Réunion

PRIMII care au zărit insula Réunion au fost, foarte probabil, nişte negustori arabi. Ei au găsit întâmplător acest paradis tropical, o nestemată verde pe întinderea albastră a Oceanului Indian. Prin diversitatea şi frumuseţile ei naturale, insula poate rivaliza cu continente întregi. Plaje cu nisip vulcanic, nenumărate cascade, păduri tropicale, o multitudine de flori sălbatice, văi adânci, piscuri ascuţite de origine vulcanică, caldeire înveşmântate în vegetaţie pe kilometri întregi şi un vulcan activ sunt doar câteva dintre frumuseţile insulei.

Însă chiar dacă trăiesc pe o insulă deosebit de frumoasă, mulţi localnici au ajuns să preţuiască ceva mult mai frumos decât ceea ce încântă privirile. Ei au îndrăgit preţioasele adevăruri din Cuvântul lui Dumnezeu. Primul vestitor al Regatului care a venit în Réunion a fost misionarul Robert Nisbet, repartizat în Mauritius, insula vecină. Era în septembrie 1955. Deşi n-a stat decât câteva zile, Robert a stârnit interesul faţă de Biblie oferind numeroase publicaţii şi făcând mai multe abonamente la revista Treziţi-vă! El a ţinut legătura cu cei interesaţi prin scrisori.

În perioada 1955–1960, Robert a făcut în câteva rânduri scurte vizite pe insulă împreună cu supraveghetorul de zonă, Harry Arnott. În 1959, filiala din Franţa l-a solicitat pe Adam Lisiak să meargă în Réunion. Adam, un francez de origine poloneză, lucrase într-o mină de cărbune în Madagascar, dar ieşise la pensie şi făcea pionierat. A rămas pe insulă toată luna decembrie a anului 1959. Iată ce a scris el: „Deşi 90% dintre locuitori sunt catolici înflăcăraţi, mulţi ar dori să cunoască mai multe despre Cuvântul lui Dumnezeu şi lumea nouă. Preoţii însă încearcă să oprească răspândirea adevărului. Cineva îi spusese unui bărbat care se abonase la Treziţi-vă! că preotul din localitate dorea să împrumute cartea noastră «Dumnezeu să fie găsit adevărat». «Dacă vine personal, poate s-o ia», i-a zis bărbatul respectiv. Preotul n-a trecut să ia cartea“.

AJUTOR DIN FRANŢA

Filiala din Franţa, care pe atunci supraveghea lucrarea de pe insulă, a lansat invitaţia ca vestitori calificaţi să se mute în Réunion. Familia Pégoud, André, Jeannine şi băiatul lor de 6 ani, Christian, împreună cu Noémie Duray, o rudă a lor, au dat curs invitaţiei. În ianuarie 1961, ei au debarcat pe insulă. Noémie, sau Mimi cum i se spunea, a slujit doi ani ca pionieră specială, după care s-a întors în Franţa.

Întrucât au găsit persoane interesate imediat după sosirea lor în capitala ţării, Saint-Denis, ei au început să ţină întruniri chiar în camera lor de hotel. Apoi s-au mutat cu toţii într-o casă şi au ţinut întrunirile în noua lor locuinţă. După un an, grupa nou-formată în Saint-Denis a închiriat o mică sală cu o capacitate de aproximativ 30 de locuri. De fapt, era o construcţie de lemn cu acoperiş din tablă ondulată, având o uşă şi două ferestre doar cu obloane. După ce au obţinut autorizaţia necesară, fraţii au dărâmat pereţii interiori, au făcut un mic podium şi au pus bănci de lemn fără spetează.

Duminica dimineaţa, când pe cer nu era nici un nor, soarele tropical ardea atât de tare, încât acoperişul de tablă devenea un adevărat calorifer. În scurt timp toţi cei din auditoriu, mai ales cei de pe podium, cu acoperişul la numai câţiva centimetri deasupra capului, erau lac de transpiraţie. În plus, deoarece sala era adesea plină până la refuz, mulţi stăteau afară şi ascultau programul în dreptul ferestrelor şi al uşii, împiedicând aerisirea şi aşa insuficientă a sălii.

„NE DESCURCĂM CAM GREU!“

În pofida condiţiilor grele însă, toţi se simţeau bine-veniţi la întruniri. Spre sfârşitul primului an, la program asistau cu regularitate aproximativ 50 de persoane. Acum erau 7 vestitori ai Regatului care conduceau 47 de studii biblice! Câţiva dintre cei noi studiau de două ori pe săptămână. „Suntem bucuroşi, foarte bucuroşi, dar ne descurcăm cam greu!“, scriau fraţii.

Myriam Andrien s-a numărat printre cei care au studiat Biblia în acei ani. A început să studieze în 1961 în Madagascar. Ea îşi aminteşte că în aceeaşi sală se ţineau şi congrese. Pentru aceste ocazii, fraţii construiau un umbrar din ramuri de palmier. La acele prime congrese asistenţa ajungea până la 110 persoane.

Printre cei care s-au botezat la congresul ţinut în Mauritius în octombrie 1961 s-au numărat şi David Souris, Marianne Lan-Ngoo şi Lucien Véchot, care au sprijinit din plin lucrarea de predicare. După încă un an, numărul vestitorilor ajunsese la 32, iar pionierii conduceau nu mai puţin de 30 de studii biblice fiecare! La întrunirile de duminica asistau 100 de persoane din diverse grupuri etnice.

Închinarea multor indieni de pe Réunion nu este altceva decât un amestec între catolicism şi hinduism. Unora le-a fost foarte greu să renunţe la vechile obiceiuri. Dar răbdarea, amabilitatea şi fermitatea fraţilor în ce priveşte ceea ce este drept au avut adesea rezultate frumoase. De exemplu, o femeie care studia de doi ani cu o pionieră încă nu renunţase la religia falsă, prezicea viitorul şi trăia în concubinaj. Pioniera a decis să predea studiul altei surori în speranţa că aceasta o va putea ajuta pe femeia respectivă să facă schimbări. Iată ce a scris această soră: „După câteva luni, femeia a înţeles mai bine unele lucruri şi, spre marea mea bucurie, a încetat să mai practice spiritismul. Însă nu şi-a legalizat căsătoria. Ea a spus că bărbatul cu care trăia nu dorea să se căsătorească. În cele din urmă, a decis să rămână cu el, aşa că eu n-am avut de ales şi am întrerupt studiul.

Într-o zi, m-am întâlnit pe stradă cu ea şi m-a rugat să reîncepem studiul. I-am zis că sunt de acord cu condiţia ca ea să-şi demonstreze sinceritatea aplicând lucrurile pe care le învăţase deja. Am sfătuit-o să se roage lui Iehova pentru problema ei, ceea ce a şi făcut. Apoi şi-a adunat tot curajul şi a vorbit deschis cu partenerul ei. Spre marea ei bucurie, bărbatul a fost de acord să se căsătorească. Mai mult, a început să asiste la întruniri alături de soţia lui“.

Pe parcursul anului de serviciu 1963 s-au înregistrat 11 recorduri în ce priveşte numărul de vestitori ai Regatului, care ajunsese la 93. În Réunion existau acum două congregaţii şi o grupă. Primele botezuri s-au făcut în decembrie 1962, pe plaja de la St.-Gilles-les Bains. Atunci s-au botezat 20 de persoane. Cu următoarea ocazie, în iunie 1963, şi-au simbolizat dedicarea alte 38 de persoane. În 1961, în Réunion exista 1 vestitor la 41 667 de locuitori. După trei ani, proporţia era de 1 la 2 286. Într-adevăr, Iehova „a făcut [cuvântul] să crească“ pe această insulă roditoare din punct de vedere spiritual. — 1 Cor. 3:6.

MESAJUL REGATULUI ESTE DUS ÎN NOI TERITORII

În 1965, la numai patru ani după sosirea primei familii de Martori, congregaţia din Saint-Denis număra peste 110 vestitori. Ei parcurgeau teritoriul local la fiecare trei săptămâni! Existau însă pe insulă zone în care nu se predicase deloc. Ce soluţie au găsit fraţii? Au închiriat autobuze şi au mers să predice şi în alte oraşe de pe coastă, cum ar fi Saint-Leu, Saint-Philippe şi Saint-Pierre.

Pentru a ajunge în unele teritorii, fraţii trebuiau să călătorească mai multe ore, aşa că porneau la drum dis-de-dimineaţă. Drumurile erau adesea înguste, cu o mulţime de serpentine, cu suişuri şi coborâşuri abrupte. Călătoria de la Saint-Denis până la oraşul Le Port, care în prezent se face în 15 minute, atunci dura două ore şi era un chin. „Îţi trebuia credinţă să mergi pe acel drum“, îşi aminteşte un frate. Nici pe noua şosea călătoria nu este lipsită de pericole, din cauza stâncilor care cad. În unele locuri, versanţii ce mărginesc şoseaua sunt aproape verticali, iar uneori, când plouă torenţial, se desprind stânci mari, unele cântărind câteva tone. De-a lungul anilor, pe această şosea şi-au pierdut viaţa mai mulţi oameni.

„Când aveam vreo 8 ani, povesteşte Christian Pégoud, grupa noastră distribuia între 400 şi 600 de reviste Treziţi-vă! în teritoriile izolate, revista Turnul de veghe fiind interzisă. Deşi nu erau Martori, soţii unor surori erau prietenoşi cu fraţii. Pentru că le plăceau excursiile, veneau împreună cu soţiile lor, chiar dacă nu mergeau cu noi în predicare. După ce terminam lucrarea, făceam cu toţii un picnic, spre bucuria noastră, a copiilor. În mod sigur, aceste ieşiri cu congregaţia au avut o mare influenţă asupra mea.“

SCHIMBĂRILE ORGANIZATORICE DAU IMBOLD LUCRĂRII

În mai 1963, Milton Henschel a fost primul frate de la sediul mondial care a vizitat insula Réunion. El a ţinut o cuvântare specială la care au asistat 155 de persoane. Ca urmare a vizitei sale au fost numiţi patru pionieri speciali care să ajute congregaţiile şi să predice în zone în care vestea bună nu ajunsese încă. David Souris a fost repartizat în Le Port, Lucien Véchot în oraşul Saint-André, iar Marianne Lan-Ngoo şi Noémie Duray (în prezent Tisserand) în Saint-Pierre.

Începând din 1 mai 1964, lucrarea nu a mai fost supravegheată de filiala din Franţa, ci de biroul din Mauritius. În plus, în Réunion s-a înfiinţat un depozit de literatură. Între timp, vestitorilor li s-a făcut invitaţia să parcurgă mai multe teritorii nerepartizate. Fraţii au fost încurajaţi să aspire la responsabilităţi în congregaţie astfel încât să poată fi ajutaţi cum se cuvine toţi cei care veneau la adevăr. De fapt, în anul de serviciu 1964 s-au botezat 57 de persoane, dintre care 21 la un singur congres!

Cu un an înainte, grupa din Saint-André ceruse să fie numită congregaţie. În cerere se spunea: „La sfârşitul lunii iunie 1963, vor fi 12 vestitori botezaţi, existând posibilitatea ca în următoarele două luni alte 5 sau 6 persoane să devină vestitori. Fraţii conduc 30 de studii biblice“. Cererea a fost aprobată, iar de congregaţie s-au îngrijit doi fraţi: Jean Nasseau ca serv de congregaţie, adică supraveghetor care prezidează, şi Lucien Véchot ca ajutor al său. Amândoi erau la adevăr de mai puţin de doi ani.

Jean, un bărbat de 38 de ani, era maistru-instructor la o şcoală tehnică şi un constructor iscusit. S-a botezat în 1962. El avea atât cunoştinţele, cât şi îndemânarea necesare pentru a contribui la progresul lucrării Regatului. Pe cât era de vânjos, pe-atât era de generos! De fapt, el a construit pe cheltuiala lui şi pe terenul lui din Saint-André a doua Sală a Regatului de pe insulă. Sala era o structură de lemn solidă, frumos finisată, cu o capacitate de mai bine de 50 de locuri. De atunci, pe teritoriul parcurs iniţial de grupa din Saint-André s-au format 8 congregaţii. Jean i-a slujit cu fidelitate lui Iehova până la moartea sa, survenită în 1997.

A treia grupă care s-a format la începutul anilor ’60 a fost cea din oraşul-port Le Port. La această grupă veneau şi câteva persoane interesate din Saint-Paul, orăşel aflat la 8 km spre sud. În Le Port, casele erau simple, făcute din lemn. În jurul caselor creşteau nişte plante asemănătoare unor cactuşi, dar fără spini. David Souris a închiriat o casă unde s-au ţinut întrunirile. În decembrie 1963, grupa a cerut să fie numită congregaţie. Erau 16 vestitori ai Regatului, dintre care 8 botezaţi, iar media lunară a orelor petrecute în lucrarea de predicare era de 22,5. David şi asistentul lui conduceau 38 de studii biblice! În acea lună, cu ocazia vizitei supraveghetorului de circumscripţie, la cuvântarea publică au fost prezente 53 de persoane.

Tot în Le Port au fost repartizaţi ca pionieri speciali şi Christian şi Josette Bonnecaze. Christian fusese botezat în Guyana Franceză şi sosise în Réunion la începutul anilor ’60. Pe atunci nu era căsătorit şi era singurul din familia sa la adevăr. Foarte amabil, fratele Souris s-a mutat în altă parte pentru ca Christian şi Josette să poată sta în casa unde se ţineau întrunirile. Cu timpul însă, congregaţia a crescut atât de mult, încât şi ei au trebuit să se mute!

Între timp, preoţii din această zonă predominant catolică au început să-i incite pe oameni împotriva Martorilor. Deseori, ziua, copiii aruncau cu pietre în vestitori, iar noaptea aruncau pietre pe acoperişurile caselor fraţilor.

Raphaëlla Hoarau, care pe atunci studia Biblia, îi cunoştea pe unii dintre copii. Odată, după ce aruncaseră cu pietre într-un frate, ea i-a urmărit pe vinovaţi până acasă. „Dacă mai aruncaţi cu pietre în fratele meu, veţi avea de-a face cu mine“, le-a zis ea.

„Ne cerem scuze, d-nă Hoarau“, au spus ei. „N-am ştiut că e fratele dumneavoastră.“

Raphaëlla s-a botezat şi la fel şi cele trei fiice ale ei, dintre care una, Yolaine, s-a căsătorit mai târziu cu Lucien Véchot.

În pofida prejudecăţilor semănate de preoţi, zelul fraţilor şi binecuvântarea lui Dumnezeu au dus la formarea unei congregaţii zeloase în Le Port. În scurt timp, sala a devenit neîncăpătoare. De fapt, de multe ori erau mai multe persoane afară decât înăuntru. Se puneau scaune peste tot, chiar şi pe podium; mulţi dintre copii stăteau aşezaţi unul lângă altul, pe marginea podiumului, cu faţa spre auditoriu. În cele din urmă, fraţii au construit o frumoasă Sală a Regatului, iar, în prezent, în zonă activează 6 congregaţii.

PIONIERII SUNT ÎN FRUNTE

Printre primii pionieri din Réunion s-a numărat şi Annick Lapierre. „Annick a studiat cu mine şi cu mama“, povesteşte Myriam Thomas. „Ea m-a încurajat să predic cu zel. I-am zis că îmi doream să fiu pionieră. După şase luni m-am botezat. Pe atunci, teritoriul nostru cuprindea întreaga insulă. De obicei mergeam pe jos, pentru că nu existau autobuze şi foarte puţini aveau maşină. Fratele Nasseau însă avea maşină şi, ori de câte ori era posibil, ne ducea în teritoriu. Lucrarea ne aducea multă bucurie şi toţi predicam cu entuziasm.“

Henri-Lucien Grondin, un cap de familie, îşi aminteşte: „I-am încurajat mereu pe copii să facă pionierat. Supraveghetorii de circumscripţie ne-au ajutat să înţelegem cât de important este să-i slujim lui Iehova cu tot ce avem mai bun. Henri-Fred, cel mai mare dintre copii, are acum 40 de ani şi a făcut din serviciul cu timp integral cariera vieţii lui“.

„În congregaţia noastră era un grup mare de tineri zeloşi“, povesteşte Henri-Fred. „Unii erau botezaţi, dar alţii, ca mine, nu. În timpul vacanţelor însă, toţi făceam câte 60 de ore în lucrare. N-am pierdut niciodată din vedere obiectivele spirituale, iar în prezent slujesc împreună cu soţia mea, Evelyne, în lucrarea de circumscripţie.“

OPOZIŢIE DIN PARTEA DEMONILOR

În Réunion, practicarea spiritismului este ceva obişnuit. „În satul La Montagne, îşi aminteşte Jeannine Corino (fostă Pégoud), am întâlnit un bărbat care a zis că va aduce asupra mea un blestem înfigând ace într-o păpuşă. Pentru că nu înţelegeam despre ce vorbea, am rugat-o pe femeia cu care studiam Biblia să-mi explice. «Bărbatul ăsta e un vraci şi o să cheme spiritele ca să-ţi facă rău», mi-a zis ea. Am asigurat-o că Iehova îi ocroteşte pe cei ce se încred pe deplin în el. Bineînţeles, nimic rău nu s-a abătut asupra mea!“

Un frate îşi aminteşte că, pe vremea când era copil, familia lui ţinea şedinţe de spiritism. În 1969, el i-a întâlnit pe Martorii lui Iehova şi a început să studieze Biblia. Însă demonii au încercat să-l descurajeze făcându-l să nu audă nimic când mergea la întruniri. Cu toate acestea, el a continuat să meargă la întruniri, iar acasă asculta cuvântările înregistrate pe casete. Nu peste mult timp, demonii l-au lăsat în pace şi ulterior a putut participa la lucrarea de predicare. — Iac. 4:7.

În 1996, Roséda Caro, o penticostală, a început să studieze Biblia cu Martorii. Ea îşi pierduse vederea pentru că ascultase de nişte prieteni de la biserica ei care o sfătuiseră să nu-şi mai ia medicamentele pentru diabet. Soţul ei, Cledo, membru al partidului comunist local, era un bărbat de temut, fiind cunoscut pentru firea lui violentă. În plus, practicase vrăjitoria, luase parte la ceremonii hinduse, iar mai târziu devenise şi el penticostal.

Când Roséda a început studiul, Cledo i s-a împotrivit şi chiar i-a ameninţat pe bătrânii de congregaţie. Dar Roséda nu s-a lăsat intimidată. Câteva luni mai târziu, Cledo a fost internat în spital, unde a intrat în comă. Când şi-a recăpătat cunoştinţa, două Martore i-au adus puţină supă. El a crezut că supa era pentru soţia lui.

„Domnule Caro, supa este pentru dumneavoastră!“, i-au spus surorile.

„Acest gest m-a impresionat mult“, mărturiseşte Cledo. „Nici un penticostal nu mă vizitase la spital; însă două Martore ale lui Iehova, tocmai oamenii cărora m-am opus cu vehemenţă, mi-au adus de mâncare. Atunci mi-am zis: «Iehova, Dumnezeul soţiei mele, există cu adevărat». Apoi am rostit în gând o rugăciune, cerând ca eu şi Roséda să fim uniţi în credinţă.“

Cledo nu a făcut această rugăciune umilă doar pentru că a fost impresionat de gestul surorilor. Devenise mai puţin ostil dinainte de a se îmbolnăvi şi îi permisese soţiei sale să studieze acasă la o vecină. Într-o zi însă, el le-a zis Rosédei şi surorii care studia cu ea: „Nu e bine să studiaţi aici. Veniţi acasă la noi“. Şi aşa au făcut. Fără ca ele să ştie, Cledo a ascultat din camera alăturată şi i-a plăcut ce a auzit. Deşi analfabet, după ce s-a făcut bine a început să studieze de două ori pe săptămână şi s-a botezat în 1998. În pofida problemelor de sănătate inerente vârstei înaintate, Cledo şi Roséda continuă să-i slujească lui Dumnezeu cu fidelitate.

SE PREDICĂ ŞI ÎN REGIUNILE CENTRALE

O mică parte a populaţiei trăieşte departe de coastă: fie în văile adânci înconjurate de munţi cu versanţi abrupţi ale căror piscuri se înalţă semeţe până la 1 200 m sau mai mult, fie la mare altitudine în imensele caldeire pline de vegetaţie ale unor uriaşi vulcani stinşi. Unii dintre aceşti oameni n-au văzut poate niciodată oceanul. De exemplu, la caldeira Cirque de Mafate se ajunge numai pe jos ori cu elicopterul.

Louis Nelaupe, care se trage dintr-o familie de sclavi africani, a crescut în Cirque de Mafate. În tinereţe, el îl ducea pe preotul catolic cu lectica. În cele din urmă, s-a mutat în Saint-Denis, unde a cunoscut adevărul. Cum era şi firesc, el a vrut să le împărtăşească şi rudelor noile sale convingeri. Astfel, în 1968, el, soţia lui, Anne, şi alte două Martore, de 15, respectiv 67 de ani, au pornit pe jos spre regiunea centrală a insulei. Au luat cu ei o raniţă, un geamantan şi o servietă pline cu literatură.

La început au mers de-a lungul unui râu, după care au început să urce pe o potecă îngustă de munte. În unele locuri, poteca era mărginită de o parte de-un perete vertical de stâncă, iar de cealaltă parte de o prăpastie. Se opreau să predice mesajul Regatului în toate aşezările pe care le întâlneau în drumul lor. „Seara, Iehova s-a îngrijit de noi scoţându-ni-l în cale pe singurul comerciant din zonă, spune Louis. Acesta ne-a oferit o cabană cu două camere, în care erau paturi, şi o bucătărie. Dimineaţa am pornit din nou la drum. Am urcat coasta unui munte de 1 400 m şi am coborât în caldeiră, un imens amfiteatru natural.

În cele din urmă, am ajuns la locuinţa unui vechi prieten, care ne-a primit cu ospitalitate. Am lăsat o parte din bagaj la el, iar a doua zi ne-am continuat călătoria. Pe drum, mâncam fructe mici de guava sălbatică şi le predicam mesajul Regatului unor oameni simpli, care până atunci nu-l mai auziseră. Am ajuns la casa unei rude pe la orele 18.00. Bucuroasă să ne vadă, ea a pregătit dintr-un pui o cină delicioasă. Ospitalitatea ei ne-a amintit de Avraam şi Sara, care le-au pregătit o masă îngerilor lui Dumnezeu (Gen. 18:1–8). Bineînţeles că, în timp ce gătea, i-am depus mărturie. În cele din urmă, pe la orele 23.00 ne-am aşezat la masă.

A doua zi, joi, am parcurs pe jos toată caldeira, oprindu-ne la fiecare casă. Am mâncat numai guava. Un bărbat amabil ne-a servit cu cafea, ocazie cu care ne-am odihnit puţin. Însă doar picioarele, nu şi gura! Bărbatului i-a plăcut atât de mult discuţia noastră din Biblie, încât ne-a însoţit pe la toate casele, pe o distanţă de aproximativ un kilometru, cântând la muzicuţă în timp ce mergeam.

În cele din urmă, am ajuns înapoi unde ne-am lăsat bagajele şi am rămas aici peste noapte. Vineri seara târziu, când am sosit la casele noastre, toţi patru, inclusiv draga noastră soră de 67 de ani, parcurseserăm pe jos aproape 150 km. Am vizitat 60 de locuinţe şi am plasat peste 100 de publicaţii. Da, am fost frânţi din punct de vedere fizic, dar spiritualiceşte am fost învioraţi! În plus, pentru mine, călătoria până la Cirque de Mafate a însemnat şi o întoarcere pe meleagurile natale.“

DE LA DOI VESTITORI LA CINCI CONGREGAŢII

În 1974, Christian Pégoud şi mama lui s-au mutat în sud în oraşul La Rivière, unde, pe atunci, nu era nicio congregaţie. „Foloseam garajul ca loc pentru întruniri şi, în scurt timp, la program au început să asiste 30 de persoane“, povesteşte Christian, care atunci avea 20 de ani. „Am început un studiu cu o femeie şi cu fiica ei, Céline, care era logodită cu Ulysse Grondin. Acesta era activist comunist şi nu dorea ca logodnica lui să studieze cu Martorii. Însă Céline l-a convins să stea de vorbă cu noi, iar mama i-a vizitat pe el şi pe părinţii lui. Spre bucuria noastră, ei au ascultat-o pe mama şi le-a plăcut ceea ce au aflat. Întreaga familie a început să studieze, iar în 1975, Ulysse şi Céline s-au botezat şi s-au căsătorit. Ulysse a fost numit mai târziu bătrân de congregaţie.“

Christian spune în continuare: „În afară de La Rivière, teritoriul nostru cuprindea şi comunităţi aflate mai departe de coastă: Cilaos, Les Avirons, Les Makes şi L’Étang-Salé. În Les Makes am găsit mulţi oameni interesaţi. Mai sus de sat se află Le Cap, o porţiune care a mai rămas din marginea unui vulcan stins. De acolo, în dimineţile senine se poate admira un imens amfiteatru natural, plin de vegetaţie, aflat la peste 300 m mai jos“.

În apropiere de poalele vârfului Le Cap, pe un mic teren luat în arendă, trăia o familie pe nume Poudroux. Jean-Claude, cel mai mare dintre copii, îşi aminteşte: „Împreună cu cei patru fraţi şi cele cinci surori mai mici îl ajutam pe tata să cultive legume pe care apoi le vindeam la piaţă. El cultiva şi geranium, flori din care, prin distilare, obţinea o esenţă folosită la parfumuri. Până la şcoala din sat mergeam 5 km pe jos, de multe ori ducând cu noi produse din grădină. Uneori, când ne întorceam acasă aduceam pe cap aproximativ 10 kg de alimente.

Tata muncea din greu, iar noi îl respectam pentru asta. Dar, ca multor altora, îi plăcea să bea, iar când era băut devenea violent. Noi copiii eram de multe ori martori la scene foarte neplăcute în familie şi ne temeam pentru viitorul familiei noastre“.

Jean-Claude spune în continuare: „În 1974, am fost contactat de un pionier. Eram profesor la o şcoală din La Rivière. Din cauza ipocriziei şi a nedreptăţilor pe care le vedeam în biserici, ajunsesem ateu. Totuşi, am rămas impresionat când fratele a folosit Biblia pentru a răspunde la toate întrebările mele. Împreună cu soţia mea, Nicole, am început un studiu biblic. În această perioadă, îi vizitam pe ai mei ca să le împărtăşim adevărurile biblice, de multe ori stând de vorbă cu fraţii mei până noaptea târziu. Uneori, ascultau şi părinţii.

Nu după mult timp, fraţii mei Jean-Marie şi Jean-Michel şi sora mea Roseline au început să vină cu regularitate la noi acasă când studiam. Cu toţii am progresat spiritualiceşte, am devenit vestitori, iar în 1976 ne-am botezat. Din nefericire, tata m-a acuzat că i-am influenţat negativ pe fraţii mei şi nu mi-a mai vorbit. Devenise atât de ostil, încât am fost nevoit să îl evit în public!

Deşi analfabetă, mama a început să studieze Biblia. Şi mă bucur să pot spune că, în cele din urmă, tata s-a mai îmbunat. De fapt, în 2002 a început să studieze Biblia. În prezent, 26 de membri ai familiei noastre sunt botezaţi. Printre ei ne numărăm eu şi cei nouă fraţi şi surori ai mei, partenerii noştri de căsătorie, precum şi mama, care în pofida vârstei ei înaintate încă depune mărturie cu mult zel. Jean-Michel şi Jean-Yves au slujit un timp ca supraveghetori de circumscripţie, dar, din motive de sănătate, au fost nevoiţi să se oprească. Amândoi sunt bătrâni de congregaţie, iar Jean-Yves împreună cu soţia lui, Roséda, sunt pionieri. Eu şi fiul meu cel mare slujim ca bătrâni“.

În 1974, când Christian Pégoud şi mama lui au sosit în La Rivière, nu exista nicio congregaţie în oraş sau în împrejurimi. Acum sunt cinci! O congregaţie se află în oraşul Cilaos, sus în caldeira Cirque de Cilaos, renumită pentru izvoarele ei de apă dulce şi pentru cele de apă termală. Cum s-a format congregaţia Cilaos? În perioada 1975–1976, în fiecare joi, vestitorii din La Rivière parcurgeau 37 km pe un drum îngust şi sinuos, foarte cunoscut pentru căderile de pietre. Ei predicau în Cilaos până la orele 17.00. Eforturile lor au dat roade, căci acum în oraş există aproximativ 30 de vestitori, care au propria Sală a Regatului.

PROGRES SPIRITUAL ÎN SUD

Localnicii numesc pe bună dreptate partea sudică a insulei Réunion „sudul sălbatic“. Valuri uriaşe se sparg cu furie pe ţărmul pustiu, dominat de vulcanul activ Piton de la Fournaise (Vârful Furnalului). Cel mai mare oraş din zonă este Saint-Pierre. Pe la sfârşitul anilor ’60, aici au fost repartizate două pioniere speciale, Denise Mellot şi Lilliane Pieprzyk. Întrucât erau tot mai multe persoane interesate, li s-a alăturat ulterior şi Michel Rivière, pionier special, împreună cu soţia lui, Renée.

Unul dintre primii localnici care au început să studieze Biblia a fost Cléo Lapierre, de meserie constructor. El a venit la adevăr în 1968. „Prima întrunire la care am asistat s-a ţinut sub un copac mare“, povesteşte Cléo. „«Sala Regatului» — un şopron de 3x3 m — a fost demolat pentru a face loc unei clădiri mai mari, la construirea căreia am participat şi eu.“

În acelaşi an, Cléo, care era cadru militar de rezervă, a fost rechemat pentru serviciul militar. Iată ce povesteşte el: „Deşi aveam puţine cunoştinţe biblice, le-am scris autorităţilor, explicându-le poziţia de neutralitate pe care o adoptasem. Cum n-am primit niciun răspuns, m-am dus la baza militară din Saint-Denis, în partea cealaltă a insulei, ca să văd cum stăteau lucrurile. Un ofiţer mi-a zis să merg acasă, dar să fiu pregătit pentru închisoare. Prin urmare, m-am rugat fierbinte şi am studiat cu sârguinţă. După puţin timp, am fost chemat din nou la bază. Când am ajuns, i-am spus fratelui care venise cu mine în maşină să mă aştepte o oră. «Dacă nu mă întorc într-o oră, probabil că nu mă mai întorc acasă. În acest caz, te rog, vinde maşina şi dă-i banii soţiei mele», i-am spus.

Când am intrat, am observat că ofiţerii se certau. Nu reuşeau să se hotărască ce să facă cu mine. După vreo 45 de minute, s-a apropiat de mine un sergent.

«Dispari din ochii mei!», a zis el. «Du-te acasă!»

N-am făcut decât 45 m că am auzit cum mă strigă. Pe un alt ton, el mi-a zis: «Vă admir! Am auzit de Martorii lui Iehova în Franţa, dar eşti primul pe care l-am întâlnit».

În acea vreme eram singurul frate din Saint-Pierre, aşa că eu ţineam toate întrunirile congregaţiei. Din când în când însă mai primeam ajutor. În 1979 a sosit un cuplu de misionari, Antoine şi Gilberte Branca“.

CONSTRUIREA DE SĂLI ALE REGATULUI

La început, grupele şi congregaţiile se întruneau în locuinţe particulare şi în case modificate special în acest scop. Dar, din cauză că în zonă se înregistrează frecvent cicloane, erau necesare structuri mai solide. Problema era că o clădire zidită era scumpă, iar ridicarea ei necesita mai mult timp. Totuşi, mâna lui Iehova nu este scurtă şi, cu timpul, au început să apară astfel de Săli ale Regatului şi în Réunion. — Is. 59:1.

În oraşul Saint-Louis, de pildă, când congregaţia a primit proiectul pentru noua Sală a Regatului, un frate tânăr tocmai făcea cursuri de zidărie. Fratele i-a depus mărturie instructorului său, vorbindu-i despre sală. I-a mai spus că va fi construită de voluntari. Ce a făcut atunci profesorul? El a adus întreaga clasă pe şantier pentru . . . practică! Clasa a ajutat la săparea fundaţiei, apoi profesorul a donat fierul necesar turnării fundaţiei.

Fraţii au aranjat să toarne placa de beton (190 m²) într-o zi de sărbătoare legală. Dis-de-dimineaţă au sosit peste 100 de voluntari care de-abia aşteptau să se apuce de treabă. Dar, dintr-un motiv necunoscut, alimentarea cu apă a oraşului a fost oprită! Fără să stea pe gânduri, un frate care îl cunoştea pe şeful pompierilor, un bărbat amabil, i-a explicat acestuia problema cu care se confruntau. El a trimis imediat o maşină de pompieri cu suficientă apă.

Când Sala Regatului a fost terminată, un bărbat interesat de adevăr, impresionat de fraţi şi de munca lor, a scos carnetul de cecuri şi a donat aproape toată suma necesară pentru un sistem nou de sonorizare. În decembrie 1988, Carey Barber, membru al Corpului de Guvernare, a vizitat Mauritius. El a venit în Réunion ca să ţină cuvântarea de dedicare. Prima Sală a Regatului construită cu metoda rapidă a fost ridicată în 1996 în St.-Gilles-les Bains. În prezent, pe insulă există 17 Săli ale Regatului în care se întrunesc 34 de congregaţii.

UNDE SĂ SE ŢINĂ CONGRESELE DE CIRCUMSCRIPŢIE?

Activitatea din Réunion a avut un început foarte frumos. Problema a fost însă găsirea unor locuri suficient de mari în care să se ţină congresele. În 1964, fraţii au planificat să ţină primul congres de circumscripţie de pe insulă. După luni de căutări, nu au găsit decât un singur loc: un restaurant la etaj în Saint-Denis. Clădirea era veche, cu structură de lemn, iar chiria, scumpă. Proprietarii le-au spus fraţilor că structura rezista la greutatea a peste 200 de persoane, cam cât se estima că avea să fie numărul celor prezenţi.

Neavând altă soluţie, fraţii au făcut rezervare la restaurant, iar un bărbat binevoitor le-a dat o staţie de amplificare. Când a sosit ziua congresului, fraţii au umplut încăperea. Podeaua a început să trosnească, dar n-a cedat! Duminică, asistenţa a fost de 230 de persoane, dintre care 21 s-au botezat.

La scurt timp după aceea, Louis Nelaupe, fratele care copilărise în Cirque de Mafate, a pus la dispoziţie o bucată din terenul pe care îl avea în Saint-Denis pentru a se construi o sală de congrese provizorie. Era o structură simplă de lemn, cu acoperiş de tablă şi pereţi din frunze de palmier împletite.

Primul congres care s-a ţinut aici a fost un congres de district de trei zile. „În prima dimineaţă am fost în lucrare, povesteşte Myriam Andrien, o delegată la congres, după care ne-am întors pentru un prânz cald: o specialitate creolă din orez, fasole şi pui cu ardei iute. Pentru cei care nu erau obişnuiţi cu ardeiul iute, bucătarii au pregătit rougail marmaille, un fel de sos pentru copii.“

Sala de congrese a fost extinsă pe măsură ce auditoriul creştea la număr. A fost folosită şi ca Sală a Regatului. Cu timpul, familiile care stăteau cu chirie în locuinţe aflate pe terenul respectiv s-au mutat, iar Louis a donat congregaţiei tot terenul. În prezent, aici poate fi admirată o frumoasă Sală a Regatului de cărămidă, folosită de două congregaţii din Saint-Denis.

În 1997, în La Possession a fost ridicată altă sală de congrese, pe un teren cumpărat cu cinci ani mai înainte. Clădirea este deschisă pe lateral, iar bazinul de botez este construit chiar în scenă. Are o capacitate de 1 600 de locuri şi este folosită de cel puţin 12 ori pe an pentru congrese. Lângă ea se află o casă pentru misionari, unde pot fi cazate 9 persoane. Tot aici există şi un depozit de literatură şi biroul de filială care supraveghează lucrarea din Réunion.

UNDE SĂ SE ŢINĂ CONGRESELE DE DISTRICT?

Înainte să aibă o sală proprie pentru congresele de district, fraţii închiriau Stadionul Olimpic din Saint-Paul. Dar, de multe ori, în ultimul moment trebuiau să găsească alt loc din cauza unor evenimente sportive sau culturale cărora li se dădea prioritate. Ulterior, municipalitatea i-a rugat pe fraţi să folosească locurile de lângă stadion, destinate târgurilor şi expoziţiilor. Însă aici nu existau scaune, nici copertină, aşa că delegaţii trebuiau să-şi aducă de acasă scaune şi umbrele pentru soare. Astfel, vorbitorii aveau în faţa lor nu o mulţime de feţe atente la program, ci o mare de umbrele de toate culorile.

„Odată, municipalitatea a planificat două evenimente pentru aceeaşi zi“, se spune într-o scrisoare de la biroul din Réunion. „Era congresul nostru şi un concert al unei formaţii de muzică zouk (un amestec de ritmuri africane, reggae şi calypso) din Martinica. Administraţia a dat prioritate formaţiei, iar nouă ne-a oferit un spaţiu de recreare numit «Peştera primului francez», locul unde debarcaseră primii colonişti francezi. Cadrul era încântător: în fundal, stânci înalte, iar în jur, mulţi arbori umbroşi. Însă nu erau scaune, nici scenă, iar toaletele erau foarte puţine la număr.

De această dată însă, am fost bucuroşi că ne-am aflat acolo, căci sâmbătă seara s-a pornit o furtună, iar fulgerele au distrus întreaga instalaţie electrică de pe stadion, întrerupând concertul de muzică zouk. Deşi ne aflam la numai 5 km distanţă, noi n-am păţit nimic. Oamenii ajunseseră să spună că fusese «judecata lui Dumnezeu».“

ÎMBUNĂTĂŢIRI PE PLAN ORGANIZATORIC

La 22 iunie 1967, Association Les Témoins de Jéhovah (Asociaţia „Martorii lui Iehova“) a fost înregistrată ca persoană juridică. În februarie 1969, congregaţiile de pe insulă au fost vizitate de primul supraveghetor de circumscripţie local, Henri Zamit, născut în Algeria, dar crescut în Franţa. Circumscripţia lui era formată din cele şase congregaţii din Réunion, cele patru din Mauritius şi mai multe grupe izolate. În prezent, există două circumscripţii doar în Réunion.

În 1975, interdicţia impusă revistei Turnul de veghe, care a durat 22 de ani, a fost ridicată în Franţa, iar fraţii au început imediat să folosească revista şi în teritoriul din Réunion. Ei folosiseră înainte publicaţia Bulletin intérieur, care era tipărită în Franţa şi conţinea aceleaşi informaţii ca Turnul de veghe, doar că nu era distribuită publicului larg. În ianuarie 1980, filiala din Franţa a început să tipărească ediţia franceză a Serviciului pentru Regat adaptată necesităţilor din Réunion şi de pe alte insule din zonă. În plus, pentru a veni în sprijinul populaţiei care vorbeşte creola Réunion, unele publicaţii, printre care tracte, broşuri şi cărţile Cunoştinţa care conduce la viaţă veşnică şi Să ne închinăm singurului Dumnezeu adevărat, au fost traduse în această limbă. Aceste măsuri spirituale au contribuit la răspândirea veştii bune în această parte îndepărtată a lumii.

Este adevărat, pe întinderea nemărginită a Oceanului Indian, insula Réunion nu este decât un mic punct. Dar ce puternic strigăt de laudă se înalţă de aici! Acest lucru ne aduce aminte de cuvintele profetului Isaia: „Să vestească lauda [lui Iehova] pe insule!“ (Is. 42:10, 12). Fie ca Martorii lui Iehova din Réunion să continue să-l laude pe Iehova şi să rămână fideli şi statornici ca uriaşele valuri albastre ce se sparg necontenit pe ţărmurile cu nisip vulcanic ale insulei.

[Chenarul/Hărţile de la paginile 228, 229]

PREZENTARE GENERALĂ — Réunion

Teritoriul

Având 65 km în lungime şi 50 km în lăţime, Réunion este cea mai mare dintre Insulele Mascarene, din care mai fac parte insulele Mauritius şi Rodrigues. Spre centrul insulei există trei caldeire, numite şi circuri, adică nişte depresiuni adânci, formate în urma prăbuşirii unui vechi vulcan uriaş; ele au o vegetaţie bogată şi sunt locuite.

Populaţia

Cei 785 200 de locuitori ai insulei sunt, în principal, urmaşii unor comunităţi mixte de origine africană, chineză, franceză, indiană şi din sud-estul Asiei. Aproximativ 90% sunt catolici.

Limba

Limba oficială este franceza, dar limba vorbită de majoritatea populaţiei este creola Réunion.

Economia

Agricultura se bazează pe producţia de trestie-de-zahăr şi produsele obţinute din ea, precum melasa şi romul. O altă ramură a economiei este turismul.

Alimentaţia

Alimentele de bază sunt orezul, carnea, peştele, fasolea şi lintea. În afară de trestie-de-zahăr se mai cultivă cocos, litchi, papaia, ananas, varză, lăptucă, roşii şi vanilie.

Clima

Fiind situată puţin mai sus de Tropicul Capricornului, Réunion are o climă tropicală, umedă, precipitaţiile şi temperatura variind de la o regiune la alta. Se înregistrează frecvent cicloane.

[Hărţile]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

Madagascar

Rodrigues

Mauritius

Réunion

RÉUNION

SAINT-DENIS

La Montagne

La Possession

Le Port

Saint-Paul

St.-Gilles-les Bains

CIRQUE DE MAFATE

CIRQUE DE SALAZIE

Cilaos

CIRQUE DE CILAOS

Saint-Leu

Le Cap

Les Makes

Les Avirons

L’Étang-Salé

La Rivière

Saint-Louis

Saint-Pierre

Saint-Philippe

Piton de la Fournaise

Saint-Benoît

Saint-André

[Legendele fotografiilor]

Fotografie din spaţiu

Curgere de lavă

Saint-Denis

[Chenarul de la paginile 232, 233]

Réunion — scurt istoric

Marinarii arabi au numit insula Dina Morgabin, adică Insula de la Apus. La începutul secolului al XVI-lea, când a fost descoperită de navigatorii portughezi, insula, încă nelocuită, a fost numită Santa Apollonia. În 1642, când a deportat pe insulă 12 răsculaţi din Madagascar, francezul Jacques Pronis a revendicat-o pentru Franţa. În 1649 i s-a schimbat numele în Île Bourbon, după numele casei regale franceze. În 1793, în timpul revoluţiei franceze, când a căzut dinastia Bourbonilor, insula a primit numele Réunion, în amintirea uniunii dintre Garda Naţională din Paris cu revoluţionarii din Marsilia. După ce numele a fost schimbat de mai multe ori, în 1848 insula a primit din nou numele Réunion. În 1946, a devenit departament de peste mări al Franţei.

Prin 1660, Franţa a înfiinţat o colonie pe insulă şi a început să cultive cafea şi trestie-de-zahăr. Lucrătorii de pe plantaţii erau sclavi aduşi din Africa de Est. După abolirea sclaviei în 1848, Franţa a adus pe insulă lucrători angajaţi cu contract pe termen lung, în principal, din India şi sud-estul Asiei. Actuala populaţie a insulei descinde în mare parte din amestecul acestor grupuri. La începutul secolului al XIX-lea, cafeaua se cultiva din ce în ce mai puţin, trestia-de-zahăr devenind principalul produs de export.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 236, 237]

De la culturism la pionierat special

LUCIEN VÉCHOT

ANUL NAŞTERII: 1937

ANUL BOTEZULUI: 1961

DATE PERSONALE: Odinioară un culturist bine-cunoscut, a slujit ca pionier special din 1963 până în 1968, iar din 1975 slujeşte ca bătrân.

N-AM să uit niciodată ce s-a întâmplat într-o zi din 1961. M-am dus acasă la prietenul meu Jean ca să-l „scap“ de Martorii lui Iehova. Soţia lui Jean mă rugase să trec pe la ei, temându-se ca nu cumva profeţii falşi, cum le spunea ea Martorilor, să înceapă să se certe cu soţul ei şi să-l bată!

„Dacă se ating de el, am să-i snopesc în bătaie“, m-am gândit eu. Martorii n-au dat însă nici un semn de agresivitate. Dimpotrivă, au fost foarte drăguţi şi raţionali. Fără să-mi dau seama, m-am trezit prins într-o discuţie despre cruce. Martorii mi-au arătat în mod clar din Biblie că Isus a murit pe un simplu stâlp, sau par.

Ulterior i-am întrebat ce a vrut să spună profetul Daniel când a zis că arhanghelul Mihael „stă“ în favoarea poporului lui Dumnezeu (Dan. 12:1). Martorii mi-au explicat cu ajutorul Scripturilor că Mihael este de fapt Isus Cristos şi că el „stă“, adică domneşte ca Rege al Regatului lui Dumnezeu, din 1914 (Mat. 24:3–7; Rev. 12:7–10). Am rămas uimit de răspunsuri şi de cunoştinţa biblică pe care o aveau Martorii. De atunci, ori de câte ori Martorii erau în zonă, discutam cu ei din Cuvântul lui Dumnezeu. Nu pierdeam nicio ocazie. Chiar mergeam după ei de la uşă la uşă şi luam parte la discuţiile pe care le purtau cu locatarii. După puţin timp, am început să particip la întrunirile ţinute în Saint-André de o grupă izolată.

La prima întrunire, deşi nu citeam prea bine, am fost pus să citesc câteva paragrafe din Bulletin intérieur, care pe atunci se folosea în locul revistei Turnul de veghe. Apoi, la puţin timp după botez, am fost rugat să conduc studiul de carte pentru că nu erau alţi fraţi. „Dar cum să conduc eu studiul de carte?“, mă întrebam. Văzându-mi neliniştea şi nesiguranţa, Jeannine Pégoud mi-a sugerat cu amabilitate ca ea să citească paragrafele, iar eu să pun întrebările tipărite. Aşa am făcut, iar studiul a mers bine.

În 1963, când a vizitat insula Réunion, Milton Henschel i-a îndemnat pe toţi cei calificaţi să se gândească la serviciul de pionier special. Îmi doream să-i slujesc lui Iehova cu tot ce pot, aşa că am completat o cerere. Am fost numit pionier special şi am fost repartizat în oraşul Saint-André. Aici am ajuns să conduc nouă studii biblice.

Noua congregaţie ţinea întrunirile acasă la Jean Nasseau. Când Jean şi-a fracturat şoldul într-un accident de maşină, a trebuit să mă ocup eu de congregaţie timp de şase luni. Asta a însemnat să ţin cuvântări, să conduc Şcoala de Minister Teocratic şi întrunirea de serviciu şi să întocmesc rapoartele pentru biroul de filială. Însă aşa am căpătat experienţă, care mi-a fost utilă mai târziu.

În lucrare trebuia să combatem superstiţii, care îşi aveau originea într-un amestec de catolicism şi hinduism ce provoca multă confuzie. Totuşi, oamenii au reacţionat la vestea bună. De exemplu, într-o familie, cel puţin 20 de membri au îmbrăţişat adevărul. În prezent, în Saint-André şi în împrejurimi sunt cinci congregaţii.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 238]

Ridiculizările mi-au pus la încercare credinţa

MYRIAM THOMAS

ANUL NAŞTERII: 1937

ANUL BOTEZULUI: 1965

DATE PERSONALE: Activează ca pionieră din 1966.

ÎN 1962, când eu şi vărul meu Louis Nelaupe am început să predicăm, aproape la fiecare uşă eram invitaţi înăuntru. Oamenii ne serveau cu cafea, limonadă şi chiar cu rom! Dar, nu după mult timp, preoţii i-au făcut pe mulţi să-şi schimbe atitudinea. Unii locatari îşi băteau joc de noi, uneori denaturând în mod intenţionat numele lui Dumnezeu. Într-un orăşel, oamenii au aruncat cu pietre după noi.

Drept urmare, unii dintre noi n-au mai folosit numele lui Dumnezeu în lucrarea de predicare. Supraveghetorul de circumscripţie a observat acest lucru şi ne-a întrebat de ce. Când i-am explicat motivele, ne-am simţit puţin ruşinaţi. Dar el, foarte amabil, ne-a sfătuit şi ne-a îndemnat să fim mai curajoşi. Am apreciat mult sfatul său, considerându-l o disciplinare de la Iehova (Evr. 12:6). De fapt, fără răbdarea şi îndurarea lui Dumnezeu şi fără ajutorul spiritului său sfânt, aş fi întrerupt de mult pionieratul. Aşa însă, am putut să petrec peste 40 de ani în acest minunat serviciu.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 246, 247]

Iehova m-a susţinut în încercări

SULLY ESPARON

ANUL NAŞTERII: 1947

ANUL BOTEZULUI: 1964

DATE PERSONALE: Este unul dintre primii Martori care s-au botezat în Réunion. A făcut trei ani de închisoare pentru că a refuzat să satisfacă serviciul militar.

LA 15 ani, când am acceptat adevărul, părinţii m-au dat afară din casă. Dar asta nu mi-a slăbit hotărârea de a-i sluji lui Iehova. Am început pionieratul regular în 1964, iar în 1965 am fost numit pionier special. În plus, am avut privilegiul de a ajuta la supravegherea activităţii desfăşurate de congregaţia din Saint-André şi cea din Saint-Benoît. Eu şi Jean-Claude Furcy mergeam cu regularitate cu bicicleta de la o congregaţie la alta, care pe atunci aveau 12, respectiv 6 vestitori.

În 1967, am primit ordin de încorporare. Le-am explicat autorităţilor că, fiind creştin, nu puteam să pun mâna pe armă. Însă, fiind primul caz de acest fel din Réunion, autorităţile nici n-au înţeles, nici n-au acceptat poziţia mea. De fapt, am fost bătut de un ofiţer în faţa a aproximativ 400 de recruţi, după care acesta m-a dus în biroul lui. Mergeam şchiopătând. Aici, ofiţerul a pus pe birou o uniformă şi mi-a zis s-o îmbrac, căci altminteri avea să mă bată din nou. Având 1,80 m şi fiind un bărbat robust, era cu mult mai puternic decât mine. Totuşi, mi-am adunat tot curajul şi i-am zis: „Dacă mai daţi în mine am să fac o plângere la autorităţi, fiindcă Franţa garantează libertatea religiei“. Furios, a păşit spre mine, dar s-a stăpânit. Apoi m-a dus la comandant, care a spus că va trebui să execut trei ani de muncă forţată în Franţa.

Am executat o pedeapsă de trei ani, dar nu în Franţa, ci în Réunion, şi nu am fost trimis la muncă forţată. După ce a dat sentinţa, judecătorul m-a chemat la el în birou. Zâmbind, mi-a strâns mâna şi şi-a exprimat părerea de rău pentru situaţia în care mă aflam. Mi-a explicat că, în calitate de judecător, a fost nevoit să aplice legea. Directorul adjunct al închisorii a fost amabil cu mine şi a aranjat să lucrez în sala de judecată. Ba mai mult, a venit cu mine în sala de vizită ca să-i cunoască pe părinţii mei şi pe un frate din congregaţie.

La început am stat într-o celulă unde eram uneori şi 30 de deţinuţi. Apoi am fost mutat într-o celulă pentru două persoane, unde am avut mai multă libertate. Am cerut un bec şi, spre surprinderea mea, am primit. De obicei, articolele electrice sunt interzise, deoarece unii deţinuţi ar putea încerca să se electrocuteze. Având o lampă, am putut să studiez Biblia şi să urmez şi un curs de contabilitate prin corespondenţă. În 1970, când am fost eliberat, un judecător binevoitor m-a ajutat să-mi găsesc un loc de muncă.

[Chenarul de la pagina 249]

Cicloanele — o ameninţare

În februarie 1962, ciclonul Jenny s-a abătut asupra insulelor Réunion şi Mauritius, transformând apele Oceanului Indian într-un monstru spumegând, care a inundat zona de coastă, mai ales cea de pe insula Réunion. În Saint-Denis, clădirile au fost avariate, iar în copaci n-a mai rămas nicio frunză. Drumurile erau pline de crengi rupte. Stâlpii de înaltă tensiune erau înclinaţi în poziţii periculoase, iar cablurile atârnau până jos. În mod surprinzător, micuţa Sală a Regatului a rămas întreagă. Bilanţul final a fost de 37 de morţi, 250 de răniţi şi mii de oameni rămaşi fără adăpost. Când a avut loc acest dezastru, fraţii se aflau la un congres pe insula Mauritius, care nu a fost atât de afectată. Deşi n-au putut să se întoarcă la casele lor decât după câteva zile, au fost fericiţi că au scăpat vii şi nevătămaţi.

În 2002, ciclonul Dina a provocat o alunecare de teren ce a blocat drumul spre Cilaos timp de trei săptămâni. Biroul de filială din Réunion a luat imediat măsuri ca o maşină cu tracţiune pe patru roţi, încărcată cu provizii, să meargă la cei 30 de fraţi din localitate. Maşina s-a alăturat unui convoi de 15 autovehicule condus de o maşină a poliţiei. Unele porţiuni ale drumului asfaltat fuseseră luate de apele unui râu, iar şoferii au trebuit să coboare cu maşinile în albia râului, după care să urce înapoi pe drum. Cât de bucuroşi au fost fraţii din Cilaos când maşina a ajuns la ei!

[Chenarul/Graficul de la paginile 252, 253]

EVENIMENTE IMPORTANTE — Réunion

1955 Robert Nisbet vizitează insula în septembrie.

1960

1961 O familie de Martori soseşte din Franţa şi găseşte mult interes faţă de adevăr.

1963 Milton Henshel, de la sediul mondial, ţine o cuvântare în faţa unui auditoriu de 155 de persoane.

1964 Mauritius preia supravegherea lucrării, ce fusese coordonată până atunci de Franţa; la primul congres de circumscripţie de pe insulă asistă 230 de persoane.

1967 Association Les Témoins de Jéhovah este înregistrată ca persoană juridică.

1970

1975 În Franţa se ridică interdicţia impusă revistei Turnul de veghe.

1980

1985 Numărul vestitorilor depăşeşte 1 000.

1990

1992 Numărul vestitorilor depăşeşte 2 000. Filiala cumpără un teren în La Possession pentru construirea biroului de filială din Réunion, a unei săli de congrese şi a unei case de misionari.

1996 Se construieşte prima Sală a Regatului folosindu-se metoda rapidă.

1998 Se ţine primul congres în noua Sală de Congrese din La Possession.

2000

2006 În Réunion activează aproximativ 2 590 de vestitori.

[Graficul]

(Vezi publicaţia)

Numărul total de vestitori

Numărul total de pionieri

3 000

2 000

1 000

1960 1970 1980 1990 2000

[Fotografii pe toată pagina 223]

[Legenda fotografiei de la pagina 224]

Adam Lisiak a predicat în Réunion timp de o lună, 1959

[Legenda fotografiei de la pagina 224]

Noémie Duray, Jeannine Pégoud şi fiul ei, Christian, în drum spre Réunion, 1961

[Legenda fotografiei de la pagina 227]

Sala Regatului din Le Port, 1965

[Legenda fotografiei de la pagina 230]

Fraţii închiriau astfel de autobuze când mergeau în călătoriile de predicare, 1965

[Legenda fotografiei de la pagina 230]

Josette Bonnecaze

[Legenda fotografiei de la pagina 235]

Jeannine Corino

[Legenda fotografiei de la pagina 235]

Se depune mărturie în Saint-Paul, 1965

[Legenda fotografiei de la pagina 243]

Cléo Lapierre

[Legenda fotografiilor de la paginile 244, 245]

Louis şi Anne Nelaupe au depus mărturie în sate izolate, hrănindu-se cu guava în timpul călătoriei

Cirque de Mafate

[Legenda fotografiei de la pagina 248]

Sala Regatului din Saint-Louis, 1988

[Legenda fotografiilor de la pagina 251]

Congrese

Primul congres de circumscripţie s-a ţinut într-un restaurant, la etaj, 1964

„Peştera primului francez“, locul unde s-a ţinut un congres de district

Locul unde s-au ţinut pentru un timp întrunirile în Saint-Denis, 1965