a întări congregaţia din Apia. Ron scrie: „Fraţii de la filiala din Australia pierduseră de o vreme contactul cu Martorii de pe insulă şi îşi făceau griji pentru ei. Întrucât ne oferiserăm să slujim în insulele Pacificului, am fost repartizaţi ca pionieri speciali în congregaţia recent înfiinţată din Samoa“.

În timp ce hidroavionul îi ducea spre insule, gândul îi purta spre încercările pe care le aduce cu sine o repartiţie îndepărtată. „Nici nu ne închipuiam cum stăteau în realitate lucrurile!“, îşi aminteşte Ron. „Întreaga insulă era acoperită de vegetaţie luxuriantă. Oriunde te uitai, vedeai oameni sănătoşi şi plini de vigoare, mereu cu zâmbetul pe buze. Copiii se jucau, alergând şi sărind în jurul caselor fără pereţi, acoperite cu paie şi având podele din corali, a căror culoare albă le conferea un aspect imaculat. Nimeni nu se grăbea, timpul parcă stătea în loc pentru ei. Se părea că am ajuns în paradis.“

Fiind găzduiţi în locuinţa familiei Fuaiupolu, soţii Sellars s-au apucat imediat de lucru. Iată ce ne spune Ron: „Aproape că nu trecea noapte fără să mă întâlnesc cu fraţii ca să răspund la numeroasele lor întrebări. În scurtă vreme am constatat că, deşi cunoşteau învăţăturile de bază ale Bibliei, mai aveau de făcut multe schimbări pentru a se ridica la înălţimea standardelor divine. Pentru a-i ajuta în acea perioadă dificilă, eu şi soţia mea ne-am străduit să fim foarte răbdători şi să le arătăm într-o măsură mai mare iubire“. Din nefericire, unii s-au împotrivit îndrumării iubitoare bazate pe Scripturi şi au renunţat treptat la adevăr. În schimb, alţii au dat dovadă de umilinţă, acceptând instruirea şi încurajarea primite. Cu timpul, ei au făcut progrese spirituale frumoase şi astfel congregaţia a fost rafinată şi întărită.

Ron şi Dolly au dat un bun exemplu şi în ce priveşte mărturia din casă în casă. Până atunci, majoritatea membrilor congregaţiei predicaseră doar în mod informal, prietenilor şi vecinilor. Acum însă, mergând cu familia Sellars din casă în casă, au găsit mai multe persoane interesate. „Odată“, povesteşte Ron, „o căpetenie ne-a invitat în satul său pentru a-i vorbi mai pe larg despre Regat. După ce am luat masa împreună, a urmat o discuţie însufleţită pe marginea Bibliei. În decurs de o oră, discuţia s-a transformat într-o adevărată cuvântare, care, deşi nu fusese anunţată, a ajuns să fie ascultată de aproape 50 de persoane!“ Deseori, studiile ţinute cu două sau trei persoane atrăgeau între 10 şi 40 de trecători curioşi să afle în ce constă lucrarea Martorilor.

Clerul creştinătăţii a observat numaidecât activitatea celor doi pionieri. Când autorităţile au refuzat să le prelungească vizele de şedere, Ron s-a adresat înaltului comisar pentru a afla motivul. El relatează: „Ne-a spus că unii preoţi au înaintat guvernului o plângere împotriva lucrării noastre. Prin urmare, ne putea prelungi vizele cu condiţia să nu mai ajutăm congregaţia în predicare. I-am refuzat categoric propunerea şi i-am spus că lucrarea lui Dumnezeu nu poate fi oprită de nimeni, fapt de care ar fi bine să ţină seama. «Mai vedem noi ce-o să se-ntâmple după ce plecaţi!», ne-a zis el râzând“.

De atunci, autorităţile au luat măsuri pentru a împiedica venirea în Samoa a Martorilor din străinătate. În pofida acestor eforturi, în 1953, Theodore Jaracz (actualmente membru al Corpului de Guvernare), care slujea la filiala din Australia, a intrat în ţară fără a trezi suspiciuni. Vizita sa a avut menirea de a întări congregaţia. „Fratele Jaracz a fost deosebit de încurajator şi ne-a asigurat că ne îndreptam în direcţia corectă din punct de vedere spiritual“, îşi aminteşte Ron.

Curând după aceea, când le-au expirat vizele, Ron şi Dolly s-au mutat în Samoa Americană. În cele opt luni petrecute în Samoa, ei au contribuit semnificativ la zidirea fraţilor, ajutându-i să dobândească echilibru spiritual. În scurt timp însă, alţi Martori urmau să le ia locul soţilor Sellars, lucru pe care autorităţile nici nu-l bănuiau.

PROGRESUL LUCRĂRII ÎN APIA

În mai 1954, a sosit în Apia Richard Jenkins, un vestitor australian de 23 de ani, recent botezat, dar plin de entuziasm. El relatează: „Înainte să părăsesc ţara, fraţii m-au sfătuit să nu mă asociez cu Martorii locali până nu-mi găseam un loc de muncă stabil. Totuşi, după câteva luni am început să mă simt foarte singur şi vulnerabil pe plan spiritual. Aşa că am decis să mă întâlnesc pe ascuns cu Pele Fuaiupolu“. Cei doi au stabilit să se vadă la o oră târzie din noapte, la adăpostul întunericului.

„Pele s-a gândit să nu-mi folosească numele real, deoarece autorităţile ar fi putut afla că mă asociez cu congregaţia din Apia, obligându-mă apoi să părăsesc ţara“, spune Richard. „Astfel, mi-a dat numele fiului său cel mare, Uitinese, după cum pronunţă samoanii cuvântul englezesc «witness» (martor). Până în ziua de azi fraţii şi surorile din Samoa îmi zic aşa.“

Folosind acest pseudonim, Richard a păstrat în mod discret legătura cu fraţii. De asemenea, a predicat informal, începând câteva studii biblice. Un elev de-al său, un tânăr inspector sanitar pe nume Mufaulu Galuvao, a ajuns ulterior membru al Comitetului Filialei din Samoa. Altă persoană cu care a studiat, Falema‘a Tuipoloa, a devenit în cele din urmă un Martor al lui Iehova, iar împreună cu el s-au botezat şi alţi membri ai familiei sale.

Richard l-a ajutat să cunoască adevărul şi pe tânărul Siemu Taase, care conducea o bandă de hoţi ce fura bunuri aparţinând Ministerului Lucrărilor Publice. Dar înainte de a putea face progrese spirituale, vechiul mod de viaţă l-a ajuns din urmă pe Siemu, iar el a fost închis pentru infracţiunile comise. Departe de a se lăsa descurajat, Richard a obţinut de la directorul închisorii permisiunea de a-l vizita în continuare pe Siemu. Cu timpul, câţiva deţinuţi s-au alăturat studiului ce se ţinea la circa o sută de metri de zidurile închisorii, la umbra unui arbore de mango.

Richard relatează: „Nu eram păziţi de vreun gardian, însă niciun deţinut nu a încercat vreodată să evadeze, unii chiar acceptând mesajul biblic“. După eliberare, Siemu s-a botezat, iar mai târziu a devenit bătrân de congregaţie.

În 1955, Richard s-a căsătorit cu Gloria Green, o pionieră din Australia. Ei au petrecut 15 ani în Samoa şi au ajutat 35 de persoane să înveţe adevărul, după care s-au întors acasă. În prezent ei locuiesc în Brisbane (Australia), Richard fiind bătrân în congregaţia de limbă samoană.

În 1956, în Apia au sosit William şi Marjorie (Girlie) Moss, un cuplu din Australia care a oferit un ajutor foarte preţios în acei ani de început. Girlie slujea ca pionieră de 24 de ani, iar Bill era un bătrân de congregaţie ce avea un remarcabil simţ practic. Pe atunci existau grupe de studiu de carte atât în Apia, cât şi în Faleasiu, congregaţia din Apia numărând 28 de vestitori. Bill şi Girlie au lucrat neobosit alături de aceşti fraţi timp de nouă ani. Totuşi, în 1965, pe când grupa de studiu din Faleasiu devenise o congregaţie, ei au trebuit să se întoarcă în Australia deoarece starea de sănătate a lui Girlie se deteriorase.

În acea perioadă, guvernul samoan a primit repetate cereri de a le permite misionarilor să intre în ţară, dar au fost respinse de fiecare dată. Autorităţile, ca şi preoţii, de altfel, sperau că Martorii aveau pur şi simplu să dispară. Cât de mult se înşelau! Contrar aşteptărilor, numărul Martorilor a crescut, ei fiind activi şi plini de zel — nici gând să dispară!

PROGRESE SPIRITUALE ÎN SAMOA AMERICANĂ

Înainte ca vizele soţilor Sellars să expire în 1954, ei au hotărât să nu se întoarcă în Australia, ci să obţină rezidenţa în Samoa Americană. Ron scrie: „Când i-am zis procurorului general din Samoa Americană că guvernul din Samoa a refuzat să ne prelungească vizele fiindcă eram Martori, el a răspuns: «Domnule Sellars, aici ne bucurăm de libertate religioasă. Vă asigur că veţi primi viza!»“.

Ron şi Dolly au sosit în Pago Pago (Samoa Americană) în 5 ianuarie 1954. Pentru a putea rămâne în ţară, procurorul i-a cerut lui Ron să se prezinte cu regularitate la biroul său pentru a-i vorbi despre convingerile Martorilor. Drept urmare, ei au purtat câteva discuţii frumoase pe baza Bibliei.

În aceeaşi lună, procurorul i-a invitat pe Ron şi Dolly să ia cina la el acasă. Fiind prezenţi şi preotul catolic local împreună cu pastorul Societăţii Misionare Londoneze, s-a creat cadrul perfect pentru o amplă discuţie bazată pe Scripturi. Ron descrie ce s-a întâmplat la sfârşitul serii: „După ce ne-a mulţumit tuturor că i-am onorat invitaţia, procurorul a spus: «Ei bine, cred că prin argumentele lor, domnul şi doamna Sellars ne-au biruit în această sear㻓. În scurt timp am primit vizele de şedere permanentă. Mai mult, procurorul ne-a informat că guvernul era dispus să aprobe intrarea în ţară şi a altor misionari Martori. Bineînţeles că am transmis imediat această informaţie filialei din Australia.

Prima persoană din Samoa Americană care şi-a dedicat viaţa lui Iehova a fost Wallace (Ualesi) Pedro, un tânăr de 19 ani, originar din Insulele Tokelau. În 1952, o rudă de-a lui Wallace, Lydia Pedro, ce slujea ca pionieră specială în Fiji, l-a vizitat pe fratele mai mare al acestuia şi i-a lăsat publicaţia „Dumnezeu să fie găsit adevărat“. Wallace a găsit cartea în casa fratelui său şi a studiat-o cu atenţie.

În 1954, Ron şi Dolly au întâlnit în predicare familia Pedro, începând studiul cu fratele şi sora mai mare a lui Wallace. Acesta ştia că Iehova este adevăratul Dumnezeu, însă neavând încredere în religie, ezita să studieze. În cele din urmă, după ce s-a convins că Martorii predau adevărul, a început să asiste cu regularitate la întruniri în Fagatogo. A progresat rapid din punct de vedere spiritual, iar în 30 aprilie 1955 s-a botezat în portul Pago Pago.

În ianuarie 1955, la numai un an de la sosirea familiei Sellars, la întrunirile ţinute în umila lor casă din Fagatogo asistau şapte persoane. Locuinţa era sărăcăcios mobilată, toţi fiind nevoiţi să stea aşezaţi pe podea. Curând, trei dintre cei noi au început să-i însoţească pe Ron şi Dolly în predicare. Era într-adevăr o zi a începuturilor mici, dar câte realizări le stăteau în faţă acestor creştini!

SOSESC MISIONARII

În 4 februarie 1955, două cupluri de misionari din Statele Unite — Paul şi Frances Evans şi Gordon şi Patricia Scott — au sosit în Samoa Americană. Ei s-au stabilit în casa de misionari din Fagatogo. Leonard (Len) Helberg, supraveghetorul de circumscripţie care a vizitat în acel an Pago Pago, descrie o scenă familiară pentru acel cartier plin de viaţă:

„Casa de misionari era, de fapt, un apartament spaţios aflat deasupra unui vechi magazin universal. De-o parte a casei curgea un pârâu, iar dincolo de el era un bar unde marinarii veneau să petreacă în serile lor libere. Când unii dintre ei se luau la bătaie, iar încăierarea ajungea până-n stradă, îşi făcea apariţia şeful poliţiei, un om scund, dar vânjos, ce-şi ţinea strâns trabucul între dinţi şi împărţea pumni în dreapta şi-n stânga pentru a-i potoli pe bătăuşi. Predici despre focul iadului răsunau ameninţător dintr-o biserică aflată chiar în spatele casei. O dată pe lună, de pe balcon puteai vedea mulţimea de oameni ce se înghesuia la bancă, în ziua de plată. Misionarii creştinătăţii, veniţi din întreaga insulă, căutau cu disperare să strângă zeciuielile de la enoriaşi, înainte ca aceştia să-şi cheltuiască tot salariul“.

Acest cadru ce fremăta de viaţă s-a dovedit un teritoriu foarte productiv pe plan spiritual. „Unul dintre misionari“, spune Len, „îşi începea ziua la şase dimineaţa, studiind cu un bărbier ce lucra peste drum de apartamentul lor, înainte ca acest bărbat să deschidă frizeria. Apoi, el îi preda adevărul unui alt elev de-al său, brutarul oraşului, după care aducea acasă pâinea pentru micul dejun. Mai târziu, în cursul aceleiaşi zile, fratele conducea în piaţă un studiu cu câţiva deţinuţi de la închisoarea locală“. Până la sfârşitul anului, misionarii conduceau aproape 60 de studii biblice cu peste 200 de persoane.

„VENIŢI DISEARĂ LA FILM — INTRAREA LIBERĂ!“

Ceea ce a contribuit printre altele la cultivarea interesului localnicilor faţă de lucrurile spirituale a fost filmul Societatea lumii noi în acţiune.e Pelicula — prima realizată de organizaţie după aproape 40 de ani de la lansarea Foto-Dramei Creaţiunii — vorbea despre lucrarea mondială de predicare, despre amploarea activităţii de tipărire, arătând totodată modul în care sunt organizaţi Martorii lui Iehova. În 1955, în timpul unei vizite de o lună în Samoa Americană, Len a rulat filmul de 15 ori în faţa a 3 227 de oameni, fiecare prezentare fiind urmărită în medie de 215 persoane.

Len îşi aminteşte: „În ziua difuzării filmului, treceam cu maşina prin sate şi îi făceam publicitate împărţind foi volante celor pe care-i întâlneam şi strigând: «Veniţi diseară la film — intrarea liberă!», după care menţionam numele satului unde îl puteau viziona“.

Documentarul a avut un impact puternic asupra localnicilor. După fiecare proiecţie, cei prezenţi doreau să afle şi alte lucruri despre Martorii lui Iehova şi despre convingerile lor. Mulţi dintre ei însă nu mai aşteptau ca Martorii să-i viziteze din nou, ci mergeau la misionari acasă, astfel că aceştia conduceau acolo câteva studii biblice în acelaşi timp. Nici nu pleca bine un grup, că altul îi lua locul. „Oamenii au fost atât de impresionaţi de film, încât, ani la rând, au continuat să-i asocieze pe Martori cu el“, povesteşte Ron Sellars.

SE VĂD ROADELE PERSEVERENŢEI

După două luni de la vizita lui Len Helberg, în satul Fagatogo a fost înfiinţată prima congregaţie a Martorilor lui Iehova din Samoa Americană. În decurs de un an, numărul vestitorilor a crescut de la 14 la 22. Tot cam pe atunci au sosit din Australia încă doi pionieri speciali, Fred şi Shirley Wegener, pentru a-i ajuta pe vestitorii din ce în mai numeroşi ai congregaţiei. În prezent, Fred slujeşte ca membru al Comitetului Ţării din Samoa.

Fraţii — fie ei vestitori, pionieri sau misionari — erau „înflăcăraţi de spirit“ (Rom. 12:11). Len scrie: „Datorită sârguinţei lor, dar şi a interesului faţă de adevăr ce exista în Fagatogo, până la mijlocul anilor ’60, în fiecare casă din acest sat se condusese la un moment dat un studiu biblic. Pe atunci, locuinţele de pe insulă erau vizitate lunar“.

Această campanie temeinică de predicare a influenţat modul în care localnicii înţelegeau Scripturile. Iată ce spune Len: „Toată lumea ştia acum că viaţa veşnică va fi pe pământ, că nu există iad şi că morţii sunt într-o stare de inconştienţă — adevăruri fundamentale pe care oamenii le-au aflat nu de la biserică, ci de la Martori. Am obţinut astfel de rezultate întrucât am vorbit cu fiecare dintre ei, aducându-le argumente din propria Biblie“.

Însă convingerile religioase adânc înrădăcinate, precum şi strânsele legături familiale i-au împiedicat pe majoritatea insularilor să pună în practică ce învăţau. Unii au ales mai degrabă să se complacă într-o conduită imorală, tolerată de biserică, decât să îmbrăţişeze înaltele norme morale respectate de adevăraţii creştini. Totuşi, asemenea negustorului voiajor din ilustrarea lui Isus, multe persoane sincere au privit adevărul ca pe o perlă valoroasă şi au căutat să o obţină, luând o poziţie fermă şi curajoasă de partea lui (Mat. 13:45, 46).

MISIONARII SE ADAPTEAZĂ LA CULTURA SAMOANĂ

„Era o plăcere să predici în acei ani de început!“, îşi aminteşte Caroline Pedro, o pionieră din Canada care s-a căsătorit cu Wallace Pedro în 1960. „Aproape la fiecare casă găseam pe cineva dispus să discute pe marginea Bibliei. Iniţiam uşor studii biblice, la care deseori asista întreaga familie.

Predicarea în satele izolate era o experienţă de neuitat. Când mergeam din casă în casă, copiii se ţineau după noi, ascultând cu atenţie conversaţiile pe care le purtam cu oamenii. Apoi, fugeau înainte ca să-l anunţe pe următorul locatar că venim. Îi spuneau despre ce subiecte discutam, menţionând până şi versetele citite. Astfel, pentru a fi cu un pas înaintea lor, pregăteam mai multe prezentări.“

În predicare, fraţii s-au străduit să ţină mereu cont de ceea ce insularii considerau a fi bune maniere, precum şi de normele locale de conduită (1 Cor. 9:20–23). Charles Pritchard, un fost misionar care slujeşte în prezent ca membru al Comitetului filialei din Noua Zeelandă, a scris: „Întrucât clima este tropicală, în sate, casele (fale) nu au pereţi. Prin urmare, vedeam imediat dacă era cineva acasă. Era o lipsă crasă de respect să-i vorbeşti locatarului stând în picioare sau înainte să te invite înăuntru. Astfel, ne apropiam şi aşteptam în tăcere ca el să ne observe şi să pună un preş curat pe pietrişul din faţa casei. Aceasta constituia de fapt invitaţia de a ne descălţa, de a intra şi de a sta cu picioarele încrucişate pe preş“. Pentru mulţi misionari era foarte incomod să stea mult timp în acea poziţie. Obiceiurile locale le permiteau totuşi să-şi întindă picioarele şi să şi le acopere cu un covoraş. În acest fel, ei evitau să stea cu picioarele neacoperite înaintea locatarului — o gravă insultă la adresa samoanilor.

„Insularii ne urau bun venit, spunându-ne cât de onoraţi se simţeau că veniserăm şi în umila lor casă pentru a le împărtăşi mesajul Bibliei“, spune John Rhodes, care a slujit timp de 20 de ani ca misionar în Samoa şi în Samoa Americană. „Conversaţia căpăta apoi o notă mai personală: «De unde sunteţi? Aveţi copii? Unde este familia voastră?».“

Helen, soţia lui John, adaugă: „Ne adresam întotdeauna respectuos locatarului, cu termeni care, de regulă, erau folosiţi numai în ocazii speciale. Acest mod de abordare îi aducea onoare atât lui, cât şi mesajului nostru“.

„Purtând astfel de conversaţii, ajungeam să ne cunoaştem mai bine, fapt care ne ajuta să satisfacem mai eficient necesităţile spirituale ale oamenilor“, afirmă Caroline Pedro.

Odată încheiată această parte introductivă, vestitorii le puteau prezenta mesajul despre Regat. „Localnicii ne ascultau indiferent câte lucruri am fi dorit să le spunem, după care repetau aproape toate cuvintele noastre, pentru a ne arăta că preţuiau mesajul biblic“, îşi aminteşte Robert Boies, un fost misionar.

Întrucât insularii cunoşteau foarte bine Scripturile, vestitorii purtau adesea lungi conversaţii pe teme biblice. „Aceste discuţii m-au ajutat să-mi adâncesc înţelegerea asupra anumitor învăţături ale Bibliei“, povesteşte Caroline Pedro. Majoritatea locatarilor acceptau cu bucurie publicaţii. Cu timpul însă, fraţii îşi dădeau repede seama dacă unii le primeau din pură curiozitate sau erau realmente interesaţi de adevăr.

Un număr mare de persoane interesate care au început să vină la întruniri erau nerăbdătoare să predice. „Fiindcă samoanii au un talent oratoric deosebit, mulţi dintre cei noi îşi exprimau credinţa cu convingere, deşi fuseseră foarte puţin instruiţi în acest sens sau chiar deloc. Totuşi, i-am îndemnat să depună mărturie urmând metodele sugerate în publicaţii şi să aducă argumente din Biblie în loc să se bizuie doar pe aptitudinile lor“, spune fratele Rhodes. Astfel, mulţi au devenit evanghelizatori iscusiţi.

PUBLICAŢII ÎN LIMBA SAMOANĂ

În general, samoanii vorbesc fluent engleza, însă unii nu cunosc această limbă. Pentru a sensibiliza inima celor ce căutau adevărul, în 1954, Pele Fuaiupolu a tradus patru tracte în samoană. De fapt, mulţi ani, Pele a fost principalul traducător al publicaţiilor organizaţiei. Nu de puţine ori lucra până noaptea târziu, la lumina unei lămpi cu petrol, folosind o veche maşină de scris.

Totodată, Pele se îngrijea de necesităţile soţiei şi ale celor opt copii ai săi. În plus, se achita exemplar de responsabilităţile din congregaţie şi lucra cinci zile şi jumătate pe săptămână, verificând munca desfăşurată pe plantaţiile de arbori de cacao din arhipelag. Len Helberg scrie: „În acei ani de muncă neobosită, Pele n-a căutat niciodată laude sau recunoaşterea propriilor merite. Din contră, el a apreciat profund privilegiul de a fi folosit de Iehova. Cu toţii îl iubeam şi îl admiram pentru loialitatea, umilinţa şi zelul său“.

În 1955, vestitorii au distribuit 16 000 de exemplare ale broşurii de 32 de pagini „Această Veste Bună a Împărăţiei“, tradusă în samoană. Ea prezenta învăţăturile de bază ale Bibliei într-un limbaj simplu, fiind foarte utilă în iniţierea şi conducerea de studii biblice. Iată ce scrie Richard Jenkins: „Practic, după ce parcurgeau de două ori broşura, elevii erau pregătiţi pentru botez. Era o plăcere să lucrăm cu ea!“. În scurtă vreme au fost publicate şi alte broşuri în samoană.

În 1958, Fred Wegener, care era tipograf de meserie, a capsat foile şapirografiate ale Turnului de veghe, realizând astfel prima ediţie a revistei în samoană. Următoarele numere au fost tipărite în Statele Unite, iar ulterior, în Australia. În cadrul revistei Turnul de veghe în samoană apăreau lunar fragmente traduse din alte publicaţii ale Organizaţiei. Începând din anii ’70 ai secolului trecut, au fost lansate în samoană cărţi în ediţie completă, fapt ce a contribuit semnificativ la progresul lucrării de predicare.

În Insulele Samoa, aceste cărţi au fost distribuite pe scară largă. În 1955, când s-a oferit cartea Puteţi să supravieţuiţi Armaghedonului şi să intraţi în lumea nouă a lui Dumnezeu, aproape toate familiile din Samoa Americană au primit un exemplar. „Deşi oamenii citeau Biblia cu regularitate, cei mai mulţi nu auziseră niciodată de Armaghedon“, relatează Wallace Pedro. „Însă după lecturarea în familie a cărţii, copiii anunţau deseori sosirea noastră în sat strigând: «Vine Armaghedonul!». Unii părinţi chiar le-au dat copiilor lor numele Armaghedon.“

Ediţia samoană a cărţii Adevărul care conduce la viaţă eternă, lansată în 1972, a avut un efect asemănător. Cititorii au primit-o cu atâta entuziasm, încât majoritatea misionarilor au reuşit să distribuie iniţial mai bine de două cutii de cărţi în fiecare lună. „Până şi în piaţă, oamenii veneau să ne ceară cărţi. Unii chiar se aplecau pe geamurile autobuzelor, vrând să le dăm câte un exemplar“, povesteşte Fred Wegener.

CONGRESE ÎNCURAJATOARE

În iunie 1957, Martorii din Samoa Americană au avut bucuria de a ţine primul congres de circumscripţie în Pago Pago. Unii vestitori veniseră cu barca din Samoa pentru a participa la program. Dornici să invite publicul, fraţii au organizat o amplă campanie de anunţare a congresului atât în engleză, cât şi în samoană. Prin urmare, în sesiunea de vineri dimineaţă, cei 60 de vestitori din Insulele Samoa au fost încântaţi să facă parte dintr-o asistenţă de 106 persoane.

Congresul a adus cu sine şi situaţii neprevăzute, datorate culturii samoane şi curiozităţii trecătorilor. „Servirea mesei este o parte importantă a culturii insularilor, aceştia invitând trecătorii să ia masa cu ei“, scrie Ron Sellars. „Însă când Martorii au invitat un număr foarte mare de trecători să li se alăture pentru a lua prânzul, cei care se ocupau de pregătirea hranei au fost puşi în încurcătură deoarece nu aduseseră mâncare decât pentru surorile şi fraţii prezenţi la congres.“

Totuşi, conduita fraţilor în această situaţie a constituit o excelentă mărturie. În Samoa, în ocazii speciale, bărbaţii iau mai întâi masa, apoi femeile şi copiii, iar străinii şi slujitorii religioşi stau separat de ceilalţi, primind cele mai bune porţii. În schimb, la congres oamenii au văzut că misionarii şi familiile de insulari luau masa împreună, ca egali. Iubirea şi unitatea din cadrul poporului lui Iehova au fost cât se poate de evidente pentru toţi.

Astfel de congrese nu au fost doar o sursă de încurajare şi instruire, ci i-au şi pregătit pe fraţi pentru grelele încercări ce se conturau la orizont.

ÎN APIA APARE APOSTAZIA

În pofida creşterii remarcabile din Samoa, în congregaţie aveau să apară şi probleme. Aceasta deoarece mai multe persoane, conduse de un matai (căpetenie) cu o personalitate dominantă, au început să se împotrivească îndrumării teocratice, provocând tulburări în congregaţia din Apia. Întrucât întrunirile se ţineau chiar la el acasă, atmosfera a devenit din ce în ce mai tensionată.

În cele din urmă, în 1958, cei răzvrătiţi s-au separat de congregaţie, formând propria grupă de studiu. Douglas Held, ce slujea pe atunci la filiala din Australia şi se afla în cursul unei vizite în Fiji, a venit în Samoa în încercarea de a-i ajuta pe cei nemulţumiţi. Deşi fraţii fideli au fost întăriţi de sfaturile sale bazate pe Scripturi, ce vădeau maturitate, un sfert din cei ce participau la întruniri s-au alăturat rebelilor. Din cauza mândriei lor neînduplecate, unele dintre aceste persoane au fost excluse din congregaţie.

Curând însă, s-a văzut clar cine avea spiritul lui Iehova. Cu timpul, grupul celor răzvrătiţi s-a dezbinat. În schimb, în congregaţia din Apia, numărul vestitorilor a crescut în acel an cu 35%. La început, membrii congregaţiei au ţinut întrunirile în locuinţa familiei Jenkins, aflată în apropierea spitalului din Apia. Ulterior, acestea au fost găzduite de Maatusi Leauanae, care locuia în Faatoia (Apia). Aici fraţii s-au putut bucura de un climat de iubire şi cooperare. Apoi, cu sprijin financiar din partea unei congregaţii din Sydney (Australia), pe proprietatea lui Maatusi s-a construit prima Sală a Regatului din Apia.

ASOCIERE CREŞTINĂ ÎNVIORĂTOARE

În 1959, congregaţia din Apia a fost încurajată o dată în plus, când guvernul samoan a permis intrarea în ţară a cinci misionari din Samoa Americană ce urmau să asiste la primul congres de circumscripţie organizat în Apia. Toţi cei 288 de participanţi au primit cu entuziasm anunţul referitor la botezul a 10 noi vestitori. Doi ani mai târziu, congregaţia a găzduit primul congres de district, ţinut în clădirea unui vechi spital german aflat lângă o pensiune (White Horse Inn). La acest congres memorabil au venit delegaţi de la mari distanţe, unii tocmai din Noua Zeelandă.

Astfel de evenimente teocratice i-au ajutat pe fraţi să dobândească o experienţă valoroasă în pregătirea adunărilor mari. Prin urmare, când autorităţile nu le-au mai permis misionarilor şi supraveghetorilor itineranţi să intre in ţară, Martorii locali au putut organiza singuri congresele. În 1967, au reuşit chiar să prezinte în costume de epocă o dramă biblică de o oră, despre oraşele de refugiu din anticul Israel — o premieră pentru închinătorii lui Iehova din Samoa. Ea a lăsat o urmă de neşters în mintea celor prezenţi.

Tot în acei ani, vestitorii din Samoa au tras foloase în urma asistării la congresele de district ţinute în Fiji şi Samoa Americană, la care erau invitaţi şi delegaţi din unele insule învecinate. Însă prezenţa la aceste ocazii presupunea mari eforturi din partea lor. De pildă, pentru a participa la congresele din Fiji, fraţii făceau sacrificii în vederea acoperirii cheltuielilor legate de hrană şi călătorie, fiind totodată nevoiţi să lipsească aproape o lună de acasă.

REALIZĂRI TEOCRATICE ÎN SAMOA AMERICANĂ

În 1966, fraţii din Pago Pago au găzduit cu bucurie Adunarea de District „Fiii lui Dumnezeu ai libertăţii“. La acest eveniment memorabil au participat 372 de delegaţi, ce vorbeau opt limbi, din Australia, Fiji, Noua Caledonie, Noua Zeelandă, Niue, Samoa (în trecut, Samoa de Vest), Tahiti, Tonga şi Vanuatu (în trecut, Noile Hebride). La vremea aceea, congregaţia locală număra doar 28 de vestitori. Însă prezenţa acestui grup multilingv a făcut ca raportul dintre Martori şi populaţia din oraş să fie 1 la 35!

Cum avea o mână de vestitori să găzduiască atâţia delegaţi? „N-a fost deloc greu să-i cazăm pe toţi“, îşi aminteşte Fred Wegener. „Localnicii s-au dovedit foarte ospitalieri, primindu-i cu dragă inimă pe fraţi în casele lor, ceea ce i-a enervat la culme pe conducătorii religioşi.“

Congresul a avut un efect înviorător asupra congregaţiei din Pago Pago. În doar jumătate de an, asistenţa la întruniri a crescut cu 59%, multe persoane interesate devenind vestitori. „De asemenea, congresul i-a stimulat pe membrii congregaţiei să construiască o clădire adecvată întrunirilor“, scrie Ron Sellars. Deşi pe insula Tutuila (unde este situat Pago Pago) nu prea existau terenuri disponibile, un frate generos le-a acordat Martorilor permisiunea de a folosi pe o perioadă de 30 de ani o suprafaţă de pământ aflată în satul Tafuna din vestul oraşului.

„Întrucât proprietatea se afla sub nivelul mării“, spune Fred Wegener, „fraţii au trudit timp de trei luni, adunând roci vulcanice pentru a ridica nivelul terenului“.

Preotul catolic de pe insulă, un cititor fidel al revistelor Turnul de veghe şi Treziţi-vă!, le-a împrumutat Martorilor betoniera ce aparţinea bisericii pentru a turna placa de beton. „Ulterior, preotul a citit în Treziţi-vă! un articol despre căsătorie şi a renunţat imediat la sutană pentru a se căsători!“, povesteşte Ron Sellars.

Unii fraţi din străinătate au sprijinit cu generozitate proiectul de construcţie. Gordon şi Patricia Scott s-au numărat printre primii misionari ce au slujit în Samoa Americană. Întorşi în Statele Unite, ei le-au donat vestitorilor din Pago Pago scaune aparţinând congregaţiei din care făceau parte. Ron mai precizează: „Am vândut surplusul de scaune cinematografului din oraş şi astfel am achitat transportarea lor pe insulă“. Sala Regatului din Tafuna, cu o capacitate de 130 de locuri, a fost finalizată şi dedicată în 1971. Mai târziu, la etaj a fost amenajată o locuinţă pentru misionari.

ÎN SFÂRŞIT, SAMOA ÎŞI DESCHIDE PORŢILE!

Până în 1974, guvernul din Samoa a pus stavile lucrării, interzicându-le misionarilor să rămână în ţară. În acel an, fraţii cu răspundere de pe insule au decis să trateze problema direct cu primul ministru. Unul dintre ei, Mufaulu Galuvao, relatează: „Din discuţie am aflat că un membru al guvernului crease în mod ilegal o comisie alcătuită din împotrivitorii noştri religioşi. Ei respingeau din start cererile pentru viză ale misionarilor, fără a-l înştiinţa pe primul ministru.

Întrucât acest aranjament îi fusese ascuns, el i-a spus imediat directorului Oficiului pentru Imigrări să-i aducă dosarul Martorilor lui Iehova. Apoi, chiar în prezenţa noastră, nu doar a dizolvat pseudocomisia, ci le-a şi oferit lui Paul şi Frances Evans vize de şedere pe trei ani, cu posibilitate de prelungire“. Nici că se putea mai bine! După 19 ani de eforturi neîntrerupte, ei au fost în sfârşit recunoscuţi ca misionari, de-atunci încolo intrând în Samoa fără oprelişti.

Paul şi Frances au stat mai întâi în locuinţa fratelui Galuvao. În 1977, când pe insule au sosit John şi Helen Rhodes, cele două cupluri au închiriat o casă în Vaiala (Apia). În decurs de trei ani, aceasta a devenit şi locuinţa altor misionari, precum Robert şi Betty Boies, care au ajuns aici în 1978, David şi Susan Yoshikawa, veniţi în 1979, şi Russell şi Leilani Earnshaw, sosiţi un an mai târziu.

ACOMODAREA LA VIAŢA DE PE INSULE

Martorii din alte ţări care s-au mutat de-a lungul timpului în Samoa au realizat curând că viaţa într-un asemenea paradis îşi avea neajunsurile ei, printre care şi transportul. Iată ce-şi aminteşte John Rhodes: „În primii doi ani ca misionari în Apia, mergeam foarte mult pe jos pentru a participa la întruniri şi la predicare. Uneori însă luam şi autobuzul“.

În Samoa, acest mijloc de transport este un vehicul mic sau de mărime medie, viu colorat, având o cabină de lemn. Pasagerii se înghesuie încercând să găsească loc pentru tot ce transportă — de la unelte agricole la fructe şi legume. Muzica dată foarte tare şi melodiile cântate de pasagerii veseli creează o atmosferă „festivă“. În plus, staţiile, orarul şi ruta autobuzului se pot schimba oricând. „Autobuzul spre Vava’u nu întârzie niciodată: ştii că va sosi doar când îl vezi venind“, se afirmă într-un ghid de călătorie.

„Dacă pe drum voiam să cumpărăm ceva, îl rugam pur şi simplu pe şofer să oprească, iar el aştepta până ce ne întorceam. Apoi ne continuam călătoria, fără ca cineva să-şi facă griji din cauza întârzierii“, relatează John.

Dacă toate scaunele erau ocupate, pasagerii care urcau „luau loc“ în poala celor deja aşezaţi. Fireşte, misionarilor nu le-a luat prea mult să-şi dea seama că trebuie să-şi ţină soţia pe genunchi. Ajunşi la capăt de linie, copiii şi adulţii îşi scoteau din ureche, ca dintr-un buzunar, o mică monedă cu care plăteau biletul!

Pentru a străbate drumul dintre insule, fraţii mergeau cu avionul sau cu barca. Călătoria ascundea nenumărate pericole, punctualitatea rămânând doar un ideal. „A trebuit să ne păstrăm simţul umorului şi să cultivăm răbdare“, recunoaşte Elizabeth Illingworth, care şi-a însoţit mult timp soţul, Peter, în lucrarea itinerantă în zona Pacificului de Sud.

Călătoriile pe uscat nu erau mai puţin primejdioase, mai ales în sezonul cicloanelor, când ploua din abundenţă. De pildă, când se îndrepta spre locuinţa unde se ţinea studiul de carte, Geoffrey Jackson, care slujea pe atunci ca misionar, a încercat să traverseze un pârâu ieşit din matcă. Dar a alunecat şi a căzut în apa învolburată. Murdar şi ud leoarcă, şi-a continuat drumul până la întrunire. Familia-gazdă i-a dat ca haină de schimb un veşmânt tradiţional, lung, de culoare neagră, numit lavalava. Cei prezenţi şi-au stăpânit cu greu râsul când o persoană interesată, care asista de curând la întruniri, a crezut că era preot catolic! În prezent, fratele Jackson este membru al Corpului de Guvernare.

Învăţarea unei noi limbi, suportarea în permanenţă a căldurii toride, problemele de sănătate specifice zonei, multitudinea de insecte şi lipsa utilităţilor au fost alte încercări cu care s-au confruntat misionarii. „Ne iubeau, cheltuindu-se realmente în folosul nostru“, scrie Mufaulu Galuvao. „Din recunoştinţă, mulţi fraţi locali le-au dat copiilor numele acestor misionari ce le erau foarte dragi.“

ÎN SAVAI’I SE FACE AUZITĂ VESTEA BUNĂ

Să ne îndreptăm privirea spre cea mai vastă dintre insulele ce alcătuiesc arhipelagul Samoa. Savai’i este practic neatinsă de civilizaţie, fiind în mare parte nelocuită. Frumuseţea îi este dată de piscurile semeţe, vulcanul cu circa 450 de cratere, junglele greu de străbătut şi zonele acoperite de lavă stinsă. Majoritatea locuitorilor trăiesc în sătuleţe răspândite de-a lungul coastei. Vestea bună s-a auzit pentru prima dată în Savai’i în anul 1955, când Len Helberg a venit de pe insula Upolu împreună cu alţi vestitori pentru a difuza documentarul Societatea lumii noi în acţiune.

Şase ani mai târziu, în Savai’i au fost repartizate două misionare, Tia Aluni, prima samoană care a absolvit Şcoala Galaad, şi Ivy Kawhe. Ele au venit din Samoa Americană în 1961 şi au fost cazate la un cuplu în vârstă din satul Fogapoa, aflat în estul insulei. Pentru o vreme, lor li s-a alăturat o pionieră specială care locuise la un moment dat în Savai’i. Fraţii din Apia veneau o dată pe lună şi ţineau cuvântări în faţa grupului de 6–8 persoane, fiind astfel o sursă de încurajare. Aceste întruniri se ţineau într-o locuinţă mică (fale) din Fogapoa.

Tia şi Ivy au rămas până în 1964, când au fost repartizate pe altă insulă. În următorii 10 ani de la plecarea lor, predicarea practic a stagnat. Însă în 1974, mai mulţi fraţi s-au mutat aici pentru a da un nou suflu lucrării. Printre ei s-au numărat Risati şi Mareta Segi, Happy şi Maota Goeldner-Barnett, Faigaai Tu, Palota Alagi, Kumi Falema‘a (mai târziu, Thompson) şi Ron şi Dolly Sellars (care au venit din Samoa Americană). Ei au alcătuit un mic grup care se întrunea în locuinţa familiei Segis din Fogapoa, aflată chiar lângă plajă. Mai târziu, în apropiere au fost construite o Sală a Regatului şi o casă de misionari. Cu timpul, în satul Taga, situat pe coasta de vest a insulei, s-a format un al doilea grup.

Începând din 1979, în Savai’i au fost repartizate şi alte cupluri de misionari: Robert şi Betty Boies, John şi Helen Rhodes, Leva şi Tenisia Faai‘u, Fred şi Tami Holmes, Brian şi Sue Mulcahy, Matthew şi Debbie Kurtz şi Jack şi Mary Jane Weiser. Întrucât au dat un bun exemplu în ce priveşte predicarea, lucrarea a luat un adevărat avânt.

Cu toate acestea, localnicii ţineau cu tărie la tradiţiile şi la legăturile lor familiale. Martorilor li s-a interzis să predice în aproape o treime din satele de pe insulă, fiind făcute chiar anunţuri la radio în acest sens. Fraţii trebuiau să le dedice mult timp celor cu care studiau şi să aibă răbdare până când ei progresau. Chiar şi aşa, mulţi oameni — inclusiv unii cu probleme grave de sănătate — au acceptat adevărul.

ZELOŞI ÎN POFIDA PROBLEMELOR DE SĂNĂTATE

Printre ei s-a numărat Metusela Neru, care la vârsta de 12 ani şi-a rupt coloana vertebrală în urma unui accident de călărie. Iată cum îl descrie o misionară: „Era foarte gârbovit, iar durerile nu-l părăseau nicio clipă“. La 19 ani, Metusela a început un studiu biblic şi a înfruntat hotărât opoziţia familiei. Din cauza infirmităţii sale, ceea ce pentru alţii era un drum de cinci minute până la Sală, pentru el era un chin ce dura 45 de minute. A făcut progrese frumoase, s-a botezat în 1990, iar ulterior a devenit pionier regular şi bătrân. Mai bine de 30 de rude de-ale lui participă la întrunirile ţinute în satul Faga, unele dintre ele dedicându-şi viaţa lui Iehova. În pofida problemelor de sănătate care îşi cer în continuare tributul, Metusela radiază de bucurie şi este plin de optimism.

Nici pe Saumalu Taua‘anae boala sa gravă nu l-a împiedicat să progreseze pe plan spiritual. Desfigurat de lepră, el locuia în Aopo, un sat izolat. Iniţial a studiat Biblia prin corespondenţă cu Ivan Thompson. Studiul i-a fost predat unui pionier special pe nume Asa Coe, care se mutase în Savai’i. În 1991, ca să ia parte pentru prima dată la o întrunire, Saumalu a condus două ore până în satul Taga, situat de cealaltă parte a insulei.

Însă era atât de complexat din cauza bolii sale, încât, la cel dintâi congres de o zi la care a venit, a rămas să asculte din maşină programul. Totuşi, în pauza de prânz, fraţii i-au urat bun venit, vorbindu-i cu căldură. Saumalu s-a simţit mişcat până în adâncul inimii şi a acceptat cu recunoştinţă invitaţia de a se bucura de restul programului alături de ceilalţi participanţi.

În scurtă vreme, el şi soţia sa, Torise, au început să asiste la întruniri în Faga, deşi drumul dus-întors le lua peste două ore. Saumalu s-a botezat în 1993 şi, după un timp, a devenit slujitor auxiliar. Ulterior i-a fost amputat un picior, dar el a continuat să vină cu maşina la întruniri. Deşi în satul lor lucrarea Martorilor se află sub interdicţie, Saumalu şi Torise depun cu zel mărturie, în mod informal şi prin telefon.

Acum, ei locuiesc în Apia, unde Saumalu urmează diferite tratamente pentru multele sale probleme de sănătate. În loc să se umple de amărăciune, el are o atitudine pozitivă. Datorită credinţei lor de neclintit, Torise şi Saumalu se bucură de respectul comunităţii.

UN TIMP DE ÎNCERCĂRI ÎN TOKELAU

Mesajul Regatului s-a auzit pentru prima oară în Tokelau — un arhipelag format din trei atoli situaţi la nord de Samoa — în 1974. În acel an, Ropati Uili se întorcea acasă din Fiji, unde absolvise Facultatea de Medicină şi studiase pentru puţin timp Biblia.f Soţia lui, Emmau, era deja Martoră.

În Tokelau, el a cunoscut alţi fraţi: pe Iona Tinielu, care era medic, şi pe soţia lui, Luisa. El a întâlnit şi o persoană interesată, Nanumea Foua, ale cărei rude erau Martore. Cei trei au organizat cu regularitate întruniri şi cuvântări publice la care, în scurtă vreme, asistau în medie 25 de persoane. Împreună cu familiile lor, au început să depună mărturie informală.

Încercările nu s-au lăsat mult aşteptate. La îndemnul unui pastor al Societăţii Misionare Londoneze, consiliul de bătrâni ai insulei i-a convocat pe capii celor trei familii. Ropati îşi aminteşte: „Ne-au ordonat să nu mai ţinem întruniri spunând că, altminteri, aveau să ne ardă de vii în casele noastre sau să ne abandoneze pe o plută în mijlocul oceanului. Am încercat să le explicăm motivul biblic al deciziei noastre, dar erau de neînduplecat. Doreau ca autoritatea să le fie respectată cu orice chip“. În pofida acestui ultimatum, familiile au continuat să se întrunească, fără a atrage însă atenţia.

Dar necazurile lor nu s-au sfârşit aici. Doisprezece ani mai târziu, când sora şi cumnatul lui Ropati au acceptat adevărul şi s-au retras din biserică, bătrânii satului i-au alungat pe ei şi pe ceilalţi Martori din comunitate. „În acea noapte“, povesteşte Ropati, „toţi şi-au strâns lucrurile, le-au pus în bărci şi au fugit în cel mai mare sat de pe insulă. Casele şi plantaţiile le-au fost jefuite de vecini“.

Cu toate acestea, plini de curaj, vestitorii s-au întrunit pe mai departe. Ropati relatează: „Sâmbătă dimineaţa, lăsând impresia că mergem în excursie, vâsleam până la o mică insulă îndepărtată. Acolo ţineam întrunirea, iar duminică seara ne întorceam acasă“. În plus, anual, unele familii făceau lunga şi istovitoarea călătorie cu barca din Tokelau până în Samoa, pentru a lua parte la congresul de district.

În cele din urmă, opoziţia crâncenă i-a obligat pe fraţi să emigreze în Noua Zeelandă. Astfel, până în 1990, nu mai rămăsese niciun Martor în Tokelau. Totuşi, Ivan Thompson, care pe atunci făcea pionierat în Apia, a început să studieze prin corespondenţă cu Lone Tema, un tânăr tokelauan. Acesta a făcut progrese spirituale, iar acum slujeşte ca bătrân în Australia.

Mai târziu, câţiva vestitori s-au întors în Tokelau. Geoffrey Jackson, pe atunci membru al familiei Betel din Samoa, a încercat în zadar să vorbească cu ministrul de externe din Tokelau despre problemele Martorilor de aici. „Totuşi, am primit permisiunea de a vizita insulele în calitate de lingvist“, scrie Geoffrey. „În timpul călătoriei cu vaporul, căpitanul m-a invitat pe mine şi pe alt domn la o gustare în sala de mese rezervată ofiţerilor. Acel domn era chiar ministrul de externe din Tokelau! Am discutat mai bine de o oră. La final, mi-a mulţumit şi mi-a promis că va face tot ce depinde de el pentru a-i ajuta pe fraţi.“

Însă lucrarea Martorilor din Tokelau întâmpină şi în prezent greutăţi. În 2006, fiul cel mic al lui Fuimanu şi Hatesa Kirifi a murit, iar Fuimanu a ţinut cuvântarea biblică de înmormântare. Drept urmare, consiliul de bătrâni i-a ameninţat că îi va alunga de pe insulă. Ameninţările s-au intensificat când Fuimanu a refuzat să lucreze pentru biserica locală. Mai mult, atât el, cât şi soţia lui au fost supuşi presiunilor de a lua parte la activităţi politice. Însă au rămas fermi şi astfel credinţa li s-a întărit. El spune: „Am învăţat să ne bizuim pe Iehova în timp de încercări“ (Iac. 1:2–4). Fuimanu şi Hatesa s-au convins că Iehova nu îşi părăseşte slujitorii fideli (Deut. 31:6).

CREŞTERE DATORATĂ SPRIJINULUI LUI IEHOVA

În decursul timpului, lucrarea din Samoa a fost supravegheată de mai multe filiale. În prezent există un Comitet al Ţării format din patru membri ce lucrează din greu pentru promovarea veştii bune, sub supravegherea filialei din Australia. De-a lungul anilor, fraţii au făcut mari eforturi pentru ca mesajul Regatului să ajungă până şi în cele mai izolate regiuni. Datorită campaniilor regulate de predicare din Samoa Americană, vestea bună s-a auzit chiar şi în îndepărtatele insule Swains şi Manu’a (situate la circa 320 km nord, respectiv 100 km est de Tutuila). Au fost oferite sute de publicaţii şi s-au început zeci de studii biblice. Iar unii vestitori s-au străduit să-şi extindă serviciul, predicându-le celor ce vorbeau altă limbă.

MUNCA DE TRADUCERE — ÎNCEPUTURI MODESTE, REZULTATE UIMITOARE

Pe măsură ce numărul vestitorilor creştea, a fost nevoie de mai multe publicaţii în samoană. Pentru a satisface această necesitate, în 1985, Geoffrey Jackson şi soţia sa, Jenny, care erau misionari în Tuvalu, au fost invitaţi să slujească la filiala din Samoa. Fratele Jackson a fost repartizat să supravegheze echipa de traducere formată pe atunci din două persoane. El povesteşte: „Iniţial, traducătoarele lucrau în sala de mese din Betel. În fiecare dimineaţă, după micul dejun, prima lor sarcină era curăţarea meselor, după care se apucau de treabă. Apoi, chiar înainte de ora 12, lăsau deoparte materialele de tradus şi aşezau mesele pentru prânz. La sfârşit, le strângeau din nou şi îşi continuau activitatea“.

Fireşte, din cauza acestor întreruperi, randamentul era scăzut. Munca de traducere necesita mult timp şi efort. „Majoritatea documentelor erau scrise de mână, apoi dactilografiate“, îşi aminteşte Geoffrey. „Înainte de tipărire, fiecare material era bătut la maşină de câteva ori pentru verificare şi corectare.“ În 1986 a fost cumpărat primul calculator şi astfel această muncă repetitivă a fost redusă, chiar eliminată. Alte echipamente computerizate au făcut ca traducerea şi tipărirea publicaţiilor să ia şi mai puţin timp.

Aceste eforturi au vizat în special revistele Treziţi-vă! şi Turnul de veghe. Din ianuarie 1993, Turnul de veghe a fost tipărit în samoană, în 4 culori, simultan cu ediţia engleză. Apoi, din 1996, revista Treziţi-vă! a fost publicată trimestrial. „Lansarea ei a fost salutată nu doar în ziare şi la radio, ci şi în buletinele de ştiri ale postului naţional de televiziune“, spune Geoffrey.

Grupul de traducători care lucrează în prezent la filială satisface nevoia de publicaţii în samoană. Asemenea multor echipe de traducere din lume, ei au fost instruiţi pentru a dobândi o mai bună înţelegere a limbii engleze şi pentru a stăpâni diferite tehnici de traducere. Astfel, sunt mai eficienţi şi pot reda mai exact ideile din textul englez.

NOI CLĂDIRI DE FILIALĂ

În 1986, când Milton Henschel a vizitat Samoa ca supraveghetor de zonă, era limpede că mica locuinţă de misionari din Sinamoga nu mai putea sluji drept filială. Astfel, Corpul de Guvernare a trimis în Samoa câţiva fraţi din cadrul Departamentului de Proiectare şi Construire din Brooklyn şi al Biroului Regional de Proiectare din Australia pentru a evalua necesitatea construirii unor clădiri mai mari. Recomandarea? Ridicarea unui complex de clădiri pe un teren de trei hectare din Siusega (la 5 km de Sinamoga, înspre centrul insulei). Odată cu finalizarea proiectului, vechiului Betel din Sinamoga urma să îi ia locul o frumoasă sală de congrese.

Construirea noii filiale a început în 1990 şi a beneficiat de sprijin internaţional. În total, aici au muncit umăr la umăr 113 voluntari internaţionali, 38 de voluntari locali şi mulţi lucrători temporari. Pe neaşteptate însă, asupra proiectului ce era în plină desfăşurare s-a abătut dezastrul.

DEZASTRUL LOVEŞTE SAMOA

Val, unul dintre cele mai puternice cicloane produse în Pacificul de Sud, a lovit Samoa în 6 decembrie 1991. Vântul năprasnic ce a atins viteza de 260 km/h a biciuit micile insule timp de cinci zile, distrugând 90% din vegetaţie şi cauzând pagube de 380 de milioane de dolari. Din nefericire, calamitatea a cerut un tribut de 16 vieţi omeneşti.

„Filiala a demarat fără întârziere operaţiunile de ajutorare“, relatează John Rhodes. În doar câteva zile, din Fiji a sosit un container plin cu ajutoare. Nu după mult timp, şi alte filiale din zona Pacificului au trimis fonduri în regiune.

„Am acordat prioritate necesităţilor stringente“, scrie Dave Stapleton, slujitor internaţional care a lucrat pe şantierul din Siusega. „Le-am distribuit fraţilor apă potabilă, prelate, petrol şi medicamente. Apoi am recondiţionat Betelul din Sinamoga şi am reparat clădirile de pe şantierul noii filiale. Am procedat la fel şi cu Sălile Regatului, casele de misionari şi locuinţele fraţilor. Ne-a luat mai multe luni să terminăm aceste lucrări.“

După aceea, când guvernul a furnizat fonduri pentru repararea lăcaşurilor de cult, fraţii le-au returnat, menţionând într-o scrisoare că, întrucât clădirile lor fuseseră deja reparate, banii puteau fi folosiţi la refacerea sediilor guvernamentale. Recunoscători, oficialii au dispus reducerea taxelor vamale pentru materialele folosite la construirea noii filiale. Prin această măsură s-au economisit sume substanţiale.

„BINECUVÂNTAŢI PESTE AŞTEPTĂRILE NOASTRE“

După înlăturarea pagubelor produse de ciclon, proiectul de construcţie a cunoscut progrese rapide. Un an şi jumătate mai târziu, în mai 1993, familia Betel s-a mutat în sfârşit din Sinamoga în Siusega.

În septembrie 1993, 85 de meseriaşi din Australia, Hawaii, Noua Zeelandă şi Statele Unite au venit pe cheltuiala lor în Samoa pentru a construi Sala de congrese din Sinamoga. Iată ce scrie Ken Abbott, care a supravegheat echipa australiană: „Pe şantier erau folosiţi nenumăraţi termeni din domeniul construcţiilor, în funcţie de limba voluntarilor, iar sistemele de măsurare erau şi ele diferite. Însă spiritul lui Iehova ne-a ajutat să rămânem bucuroşi şi să depăşim orice obstacol“.

„Cu toţii am fost încurajaţi când am văzut comunitatea internaţională a fraţilor în acţiune“, spune Abraham Lincoln, un membru al echipei din Hawaii.

Graţie eforturilor echipei internaţionale, sala de congrese a fost construită în numai 10 zile. În urma colaborării cu aceşti fraţi, vestitorii locali nu au beneficiat doar pe plan profesional, ci şi pe plan spiritual. Unii dintre ei au început după aceea pionieratul sau serviciul la Betel.

În zilele de 20–21 noiembrie 1993 au avut loc mult aşteptatele dedicări ale filialei şi sălii de congrese. John Barr, membru al Corpului de Guvernare, a ţinut ambele cuvântări. Dând glas sentimentelor multor participanţi la acest eveniment, Paul Evans, care a activat o lungă perioadă de timp ca misionar, a spus: „Am fost binecuvântaţi peste aşteptările noastre“.

ADEVĂRUL SCHIMBĂ VIEŢI

Când adevărul biblic le sensibilizează inima, oamenii se simt îndemnaţi să trăiască în armonie cu înaltele norme ale lui Iehova. Mulţi samoani au simţit puterea Cuvântului lui Dumnezeu în viaţa lor (Ef. 4:22–24; Evr. 4:12).

De pildă, Ngongo şi Maria Kupu trăiau în concubinaj, sau „în întuneric“, cum spun insularii. „Am studiat o bună bucată de vreme cu ei“, povesteşte Fred Wegener, „fără să ne dăm seama că nu erau căsătoriţi. Apoi, într-o zi, ne-au arătat certificatul de căsătorie pe care tocmai îl obţinuseră şi de care erau foarte mândri. Curând după aceea, s-au botezat. Maria slujeşte şi acum ca pionieră regulară în Samoa Americană, cu toate că, între timp, soţul ei s-a stins din viaţă“.

Altă încercare cu care se confruntă cei noi are legătură cu respectarea sfinţeniei sângelui. Samoanii strangulează porcii şi găinile înainte de a le găti, o practică interzisă de Cuvântul lui Dumnezeu (Gen. 9:4; Lev. 17:13, 14; Fap. 15:28, 29). O tânără din Samoa Americană a fost surprinsă să vadă în propria Biblie poruncile clare ale lui Iehova în acest sens. „Deşi familia ei mergea des la biserică şi citea cu regularitate din Scripturi“, explică Julie-Anne Padget, „ea consuma din copilărie carne nescursă de sânge. Totuşi, s-a conformat imediat poruncii biblice, fiind hotărâtă s-o respecte întru totul“. În prezent, poziţia Martorilor referitoare la caracterul sacru al sângelui este bine cunoscută în Samoa, iar medicii sunt dispuşi în general să le respecte punctul de vedere.

TINERI CARE ÎL ONOREAZĂ PE CREATOR

Părinţii samoani îşi învaţă copiii să gătească, să păstreze curăţenia casei, să cultive o grădină şi să aibă grijă de fraţii lor mai mici. Aşa se explică de ce mulţi tineri îşi asumă de foarte devreme responsabilitatea de a-i sluji lui Iehova şi rămân fermi de partea adevărului, deşi unii n-au parte de sprijinul familiei.

Ane Ropati avea 13 ani când părinţii au încetat să asiste la întruniri. Astfel, ea îi lua pe sora şi pe cei doi fraţi ai ei şi împreună parcurgeau 8 km până la Sala Regatului. Mai târziu, a făcut pionierat şi a lucrat la construirea filialei din Siusega. Iată ce scrie ea: „Misionarii mi-au schimbat realmente viaţa, ajutându-mă să fac progrese spirituale“. Pe şantier l-a cunoscut pe Steve Gauld, un lucrător voluntar din Australia. S-au căsătorit şi au devenit slujitori internaţionali, participând la proiecte de construcţie în sud-estul Asiei, Africa şi Rusia, după care au fost repartizaţi la Betelul din Samoa. Actualmente lucrează la filiala din Australia.

MĂRTURIE PE CALEA UNDELOR

De-a lungul anilor, fraţii au folosit cu eficienţă diverse mijloace pentru a răspândi vestea bună, printre care emisiunile radiofonice. În ianuarie 1996, Martorii au fost invitaţi să difuzeze săptămânal la un post de radio din Apia programul intitulat „Răspunsuri biblice la întrebările ascultătorilor“.

El era pregătit şi prezentat de Leva Faai‘u şi Palota Alagi, de la filiala din Samoa. Leva spune: „În prima emisiune, fratele Alagi a pus mai multe întrebări, de pildă: A fost Potopul un eveniment real? De unde au venit şi unde s-au retras apele? Cum au încăput toate animalele în arcă? Eu am răspuns folosind pasaje din publicaţiile Organizaţiei. La sfârşit, am anunţat subiectul pentru săptămâna următoare, invitându-i pe ascultătorii care doreau mai multe detalii să-i contacteze pe Martorii locali. Ulterior s-a răspuns la întrebări precum: De ce a avut Solomon multe soţii, în vreme ce creştinii trebuie să aibă una singură? Ar putea Dumnezeul iubirii să-i chinuie veşnic pe oameni în focul iadului? Provine Biblia de la Dumnezeu sau de la oameni?“.

Emisiunea a fost transmisă mai bine de un an, stârnind un interes deosebit. „Mulţi ne spuneau că le plăcea foarte mult şi o ascultau de fiecare dată“, povesteşte Ivan Thompson. „Unii nu se gândiseră până atunci că Biblia răspunde la întrebări atât de captivante.“

NOI SĂLI ALE REGATULUI

În anii ’90 ai secolului trecut, majoritatea congregaţiilor din Insulele Samoa se întruneau în locuinţe particulare sau în case din stuf. „Deseori aceste locuri de întrunire erau privite cu dispreţ de oameni“, relatează Stuart Dougall, care a slujit în Comitetul Ţării între anii 2002 şi 2007. Iar în Tafuna (Samoa Americană) exista de 25 de ani o Sală a Regatului, dar şi ea „îşi arăta vârsta“ şi trebuia înlocuită.

Însă pentru construirea unei noi Săli era nevoie de un teren mai mare, ceva greu de găsit pe o insulă atât de mică precum Tutuila. Fraţii au vorbit cu o doamnă influentă de religie catolică. Ea deţinea un teren în satul Petesa, foarte aproape de Sala Regatului. Aflând că Martorii doreau să ridice un lăcaş de cult, doamna le-a promis că va discuta cu fiica ei, care intenţiona să construiască acolo un centru comercial. Rugăciunile fraţilor au fost ascultate, deoarece trei zile mai târziu, ea a spus că le vinde locul. „Dumnezeu trebuie să aibă întâietate“, a afirmat ea.

„Doamna ne-a dat titlul de proprietate înainte să achităm terenul, spunând: «Ştiu că sunteţi cinstiţi şi-mi veţi da toţi banii». Ceea ce am şi făcut“, consemnează Wallace Pedro. Aici s-a construit o frumoasă Sală, dotată cu instalaţie de aer condiţionat şi având o capacitate de 250 de locuri. Ea a fost dedicată în 2002.

În 1999, Martorii lui Iehova au implementat un program de construire de Săli ale Regatului pentru ţările cu resurse limitate. Prima Sală din Insulele Samoa construită în acest fel a fost ridicată în Lefaga, un sat izolat de pe coasta sudică a insulei Upolu. Congregaţia locală, formată din zece vestitori, se întrunea într-o încăpere cu acoperiş de paie şi fără pereţi, aflată în partea din faţă a casei unui frate.

Coordonatorul programului era Jack Sheedy, un australian care a slujit şapte ani cu soţia sa, Coral, în Tonga. „Din depărtare“, scrie el, „şantierul unde lucra echipa de construcţie, alcătuită din agricultori, pescari şi surori casnice, părea un adevărat furnicar“.

Sala Regatului, având 60 de locuri, a fost terminată în 2001. Sătenii spuneau: „Locurile voastre de închinare atrag prin aspectul lor simplu şi demn. Ce diferite sunt de bisericile noastre încărcate cu multe obiecte ce le fac să arate neîngrijite, chiar murdare!“. Asistenţa la întruniri a cunoscut o creştere remarcabilă. În 2004, la Comemorarea morţii lui Cristos, aici au fost prezente 205 persoane.

Până spre sfârşitul anului 2005, în Insulele Samoa fuseseră construite patru noi Săli ale Regatului, iar alte trei, renovate. În plus, a fost renovată Sala de congrese din Sinamoga (Apia, Samoa). Asemenea Martorilor din alte ţări cu resurse limitate, vestitorii samoani apreciază nespus sprijinul iubitor oferit de familia mondială de fraţi (1 Pet. 2:17).

TIMPURI SCHIMBĂTOARE

Mulţi insulari au plecat în străinătate, formând mari comunităţi în Australia, Noua Zeelandă şi Statele Unite, îndeosebi în Hawaii. În aceste ţări, peste 700 de Martori alcătuiesc 11 congregaţii, respectiv două grupuri, de limbă samoană. Alţi vestitori samoani slujesc în congregaţiile de limbă engleză din zonele unde au emigrat.

De asemenea, unii au mers în alte ţări ca să primească instruire spirituală, după care s-au întors în locurile natale pentru a le fi de folos fraţilor din congregaţiile lor. De pildă, în anii ’90 ai secolului trecut, Talalelei Leauanae, Sitivi Paleso‘o, Casey Pita, Feata Sua, Andrew Coe şi Sio Taua au participat în Australia la Şcoala de Organizare Teocratică şi apoi au revenit în Samoa pentru a promova lucrarea Regatului. În prezent, Andrew şi soţia sa, Fotuosamoa, slujesc la Betelul din Samoa. La rândul lor, Sio şi soţia lui, Ese, au activat câţiva ani în lucrarea itinerantă, împreună cu băieţelul lor, El-Nathan. Acum Sio este membru al Comitetului Ţării. Alţi absolvenţi ai Şcolii de Organizare Teocratică se achită cu fidelitate de sarcinile lor ca bătrâni, pionieri sau vestitori.

Care sunt rezultatele acestei activităţi excelente? În 2008, s-a ajuns la un număr record de 620 de proclamatori în cele 12 congregaţii din Samoa şi Samoa Americană, iar la Comemorarea morţii lui Cristos din 2008 au asistat peste 2 300 de persoane. Prin urmare, în Insulele Samoa există mare potenţial de creştere.

FRAŢII DIN SAMOA ÎNAINTEAZĂ ALĂTURI DE ORGANIZAŢIA LUI IEHOVA

De-a lungul timpului, mulţi samoani sinceri au reacţionat favorabil la vestea bună despre Regat (Mat. 24:14). La fel ca străbunii lor ce s-au aventurat pe întinderea oceanului, ei au depăşit obstacolele întâmpinate în călătoria din vechea lume a lui Satan spre o nouă casă, organizaţia lui Iehova îndrumată de spirit. Opoziţia familiei, izgonirea din comunitate, propaganda clerului, restricţiile guvernamentale, tentaţiile carnale şi alte încercări nu i-au împiedicat să-i slujească adevăratului Dumnezeu, Iehova (1 Pet. 5:8; 1 Ioan 2:14). În prezent, se bucură de un paradis spiritual în care se simt în deplină siguranţă (Is. 35:1–10; 65:13, 14, 25).

Însă călătoria lor nu s-a încheiat. Destinaţia finală — viaţa în Paradis, sub domnia dreaptă a Regatului lui Dumnezeu — le stă încă în faţă (Evr. 11:16). Îndrumaţi de Cuvântul lui Dumnezeu şi de puternicul Său spirit sfânt, Martorii lui Iehova din Insulele Samoa înaintează alături de familia mondială de fraţi, fiind ferm hotărâţi să-şi atingă ţinta!

[Note de subsol]

[Text generic pe pagina 77]

„În această noapte cu toţii aţi auzit mesajul despre Regat. Sper din tot sufletul că îi veţi da ascultare.“

[Text generic pe pagina 98]

„După lecturarea în familie a cărţii, copiii anunţau deseori sosirea noastră în sat strigând: «Vine Armaghedonul!».“

[Text generic pe pagina 108]

„Autobuzul spre Vava’u nu întârzie niciodată: ştii că va sosi doar când îl vezi venind.“

[Chenarul/Fotografia de la paginile 69, 70]

Religiile din Samoa — în trecut şi în prezent

Formele de închinare ale samoanilor din antichitate îmbinau elemente din politeism, animism şi spiritism, ei practicând şi cultul strămoşilor. Nu aveau însă temple, idoli sau o clasă preoţească. Concepţiile religioase îşi puneau amprenta pe fiecare aspect al vieţii. Atunci cum se explică faptul că, în 1830, la sosirea evanghelizatorilor trimişi de Societatea Misionară Londoneză, samoanii au întâmpinat cu entuziasm o schimbare pe plan religios?

Ei bine, o legendă samoană prezicea din timpuri străvechi sfârşitul stăpânirii zeilor antici odată cu apariţia unei religii ce avea să exercite o influenţă foarte puternică. Căpeteniile samoane (matai) au văzut în misionari reprezentanţi ai noii religii. De pildă, regele Malietoa a decis să i se închine lui Iehova, Dumnezeul creştinilor, poruncindu-le supuşilor lui să facă acelaşi lucru.

Misionarii catolici, metodişti, mormoni sau aparţinând Societăţii Misionare Londoneze şi-au făcut nenumăraţi adepţi. Azi, aproape toţi locuitorii Insulelor Samoa sunt membri ai unei religii creştine. Guvernul samoan şi cel din Samoa Americană folosesc dictoane precum „Samoa este întemeiată de Dumnezeu“ şi „Samoani, daţi-i întâietate lui Dumnezeu“. Iar canalele de televiziune difuzează în principal emisiuni pe teme religioase.

Influenţa religiei îşi face simţită prezenţa cu precădere în mediul rural. Adesea, căpeteniile impun forma de închinare a locuitorilor din sat. Asupra unora dintre ei se fac presiuni şi pentru a contribui cu peste 30% din venitul lor la susţinerea pastorilor locali şi a proiectelor propuse de Biserică. Din ce în ce mai mulţi săteni sunt indignaţi din cauza impunerii acestei obligaţii împovărătoare. Se organizează chiar şi competiţii pentru a se vedea cine poate dona cel mai mult, iar în unele biserici, numele „câştigătorilor“ sunt făcute publice.

Zilnic, indiferent ce activitate ar desfăşura, locuitorii multor sate trebuie să se oprească timp de 10–15 minute pentru a-şi face rugăciunea. Pe marginea drumului, din loc în loc, tineri cu bâte în mână se asigură că toţi respectă obiceiul numit sa. Persoanele care îl încalcă pot primi o mustrare, o amendă de maximum 100 de dolari sau li se cere să le ofere hrană celor cu autoritate din sat ori întregii comunităţi. În cazuri extreme, unii sunt bătuţi sau alungaţi.

Odată, după o călătorie obositoare, supraveghetorul de circumscripţie, John Rhodes, şi soţia lui, Helen, au sosit în satul Salimu (insula Savai’i). Întrucât rugăciunea de-abia începuse, tinerii ce făceau de pază i-au oprit la intrarea în sat. Astfel, soţii Rhodes au aşteptat cu răbdare până când ea s-a încheiat, după care au pornit spre gazda lor.

Când şeful suprem a auzit că John şi Helen au ajuns târziu la locul de cazare, i-a cerut scuze gazdei. El a spus că Martorii erau oaspeţi de seamă şi le-a ordonat paznicilor să le dea oricând voie să intre în sat, chiar şi în timpul rugăciunii zilnice. Motivul? Fiul şefului, un tânăr pe nume Sio Taua, studia Biblia cu Martorii, făcând progrese spirituale frumoase. Actualmente, Sio este membru al Comitetului Ţării din Samoa.

[Legenda fotografiei]

John şi Helen Rhodes

[Chenarul de la pagina 72]

Samoa, Samoa Americană şi Tokelau — prezentare generală

Teritoriul

Samoa este alcătuită din două insule mari — Upolu şi Savai’i, separate printr-o strâmtoare cu o lăţime de 18 km — şi câteva insule mai mici, locuite. Samoa Americană, situată la circa 100 km sud-est de Samoa, cuprinde o insulă principală, numită Tutuila, Insulele Manu’a, Swains şi ‘Aunu‘u, precum şi atolul Rose, care este nepopulat. Aflat la 480 km nord de Samoa, arhipelagul Tokelau este format din trei atoli ce nu se ridică cu mult deasupra nivelului mării.

Populaţia

Samoa are peste 214 000 de locuitori, Samoa Americană, în jur de 57 000, iar Tokelau, aproximativ 1 400. Mai bine de 90% dintre ei sunt polinezieni, restul fiind doar de origine polineziană, asiatici sau europeni.

Limba

Limba oficială este samoana, deşi majoritatea insularilor vorbesc şi engleza. În Tokelau se vorbeşte tokelauana, o limbă asemănătoare samoanei.

Economia

Cultivarea pământului şi pescuitul tonului sunt principalele îndeletniciri ale localnicilor, industria piscicolă şi a turismului ocupând şi ele un loc important în economie.

Alimentaţia

Colocazia bogată în amidon, fructul arborelui-de-pâine amestecat cu lapte de cocos şi bananele verzi fac parte din alimentaţia de bază. Se mai consumă carne de porc, de pui şi de peşte. Fructe tropicale precum ananasul, papaya şi mango se găsesc la tot pasul.

Clima

Întrucât sunt situate în apropiere de ecuator, pe insule clima este umedă, iar temperatura, foarte ridicată mai tot timpul anului. În portul Pago Pago de pe insula Tutuila (Samoa Americană) cad în medie peste 5 000 mm de precipitaţii anual.

[Chenarul de la pagina 75]

„Carte foarte bună“

Fratele Harold Gill a adus în Samoa Americană 3 500 de exemplare ale broşurii Unde sunt morţii?, tradusă în samoană. Când i-a oferit-o guvernatorului, el l-a îndemnat să le-o dea tuturor conducătorilor religioşi, urmând ca aceştia să-i spună procurorului general dacă putea fi distribuită publicului larg. Dar care avea să fie reacţia capilor religioşi?

Pastorul Societăţii Misionare Londoneze era un om binevoitor, care nu li se împotrivea Martorilor. Pe adventiştii de ziua a şaptea nu-i interesa ce făcea Harold, atâta timp cât nu le „răpea“ vreun enoriaş. Iar părintele (padre) din cadrul marinei, deşi făcea uneori remarci sarcastice, nu avea totuşi o atitudine ostilă. Datorită unei întâmplări neaşteptate, Harold n-a trebuit să meargă şi la preotul catolic. Fratele Gill îi dăduse o broşură poliţistului samoan care l-a condus la guvernator şi câteva zile mai târziu, l-a întrebat dacă i-a plăcut ce citise.

Iată ce i-a răspuns poliţistul în engleza lui stâlcită: „Şefu’ [procurorul general] spune mie: «Tu întreabă preot [catolic] dacă bună carte». Eu stau sub copac şi citesc carte. Zic mie: «Carte foarte bună, dar dacă arăt preot, el spune: „Carte nu bună“». Aşa că eu zic la şefu’: «Şefu’, preot spune: „Carte foarte bună“»“.

Ulterior, fratele Gill a fost chemat în biroul procurorului general. În timp ce acesta frunzărea broşura, Harold îi explica în mare ce conţinea ea. La final, procurorul a dat un telefon, dându-şi acordul ca publicaţia să fie distribuită pe insule. Drept urmare, Harold a oferit pe scară largă aproape toate exemplarele pe care le adusese cu el.

[Chenarul de la pagina 76]

Cultura samoană

Iată ce a mărturisit în 1847 George Pratt, un misionar al Societăţii Misionare Londoneze: „Dintre toţi polinezienii, dacă nu chiar dintre toţi oamenii, samoanii pun cel mai mare preţ pe respectarea normelor de conduită“. De fapt, cultura lor, numită faa Samoa (tradiţia samoană), are la bază un cod complex de reguli care vizează toate aspectele vieţii.

Un loc central în acest cod îl ocupă „onoarea, chiar veneraţia, acordate celor cu o poziţie socială superioară“, se afirmă în cartea Samoan Islands. Acestea sunt manifestate prin politeţe, folosirea unui limbaj respectuos şi loialitate faţă de familie, dar şi faţă de restul sătenilor. Mulţi consideră că ar fi de neconceput să renunţe la obiceiurile şi religia strămoşească.

Căpeteniile (matai) sunt ocrotitorii tradiţiei samoane. Ei supraveghează activităţile de zi cu zi ale unei familii sau ale unui grup de familii înrudite, pe care le reprezintă în cadrul consfătuirilor ţinute în sat. Ei pretind supunere absolută şi îşi impun autoritatea prin amenzi sau bătăi, uneori recurgând la izgonirea unor săteni. Spre exemplu, un matai l-a amendat pe un preot după ce acesta a instigat nişte copii să arunce cu pietre în Martori.

Satele pot avea între 10 şi 50 de matai. Deşi majoritatea sunt aleşi de membrii familiei extinse (aiga), unii moştenesc acest statut. Titlurile sunt stabilite pe baza unei ierarhii riguroase. În fiecare sat există un şef suprem (alii), care prezidează întrunirile sătenilor, precum şi un orator, sau purtător de cuvânt (tulafale), care deţine un rol important în cadrul ceremoniilor. Însă nu toate căpeteniile au îndatoriri politice ori religioase. Unii matai se ocupă doar de anumite probleme familiale, având dreptul de a decide în ce scop vor fi folosite pământurile aflate în posesia unei familii.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 79]

„Omul lui Iehova“

SAUVAO TOETU

ANUL NAŞTERII 1902

ANUL BOTEZULUI 1954

DATE PERSONALE Primul locuitor din Faleasiu care a acceptat adevărul. Mai târziu, pe proprietatea sa a fost construită o Sală a Regatului. Experienţă relatată de fiul său, Tafiga Sauvao

ÎN 1952, familia noastră a fost vizitată de un verişor al tatălui meu ce locuia în Apia. Întrucât se asocia cu Martorii lui Iehova, el a dorit să vorbească cu tata din Biblie. Unele rude din sat au venit să asculte şi ele discuţia. Ei au vorbit fără încetare de sâmbătă dimineaţă până luni după-amiază, oprindu-se doar o oră pentru a dormi! În următoarele patru sfârşituri de săptămână au avut loc întâlniri similare, astfel că, într-un final, tata a spus: „Întrebările mele au primit răspunsuri satisfăcătoare. Am găsit adevărul!“. Tata, cumnatul lui, Finau Feomaia, şi familiile lor au devenit Martori.

Fără să stea pe gânduri, tata a început să meargă în lucrarea de predicare, fapt ce le-a contrariat pe rudele noastre, care ştiau că era un adventist devotat de ziua a şaptea. Îi ziceau în batjocură „omul lui Iehova“. Însă ce compliment îi făceau de fapt! Deşi statura tatei nu era impunătoare, spiritul îi era neînfricat. În plus, având o gândire logică şi vorbind cu convingere, îşi apăra în mod iscusit noua credinţă. Cu timpul, micul nostru grup a devenit a doua congregaţie înfiinţată în Samoa.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 83]

Loial în pofida unei sănătăţi şubrede

FAGALIMA TUATAGALOA

ANUL NAŞTERII 1903

ANUL BOTEZULUI 1953

DATE PERSONALE A renunţat la posibilitatea de a deveni un matai influent şi a început pionieratul regular.

MAI târziu, deşi avea o vedere slabă şi se lupta cu o infirmitate la picior, Fagalima a slujit mai mulţi ani ca pionier special, predicând pe tot cuprinsul Insulelor Samoa. Odată, când mergea din casă în casă cu un supraveghetor de circumscripţie, acesta a remarcat că Fagalima citea corect versetele, deşi nu purta ochelari, şi l-a întrebat dacă i se ameliorase vederea. Fagalima i-a răspuns că îşi pierduse ochelarii şi, de fapt, citase acele pasaje din memorie.

Dornic să participe la un congres în Fiji, Fagalima a lucrat singur o lună într-o zonă îndepărtată de pe insula Upolu, adunând nuci de cocos. În pofida handicapului său, ducea câte 15 nuci de cocos mai bine de 3 km până într-un loc unde le îndepărta coaja, le scotea miezul şi îl usca, obţinând copra. A vândut apoi copra şi a mers în Apia pentru a-şi plăti drumul până în Fiji. Spre surprinderea lui, preţul biletului crescuse, depăşind posibilităţile sale. Însă nici nu s-a gândit să-şi plângă de milă, să renunţe sau să ceară ajutor. S-a întors, a cules alte nuci de cocos şi a făcut rost de banii care îi mai trebuiau. Toate acestea pentru a asista la un congres care, din câte ştia el, urma să fie prezentat în două limbi pe care nu le cunoştea. Cât de bucuros trebuie să fi fost Fagalima la sosirea în Fiji, când a aflat că cea mai mare parte a programului avea să se ţină chiar în limba lui!

[Chenarul/Fotografia de la pagina 87]

„M-am bucurat de fiecare zi!“

RONALD SELLARS

ANUL NAŞTERII 1922

ANUL BOTEZULUI 1940

DATE PERSONALE În 1953, el şi soţia sa, Olive, au fost repartizaţi ca pionieri speciali în Samoa. Ron a absolvit Şcoala Galaad în 1961 şi slujeşte ca pionier special în Samoa Americană.

CÂND guvernul samoan a refuzat să ne prelungească vizele de şedere, ne-am mutat în Samoa Americană. Vaporul ce făcea curse între insule ne-a lăsat la ora trei dimineaţa în cheiul pustiu din Pago Pago. Eram singurii vestitori din ţară şi aveam doar 12 dolari în buzunar. În cursul dimineţii, tatăl unui bărbat care studiase Biblia s-a oferit să ne găzduiască. Întrucât casa lui avea o singură cameră, am dormit într-un ungher al acesteia, separat doar printr-o perdea de restul încăperii. Cu toate că doream să găsim un alt loc de cazare, am început imediat să predicăm, mergând chiar la casa de lângă noi.

La câteva săptămâni după aceea, am închiriat un apartament spaţios aflat deasupra unui magazin universal din Fagatogo. Deşi ne delecta cu o privelişte încântătoare a portului Pago Pago, locuinţa era complet nemobilată. Fratele Knorr ne spusese: „În insulele Pacificului, nu veţi avea parte de prea mult confort. Poate va trebui să aşezaţi pe podea cutii de carton pliate care să vă servească drept pat“. Aşa s-a şi întâmplat! Totuşi, am strâns bani mai multe luni şi ne-am făcut un pat, o masă şi nişte scaune. Eram bucuroşi că aveam un loc unde ne puteam simţi ca acasă.

Iubita mea soţie s-a stins din viaţă în 1985. Continui să particip la lucrarea de predicare aproape zilnic. Meditând la cei peste 50 de ani pe care i-am petrecut slujind ca pionier şi misionar, pot spune cu sinceritate că m-am bucurat de fiecare zi!

[Chenarul/Fotografia de la pagina 88]

„Mi-au sădit în inimă iubirea pentru Iehova“

WALLACE PEDRO

ANUL NAŞTERII 1935

ANUL BOTEZULUI 1955

DATE PERSONALE Primul locuitor din Samoa Americană care a acceptat adevărul. Înainte de naşterea copiilor lor, el şi soţia sa, Caroline, au slujit ca pionieri. Acum locuiesc în Seattle (Washington, SUA).

DUPĂ ce am început să studiez Biblia şi să particip la lucrarea de predicare, părinţii m-au dat afară din casă. În acea noapte, am plecat doar cu hainele de pe mine şi am dormit pe plajă. L-am rugat pe Iehova să-mi dea curajul de a-i aduce închinare indiferent ce s-ar întâmpla.

Ziua următoare, când eram în biblioteca şcolii, m-am întâlnit pe neaşteptate cu fratele Paul Evans. Dându-şi imediat seama că ceva nu era în regulă, mi-a zis: „Hai să mergem acasă la mine şi să-mi spui despre ce e vorba“. Ospitalieri, misionarii m-au primit în casa lor, iar mai târziu, în cursul aceluiaşi an, m-am botezat.

După ce am terminat liceul, am făcut pionierat împreună cu misionarii. Ulterior, m-am căsătorit cu Caroline Hinsche, o pionieră zeloasă din Canada, care a activat şi în Fiji. Am slujit ca pionieri speciali în Samoa Americană.

Cu trecerea timpului, părinţii mei şi-au schimbat atitudinea. Înainte de moartea sa, tata a început să studieze Biblia, iar mama s-a botezat la 72 de ani. Le sunt foarte recunoscător misionarilor pentru exemplul pe care mi l-au oferit. Ei mi-au sădit în inimă iubirea pentru Iehova, ce mă susţine şi în prezent.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 91, 92]

Răsplătiţi pentru perseverenţa lor

PAUL EVANS

ANUL NAŞTERII 1917

ANUL BOTEZULUI 1948

DATE PERSONALE El şi soţia sa, Frances, au slujit peste 40 de ani ca misionari în Samoa şi în Samoa Americană.

ÎN 1957, când eu şi soţia mea am început lucrarea itinerantă, nu a fost uşor să intrăm în Samoa, deoarece guvernul încerca să-i împiedice pe Martorii din alte ţări să-i ajute pe fraţii locali. Vizitatorilor sau turiştilor li se cerea chiar să semneze un document prin care declarau că pe parcursul şederii lor nu vor căuta să facă prozeliţi. Cu ocazia primei mele vizite în Samoa ca supraveghetor de circumscripţie, l-am întrebat pe funcţionarul de la Oficiul pentru Imigrări ce înţelegea prin expresia „a face prozeliţi“. Întrucât părea derutat, i-am spus:

„Să presupunem că sunteţi un preot catolic şi, în timp ce vizitaţi altă ţară, mergeţi la biserică. Dacă cei de acolo v-ar ruga să spuneţi câteva cuvinte, aţi avea voie să faceţi acest lucru?“

„Bănuiesc că da“, a răspuns el.

„Ei bine, după cum ştiţi, Martorii merg la casele oamenilor pentru a le împărtăşi mesajul Bibliei. Dacă prietenii mei doresc să-i însoţesc în această lucrare, aş putea merge cu ei?“

„În mod normal, da“, a zis el.

„Dar dacă locatarul îmi pune o întrebare? Aş putea să-i dau răspuns?“

„Da, n-ar fi nicio problemă.“

„Foarte bine. Acum ştiu ce-am de făcut“, am spus eu la final.

La încheierea cu succes a vizitei, l-am întrebat pe acest funcţionar dacă primise vreun raport negativ despre activitatea noastră.

„Nu“, a răspuns el. „Totul e-n regulă.“

„Atunci data viitoare, cum vom putea obţine vizele?“

„Scrieţi-mi direct mie, nu trimiteţi cererea Oficiului pentru Imigrări“, m-a sfătuit, „iar eu voi avea grijă să le primiţi“.

Asta am şi făcut.

Din nefericire, cei ce i-au luat locul acestui funcţionar fără prejudecăţi n-au fost la fel de cooperanţi. Ei nu le-au permis următorilor supraveghetori de circumscripţie să intre în Samoa. Această situaţie a durat până în 1974, când guvernul ne-a recunoscut pe mine şi pe Frances ca misionari. Într-adevăr, răbdarea şi perseverenţa ne-au fost răsplătite!

[Legenda fotografiei]

Frances şi Paul Evans

[Chenarul de la pagina 97]

O limbă a oratorilor

Samoana este o limbă melodioasă. Însă „multe cuvinte par a fi un amestec haotic de vocale“, remarcă Fred Wegener. „Pentru a o stăpâni, misionarii trebuie să exerseze (faata‘ita‘iga) mult şi să primească în permanenţă încurajare (faalaeiauina) din partea localnicilor.“

Exprimările alese şi proverbele sunt o parte integrantă a vieţii samoanilor. Căpeteniilor (matai) şi oratorilor (tulafale, însemnând purtători de cuvânt) le place să citeze din Biblie şi să utilizeze un limbaj preţios cu ocazii speciale. Politeţea ce caracterizează poporul samoan se observă cu precădere în străduinţa de a folosi termeni protocolari când situaţia o cere, în insule dezvoltându-se o adevărată cultură în acest sens. Când vorbesc despre Dumnezeu sau i se adresează lui, unei căpetenii, persoanelor cu autoritate sau vizitatorilor străini, tradiţia le impune folosirea unui limbaj specific (tautala lelei). În schimb, în conversaţiile obişnuite sau când vorbesc despre sine, ei se exprimă mai simplu, într-un limbaj familiar (tautala leaga).

Pentru ca nimeni să nu se simtă ofensat când se abordează teme biblice ori chestiuni de ordin oficial sau ceremonial, termenii utilizaţi cu aceste ocazii denotă preţuirea samoanilor faţă de subiectul în discuţie. Geoffrey Jackson, care a slujit ca misionar în Samoa, iar în prezent este membru al Corpului de Guvernare, explică: „Întrucât bunele maniere şi respectul se reflectă în întreaga limbă, în lucrarea de predicare era foarte important să ne adresăm localnicilor ca unor personalităţi de rang înalt, conformându-ne, în acelaşi timp, unui obicei samoan ce vădeşte umilinţă, acela de a folosi cuvinte obişnuite când vorbeam despre propria persoană“.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 99]

„Am plecat cu lacrimi în ochi“

ROBERT BOIES

ANUL NAŞTERII 1942

ANUL BOTEZULUI 1969

DATE PERSONALE El şi soţia sa, Elizabeth, au slujit ca misionari în Insulele Samoa din 1978 până în 1986.

NE-AM bucurat să constatăm că, încă de la sosirea noastră, fraţii samoani ne-au apreciat eforturile de a le învăţa limba, trecându-ne cu vederea greşelile deloc puţine. Odată, în lucrare, am citit Revelaţia 12:9 pentru a-i arăta unei persoane că Satan influenţează lumea. Însă în samoană cuvintele „diavol“ (tiapolo) şi „lămâie“ (tipolo) seamănă foarte mult. Făcând confuzie între aceşti termeni, i-am explicat locatarului că „lămâia“ a fost aruncată din ceruri şi induce în eroare tot pământul locuit, dar că în curând Iehova va zdrobi „lămâia“. Fireşte, el şi partenerul meu au râs din toată inima.

Cu altă ocazie, în lucrarea din casă în casă i-am prezentat unei femei o introducere învăţată pe de rost. Dându-şi seama că mesajul nostru trebuie să fie important, ea a intrat imediat în casă şi a citit Revelaţia 21:4, la care făcusem o scurtă referire. Ulterior am aflat că aceasta a fost singura parte din prezentare pe care o înţelesese. Totuşi, acel verset a sensibilizat-o atât de mult, încât, în cele din urmă, a acceptat un studiu biblic, ea şi copiii ei devenind Martori.

Cu timpul, am ajuns să stăpânim limba samoană şi am avut parte de nenumărate experienţe frumoase. Însă, întrucât mai târziu ne-am confruntat cu grave probleme de sănătate, am fost nevoiţi să părăsim Samoa şi să ne întoarcem în Statele Unite. Am plecat cu lacrimi în ochi.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 101, 102]

„Venise tot oraşul“

În anii ’50, în Apia a avut loc înmormântarea lui Fred Williams, la care au participat foarte multe persoane. „Căpitanul“, cum i se mai spunea, era un om încercat, un fost marinar căsătorit cu o Martoră. Cutreierase toate oceanele lumii şi era cunoscut în zona Pacificului de Sud pentru multele-i aventuri marinăreşti. De pildă, odată, nava pe care se afla a suferit un naufragiu, împotmolindu-se într-un recif aflat la o distanţă de peste 1 800 km de ţărm. Deşi a avut la dispoziţie doar o barcă de salvare şi puţine provizii, „Căpitanul“ a reuşit să-şi ducă membrii echipajului acasă teferi şi nevătămaţi.

El considera că majoritatea oamenilor nu-şi practicau cu sinceritate religia. Cu toate acestea, marinarul căruia înainte îi plăcea să bea whisky şi să joace poker a început să studieze Biblia cu Bill Moss, devenind ulterior un Martor plin de zel. Pe atunci însă, îşi pierduse aproape complet vederea şi era nevoit să stea mai tot timpul la pat. Totuşi, profita de orice ocazie pentru a le vorbi despre noile lui convingeri numeroşilor săi vizitatori, inclusiv multor conducători religioşi.

În cele din urmă, „Căpitanul“ s-a stins din viaţă. Potrivit dispoziţiei sale testamentare, Martorii lui Iehova trebuiau să-i ţină cuvântarea funerară, iar oceanul să-i fie mormânt. „Se părea că venise tot oraşul la înmormântarea lui Fred Williams. Postul de radio local i-a anunţat moartea, iar firmele din Apia şi-au coborât pavilioanele în bernă ca omagiu adus lui“, a scris Girlie Moss. Pe lângă fraţi, au venit avocaţi, profesori, conducători religioşi de seamă, precum şi mulţi oameni de afaceri.

Toţi cei prezenţi l-au ascultat cu mare atenţie pe fratele Moss, care a folosit de multe ori Biblia şi a arătat că Fred Williams a nutrit speranţa învierii. Girlie mărturiseşte: „«Căpitanul» a avut grijă ca la înmormântarea lui să li se depună mărturie multor oameni greu de contactat în lucrarea din casă în casă. Am apreciat efortul său şi m-am gândit la Abel, care «vorbeşte încă, deşi a murit» (Evr. 11:4). Cu această ocazie li s-a depus o puternică mărturie insularilor“.

După cuvântarea funerară ţinută acasă la „Căpitan“, peste 50 de maşini s-au îndreptat spre port. „Cheiul era ticsit de oameni“, povesteşte Girlie. „Poliţia a trebuit să intervină pentru a elibera drumul astfel încât să putem urca pe iaht alături de familia «Căpitanului», de înaltul comisar şi de alte personalităţi importante şi să ieşim în larg.“ Numele iahtului, Aolele (Nor plutitor), era cât se poate de potrivit, întrucât vasul părea un nor în voia vântului. Bill era nevoit să se ţină bine de catarg în timp ce vântul bătea cu putere, fluturându-i hainele şi paginile Bibliei. La final, el a citit promisiunea potrivit căreia ‘marea îi va da înapoi pe morţii din ea’ şi a rostit o rugăciune (Rev. 20:13). Apoi, corpul înfăşurat în pânză a fost aruncat în apele agitate ale oceanului pe care „Căpitanul“ îl îndrăgise atât de mult. Oamenii au vorbit vreme îndelungată despre această înmormântare, creându-se astfel nenumărate ocazii pentru a se depune mărturie.

[Legenda fotografiei]

„Căpitanul“ Fred Williams înainte de a deveni Martor

[Chenarul/Fotografia de la paginile 109, 110]

„Ce bine că ne-am întors!“

FRED WEGENER

ANUL NAŞTERII 1933

ANUL BOTEZULUI 1952

DATE PERSONALE El şi soţia lui, Shirley, slujesc la Betelul din Samoa. Fred este membru al Comitetului Ţării.

ÎN 1956, imediat după căsătorie, ne-am mutat din Australia în Samoa Americană pentru a sluji ca pionieri speciali. Prima noastră repartiţie a fost Lauli‘i, un mic sat situat la intrarea estică în portul Pago Pago. Am stat într-o cocioabă fără tavan, uşi şi ferestre. N-aveam nici măcar apă curentă. După ce am aranjat-o suficient cât să locuim în ea, familiei noastre i s-a adăugat un nou membru. Wallace Pedro, un tânăr care a fost alungat de-acasă de părinţii lui împotrivitori, a venit să locuiască cu noi, devenind în cele din urmă pionier.

Doi ani mai târziu, am absolvit Şcoala Galaad şi am fost repartizaţi în Tahiti. Însă şederea noastră acolo a fost de scurtă durată. Guvernul ne-a respins cererile pentru viză, sugerându-ne „politicos“, printr-o scrisoare, să plecăm din ţară cu următorul avion. După ce ne-am întors în Samoa Americană, am locuit în casa de misionari din satul Fagatogo (Pago Pago), slujind alături de soţii Evans şi Sellars. Aici, cu ajutorul unei vechi maşini de şapirografiat, tipăream Turnul de veghe şi Serviciul pentru Regat în limba samoană. În 1962, eu şi Shirley am început lucrarea itinerantă. Am primit ca repartiţie majoritatea insulelor din sudul Pacificului, inclusiv Samoa Americană, Insulele Cook, Fiji, Kiribati, Niue, Samoa, Tonga, Tuvalu şi Vanuatu.

După opt ani, când s-a născut fiul nostru, Darryl, ne-am stabilit în Samoa Americană. Acolo eu am slujit ca pionier special, iar Shirley a tradus literatură biblică în samoană.

În acea perioadă, suplimentam venitul familiei făcând, împreună cu alt Martor, scufundări pentru a culege melci marini. Odată, din cauza unei defecţiuni la motorul bărcii sale, am rătăcit patru zile pe ocean. Până să fim salvaţi, am mers în derivă sute de kilometri, am supravieţuit unei furtuni năprasnice, am privit 32 de vase trecând pe lângă noi fără ca cineva să ne vadă şi am fost la un pas de a fi striviţi de o navă de transport. Curând după aceea, am aflat că urma să avem încă un copil, astfel că, în 1974, ne-am întors cu părere de rău în Australia, unde s-a născut fiica noastră, Tamari.

În anii care au urmat, ne-am gândit deseori să ne întoarcem în frumoasa noastră repartiţie ca misionari. Închipuiţi-vă cât de mare ne-a fost bucuria când, în 1995, am fost invitaţi să slujim împreună cu Tamari la Betelul din Samoa! Un an mai târziu, mie şi lui Shirley ni s-a propus ca, după o întrerupere de 26 de ani, să reluăm activitatea itinerantă. Ce fericiţi am fost să ne reîntâlnim cu vechi colaboratori fideli din Samoa, Samoa Americană şi Tonga! (3 Ioan 4)

În prezent, slujim ca betelişti în Samoa, alături de Tamari şi soţul ei, Hideyuki Motoi. Ce bine că ne-am întors!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 113, 114]

„Iehova mi-a răspuns la rugăciuni“

FAIGAAI TU

ANUL NAŞTERII 1932

ANUL BOTEZULUI 1964

DATE PERSONALE A făcut pionierat în insulele Upolu şi Savai’i din 1965 până în 1980. În prezent locuieşte în Savai’i.

M-AM născut cu un grav handicap locomotor. Tălpile picioarelor mi s-au răsucit spre călcâie, fiindu-mi foarte greu să păşesc.

Adevărul m-a sensibilizat de prima dată când am auzit mesajul biblic. Îmi doream să asist la întruniri, însă drumul pietros până acolo mi se părea aproape imposibil de parcurs. În cele din urmă, am reuşit să-mi confecţionez încălţămintea din cauciucul unor sandale şi astfel m-am putut deplasa mai uşor.

La scurt timp după botez am început serviciul cu timp integral. După nouă ani petrecuţi pe insula Upolu ca pionieră, m-am mutat împreună cu sora mea şi cu soţul ei în Savai’i, întrucât aici era nevoie mai mare de vestitori. Am început pionieratul special având-o ca parteneră pe nepoata mea, Kumi Falema‘a.

Mergeam cu autobuzul din Faga în Lata, un cătun de pe coasta de vest a insulei. După ce conduceam un studiu biblic cu o localnică din Lata, parcurgeam 8 km pe jos, până în satul Taga, pentru a studia cu altă femeie. Ea ne găzduia peste noapte, iar în dimineaţa următoare, noi ne întorceam cu autobuzul în Faga. Am făcut aceasta săptămână de săptămână, cam doi ani. Am avut plăcerea de a le vedea atât pe aceste femei, cât şi pe familiile lor devenind Martori zeloşi.

După ce rudele mele au plecat din Savai’i, eu am rămas în Faga pentru a ajuta un mic grup de surori şi de persoane interesate. Conduceam săptămânal studiul Turnului de veghe şi studiul de carte al congregaţiei şi mergeam cu surorile în lucrarea din casă în casă. Într-o duminică din lună, un bătrân venea din Apia pentru a ţine întrunirea. Întrucât şeful suprem al satului ne interzisese să intonăm cântările Regatului, citeam versurile cu voce tare. Cinci ani mai târziu, un cuplu de misionari, Leva şi Tenisia Faai‘u, au sosit din Noua Zeelandă pentru a ne susţine. Şi n-au fost singurii. Astăzi în Faga şi Taga există câte o congregaţie înfloritoare.

Deşi nu m-am căsătorit niciodată, am iubit întotdeauna copiii şi chiar am avut grijă de unii pentru un timp. În plus, văzând cum copiii mei spirituali făceau progrese şi luau poziţie de partea lui Iehova, inima mi-a fost mereu plină de bucurie.

Vârsta înaintată nu-mi mai permite să merg din casă în casă. Totuşi, studiez cu câteva persoane la mine acasă şi vorbesc despre adevăr cu cei pe care îi întâlnesc la spital. Chiar şi aşa, am fost descurajată din cauza limitelor mele şi l-am rugat pe Iehova să mă ajute să fac mai mult. Atunci misionarii din congregaţia mea m-au învăţat să depun mărturie prin telefon. Privind în urmă, pot spune că, într-adevăr, Iehova mi-a răspuns la rugăciuni!

[Chenarul/Diagrama de la pagina 118]

Ieri, astăzi, mâine

În Samoa şi Tonga ceasurile indică aceeaşi oră, însă calendarul din Tonga este înainte cu o zi. De ce? Samoa şi Tonga sunt situate de o parte şi de alta a liniei internaţionale de schimbare a datei: Tonga, la vest, iar Samoa, la est. Drept urmare, deşi distanţa dintre ele este foarte mică, Tonga e una dintre primele ţări ce comemorează moartea lui Cristos, în timp ce Samoa este printre ultimele.

[Diagrama]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

\​

\​

\​

\​

\ SAMOA

| 19:00

| Miercuri

|

|

|

|

|

TONGA |

19:00 | PACIFICUL DE SUD

Joi |

|

|

Linia internaţională | de schimbare a datei

|

| NIUE

|

|

|

|

|

|

|

|

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 123, 124]

O traducere ce onorează numele lui Dumnezeu

În 1884, misionarii creştinătăţii au realizat o traducere a Bibliei în samoană care conţinea numele Iehova de la un capăt la celălalt al Scripturilor ebraice. Iar forma abreviată, Aleluia, însemnând „Lăudaţi-l pe Iah!“, apărea de patru ori în Scripturile greceşti creştine (Rev. 19:1–6). Însă în ediţia revizuită în 1969 a acestei traduceri, toate ocurenţele numelui Iehova au fost eliminate, cu o singură excepţie, o aparentă „scăpare“ a revizorilor (Ex. 33:14). Capii bisericilor au scos numele divin şi din cărţile lor religioase, descurajând folosirea lui printre enoriaşi.

Cu toate acestea, în noiembrie 2007, samoanii au fost nespus de bucuroşi să primească Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi chiar în limba lor. Această versiune exactă şi uşor de înţeles îi redă numelui divin locul cuvenit în textul inspirat. Geoffrey Jackson, care a slujit ca misionar în Samoa, iar în prezent este membru al Corpului de Guvernare, a lansat noua ediţie la un congres din Apia la care au participat şi delegaţi din insulele învecinate.

Buletinele televizate ce au anunţat lansarea Bibliei au stârnit interesul publicului larg. Unii oameni au sunat la Betel, solicitând exemplare ale traducerii. Un înalt oficial guvernamental a cerut 10 exemplare pentru membrii echipei sale. Iar un director de şcoală a solicitat alte cinci pentru a le dărui premianţilor la încheierea anului şcolar.

Multe persoane au remarcat acurateţea traducerii care ajută cititorul să înţeleagă în profunzime sensul textului original. De asemenea, traducerea a readus în atenţia samoanilor importanţa folosirii numelui divin. Finau Finau, un pionier special din satul Vailele (Upolu), a făcut referire la rugăciunea-model pentru a ajuta o insulară să înţeleagă acest lucru.

El i-a citit versetul din Matei 6:9 şi a întrebat-o: „Numele cui credeţi că trebuie sfinţit?“.

„Al Domnului“, a fost răspunsul locatarei.

„Dar în 1 Corinteni 8:5 se spune că sunt mulţi «dumnezei» şi mulţi «domni»“, a continuat Finau. „Atunci oare s-ar putea numi Dumnezeu «Domnul»? Poate fi acest nume atât al lui Dumnezeu, cât şi al zeilor falşi?“

Apoi i-a arătat în Biblie numele Iehova şi i-a explicat că creştinătatea a scos acest nume din Scripturi. În aceeaşi ordine de idei, a mai întrebat-o pe locatară: „Cum v-aţi simţi dacă cineva ar lua sau ar schimba titlul de conducător pe care îl are familia dumneavoastră?“.

„Ne-am înfuria cu toţii“, a răspuns ea.

„Ei bine, exact asta simte şi Iehova faţă de toţi cei care îi înlătură numele din Cuvântul său“, a spus Finau.

[Legenda fotografiei]

„Scripturile greceşti creştine — Traducerea lumii noi“ în samoană

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 126, 127]

„Am fost răsplătită însutit“

LUMEPA YOUNG

ANUL NAŞTERII 1950

ANUL BOTEZULUI 1989

DATE PERSONALE Fiica unui fost prim-ministru. Slujeşte ca pionieră regulară în Apia.

AM COPILĂRIT pe insula Savai’i. Tata era politician şi un om de afaceri prosper. Întrucât deţinea o plantaţie uriaşă de arbori de cacao, pe care lucrau aproape 200 de angajaţi, în presă era numit „Baronul plantaţiilor de cacao“. Câţiva ani a fost prim-ministru în Samoa.

Aveam 10 fraţi şi surori. Tata nu era foarte religios, mama fiind cea care ne-a transmis o cunoştinţă de bază din Biblie. Moartea ei a lăsat un gol imens în viaţa mea. De aceea, când o misionară pe nume Judy Pritchard mi-a spus că îmi puteam revedea mama la înviere, inima mi-a fost cuprinsă de emoţie.

I-am pus o mulţime de întrebări lui Judy, iar ea mi-a răspuns la toate folosindu-se de Biblie. Nu după mult timp am început să studiez cu ea şi să particip la întruniri.

Soţul meu, Steve, un diacon de seamă al bisericii din sat, s-a opus iniţial studiului. M-a dus la câţiva preoţi pentru a mă convinge să nu mai asist la întruniri, dar fără niciun rezultat. A discutat apoi şi cu tata, care doar mi-a sugerat să studiez în altă parte, nu acasă. Fraţii şi surorile mele mă ridiculizau fiindcă doream să-mi schimb religia. Mie însă nici prin gând nu-mi trecea să renunţ la adevăr!

Când am devenit vestitoare, prima casă la care am sunat a fost chiar locuinţa unui ministru din cabinetul tatălui meu. Mă cunoştea bine întrucât participase adesea la discuţiile politice care aveau loc la noi acasă. Emoţiile-mi erau atât de mari încât m-am ascuns în spatele partenerei mele! Oamenii erau foarte surprinşi să mă vadă predicând şi mă întrebau: „Tatăl tău ce spune despre asta?“. Tata însă era un om rezonabil, care îmi apăra convingerile şi citea cu plăcere revistele noastre.

În cele din urmă am depăşit frica de oameni, devenind pionieră regulară. Îmi place nespus de mult să conduc studii biblice. Am o listă de aproape 50 de potenţiali elevi cu care voi studia când voi avea timpul necesar. Dar cea mai mare bucurie este să ştiu că cei patru copii ai mei au crescut în adevăr. Atât fiica mea, Fotuosamoa, cu soţul ei, Andrew, cât şi fiul meu, Stephen, cu soţia lui, Ana, lucrează acum în Betelul din Samoa. Am avut privilegiul de a o ajuta şi pe sora mea, Manu, să accepte adevărul. Chiar dacă iniţial soţul meu mi s-a împotrivit, ulterior a început să studieze şi să participe la întruniri. Fără îndoială, am fost răsplătită însutit!

[Legenda fotografiilor]

Stânga: Fotuosamoa şi Andrew Coe; dreapta: Ana şi Stephen Young

[Chenarul/Fotografia de la paginile 129, 130]

Carieră în lumea sportului sau în serviciul pentru Iehova?

LUSI LAFAITELE

ANUL NAŞTERII 1938

ANUL BOTEZULUI 1960

DATE PERSONALE În loc să se dedice golfului, a ales pionieratul.

CÂND aveam 18 ani, am aflat că vecinii de vizavi trecuseră la o religie numită Martorii lui Iehova. Mânat de curiozitate, m-am dus la capul familiei, Siemu Taase, şi l-am întrebat de ce ei folosesc numele Iehova. Firea lui blândă şi argumentele biblice pe care mi le-a adus m-au impresionat. Am început să studiez Biblia cu el şi să particip la întruniri. Aflând acest lucru, tata mi-a interzis să mai am ceva de-a face cu Martorii. Deşi l-am rugat din inimă să-mi dea voie să merg în continuare la întruniri, a fost categoric. Însă, spre marea mea uimire, a doua zi mi-a zis că s-a răzgândit! Mai târziu, mătuşa mi-a spus de ce: „Ai tot strigat noaptea în somn: «Iehova, te rog, ajută-mă!»“. Din fericire, cuvintele mele i-au înmuiat inima tatei.

Peste drum de casa noastră se afla terenul de golf din Samoa. Acolo găseam mingi pierdute, pe care le vindeam pentru bani de buzunar. Ulterior, am fost angajat să port echipamentul regelui Malietoa, şeful statului de atunci. El a observat potenţialul meu pentru acest sport şi mi-a dăruit crosele lui vechi. Mi-a găsit chiar şi sponsori, doi oameni de afaceri samoani, care să mă ajute să devin jucător profesionist. Îmi spunea că prin talentul meu, aveam să aduc glorie Insulelor Samoa. Eram încântat! Curând însă am realizat că golful mă distrăgea de la serviciul pentru Iehova, iar gândul acesta mă tulbura foarte mult.

Când am câştigat Campionatul Internaţional de Golf din Samoa, învingând adversari de renume, mi-am dat seama că sosise momentul să iau o decizie. În acea seară, regele era în al nouălea cer! M-a invitat la un dineu pentru a-mi face cunoştinţă cu un jucător american important. Plin de nelinişte, mi-am zis: „Ce vei alege: golful sau să-l slujeşti pe Iehova?“. Seara, în loc să mă duc la dineu, am asistat la repetiţiile pentru congresul de circumscripţie.

Vă puteţi închipui furia regelui. Tata mi-a cerut la rândul lui o explicaţie. Astfel, am vorbit pe îndelete şi i-am arătat pe baza Bibliei de ce era atât de important să-mi dedic viaţa lui Iehova. Deodată am văzut că avea ochii scăldaţi în lacrimi. Mi-a spus: „Când aveai cinci ani, te-ai îmbolnăvit grav, iar medicii ţi-au constatat decesul. Însă când a trebuit să te îngropăm, te-a înţepat o albină. Dintr-o dată ţi-ai revenit, ai scos un ţipăt şi ai început să plângi! Ar mai fi lipsit câteva clipe să te pierdem. Acum ştiu c-ai fost salvat ca să poţi deveni un martor al lui Iehova Dumnezeu“. Din acea zi tata nu mi s-a mai împotrivit.

După ce m-am mutat în Noua Zeelandă, am slujit 10 ani ca pionier regular şi apoi special. M-am căsătorit cu Robyn, şi ea pionieră specială. Cu timpul, am fost binecuvântaţi cu trei copii şi ne-am mutat în Australia. În următorii treizeci de ani, am lucrat cu normă întreagă pentru a-mi întreţine familia. Eu şi Robyn am ajutat multe rude să accepte adevărul. Nu de puţine ori m-am rugat să pot relua serviciul de pionier. În 2004, după ce am ieşit la pensie, mi-am putut împlini în sfârşit această dorinţă. Într-adevăr, decizia de a-mi dedica viaţa lui Iehova, nu golfului, mi-a adus cea mai mare fericire!

[Chenarul/Fotografia de la pagina 135]

Recompensele instruirii părinteşti

PANAPA LUI

ANUL NAŞTERII 1967

ANUL BOTEZULUI 1985

DATE PERSONALE El şi soţia sa, Mareta, sunt pionieri speciali în Samoa.

CÂND l-am dat la şcoală pe fiul nostru, Sopa, am discutat cu directorul şcolii despre poziţia noastră privitoare la sărbătorile religioase şi activităţile patriotice, după care i-am oferit broşura Martorii lui Iehova şi instruirea.

A doua zi, Sopa ne-a spus că directorul a rupt broşura înaintea elevilor şi profesorilor, cerându-le copiilor Martori să cânte un imn religios. Întrucât au refuzat, i-a chemat în faţa tuturor, punându-i să cânte una dintre cântările noastre. Îşi închipuia că se vor intimida şi vor intona imnul. Dar Sopa i-a îndemnat pe ceilalţi Martori: „Să cântăm «Îţi mulţumim, Iehova»“ şi le-a dat tonul.

Impresionat, directorul l-a lăudat pe Sopa pentru curajul lui. Ulterior, el şi alţi profesori au manifestat interes faţă de adevăr. De fiecare dată când ne întâlnim, directorul ne întreabă ce mai face fiul nostru, trimiţându-i salutările sale. Sopa a făcut progrese şi s-a botezat în 2005.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 138, 139]

„Nu ne e greu să mergem pe jos la întruniri!“

VALU LOTONUU

ANUL NAŞTERII 1949

ANUL BOTEZULUI 1995

DATE PERSONALE Parcurgea împreună cu cei şase copii ai ei 22 km până la întruniri, traversând un lanţ muntos.

ÎN 1993, am fost vizitată de Martorii lui Iehova şi am acceptat un studiu biblic. În scurt timp am început să asist împreună cu copiii mei la întrunirile din Faleasiu, situat în celălalt capăt al insulei, la 22 km de satul meu, Lefaga.

În serile când aveam întruniri, îi luam pe copii mai devreme de la şcoală. Unii profesori m-au ameninţat că-i vor exmatricula, însă le-am spus că asistenţa la întruniri însemna foarte mult pentru bunăstarea noastră spirituală. Fiecare copil îşi ducea într-o sacoşă de plastic hainele de întrunire, Biblia, cartea de cântări şi auxiliarele de studiu. Uneori, când trecea un autobuz, şoferul oprea şi ne lua, dar de cele mai multe ori parcurgeam drumul pe jos.

În cele din urmă, ajunşi în Faleasiu, eram primiţi cu căldură de fraţi. După ce luam masa, puteam să facem un duş şi să ne îmbrăcăm cu hainele curate. La sfârşitul programului, porneam din nou la drum. Făceam un popas pe creasta muntoasă ce împărţea insula în două şi îi lăsam pe copii să doarmă puţin. Bineînţeles, eu stăteam trează în speranţa că va trece vreo maşină pe lângă noi. Ajungeam acasă după miezul nopţii. A doua zi, mă trezeam la cinci ca să prind primul autobuz spre Faleasiu şi să particip la lucrarea de predicare.

Odată, am fost chemată înaintea căpeteniilor satului şi a şefului suprem. M-au întrebat de ce călătoream până în Faleasiu în loc să merg la o biserică din satul nostru, mai ales că una fusese întemeiată chiar de bunicul meu. Apoi mi-au interzis să mai particip la întrunirile creştine. Eram însă hotărâtă să nu renunţ la ele şi să ascult mai degrabă de Dumnezeu decât de oameni (Fap. 5:29).

Curând situaţia s-a înrăutăţit. Întrucât nu m-am dus la o sărbătoare ce se ţinea duminica (toonai), la care mai participau preotul, diaconii şi căpeteniile satului, a trebuit să dau cinci porci mari din turma mea. Deşi nu mi-a fost deloc uşor, având în vedere că eram o mamă singură cu şase copii, într-un final am plătit amenda. Cu timpul, sătenii şi-au schimbat atitudinea, respectându-ne poziţia fermă.

De-a lungul anilor, am depus mari eforturi pentru a ajunge la Sala Regatului. Dar a meritat! Toţi copiii mei sunt creştini activi, unul dintre ei fiind slujitor auxiliar.

În prezent, în Lefaga există o congregaţie foarte frumoasă. Iar noi continuăm să mergem pe jos la program, însă nu 22 km, ci doar câţiva paşi, întrucât Sala Regatului, construită în 2001, se află chiar pe strada noastră. Aşa că nu ne e greu să mergem pe jos la întruniri!

[Tabelul/Graficul de la paginile 132, 133]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Samoa

1930

1931 Vestea bună ajunge în Samoa.

1940

1940 Harold Gill distribuie broşura Unde sunt morţii?, prima publicaţie a Organizaţiei în samoană.

1950

1953 În Apia ia naştere prima congregaţie din Samoa.

1955 În Samoa Americană sosesc primii misionari.

1955 Documentarul Societatea lumii noi în acţiune este prezentat în toată Samoa Americană.

1957 Primul congres de circumscripţie din Samoa Americană.

1958 Revista Turnul de veghe începe să fie tradusă în samoană.

1959 Primul congres de circumscripţie din Samoa de Vest.

1960

1970

1974 Misionarii sosesc în Samoa. Vestea bună este predicată în Tokelau.

1980

1984 Casa de misionari din Sinamoga (Apia) începe să slujească drept filială.

1990

1991 Ciclonul Val face ravagii pe insule.

1993 Ediţia samoană a Turnului de veghe apare simultan cu cea engleză. Sunt dedicate noile clădiri de filială şi sala de congrese.

1996 Emisiunea radiofonică „Răspunsuri biblice la întrebările ascultătorilor“ este difuzată săptămânal.

1999 Este implementat programul de construire de Săli ale Regatului pentru ţări cu resurse limitate.

2000

2007 Este lansată Traducerea lumii noi — Scripturile greceşti creştine.

2010

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Vestitori

Pionieri

700

400

100

1930 1940 1950 1960 1970 1980 1990 2000 2010

[Legenda fotografiei]

Frances şi Paul Evans

[Hărţile de la pagina 73]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

HAWAII

AUSTRALIA

NOUA ZEELANDĂ

TOKELAU

Insula Swains

SAMOA

SAMOA AMERICANĂ

Insulele Manu’a

Atolul Rose

PACIFICUL DE SUD

NIUE

Linia internaţională de schimbare a datei Miercuri

‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐‐

Joi

TONGA

SAMOA AMERICANĂ

Tutuila

PAGO PAGO

Petesa

Tafuna

Fagatogo

Lauli‘i

‘Aunu‘u

SAMOA

Savai’i

Aopo

Lata

Taga

Faga

Salimu

Fogapoa

Upolu

APIA

Faleasiu

Siusega

Vailele

Lefaga

Vava’u

APIA

Vaiala

Faatoia

Sinamoga

[Fotografie pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiei de la pagina 74]

Pele şi Ailua Fuaiupolu au fost primii samoani care şi-au dedicat viaţa lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 81]

În 1953, Ron şi Dolly Sellars s-au mutat în Samoa pentru a sluji unde era nevoia mai mare

[Legenda fotografiei de la pagina 84]

Richard şi Gloria Jenkins, în ziua nunţii lor (ianuarie 1955)

[Legenda fotografiei de la pagina 85]

Girlie şi Bill Moss în drum spre Samoa

[Legenda fotografiei de la pagina 95]

O casă samoană tradiţională

[Legenda fotografiei de la pagina 100]

Această Sală a Regatului din Apia a fost prima construită în Samoa

[Legenda fotografiei de la pagina 107]

Sala Regatului folosită iniţial de fraţii din Tafuna (Samoa Americană)

[Legenda fotografiei de la pagina 115]

Metusela Neru

[Legenda fotografiei de la pagina 116]

Saumalu Taua‘anae

[Legenda fotografiei de la pagina 131]

Ane Ropati (în prezent, Gauld) a luat încă din copilărie poziţie de partea adevărului

[Legenda fotografiilor de la pagina 141]

Betelul din Samoa

Membrii Comitetului Ţării: Hideyuki Motoi, Fred Wegener, Sio Taua şi Leva Faai‘u