Ucraina

Isus a prezentat o ilustrare despre o sămânţă semănată într-un sol excelent. Aici el i-a descris pe cei ce cultivă apreciere profundă pentru Cuvântul lui Dumnezeu. Aceştia „aduc rod cu perseverenţă“, continuând să proclame mesajul lui Dumnezeu cu conştiinciozitate, în pofida greutăţilor şi a suferinţelor de care au parte (Luca 8:11, 13, 15). Există puţine locuri pe pământ în care acest lucru să fie mai evident ca în Ucraina, unde Martorii lui Iehova au supravieţuit celor peste 50 de ani de interdicţie şi de aspre persecuţii şi înregistrează o creştere frumoasă.

Pe parcursul anului de serviciu 2001 în această ţară s-a înregistrat un record de 120 028 de vestitori. Dintre aceştia, peste 56 000 au aflat adevărul biblic în ultimii cinci ani. Pe parcursul ultimilor doi ani, fraţii au distribuit peste 50 de milioane de reviste, tot atât de multe câţi locuitori sunt în ţară. În fiecare lună, la Filială se primesc, în medie, o mie de scrisori de la persoane interesate care doresc să afle mai multe lucruri. Cu puţin timp în urmă, toate acestea ar fi părut de neconceput. Ce victorie a înregistrat închinarea pură!

Înainte să răsfoim filele istoriei Ucrainei, să ne îndreptăm atenţia asupra pământului propriu-zis al acestei ţări. Pe lângă solul simbolic la care s-a referit Isus, Ucraina are şi un excelent teren agricol. Aproape jumătate din teritoriul ţării are un sol de stepă negru fertil căruia ucrainenii îi spun cernoziom, adică „pământ negru“. Datorită acestui tip de sol şi climei temperate, Ucraina este una dintre regiunile agricole cele mai fertile de pe pământ; aici se cultivă sfeclă de zahăr, grâu, orz, porumb şi alte plante de cultură. Ucraina este cunoscută din timpuri străvechi drept „grânarul“ Europei.

Măsurând circa 1 300 de kilometri de la est la vest şi circa 900 de kilometri de la nord la sud, suprafaţa Ucrainei o depăşeşte cu puţin pe cea a Franţei. Pe harta de la pagina 123, puteţi vedea că Ucraina este situată în estul Europei, la nord de Marea Neagră. Partea de nord a Ucrainei este împodobită cu păduri. În partea sudică se întind câmpii fertile, la marginea cărora se înalţă frumoşii Munţi ai Crimeii. Colinele din vest fac trecerea spre Carpaţi, munţi cu versanţi abrupţi, unde trăiesc râşi, urşi şi bizoni.

Populaţia Ucrainei se ridică la circa 50 de milioane de locuitori. Oamenii de aici sunt blânzi, ospitalieri şi harnici. Mulţi dintre ei vorbesc atât ucraineana, cât şi rusa. Dacă aţi fi invitaţi la ei acasă, probabil, aţi fi serviţi cu borş (ciorbă de sfeclă) şi vareniki (un fel de găluşte fierte). Întrucât multor ucraineni le place să cânte vocal şi la instrumente muzicale, după o masă delicioasă poate că vă veţi relaxa ascultând cântece populare.

Ucrainenii au venit în contact cu o multitudine de credinţe religioase. În secolul al X-lea a fost introdusă religia promovată de Biserica Ortodoxă de Răsărit. Mai târziu, Imperiul Otoman a adus islamismul în partea de sud a Ucrainei. De asemenea, în evul mediu, nobilii polonezi au răspândit catolicismul. Însă în secolul al XX-lea, sub regimul comunist, mulţi au devenit atei.

Martorii lui Iehova pot fi întâlniţi pretutindeni în ţară. Însă, înainte de cel de-al doilea război mondial, majoritatea locuiau în partea vestică a Ucrainei, care era împărţită în patru teritorii: Volânia, Galiţia, Transcarpatia şi Bucovina.

În Ucraina sunt semănate seminţele adevărului

Studenţii în Biblie, cum erau numiţi înainte Martorii lui Iehova, şi-au început activitatea în Ucraina de mai bine de un secol. În 1891, în timpul primei sale călătorii în străinătate, C. Russell, aflat în fruntea Studenţilor în Biblie, a vizitat mai multe ţări din Europa şi Orientul Mijlociu. În drum spre Constantinopolul de atunci (Turcia), el a vizitat Odessa, oraş situat în sudul Ucrainei. Mai târziu, în 1911, el a ţinut o serie de cuvântări în oraşele mari ale Europei, inclusiv în Lvov, aflat în vestul Ucrainei.

Fratele Russell a ajuns cu trenul la Lvov; aici fusese închiriată o sală încăpătoare, cunoscută sub numele de Casa Poporului, pentru cuvântarea pe care el urma să o ţină la 24 martie. Nouă anunţuri apărute în şapte ziare locale, precum şi mari pancarte adresau tuturor invitaţia de a veni şi de a asculta discursul „Sionismul în profeţie“, prezentat de „binecunoscutul şi onorabilul orator din New York“, pastorul Russell. Era prevăzut ca fratele Russell să ţină cuvântarea de două ori în acea zi. Între timp însă, un rabin din Statele Unite care se opunea cu înverşunare lucrării desfăşurate de Russell a trimis o cablogramă asociaţilor săi din Lvov, prin care aducea acuzaţii la adresa Studenţilor în Biblie. Mesajul transmis i-a determinat pe câţiva să încerce să-l împiedice pe Russell să-şi ţină discursul.

Atât în acea după-amiază, cât şi seara, sala a fost înţesată de oameni, iar opozanţii nu s-au lăsat nici ei aşteptaţi. În ziarul local Wiek Nowy se spunea: „Când traducătorul [lui Russell] a rostit primele cuvinte, sioniştii au început să facă tărăboi, ţipetele şi fluierăturile lor împiedicându-l pe misionar să vorbească. Pastorul Russell a fost nevoit să coboare de pe scenă. . . . La ora 8 seara, când trebuia să ţină din nou cuvântarea, protestul a fost şi mai vehement“.

Totuşi, erau mulţi care voiau să audă ce avea de spus fratele Russell. Îi interesa mesajul pe care-l aducea el; după cuvântare au cerut chiar literatură biblică. Iată ce a spus mai târziu fratele Russell despre vizita lui în Lvov: „Numai Dumnezeu ştie ce legătură există între aceste evenimente şi providenţa Sa. . . . Cred că mai degrabă agitaţia [stârnită de evrei] i-ar putea determina pe unii să facă cercetări amănunţite, decât modul paşnic şi plin de consideraţie în care ar fi putut fi prezentat mesajul nostru“. Deşi nu s-au înregistrat imediat reacţii favorabile, seminţele adevărului au fost totuşi semănate, mai târziu formându-se numeroase grupe de Studenţi în Biblie atât în Lvov, cât şi în alte regiuni ale Ucrainei.

În 1912, într-un calendar distribuit în Ucraina, filiala din Germania a Studenţilor în Biblie făcea o invitaţie, scrisă cu litere de-o şchioapă, prin care încuraja citirea volumelor în limba germană ale publicaţiei Studii în Scripturi. Drept rezultat, la filiala din Germania s-au primit în jur de 50 de scrisori de la ucraineni care solicitau publicaţia Studii în Scripturi şi un abonament la Turnul la veghere. Filiala a ţinut legătura cu aceste persoane interesate până în 1914, când a izbucnit războiul.

După primul război mondial, teritoriul Ucrainei a fost împărţit între patru ţări învecinate. Partea de centru şi cea de est au fost ocupate de Rusia comunistă şi integrate în Uniunea Sovietică. Partea de vest a fost împărţită între alte trei ţări. Galiţia şi Volânia au fost anexate Poloniei, Bucovina a revenit României, iar Transcarpatia, Cehoslovaciei. În aceste trei ţări exista un oarecare climat de toleranţă religioasă, Studenţii în Biblie având posibilitatea să-şi desfăşoare activitatea de predicare. Multe seminţe ale adevărului, care aveau să încolţească mai târziu, au fost semănate pentru prima dată în partea de vest a Ucrainei.

Primele seminţe care au încolţit

La începutul secolului al XX-lea, multe familii ucrainene au mers în Statele Unite în căutarea unui trai mai bun. Unii au citit publicaţiile noastre bazate pe Biblie şi le-au trimis şi rudelor lor din Ucraina. Alte familii au învăţat despre convingerile Studenţilor în Biblie, s-au întors acasă şi au început să le predice consătenilor. Au apărut mai multe grupe de Studenţi în Biblie, care mai târziu au devenit congregaţii. La începutul anilor ’20 ai secolului trecut, unii Studenţi în Biblie din Polonia au semănat seminţele adevărului în Galiţia şi Volânia. Cam în aceeaşi perioadă, fraţi din România şi Moldova au adus cu ei adevărul în Bucovina.

A fost pusă astfel o bază solidă, creşterea urmând a se face simţită şi mai mult în viitor. În numărul din 15 decembrie 1921 al Turnului de veghere se spuneau următoarele: „Nu demult, câţiva fraţi au fost pentru câteva săptămâni în Bucovina . . . În urma vizitei lor, s-au format 7 grupe care studiază acum volumele (Studii în Scripturi) şi cartea Tabernacolul. Una dintre aceste grupe are aproximativ 70 de membri“. În 1922, în satul Kolinkivţi, din regiunea Bucovina, Stepan Kolţa a acceptat adevărul, s-a botezat şi a început să predice. Conform datelor de care dispunem, el a fost prima persoană care s-a botezat în Ucraina. Mai târziu, i s-au alăturat zece familii. În Transcarpatia a avut loc o creştere asemănătoare. În jurul anului 1925, erau aproximativ 100 de Studenţi în Biblie în satul Veliki Luciki şi în satele învecinate. Ulterior, primii slujitori cu timp integral au început să predice în Transcarpatia şi să ţină întruniri în casele Studenţilor în Biblie. Drept rezultat, s-au botezat multe persoane.

Alexei Davidiuk, un Martor cu multă experienţă, ne spune cum ajungeau oamenii să cunoască adevărul în acel timp. Iată ce ne povesteşte el: „În 1927, un sătean a dus cu el una dintre publicaţiile noastre în satul Lankove, din regiunea Volânia. După ce au citit cartea, mai mulţi săteni au dorit să afle informaţii şi cu privire la învăţăturile referitoare la focul iadului şi suflet. Găsind în carte adresa filialei Studenţilor în Biblie din Lódz (Polonia), sătenii au trimis o scrisoare în care cereau să fie vizitaţi. După o lună, un frate a mers acolo şi a organizat o grupă care să studieze Biblia. Cincisprezece familii s-au alăturat acestei grupe“.

Un astfel de entuziasm faţă de adevăr nu era o raritate în acea perioadă de început. Iată de exemplu ce se spunea într-o scrisoare trimisă din Galiţia la sediul mondial al Studenţilor în Biblie din Brooklyn: „Cărţile dumneavoastră vindecă multe din rănile poporului nostru şi îi arată acestuia calea spre lumină. Vă rog fierbinte să ne trimiteţi mai multe cărţi“. Altă persoană interesată a scris următoarele: „Vă rog să ne trimiteţi publicaţii deoarece aici nu reuşesc să fac rost de ele. Un bărbat din satul nostru a primit câteva cărţi de la voi, însă vecinii au pus mâna pe ele şi i le-au luat cu forţa, înainte ca el să le poată citi. Acum el merge pe la săteni încercând să-şi recupereze cărţile“.

Interesul manifestat fiind mare, s-a înfiinţat o filială a Studenţilor în Biblie pe strada Pekarska, în Lvov. Aici se primeau multe solicitări pentru literatură de la persoane din Galiţia şi Volânia. Solicitările erau înaintate cu regularitate la Brooklyn.

Se poate spune cu toată convingerea că, pe la mijlocul anilor ’20 ai secolului trecut, seminţele adevărului au încolţit în partea de vest a Ucrainei. Au fost organizate numeroase grupe de Studenţi în Biblie; mai târziu, unele dintre ele au devenit congregaţii. Deşi s-au păstrat puţine rapoarte referitoare la activitatea din această perioadă de început, conform datelor de care dispunem, în 1922, în Galiţia, au luat parte la Comemorare 12 persoane. Conform unui raport apărut în 1924 în Turnul de veghere, în oraşul Sarata din sudul Ucrainei au asistat la Comemorare 49 de persoane. În 1927, peste 370 de persoane au fost prezente cu ocazia Comemorării în Transcarpatia.

Analizând lucrarea desfăşurată în mai multe ţări, numărul din 1 decembrie 1925 al revistei Turnul de veghere spunea următoarele: „Anul acesta, un frate din America a fost trimis în Europa pentru a-i ajuta pe ucraineni; . . . se face o lucrare excelentă, predicându-li-se ucrainenilor din teritoriul ocupat de Polonia. Publicaţiile sunt foarte căutate aici“. Într-un număr al revistei Epoca de aur (în prezent, Treziţi-vă!) apărut câteva luni mai târziu se spunea: „Numai în Galiţia există 20 de grupe [congregaţii] . . . Unele dintre ele . . . ţin în timpul săptămânii întruniri organizate, altele se întrunesc doar duminica, iar câteva sunt în curs de formare. Se întrevede organizarea şi mai multor grupe; nu ne lipseşte decât un conducător care să aibă grijă de ele“. Acestea erau dovezi că solul spiritual din Ucraina era foarte fertil.

Ministerul de teren în perioada de început

Voiteh Cehi, din Transcarpatia, s-a botezat în 1923, iar, mai târziu, a început să predice cu timp integral în regiunea Beregove. De obicei, când pleca în minister avea un rucsac plin de literatură în spate, o geantă cu publicaţii în mână şi încă una agăţată de coarnele bicicletei. Iată ce ne povesteşte el: „Teritoriul care ne-a fost repartizat era format din 24 de sate, iar noi eram 15 vestitori. Trebuia să depunem eforturi susţinute ca să parcurgem tot acest teritoriu de două ori pe an, oferind literatură. În fiecare duminică, la ora 4 dimineaţa, ne întâlneam într-un sat. Porneam de acolo şi făceam cam 20 de kilometri pe jos sau cu autobuzul parcurgând zonele din jur. În general, începeam lucrarea din casă în casă la ora 8 dimineaţa şi o încheiam la ora 2 după-amiaza. Deseori ne întorceam acasă pe jos, iar la întrunirea din seara respectivă toţi povesteam cu bucurie experienţele avute. Indiferent de vremea de afară, bună sau rea, mergeam pe unele scurtături trecând prin păduri sau traversând râuri, însă nimeni nu s-a plâns niciodată. Eram fericiţi să-i slujim Creatorului nostru şi să-i aducem onoare. Oamenii puteau observa că pentru fraţi creştinismul era un mod de viaţă, că ei erau dispuşi să meargă pe jos 40 de kilometri pentru a asista la întruniri sau pentru a predica.

În minister întâlneam tot felul de oameni. Odată i-am oferit unei doamne broşura Regatul, speranţa lumii, iar ea mi-a spus că dorea broşura, dar nu putea face nici o donaţie. Fiindu-mi foame, i-am zis că putea să-mi dea un ou fiert pe broşură. Prin urmare, ea s-a ales cu broşura, iar eu am mâncat oul“.

În perioada Crăciunului, locuitorii Transcarpatiei mergeau din casă în casă şi cântau colinde. Folosindu-se de acest obicei, fraţii îşi luau publicaţii în geantă şi mergeau la casele oamenilor pentru a le cânta cântări în care dădeau glas credinţei lor! Multora le plăceau cântările. Deseori fraţii erau invitaţi înăuntru şi erau rugaţi să cânte şi alte cântări. Uneori li se dădeau bani. Fraţii găseau potrivit să le ofere în schimb publicaţii biblice. Astfel că, deseori, în perioada Crăciunului, depozitul de literatură se golea. Astfel de „campanii cu cântări“ durau două săptămâni, deoarece romano-catolicii şi greco-catolicii celebrau Crăciunul în săptămâni diferite. Totuşi, în a doua jumătate a celui de-al doilea deceniu al secolului trecut, când Studenţii în Biblie au înţeles clar că Crăciunul era o sărbătoare de provenienţă păgână, ei au încetat să mai facă astfel de campanii. Fraţii s-au bucurat să participe mai intens la predicare şi, drept urmare, au continuat să apară noi grupe de proclamatori în Transcarpatia.

Primele congrese

În mai 1926, s-a ţinut primul congres al Studenţilor în Biblie din regiunea Transcarpatia, în satul Veliki Luciki. S-a înregistrat o asistenţă de 150 de persoane şi s-au botezat 20. În anul următor, 200 de persoane au fost prezente la congresul ţinut în aer liber în parcul din centrul oraşului Ujgorod, din aceeaşi regiune. La scurt timp după aceea au fost organizate şi alte congrese, în mai multe oraşe din Transcarpatia. În 1928 s-a ţinut primul congres în Lvov. Mai târziu, au avut loc congrese şi în Galiţia şi Volânia.

Pe la începutul anului 1932, s-a ţinut un congres în satul Solotvino din Transcarpatia, în curtea casei în care Studenţii în Biblie se întruneau regulat. Au asistat circa 500 de persoane, printre care câţiva fraţi cu răspundere din Germania. Mihailo Tilniak, bătrân în congregaţia locală, ne povesteşte: „Ne-am bucurat din toată inima de temele bine pregătite, prezentate de fraţi veniţi din Germania şi Ungaria. Ei ne-au încurajat, cu lacrimi în ochi, să rămânem fideli în încercările ce aveau să vină“. Într-adevăr, odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial, asupra fraţilor s-au abătut aspre încercări.

În 1937 a fost închiriat un tren pentru a-i duce pe delegaţi la congresul de proporţii ce a avut loc în Praga (Cehoslovacia). Trenul a pornit din satul Solotvino şi a traversat Transcarpatia, oprind în fiecare gară pentru a-i lua pe delegaţi. Pe toate vagoanele era pusă câte o tăbliţă pe care se putea citi: „Congresul Martorilor lui Iehova — Praga“. A fost o mărturie excelentă pentru oamenii din zonă. Cei vârstnici îşi amintesc şi azi de acest eveniment.

Se construiesc locuri de închinare

Odată ce s-au întemeiat primele grupe de Studenţi în Biblie, s-a făcut simţită necesitatea de a avea propriile locuri de închinare. Prima sală a fost construită în 1932, în satul Dibrova, din regiunea Transcarpatia. Mai târziu, au fost construite alte două săli în satele învecinate Solotvino şi Bila Ţerkva.

În ciuda faptului că unele dintre aceste săli au fost distruse în timpul războiului, iar altele au fost confiscate, dorinţa fraţilor de a avea propriile Săli ale Regatului nu a scăzut. În prezent, există 8 Săli ale Regatului în satul Dibrova şi 18 săli în 6 sate învecinate.

Progresul lucrării de traducere

Pe la sfârşitul secolului al XIX-lea şi începutul secolului al XX-lea, multe familii ucrainene au imigrat în Statele Unite şi în Canada. Unele dintre ele au acceptat adevărul acolo şi, astfel, s-au format numeroase grupe de limbă ucraineană. În 1918, a apărut în ucraineană Planul divin al vârstelor. Era însă nevoie să se lucreze mult mai mult pentru a le furniza hrană spirituală vorbitorilor de limbă ucraineană din ţară şi de peste hotare. Pe la începutul anilor ’20 ai secolului trecut s-a observat clar necesitatea ca un frate calificat să se ocupe în permanenţă de traducerea publicaţiilor biblice. În 1923, Emil Zariţki, care locuia în Canada, a acceptat invitaţia de a începe serviciul cu timp integral. El trebuia să se ocupe în special cu traducerea publicaţiilor biblice în ucraineană. De asemenea, el vizita grupele de limbă ucraineană, poloneză şi slovacă din Canada şi Statele Unite.

Emil Zariţki s-a născut lângă oraşul Sokal din vestul Ucrainei, iar mai târziu s-a mutat în Canada împreună cu părinţii săi. Aici el s-a căsătorit cu Maria, o ucraineancă. Ei au avut 5 copii. Deşi responsabilităţile familiale atârnau greu pe umerii lor, Emil şi Maria au reuşit să se achite de sarcinile teocratice. În 1928, Watch Tower Society a cumpărat o casă în Winnipeg (Canada), care a fost folosită ca sediu al activităţii de traducere în ucraineană.

În acea perioadă de început a lucrării noastre, fraţii foloseau în ministerul din casă în casă fonografe portabile la care puneau înregistrări ale unor cuvântări biblice. Fratele Zariţki a fost invitat la Brooklyn pentru a ajuta la înregistrarea unor astfel de cuvântări în limba ucraineană. În anii ’30 ai secolului trecut, la un post de radio din Winnipeg s-au difuzat mai multe emisiuni în ucraineană care durau câte o jumătate de oră. În cadrul acestor emisiuni radiofonice, Emil Zariţki şi alţi fraţi cu experienţă au prezentat cuvântări publice înviorătoare. Totodată se difuzau şi cântări din cartea de cântări, publicată în 1928. Cântările erau interpretate pe patru voci de un cor. Drept rezultat, s-au primit sute de scrisori şi telefoane prin care ascultătorii şi-au exprimat recunoştinţa.

Emil Zariţki împreună cu soţia sa, Maria, au lucrat cu multă conştiinciozitate ca traducători 40 de ani, timp în care în ucraineană a apărut fiecare număr al revistei Turnul de veghere. În 1964, Moris Saranciuk — care împreună cu soţia sa, Anne, îi dăduseră ani la rând o mână de ajutor fratelui Zariţki — a fost numit supraveghetorul lucrării de traducere.

Sosesc ajutoare spirituale

Deşi câţiva vestitori zeloşi au lucrat pe cont propriu în Ucraina, semănând seminţele adevărului şi udându-le, abia în 1927 a început să se predice în mod organizat în Transcarpatia, iar mai târziu în Galiţia. Până la acea dată se distribuiseră o mulţime de cărţi şi de broşuri în română, maghiară, poloneză şi ucraineană, însă nu se predaseră rapoarte de activitate. Din grupele izolate s-au format congregaţii, iar vestitorii au început să predice în mod regulat din casă în casă. În acei ani s-a distribuit un număr mare de publicaţii biblice. În 1927 a fost înfiinţat primul depozit de literatură în oraşul Ujgorod, din Transcarpatia. În 1928, filiala din Magdeburg (Germania) a fost desemnată să se ocupe de congregaţiile şi colportorii din Transcarpatia, care făcea pe atunci parte din Cehoslovacia.

În 1930 a fost înfiinţată o filială în oraşul Beregove, în apropiere de Ujgorod, care avea să supravegheze lucrarea Studenţilor în Biblie din Transcarpatia. Voiteh Cehi a slujit ca supraveghetor al filialei. Aceste măsuri au avut un efect foarte bun asupra lucrării de predicare.

Câţiva fraţi de la filiala din Praga şi de la cea din Magdeburg au dovedit spirit de sacrificiu şi au parcurs deseori mari distanţe până în Munţii Carpaţi pentru a duce vestea bună până în cele mai izolate zone ale acestei regiuni încântătoare. Printre aceştia s-a numărat şi Adolf Fitzke, de la filiala din Magdeburg, căruia i-a fost repartizată zona Rahiv, din Carpaţi. Mulţi Martori de aici îşi amintesc şi astăzi cu drag de acest frate fidel, modest şi care se mulţumea cu puţin. În 2001, în această zonă erau 4 congregaţii.

În anii ’30 ai secolului trecut a fost prezentată în multe oraşe şi sate din Transcarpatia „Foto-Drama Creaţiunii“. Era vorba de un montaj de diapozitive şi imagini filmate ce erau sincronizate cu explicaţii biblice înregistrate pe discuri de fonograf; montajul dura 8 ore. Erich Frost, din Germania, a fost trimis pentru a le da o mână de ajutor fraţilor de aici la prezentarea „Foto-Dramei“. Înainte de fiecare prezentare, fraţii împărţeau trecătorilor pliante şi foloseau pancarte pentru a-i invita la program. Publicul a manifestat mult interes. În oraşul Beregove, s-a strâns o mulţime atât de mare, încât peste o mie de persoane au trebuit să-şi aştepte rândul afară, în stradă. Văzând această mare gloată, poliţiştii au început să se îngrijoreze că va fi tulburată ordinea publică şi că nu vor putea ţine mulţimea sub control. Deşi, iniţial, s-au gândit să oprească prezentarea, până la urmă nu au mai intervenit. La sfârşitul prezentării, s-au primit multe adrese de la persoane care doreau să revadă „Foto-Drama“. Drept urmare, conducătorii religioşi locali au încercat pe orice cale să zădărnicească lucrarea de predicare a veştii bune. În ciuda acestui fapt, Iehova Dumnezeu a continuat să binecuvânteze lucrarea, care a înregistrat un succes remarcabil.

În anii ’20 şi ’30 ai secolului trecut, regiunile Volânia şi Galiţia erau sub supravegherea filialei din Lódz (Polonia). În 1932 fraţii din Polonia s-au concentrat asupra activităţii în aceste teritorii, efectuând vizite ulterioare la persoanele abonate la Turnul de veghere; ei primeau adresele acestor persoane de la Brooklyn.

Wilhelm Scheider, supraveghetorul de atunci al filialei din Polonia, ne spune: „Ucrainenii acceptau cu mult entuziasm adevărul. Grupe de persoane interesate apăreau ca ciupercile după ploaie în oraşele şi satele din Galiţia. Uneori aceste grupe creşteau foarte mult, cuprinzând întreaga comunitate“.

Deşi majoritatea fraţilor aveau posibilităţi materiale reduse, ei făceau multe sacrificii pentru a obţine literatură şi înregistrări pe discuri de fonograf, care le erau de ajutor în lucrarea de predicare şi care contribuiau la întărirea spiritualităţii lor. Mikola Volocii, din Galiţia, care s-a botezat în 1936, a vândut unul dintre cei doi cai ai săi pentru a-şi putea cumpăra un fonograf. Gândiţi-vă ce însemna aceasta pentru un agricultor! Deşi trebuia să-i întreţină pe cei 4 copii ai săi, el a ajuns la concluzia că se putea descurca şi numai cu un singur cal. Multe persoane au ajuns să-l cunoască şi să-l slujească pe Iehova ascultând la acest fonograf cuvântări biblice şi cântări ale Regatului în ucraineană.

Wilhelm Scheider a furnizat date concrete pentru a arăta ce creştere mare de vestitori s-a înregistrat în anii ’30 ai secolului trecut în Galiţia şi Volânia: „În 1928 erau 300 de vestitori în Polonia, însă cam prin 1939 s-a depăşit numărul de 1 100 de vestitori, dintre care jumătate erau ucraineni. Acest lucru este semnificativ având în vedere că în regiunea lor (Galiţia şi Volânia) lucrarea s-a început mult mai târziu“.

Liudvik Kiniţki, de la filiala din Polonia, a fost trimis în Galiţia şi Volânia ca supraveghetor de circumscripţie pentru a ajuta la efectuarea lucrării de predicare care luase amploare. Familia sa, originară din oraşul Ciortkiv, din Galiţia, imigrase la începutul secolului al XX-lea în Statele Unite, unde fratele Kiniţki a cunoscut adevărul. Mai târziu, el s-a întors în ţara sa natală pentru a-i ajuta pe oamenii sinceri din acele locuri. Mulţi fraţi şi surori nu vor uita niciodată activitatea sa zeloasă de pe urma căreia au beneficiat şi ei din punct de vedere spiritual. În toamna anului 1936, când publicarea revistei Epoca de aur în poloneză a fost interzisă, iar editorul ei a fost condamnat la un an închisoare, fratele Kiniţki a fost numit editor la revista O nouă zi, care apărea în locul revistei Epoca de aur. În 1944, el a fost arestat de Gestapo şi dus în lagărul de concentrare din Mauthausen-Gusen, unde a murit; el i-a rămas fidel lui Iehova până la sfârşit.

Dumnezeu atrage tot felul de oameni

La începutul anilor ’20 ai secolului trecut, Rola, care era Student în Biblie, s-a întors în Zoloti Potik (Galiţia), oraşul său natal. El a început să predice vestea bună, folosindu-se de Biblie. Când şi-a distrus toate imaginile religioase, oamenii au crezut că şi-a ieşit din minţi. Preotul local a încercat să-l împiedice pe Rola să predice. El s-a adresat unui poliţist cu următoarea cerere: „Îţi dau un litru de whisky dacă-l aranjezi pe Rola ca să nu mai poată umbla“. Poliţistul i-a spus că a bate pe cineva nu intră în atribuţiunile sale. Mai târziu, Rola a început să primească pachete pline cu publicaţii de la fraţii din Statele Unite. Preotul l-a abordat din nou pe poliţist şi i-a spus că la oficiul poştal s-a primit un pachet plin cu publicaţii comuniste. Ziua următoare, poliţistul s-a dus la oficiul poştal şi a aşteptat să vadă cine avea să ridice coletul. Bineînţeles, nu era nimeni altul decât Rola. Poliţistul l-a dus pe Rola la secţia de poliţie şi l-a chemat şi pe preot. Preotul a început să strige că erau cărţi demonice. Pentru a stabili dacă publicaţiile predau doctrine comuniste, poliţistul a trimis câteva la tribunalul local. Pe celelalte le-a păstrat. Citindu-le, şi-a dat seama că acestea conţineau adevărul. La scurt timp după aceea, el şi soţia sa au început să asiste la întrunirile Studenţilor în Biblie. Mai târziu, el s-a botezat şi a devenit un vestitor zelos. Aşadar, căutând cu tot dinadinsul să oprească lucrarea de facere de discipoli, preotul l-a ajutat, fără să vrea, pe Liudvik Rodak să accepte adevărul.

Cam tot în acea perioadă, un preot greco-catolic din Lvov s-a mutat împreună cu soţia sa în Statele Unite. La scurt timp după aceea, soţia sa a murit. Îndurerat, el s-a hotărât să afle unde se dusese sufletul soţiei lui. A făcut rost de adresa unor persoane din New York care se ocupau cu spiritismul. În timp ce căuta locul unde se întâlneau acestea, el a greşit etajul şi s-a trezit la o întrunire a Studenţilor în Biblie. Aici el a aflat adevărul despre starea morţilor. Mai târziu, s-a botezat şi a lucrat un timp la tipografia Betelului din Brooklyn. După o vreme, s-a întors în Galiţia şi a continuat să predice vestea bună cu mult zel.

Lumina străluceşte în estul Ucrainei

Aşa cum am putut observa, în perioada de început a activităţii de predicare, cea mai mare parte a lucrării s-a efectuat în partea de vest a Ucrainei. Cum a ajuns adevărul şi în celelalte părţi ale ţării? Avea solul spiritual de aici să fie la fel de roditor ca şi cel din vestul Ucrainei?

La începutul secolului al XX-lea, fratele Trumpi, un Student în Biblie din Elveţia, a venit să lucreze ca inginer într-o regiune minieră din estul Ucrainei. Se pare că el a fost primul Student în Biblie din această zonă. În urma activităţii sale de predicare din anii ’20 ai secolului trecut, s-a format o grupă de studiere a Bibliei în satul Liubimivski Post, în apropiere de oraşul Harkov.

În 1927, un alt frate din vestul Europei a venit în satul Kalinivka pentru a lucra ca inginer la o mină de cărbuni. A adus cu el o valiză plină cu publicaţii biblice, pe care le-a oferit unui mic grup de baptişti foarte interesaţi de speranţa Regatului. Mai târziu, când fratele s-a întors în ţara sa natală, aici exista deja un grup de Studenţi în Biblie. Conform raportului publicat într-un număr al Turnului de veghere din 1927, 18 persoane s-au întrunit la Kalinivka pentru a ţine Comemorarea. În satul învecinat Iepifanivka au asistat 11 persoane, iar în Liubimivski Post, 30 de persoane.

Fraţii de la sediul mondial din Brooklyn au urmărit cu atenţie cursul evenimentelor din Uniunea Sovietică, străduindu-se să obţină recunoaşterea oficială a activităţii de predicare a Regatului. În acest scop, în 1928, George Young, un frate canadian, a venit în URSS. Pe parcursul şederii sale, el a mers în oraşul Harkov, din partea de est a Ucrainei, unde a participat la organizarea unui congres de proporţii mai mici pentru un grup local de Studenţi în Biblie; congresul a durat 3 zile. Mai târziu, din cauza opoziţiei din partea autorităţilor, el a fost constrâns să părăsească ţara. Conform declaraţiilor sale, în acea perioadă existau grupe de Studenţi în Biblie şi în Kiev, şi în Odessa.

Fratele Young le-a vorbit fraţilor de la Brooklyn despre situaţia din Uniunea Sovietică. La recomandarea lui, Daniil Staruhin a fost numit reprezentantul Studenţilor în Biblie nu numai din Ucraina, ci din întregul URSS. Cu câţiva ani înainte de vizita lui George Young, fratele Staruhin reuşise să ia apărarea Bibliei într-o discuţie pe care a avut-o cu Anatoli Lunacearski, pe atunci comisar al poporului pentru învăţământ. Iată ce i-a scris George Young lui Joseph Rutherford, de la sediul mondial din Brooklyn: „Daniil Staruhin este un frate zelos şi activ. Când avea 15 ani, a purtat o discuţie mai aprinsă despre Biblie cu un preot. Acesta şi-a ieşit din fire şi i-a dat băiatului cu crucea în cap, lăsându-l în stare de inconştienţă. El are şi acum cicatricea de la acea lovitură. Daniil ar fi putut fi spânzurat, însă, minor fiind, a primit doar patru luni de închisoare“. Eforturile fratelui Staruhin de a înregistra din punct de vedere juridic congregaţia locală şi de a obţine autorizaţia de a tipări literatură biblică în Ucraina au fost zadarnice. Autorităţile sovietice nu şi-au dat acordul în acest sens.

Spre sfârşitul anilor ’20 şi de-a lungul anilor ’30 ai secolului trecut, autorităţile sovietice au promovat cu îndârjire ateismul. Religia era ridiculizată, iar predicatorii ei erau consideraţi „duşmani ai patriei“. În anul 1932 s-a strâns o recoltă bogată, însă comuniştii le-au confiscat ţăranilor ucraineni toată hrana. În consecinţă, peste 6 milioane de persoane au murit din cauza foametei pe care o pricinuiseră comuniştii.

Conform rapoartelor de care dispunem, micile grupe de slujitori ai lui Iehova şi-au păstrat integritatea în acele timpuri dificile, chiar dacă nu au reuşit deloc să ia legătura cu fraţii de peste hotare. Unii dintre ei au zăcut ani la rând în închisori din cauza credinţei. Familia Trumpi, familia Hauser, Daniil Staruhin, Andrii Savenko şi sora Şapovalova sunt doar câteva dintre numeroasele exemple de persoane care au rămas integre. Suntem siguri că Iehova nu va ‘uita lucrarea lor şi iubirea pe care au arătat-o pentru numele său’. — Evr. 6:10.

O perioadă de aspre încercări

Graniţele multor ţări est-europene au suferit schimbări semnificative pe la sfârşitul anilor ’30 ai secolului trecut. Germania nazistă şi URSS-ul şi-au extins dominaţia şi au pus stăpânire pe ţările care nu erau aşa puternice.

În martie 1939, cu sprijinul Germaniei naziste, Ungaria a ocupat Transcarpatia. Activitatea Martorilor lui Iehova a fost interzisă, iar Sălile Regatului au fost închise. Autorităţile i-au tratat cu cruzime pe fraţi; pe mulţi i-au aruncat în închisoare. Majoritatea Martorilor din Veliki Bâcikiv şi Kobâleţka Poliana au fost închişi.

În 1939, când sovieticii au ajuns pe teritoriul Galiţiei şi al Volâniei, graniţele de vest ale Ucrainei au fost închise. Prin urmare, fraţii au pierdut legătura cu filiala din Polonia. După izbucnirea celui de-al doilea război mondial, fraţii de aici au activat în secret. Ei se adunau în grupuri mici numite „cercuri de cunoştinţe“ şi şi-au continuat ministerul, dar cu mai multă precauţie.

Mai târziu, trupele naziste au invadat Ucraina. În timpul ocupaţiei naziste, clerul a stârnit masele împotriva poporului lui Iehova. În Galiţia au avut loc crunte persecuţii. Geamurile de la casele Martorilor au fost făcute ţăndări, iar fraţii au fost bătuţi fără milă. Din cauză că nu şi-au făcut semnul crucii, câţiva fraţi au fost obligaţi să stea ore în şir cufundaţi în apă rece, în plină iarnă. Câtorva surori li s-au aplicat 50 de lovituri cu bastonul. Mai mulţi fraţi şi-au pierdut viaţa pentru că au vrut să-şi păstreze integritatea. Printre aceştia s-a numărat şi Illia Govuceak, un ministru cu timp integral din zona Carpaţilor, care a fost executat de Gestapo. Un preot catolic l-a dat pe Govuceak pe mâna Gestapoului deoarece fratele predica despre Regatul lui Dumnezeu cu mult zel. A fost o perioadă de aspre încercări. Totuşi, slujitorii lui Iehova au rămas integri.

Martorii lui Iehova s-au ajutat unii pe alţii, deseori trebuind să-şi asume mari riscuri. O doamnă, evreică de origine, care locuia în oraşul Stanislav (în prezent, Ivano-Frankovsk) a devenit Martoră, şi odată cu ea şi cele două fiice ale sale. Ele stăteau într-un ghetou. Aflând că naziştii au pus la cale exterminarea tuturor evreilor din oraş, fraţii au luat măsuri ca să le salveze pe cele trei surori. Punându-şi viaţa în joc, Martorii le-au ţinut pe aceste trei surori evreice într-o ascunzătoare până la încheierea războiului.

În timpul celui de-al doilea război mondial, fraţii din vestul Ucrainei au pierdut pentru un timp legătura cu organizaţia şi nu ştiau ce poziţie să adopte. Unii au crezut că odată cu izbucnirea celui de-al doilea război mondial a început Armaghedonul. Această învăţătură a dat naştere la neînţelegeri de durată printre fraţi.

Seminţele încolţesc pe câmpul de luptă

Cel de-al doilea război mondial i-a pricinuit Ucrainei multă suferinţă şi i-a cauzat multe distrugeri. Timp de 3 ani, ţara a fost transformată într-un vast teatru de război. Frontul era mutat dintr-o parte în alta, la început înspre est, iar apoi din nou înspre vest, multe oraşe şi sate fiind distruse până în temelii. Aproximativ 10 milioane de locuitori ai Ucrainei, dintre care 5 milioane şi jumătate de civili, şi-au pierdut viaţa în acei ani. Din cauza ororilor războiului, mulţi au ajuns deziluzionaţi şi au început să ducă o viaţă lipsită de principii morale. Chiar şi în aceste condiţii unele persoane au avut posibilitatea să înveţe adevărul.

În 1942, Mihailo Dan, un tânăr din Transcarpatia, a fost încorporat. Înainte de izbucnirea celui de-al doilea război mondial, el a purtat cu plăcere discuţii cu Martorii lui Iehova. În timpul unei instrucţii militare, un preot catolic le-a împărţit soldaţilor nişte broşuri religioase în care se spunea că cel care ucide cel puţin un comunist avea să primească drept răsplată viaţa în cer. Aceste idei l-au nedumerit pe tânărul soldat. În timpul războiului, a văzut un preot ucigând oameni. Întâmplări de felul celor amintite anterior l-au convins că Martorii lui Iehova deţin adevărul. După război, când s-a întors acasă, el a luat legătura cu Martorii lui Iehova şi, la sfârşitul anului 1945, s-a botezat.

Mai târziu, fratele Dan a suportat teroarea închisorilor sovietice. După ce a fost eliberat, el a fost numit bătrân de congregaţie, iar în prezent slujeşte ca supraveghetor care prezidează în una dintre congregaţiile din Transcarpatia. Amuzându-se pe seama ideilor din broşura menţionată puţin mai sus, el a spus: „Nu am omorât nici un comunist, aşa că nu mă aştept să primesc viaţă în cer. Însă aştept cu nerăbdare să trăiesc pentru totdeauna în Paradis pe pământ“.

Solul fertil dă roade în lagărele de concentrare

Aşa cum s-a amintit la început, solurile fertile pot produce recolte foarte bogate. Prin urmare, în timpul ocupaţiei naziste, s-a cărat mult pământ negru fertil din Ucraina. Numeroase vagoane de marfă au fost încărcate cu pământ ce provenea din partea centrală a Ucrainei şi au fost trimise în Germania.

Totuşi, alte vagoane au fost încărcate cu ceea ce mai târziu s-a dovedit a fi un sol fertil, ca să zicem aşa. Aproximativ două milioane şi jumătate de tineri şi tinere au fost luaţi din Ucraina şi trimişi în Germania la muncă silnică. Mulţi dintre ei au ajuns mai târziu în lagăre de concentrare, unde i-au întâlnit pe unii Martori germani închişi pentru că adoptaseră poziţia de neutralitate creştină. Nici chiar acolo, în lagărele de concentrare, Martorii nu au încetat să le depună altora mărturie atât prin vorbe, cât şi prin fapte. Iată ce ne povesteşte o deţinută: „Martorii se deosebeau de toţi ceilalţi deţinuţi din lagăr. Erau optimişti şi prietenoşi. Din comportamentul lor puteai să-ţi dai seama că au să le spună celorlalţi ceva foarte important“. În acei ani, mulţi ucraineni au aflat adevărul de la Martorii germani cu care erau închişi în lagărele de concentrare.

Anastasia Kazak a cunoscut adevărul în lagărul de concentrare din Stutthof (Germania). Spre sfârşitul războiului, câteva sute de deţinuţi, printre care şi Anastasia şi alţi 14 Martori, au fost duşi cu şlepul în Danemarca. Fraţii de aici i-au căutat şi s-au îngrijit de satisfacerea necesităţilor lor fizice şi spirituale. În acelaşi an, Anastasia, care avea pe atunci 19 ani, s-a botezat la un congres din Copenhaga, după care s-a întors acasă, în estul Ucrainei, unde a semănat cu zel seminţele adevărului. Mai târziu, sora Kazak a fost din nou închisă, pentru 11 ani, pe motiv că lua parte la activitatea de predicare.

Iată ce sfat le dă ea tinerilor: „Indiferent cu ce situaţii vă întâlniţi în viaţă — necazuri, opoziţii sau alte probleme — nu renunţaţi niciodată. Continuaţi să-i cereţi ajutor lui Iehova. Din experienţă vă spun că el nu-i abandonează niciodată pe slujitorii săi“. — Ps. 94:14.

Încercările pe care le-a adus cu sine războiul

Războaiele sunt crude şi sălbatice; ele pricinuiesc multe greutăţi, suferinţe şi pierderi de vieţi omeneşti atât în rândul soldaţilor, cât şi în rândul populaţiei civile. Martorii lui Iehova nu sunt nici ei scutiţi de cumplitele urmări ale războaielor. Dar, deşi trăiesc în mijlocul lumii, ei nu fac parte din ea (Ioan 17:15, 16). Călcând pe urmele lui Isus Cristos, Conducătorul lor, ei se menţin complet neutri din punct de vedere politic. Această poziţie de neutralitate i-a identificat pe Martorii din Ucraina şi din lumea întreagă drept creştini adevăraţi. În plus, în timp ce lumea îi ridică în slăvi pe eroii războaielor, atât pe cei rămaşi în viaţă, cât şi pe cei decedaţi, Iehova îi onorează pe slujitorii săi care în mod curajos îşi dovedesc loialitatea faţă de el. — 1 Sam. 2:30.

Spre sfârşitul anului 1944, trupele sovietice au ocupat din nou partea de vest a Ucrainei, anunţând chemarea sub arme obligatorie. În acelaşi timp, grupuri de partizani ucraineni luptau împotriva trupelor germane şi sovietice. Locuitorii din vestul Ucrainei erau constrânşi să se alăture partizanilor. Aceste situaţii i-au pus pe slujitorii lui Iehova la grea încercare în privinţa păstrării neutralităţii. Refuzând să ia parte la luptă, mai mulţi fraţi au fost executaţi.

Ivan Maksimiuk şi fiul său Mihailo au aflat adevărul de la Illia Govuceak. În timpul războiului, ei au refuzat să pună mâna pe arme şi au fost reţinuţi de partizani. Cu câtva timp înainte, partizanii luaseră prizonier un soldat sovietic. Ei i-au ordonat lui Ivan Maksimiuk să-l omoare pe soldat, promiţându-i în schimb că-l vor elibera. Când fratele Maksimiuk a refuzat să facă acest lucru, ei l-au ucis cu mult sadism. Fiul său Mihailo, precum şi Iurii Freiuk şi băiatul său Mikola, în vârstă de 17 ani, au avut parte de aceeaşi moarte.

Unii fraţi au fost executaţi deoarece au refuzat să se înroleze în armata sovietică (Is. 2:4). Alţii au fost condamnaţi la câte 10 ani închisoare. În penitenciare, fraţii aveau slabe şanse de a rămâne în viaţă deoarece în Ucraina, în perioada postbelică, chiar şi oamenii liberi sufereau din cauza foametei. În 1944, Mihailo Dasevici a fost închis pentru 10 ani din cauză că adoptase o poziţie de neutralitate. Cu ceva timp înainte, fusese anchetat şase luni de zile şi fusese supus unui chin care îl sleise de puteri. Comisia medicală a închisorii i-a prescris „un regim alimentar bogat în calorii“. Personalul de la bucătăria închisorii a început să adauge la porţia lui de terci de ovăz, singurul fel de mâncare permis în închisoare, o linguriţă de ulei. Fratele Dasevici a supravieţuit şi a slujit 23 de ani în comitetul care se ocupa cu supravegherea lucrării de predicare din URSS, iar, mai târziu, în cel care se ocupa cu lucrarea din Ucraina.

În 1944, şapte fraţi dintr-o congregaţie din Bucovina au refuzat să se înroleze şi au fost condamnaţi la câte 3–4 ani închisoare. Patru dintre ei au murit de foame în închisoare. În acelaşi an, cinci fraţi dintr-o congregaţie învecinată au fost condamnaţi la câte 10 ani detenţie într-un lagăr de prizonieri din Siberia. Dintre toţi, unul singur s-a întors acasă; ceilalţi au murit acolo.

Iată ce se spunea despre aceste evenimente în Anuarul pe 1947: „În 1944, când monstrul nazist a fost împins spre vest, toată lumea, fără excepţie, . . . a fost mobilizată în vestul Ucrainei pentru a lupta alături de Rusia. Din nou, fraţii noştri au susţinut caracterul sacru al legământului veşnic şi şi-au păstrat neutralitatea. Mulţi au plătit cu viaţa pentru că au ţinut să rămână integri faţă de Domnul nostru, iar alţii — de data aceasta, cu mult peste 1 000 de persoane — au fost duşi spre est pe întinsele câmpii ale acestui imens continent“.

În ciuda faptului că Martorii lui Iehova au fost strămutaţi în masă, numărul lor a continuat să crească. La Comemorarea din anul 1946, în vestul Ucrainei au asistat 5 218 persoane, dintre care 4 erau creştini unşi.

Situaţia se ameliorează

După încheierea celui de-al doilea război mondial, fraţii care-i rămăseseră fideli lui Dumnezeu în mijlocul greutăţilor le-au vorbit celor întorşi de pe câmpul de luptă despre o speranţă luminoasă. Soldaţii, precum şi prizonierii de război se întorseseră la casele lor decepţionaţi, dar dornici să afle sensul vieţii. Prin urmare, multe persoane au acceptat cu bucurie adevărul biblic. De exemplu, spre sfârşitul anului 1945, în satul Bila Ţerkva, din Transcarpatia, 51 de persoane s-au botezat în apele fluviului Tisa. Spre sfârşitul aceluiaşi an, numărul vestitorilor din acea congregaţie a ajuns la 150.

Cam tot în acea perioadă a început să se facă simţită ura dintre ucrainenii şi polonezii din vestul Ucrainei şi din estul Poloniei. S-au format mai multe bande rivale. Membrii acestor bande au atacat satele unde stăteau oameni de naţionalitate diferită şi i-au ucis uneori pe toţi locuitorii. Din nefericire, în aceste masacre au fost ucişi şi unii fraţi.

Mai târziu, în urma unei înţelegeri încheiate între Uniunea Sovietică şi Polonia, aproximativ 800 000 de polonezi din vestul Ucrainei au fost repatriaţi şi circa 500 000 de ucraineni au fost strămutaţi din estul Poloniei în Ucraina. Printre aceşti emigranţi s-au numărat şi mulţi Martori. Au fost mutate congregaţii întregi, iar fraţii au primit noi responsabilităţi teocratice; ei au considerat această repatriere o uşă deschisă predicării în noi teritorii. În Anuarul pe 1947 se spunea: „Toate aceste strămutări au dus la răspândirea cu repeziciune a adevărului în zone în care, în mod normal, cu greu s-ar fi putut ajunge. Chiar şi aceste împrejurări nefericite au contribuit la glorificarea numelui lui Iehova“.

Când graniţele de vest ale Ucrainei au fost închise, fraţii au făcut demersuri pentru organizarea activităţii Martorilor lui Iehova din Ucraina şi din restul URSS-ului. Pavlo Ziatek fusese numit să supravegheze lucrarea de predicare din Ucraina şi din restul Uniunii Sovietice. Mai târziu, Stanislav Burak şi Petro Tokar, doi fraţi zeloşi, au primit misiunea de a-i da o mână de ajutor. În casa unei surori creştine din Lvov, unde locuiau în secret, ei au tipărit publicaţii care au constituit hrana spirituală pentru fraţii din întregul URSS. Această literatură era adusă cu mari riscuri din Polonia pentru a fi tradusă şi tipărită în Lvov. Din când în când, unii fraţi şi surori obţineau aprobarea de a merge în Polonia, să-şi viziteze rudele; la întoarcere aduceau pe ascuns publicaţii de-ale noastre. Un mecanic de locomotivă a transportat publicaţii într-o cutie metalică pusă într-un cazan cu abur!

Spre sfârşitul anului 1945, fratele Ziatek a fost arestat şi condamnat la 10 ani închisoare. În locul lui, a fost numit să se ocupe de supravegherea lucrării din ţară fratele Burak.

Încep din nou persecuţiile

În luna iunie a anului 1947, un frate, care ducea publicaţii altor fraţi, a fost acostat pe o stradă din Lvov şi arestat. Securiştii i-au făcut o propunere: dacă avea să le dea adresele Martorilor cărora le ducea în mod regulat publicaţii, organizaţia noastră urma să fie înregistrată din punct de vedere juridic. Încrezător, fratele le-a dat securiştilor adresele a aproape 30 de fraţi, inclusiv pe cea a fratelui Burak, care se ocupa în acel timp de organizarea lucrării din ţară. Mai târziu, toţi aceşti fraţi au fost arestaţi. Fratele cu pricina s-a căit sincer şi a recunoscut că n-ar fi trebuit să se încreadă în securitate.

Fraţii care fuseseră arestaţi au fost duşi la o închisoare din Kiev pentru a fi anchetaţi şi audiaţi în instanţă. La scurt timp după aceea, fratele Burak a murit în închisoare. Înainte să fie arestat, el a reuşit să ia legătura cu Mikola Ţiba, servul de district din Volânia, şi i-a predat sarcina de a se ocupa de organizarea lucrării din Ucraina şi din restul Uniunii Sovietice.

Securitatea sovietică nu mai arestase niciodată într-o singură razie atât de mulţi fraţi cu răspundere, precum şi fraţi care lucrau în tipografii clandestine. Autorităţile sovietice considerau că publicaţiile noastre erau antisovietice. Martorilor li s-a adus acuzaţia falsă că subminează ordinea publică în ţară şi, prin urmare, mulţi dintre ei au fost condamnaţi la moarte. Totuşi, pedeapsa cu moartea a fost comutată în 25 de ani detenţie în lagăre de prizonieri.

Fraţii aveau să-şi execute pedeapsa în Siberia. Când l-au întrebat pe un avocat de ce erau trimişi aşa departe, el le-a răspuns în glumă: „Probabil că trebuie să predicaţi despre Dumnezeul vostru şi acolo“. Cât de adevărate s-au dovedit a fi aceste cuvinte mai târziu!

În perioada 1947–1951, au fost arestaţi mulţi fraţi cu răspundere. Martorii au fost reţinuţi nu numai pentru că tipăreau literatură, ci şi pentru că refuzau să se înroleze, nu participau la alegeri politice şi nu-şi înscriau copiii în Liga Pionierilor sau în organizaţiile ce aparţineau de Komsomol (Uniunea Tineretului Comunist). Simplul fapt de a fi Martor al lui Iehova era suficient pentru a fi închis. Deseori martori mincinoşi — care, în general, erau vecini sau colegi intimidaţi ori mituiţi de securişti — depuneau mărturie în instanţă.

Unii funcţionari guvernamentali au simpatizat cu Martorii, chiar dacă nu o declarau pe faţă. Ivan Simciuk a fost arestat şi condamnat la 6 luni detenţie la regim celular. Acolo era o linişte de mormânt; nu se auzea nici măcar zgomotul de pe stradă. După cele şase luni, a fost judecat. Anchetatorul l-a ajutat spunându-i cum să procedeze când trebuia să răspundă la întrebări: „Să nu spui de unde şi de la cine ai obţinut maşinile de scris şi publicaţiile! Nu răspunde la aceste întrebări!“ Iar, când fratele Ivan a fost dus la interogatoriu, anchetatorul i-a spus: „Ivan, nu te da bătut! Nu te lăsa, Ivan!“

În unele sate, Martorilor lui Iehova nu li se dădea voie să pună perdele la ferestre, pentru ca vecinii şi poliţiştii să poată vedea dacă Martorii citeau publicaţii de-ale lor sau ţineau întruniri. Fraţii au găsit însă unele modalităţi de a se hrăni din punct de vedere spiritual. Uneori, conducătorul studiului Turnului de veghere ţinea studiul de pe un „podium“ unic. Fratele care conducea şi citea din Turnul de veghere stătea sub o masă acoperită cu o faţă de masă ce ajungea până la podea. „Auditoriul“ stătea în jurul mesei, ascultând cu atenţie şi răspunzând la întrebări. Nimeni nu bănuia că cei din jurul mesei luau, de fapt, parte la o întrunire religioasă.

Se depune mărturie în instanţă

Spre sfârşitul anului 1948, Mihailo Dan, despre care am vorbit mai înainte, a fost arestat. La acea dată, el era căsătorit şi avea un băieţel de un an, iar soţia sa era însărcinată cu al doilea copil. La proces, procurorul general a cerut ca fratele Dan să fie condamnat la 25 de ani închisoare. În pledoaria sa, Dan a menţionat declaraţia din Ieremia 26:14, 15: „Iată-mă în mâinile voastre; faceţi-mi ce vi se va părea că este bine şi drept. Numai să ştiţi că, dacă mă veţi omorî, vă veţi face vinovaţi de sânge nevinovat, voi, cetatea aceasta şi locuitorii ei; căci DOMNUL m-a trimis în adevăr la voi să spun în auzul vostru toate aceste cuvinte“. Acest avertisment a fost de efect; judecătorii au deliberat condamnarea fratelui la 10 ani închisoare şi deportarea lui pentru 5 ani într-o zonă îndepărtată a Rusiei.

Fratele Dan a fost condamnat sub acuzaţia de trădare a patriei. Când a auzit aceasta, el le-a spus judecătorilor: „M-am născut în Ucraina când aceasta se afla sub guvernare cehoslovacă, iar mai târziu am trăit sub conducerea ungurilor. Acum, pământul nostru este sub ocupaţie sovietică, iar eu sunt român de origine. Care este patria pe care am trădat-o?“ Bineînţeles, nimeni nu a dat nici un răspuns. După proces, fratele Dan a aflat că avea o fetiţă. Această veste fericită l-a ajutat să facă faţă tratamentului umilitor la care a fost supus în închisorile şi lagărele din estul Rusiei. Spre sfârşitul anilor ’40 ai secolului trecut, mulţi fraţi din Ucraina, Moldova şi Bielorusia au murit de foame în închisorile sovietice. Fratele Dan a slăbit 25 de kilograme!

Surorile din Ucraina sunt şi ele persecutate

Nu numai fraţii au fost persecutaţi şi condamnaţi la ani grei de închisoare sub regimul sovietic; surorile au avut şi ele parte de un tratament plin de cruzime. Să luăm cazul Mariei Tomilko. Ea a aflat adevărul în timpul celui de-al doilea război mondial în lagărul de concentrare din Ravensbrück. Mai târziu, s-a întors în Ucraina şi a predicat în oraşul Dniepropetrovsk. În 1948, din cauză că participa la lucrarea de predicare, ea a fost condamnată la 25 de ani detenţie într-un lagăr de prizonieri.

Altă soră, care a primit o pedeapsă de 20 de ani într-un lagăr de prizonieri, ne povesteşte: „Cât timp a durat ancheta a trebuit să stau în aceeaşi celulă cu multe delincvente. Nu-mi era frică de ele; chiar le-am predicat. Spre surprinderea mea, ele m-au ascultat cu atenţie. Celula era plină până la refuz. Dormeam pe podea, aşezate ca sardelele. Dacă în timpul somnului voiam să ne întoarcem de pe-o parte pe alta, trebuia să o facem toate deodată, la semnalul dat de una dintre noi“.

În anul 1949, un pastor baptist din oraşul Zaporojie le-a furnizat securiştilor din oraş informaţii incriminatoare despre 5 surori de-ale noastre. Mai târziu, acestea au fost arestate. Au fost acuzate de agitaţie politică antisovietică şi au fost condamnate la 25 de ani detenţie în lagăre de prizonieri. Li s-au confiscat toate bunurile. Ele au executat şapte ani din pedeapsă în extremitatea nordică a Rusiei, după care au beneficiat de amnistie. Una dintre aceste surori, Lidia Kurdas, ne povesteşte: „Nu aveam voie să scriem acasă decât două scrisori pe an, care erau şi ele cenzurate. În tot acest timp, nu am avut nici o publicaţie“. Totuşi, ele i-au rămas fidele lui Iehova şi au continuat să predice vestea bună despre Regat.

Fraţii din Moldova beneficiază de ajutor

Chiar şi în aceste timpuri critice, Martorii au manifestat iubire unii faţă de alţii. În 1947, Moldova, o ţară învecinată, a fost afectată de o mare secetă. Deşi sufereau şi ei de sărăcie, fraţii din Ucraina au reacţionat cu promptitudine la necesităţile colaboratorilor lor în credinţă din Moldova trimiţându-le făină. Unii Martori din vestul Ucrainei i-au invitat pe mai mulţi fraţi din Moldova să stea la ei.

Un frate din Moldova care a trăit acele vremuri ne împărtăşeşte amintirile sale: „Fiind orfan, trebuia să primesc din partea Statului 200 de grame de pâine în fiecare zi. Însă, nefăcând parte din Liga Pionierilor, nu primeam nimic. Am fost foarte fericiţi când fraţii din vestul Ucrainei ne-au trimis făină; fiecare vestitor a primit 4 kilograme“.

Eforturi pentru recunoaşterea oficială a activităţii noastre din URSS

În 1949, trei bătrâni de congregaţie din Volânia — şi anume: Mikola Piatoha, Illia Babiiciuk şi Mihailo Ciumak — au făcut cerere pentru recunoaşterea oficială a lucrării noastre. La scurt timp după aceea, fratele Ciumak a fost arestat. Potrivit spuselor lui Mikola Piatoha, nu au primit nici un răspuns; prin urmare, fraţii au mai înaintat o cerere la Moscova. De acolo, documentele au fost trimise la Kiev. Autorităţile de aici au acceptat să-i primească pe fraţi în audienţă şi le-au spus că ne puteau recunoaşte oficial activitatea cu o singură condiţie: ca Martorii lui Iehova să colaboreze cu ei. Bineînţeles că fraţii nu au fost de acord, deoarece asta ar fi însemnat să facă un compromis şi să-şi încalce neutralitatea. Nu după mult timp, şi ceilalţi doi fraţi au fost arestaţi şi condamnaţi la câte 25 de ani detenţie în lagăre de prizonieri.

Într-un memorandum special, trimis de la Moscova autorităţilor din Volânia, se spunea că „secta“ Martorilor lui Iehova este „o mişcare cu un puternic caracter antisovietic şi, prin urmare, nu întruneşte cerinţele înregistrării juridice“. Şeful biroului local pentru culte a primit ordinul de a-i ţine pe Martorii lui Iehova sub supraveghere şi de a informa serviciile de securitate ale Statului cu privire la activitatea lor.

Capii religioşi colaborează cu autorităţile

În 1949, un pastor baptist din Transcarpatia s-a plâns autorităţilor că Martorii îi converteau enoriaşii. În consecinţă, Mihailo Tilniak, bătrân în congregaţia locală, a fost arestat şi condamnat la 10 ani închisoare, lăsând în urma sa doi copilaşi de care avea să aibă acum grijă doar mama lor.

Acţionând în acest mod, conducătorii religioşi nu au făcut altceva decât să-i ajute pe oamenii sinceri să înţeleagă şi să aprecieze lucrarea Martorilor lui Iehova. În 1950, Vasilina Biben, o tânără baptistă din Transcarpatia, a aflat că pastorul de la biserica de care aparţinea ea informase autorităţile cu privire la lucrarea a doi Martori din comunitatea ei. Aceştia au fost arestaţi şi condamnaţi la 6 ani închisoare. După ce au fost eliberaţi şi s-au întors acasă, ei nu i-au purtat pică pastorului. Vasilina şi-a dat seama că aceşti Martori aveau într-adevăr iubire pentru aproapele lor. Puternica impresie pe care i-a făcut-o atitudinea lor a determinat-o să studieze Biblia cu Martorii şi să se boteze. Iată ce mărturiseşte ea: „Îi mulţumesc lui Iehova că am găsit calea care duce la viaţă veşnică“.

Martorii sunt deportaţi în Rusia

Adevărurile biblice proclamate de Martorii lui Iehova erau diametral opuse ideologiei comuniste care promova ateismul. Cu o bună organizare, Martorii au reuşit să tipărească şi să distribuie în secret publicaţii care susţineau Regatul lui Dumnezeu. În plus, ei le vorbeau vecinilor şi rudelor despre învăţăturile Bibliei. În perioada 1947–1950, autorităţile au arestat peste 1 000 de Martori. Dar numărul fraţilor continua să crească. Prin urmare, în 1951, autorităţile au pus la cale un plan prin care urmăreau să distrugă poporul lui Dumnezeu. Ele urmau să-i deporteze pe Martori în extremitatea estică a Rusiei, în Siberia, la 5 000 de kilometri depărtare.

La 8 aprilie 1951, peste 6 100 de Martori din vestul Ucrainei au fost deportaţi în Siberia. Dis-de-dimineaţă, camioane cu soldaţi au oprit în faţa casei fiecărui Martor ordonându-i familiei care locuia acolo ca în decurs de numai două ore să-şi strângă lucrurile şi să facă pregătirile de drum. Puteau fi luate doar obiectele de valoare şi lucrurile personale. Toţi cei care au fost găsiţi acasă — bărbaţi, femei şi copii deopotrivă — au fost deportaţi. Nu au fost cruţaţi nici măcar cei în vârstă sau cei bolnavi. În aceeaşi zi, ei au fost înghesuiţi în vagoane de marfă şi trimişi în Siberia.

Autorităţile nu s-au mai interesat de cei care nu fuseseră găsiţi acasă. Dintre aceştia, unii au cerut în mod oficial să li se dea posibilitatea să se alăture familiilor lor care au fost deportate, însă autorităţile nu le-au răspuns la solicitări; nu le-au spus nici măcar unde fuseseră trimise rudele lor.

Nu au fost deportaţi numai Martorii din Ucraina, ci şi cei din Moldova, vestul Bielorusiei, Lituania, Letonia şi Estonia. În total, au fost deportaţi circa 9 500 de Martori din aceste 6 republici. Escortaţi de soldaţi, ei au fost duşi în vagoane folosite de obicei la transportul vitelor, vagoane numite „grajduri“.

Nici unul dintre Martori nu ştia destinaţia. De-a lungul drumului, ei au rostit rugăciuni, au cântat cântări şi şi-au acordat ajutor unii altora. Unii au agăţat la vagoane bucăţi de material pe care scriseseră: „Suntem Martori ai lui Iehova din Volânia“ sau „Suntem Martori ai lui Iehova din zona Lvovului“. În gările în care au oprit, ei au putut vedea trenuri cu însemne similare din alte zone din vestul Ucrainei şi şi-au dat seama că erau deportaţi şi Martori din alte zone. Astfel de „telegrame“ i-au întărit pe fraţi în cele două-trei săptămâni cât a durat călătoria până în Siberia.

Se intenţiona ca această strămutare să fie definitivă. Conform planului, Martorilor nu avea să li se permită să plece vreodată din Siberia. Deşi nu erau deţinuţi, ei trebuiau să se prezinte în mod regulat la birourile locale pentru înregistrare. Cine nu făcea asta era condamnat la mai mulţi ani închisoare.

Când au ajuns în Siberia, unii au fost coborâţi chiar în pădure, unde li s-au dat topoare şi au fost puşi să taie lemne pentru a-şi construi propriile locuinţe şi pentru a-şi câştiga existenţa. În timpul primelor ierni, pentru a supravieţui, Martorii au trebuit deseori să sape gropi, peste care au pus acoperişuri de iarbă; acestea, deşi primitive, le-au servit drept adăpost.

Grigorii Melnik, care slujeşte în prezent ca bătrân de congregaţie în Crimeea, ne povesteşte: „După ce sora mea a fost arestată în 1947, am fost dus de nenumărate ori în faţa autorităţilor pentru a fi anchetat. Mă băteau cu nuiele. De câteva ori, a trebuit să stau lipit de un perete timp de 16 ore. Astfel ei voiau să mă forţeze să depun mărturie mincinoasă împotriva surorii mele mai mari, care era Martoră. Aveam pe atunci 16 ani. Întrucât am refuzat să spun ceva împotriva ei, am căzut în dizgraţia autorităţilor locale, care urmăreau să se descotorosească de mine.

Prin urmare, la începutul anului 1951, deşi eram orfani, eu, cei doi fraţi ai mei mai mici şi surioara noastră am fost deportaţi în Siberia. Părinţii noştri muriseră, iar fratele şi sora noastră mai mari îşi executau cei zece ani de închisoare, la cât fuseseră condamnaţi. La cei douăzeci de ani pe care-i aveam, mi-am asumat răspunderea de a mă îngriji de fraţii mei mai mici.

Îmi aduc deseori aminte de primii doi ani petrecuţi în Siberia, când nu aveam nimic altceva de mâncare în afară de cartofi şi ceai. Întrucât la data aceea ceştile erau un lux, ne beam ceaiul din farfuriile de supă. Însă starea mea spirituală era excelentă. La câteva zile de la sosirea noastră, am început să conduc întruniri publice. Mai târziu, am început să ţinem şi Şcoala de Minister Teocratic. Nu-mi era deloc uşor să mă achit de aceste responsabilităţi deoarece munca pe care o făceam ca să mă pot îngriji de fraţii mei mai mici era epuizantă“. În pofida acestor greutăţi, familia Melnik i-a rămas fidelă lui Iehova şi organizaţiei sale.

Pentru a-i împiedica pe Martori să ia legătura cu localnicii, cu puţin timp înainte ca ei să sosească, autorităţile siberiene au răspândit zvonul că în Siberia aveau să vină canibali. Primul grup de Martori care a venit a trebuit să aştepte câteva zile până să primească locuinţe în satele de aici. Prin urmare, Martorii au stat ceva timp sub cerul liber, pe malul râului Ciulim, care era îngheţat. Deşi era la mijlocul lunii aprilie, pământul era încă acoperit cu un strat gros de zăpadă. Fraţii au făcut un foc mare, s-au încălzit, au cântat cântări, au rostit rugăciuni şi au relatat experienţe pe care le-au avut pe parcursul călătoriei. Spre surprinderea lor, nici un localnic nu s-a apropiat de ei. Dimpotrivă, sătenii şi-au zăvorât uşile şi ferestrele caselor; nici pomeneală să-i invite pe Martori înăuntru. În cea de-a treia zi, cei mai curajoşi dintre săteni, înarmaţi cu topoare, s-au apropiat de Martori şi au intrat în vorbă cu ei. La început, sătenii crezuseră că aveau într-adevăr de-a face cu canibali! Însă, în scurt timp, şi-au dat seama că se înşelaseră.

În 1951, autorităţile au intenţionat să-i deporteze şi pe Martorii din Transcarpatia. Ei chiar au adus vagoane de marfă goale în care să-i urce. Totuşi, din motive necunoscute, autorităţile s-au răzgândit. Transcarpatia a devenit unul dintre centrele de producere a publicaţiilor pentru întreaga Uniune Sovietică din timpul interdicţiei.

Legătura unităţii rămâne intactă

Din cauză că majoritatea fraţilor fuseseră deportaţi în Siberia, mulţi dintre cei rămaşi au pierdut legătura cu organizaţia. Să luăm cazul Mariei Grecina din Cernăuţi. Timp de peste şase ani ea nu a avut deloc posibilitatea să ia contact cu organizaţia sau cu alţi fraţi. În ciuda acestui fapt, ea a continuat să se sprijine întru totul pe Iehova şi şi-a păstrat integritatea. Începând din 1951 şi până la jumătatea anilor ’60, când majoritatea fraţilor erau închişi sau deportaţi, a trebuit ca surorile să preia conducerea în multe congregaţii.

Mihailo Dasevici, care a fost martor ocular la acele evenimente, ne povesteşte: „În ce mă priveşte, n-am fost deportat în Siberia. Când s-a alcătuit lista cu cei care urmau să fie deportaţi, eu eram încă în Rusia, unde-mi executam pedeapsa cu închisoarea. La scurt timp după ce m-am întors în Ucraina, majoritatea Martorilor din zona în care locuiam au fost trimişi în Siberia. Prin urmare, a trebuit să-i caut pe Martorii rămaşi, care pierduseră legătura cu organizaţia, şi să formez grupe de studiu de carte şi congregaţii. Asta însemna că trebuia să-mi asum responsabilităţile unui supraveghetor de circumscripţie, deşi nu era nimeni care să-mi dea această numire. În fiecare lună trebuia să vizitez toate congregaţiile, să strâng rapoartele şi să duc din congregaţie în congregaţie publicaţiile pe care le mai aveam. Întrucât nu erau fraţi, deseori surorile noastre trebuiau să îndeplinească responsabilităţile servilor de congregaţie, iar în unele zone îndatoririle servilor de circuit. Din motive de siguranţă, ţineam toate întrunirile cu servii de congregaţie din circuitul nostru în cimitire, noaptea. Ştiam că, în general, oamenilor le este frică de morţi; aşadar, eram siguri că nimeni nu avea să ne deranjeze acolo. De obicei, la aceste întruniri se vorbea în şoaptă. Odată însă am vorbit un pic mai tare, iar doi bărbaţi care treceau prin preajmă ne-au auzit şi au luat-o la sănătoasa. Sunt sigur că au crezut că morţii vorbeau!“

După ce fraţii au fost deportaţi în 1951, Mikola Ţiba, care supraveghea lucrarea de predicare în ţară la vremea aceea, a continuat să tipărească literatură biblică într-un adăpost secret. În 1952, Securitatea l-a descoperit şi l-a arestat; prin urmare, el a petrecut ani îndelungaţi în închisoare. Fratele Ţiba a rămas fidel până la moartea sa, survenită în anul 1978. Alţi fraţi care l-au ajutat au fost şi ei arestaţi.

În acea vreme, fraţii nu puteau lua legătura cu străinătatea şi nu puteau primi publicaţiile la timp. Câţiva fraţi au reuşit odată să facă rost de câteva numere ale revistei Turnul de veghere din anii 1945–1949 în română. Ele au fost traduse în ucraineană şi în rusă.

Martorii din Ucraina care nu fuseseră deportaţi sau închişi au manifestat o grijă profundă faţă de ceilalţi fraţi ai lor. Ei au depus eforturi mari ca să alcătuiască o listă cu cei închişi pentru a le trimite haine groase, mâncare şi publicaţii. De exemplu, Martorii lui Iehova din Transcarpatia au ţinut legătura cu fraţii aflaţi în 54 de lagăre de prizonieri din întreaga Uniune Sovietică. În multe congregaţii s-au pus cutii de donaţii purtând inscripţia „Pentru buna speranţă“. Banii strânşi au fost folosiţi pentru a-i ajuta pe cei închişi. Fraţii fideli şi plini de spirit de sacrificiu care se bucurau de libertate s-au simţit foarte încurajaţi când au primit scrisorile de caldă apreciere şi rapoartele de activitate ale celor din închisori şi lagăre.

Situaţia Martorilor se îmbunătăţeşte

După moartea premierului sovietic Iosif Stalin, Martorii au început să fie priviţi într-o lumină mai favorabilă. În 1953 s-a decretat o amnistie în URSS, ceea ce a dus la eliberarea unor fraţi. Mai târziu, a fost înfiinţată Comisia de Stat, care a reanalizat pedepsele date. Prin urmare, mulţi fraţi au fost eliberaţi, iar altora li s-a redus pedeapsa.

În anii următori, majoritatea Martorilor închişi au fost eliberaţi. Însă amnistia nu-i viza şi pe cei care fuseseră deportaţi în 1951. În unele închisori şi lagăre, numărul celor care deveniseră Martori ai lui Iehova depăşea numărul Martorilor care fuseseră iniţial trimişi acolo. Această creştere a constituit o încurajare pentru fraţi şi le-a dat un motiv în plus să creadă că Iehova îi binecuvântase pentru că şi-au păstrat integritatea în acea perioadă.

După ce au fost eliberaţi, mulţi fraţi s-au putut întoarce acasă. S-au depus mari eforturi pentru a-i găsi pe Martorii care pierduseră legătura cu organizaţia. Volodimir Volobuiev, care locuia în zona oraşului Doneţk, ne povesteşte: „Până în 1958, când am fost arestat din nou, am putut să contactez 160 de Martori care pierduseră legătura cu organizaţia şi le-am acordat ajutorul de care aveau nevoie“.

Decretarea amnistiei nu a adus cu sine o mai mare libertate de predicare. La scurt timp după ce au fost eliberaţi, mulţi fraţi şi surori au fost din nou condamnaţi la ani grei de închisoare. Să luăm cazul Mariei Tomilko din Dniepropetrovsk. După ce executase 8 dintre cei 25 de ani la care fusese condamnată, în martie 1955 ea a beneficiat de amnistie. Totuşi, trei ani mai târziu, ea a fost condamnată din nou la 10 ani închisoare şi încă 5 ani urma să fie deportată. Care era cauza? Sentinţa spunea următoarele: „Ea a păstrat şi a citit publicaţii şi manuscrise iehoviste“ şi „a efectuat în mod activ o lucrare de propagare a convingerilor iehoviste printre semenii ei“. După şapte ani, ea a fost eliberată pe motiv de invaliditate. Sora Tomilko a suportat toate aceste încercări şi a rămas fidelă până în ziua de azi.

Iubirea nu se termină niciodată

Autorităţile au depus mari eforturi să separe familiile Martorilor lui Iehova. Securitatea a încercat adesea să-i pună pe Martori în situaţia de a alege între Dumnezeu şi familie. Totuşi, în ansamblu, poporul lui Iehova şi-a păstrat loialitatea faţă de Iehova chiar şi în cele mai grele încercări.

Ganna Bokoci, din Transcarpatia — soţia lui Nuţu, care a fost arestat din cauza zeloasei sale activităţi de predicare —, ne povesteşte: „Cât timp a fost închis, soţul meu a avut de suportat multe abuzuri. El a trebuit să stea 6 luni la regim de izolare într-o celulă în care nu era nici un pat, ci doar un scaun. A fost bătut cu cruzime şi supus unui regim de înfometare. În decurs de câteva luni, a slăbit atât de mult, încât a ajuns la jumătate din greutatea lui normală, adică la numai 36 de kilograme“.

Fidela lui soţie a rămas să-şi crească singură fetiţa. Autorităţile au exercitat presiuni asupra fratelui Bokoci ca să facă un compromis şi să coopereze cu ele. L-au pus să aleagă între familie şi moarte. Fratele Bokoci nu a renunţat la convingerile lui şi i-a rămas fidel lui Iehova şi organizaţiei Sale. El a stat 11 ani în închisoare, iar după ce a fost eliberat şi-a continuat activitatea creştină. A slujit ca bătrân de congregaţie şi, mai târziu, ca supraveghetor de circumscripţie până la moartea sa, survenită în 1988. Deseori, se simţea întărit când rememora cuvintele Psalmului 91:2: „Eu spun despre DOMNUL: «El este locul meu de scăpare şi cetăţuia mea, Dumnezeul meu în care mă încred!»“.

Să ne gândim la exemplul unui alt frate care a dat dovadă de multă perseverenţă. Este vorba de Iurii Popşa, care a slujit ca supraveghetor itinerant în Transcarpatia. A zecea zi de la nunta sa, el a fost arestat. În loc să meargă în voiaj de nuntă, a ajuns într-o închisoare din Mordovia (Rusia), unde a stat 10 ani. Fidela sa soţie, Maria, l-a vizitat de 14 ori, de fiecare dată parcurgând circa 1 500 de kilometri numai dus. În prezent, fratele Popşa slujeşte ca bătrân într-o congregaţie din Transcarpatia, iar iubita lui soţie, Maria, îi este alături, acordându-i un sprijin iubitor.

Alt exemplu de perseverenţă în încercări este cel al soţilor Oleksii şi Lidia Kurdas, din oraşul Zaporojie. În luna martie a anului 1958, la 17 zile de la naşterea fiicei lor, Galina, au fost arestaţi amândoi. Alţi 14 fraţi din această zonă au fost şi ei arestaţi. Fratele Kurdas a primit o pedeapsă de 25 de ani detenţie în lagăre de prizonieri, iar soţia sa o pedeapsă de 10 ani. Ei au fost închişi în locuri diferite: Oleksii a fost trimis într-un lagăr din Mordovia, iar Lidia, cu fetiţa lor, în Siberia.

Iată ce ne povesteşte sora Kurdas despre drumul lor spre Siberia, care a durat 3 săptămâni: „A fost îngrozitor. Eram împreună cu fetiţa mea, cu Nadia Vişniak şi copilaşul ei — pe care îl născuse în timpul anchetei, cu numai câteva zile înainte de a fi închisă — şi cu încă două surori. Toate şase am fost închise într-o celulă dintr-un vagon de marfă, destinată transportului a numai doi deţinuţi. Ne-am aşezat copilaşii pe locul de jos, iar noi am stat, tot timpul cât a durat drumul, ghemuite pe locul de sus. Trăiam doar cu pâine, cu hering în saramură şi cu apă. Primeam doar patru porţii de mâncare pentru noi, cele patru femei, iar copilaşii nu primeau nimic.

Odată ajunse la destinaţie, eu şi fetiţa mea am fost duse la infirmeria lagărului. Acolo am cunoscut câteva surori cărora le-am spus cum mă ameninţase anchetatorul că-mi va lua fetiţa şi o va trimite la orfelinat. Surorile au reuşit cumva să-i informeze pe fraţii dintr-o congregaţie din Siberia despre situaţia mea disperată. Mai târziu, Tamara Buriak (în prezent, Ravliuk), o tânără în vârstă de 18 ani, a venit la infirmeria lagărului să o ia pe fiica mea, Galina. Atunci am văzut-o pentru prima oară pe Tamara. Am simţit că mi se rupe sufletul să o dau pe mult iubita mea fetiţă unei persoane care, deşi îmi era soră spirituală, îmi era totuşi necunoscută. M-am consolat însă la gândul că familia Buriak era o familie fidelă, aşa cum îmi spuseseră surorile din lagăr. Fetiţa mea avea 5 luni şi 18 zile când i-am dat-o Tamarei în grijă. Aveam să fiu din nou împreună cu fetiţa mea abia după 7 ani!

În 1959, în URSS s-a acordat o amnistie femeilor care aveau copii sub şapte ani. Însă conducerea lagărului mi-a spus că mai întâi trebuia să-mi reneg credinţa. Din cauză că am refuzat, am rămas în continuare în lagăr“.

Fratele Kurdas a fost eliberat în 1968; pe atunci avea 43 de ani. În total, el a fost închis pentru adevăr 15 ani, dintre care 8 într-o închisoare de maximă securitate. În final, el s-a întors la soţia şi la fiica lui, în Ucraina. Familia lor a fost, astfel, reunită. Când l-a întâlnit pe tatăl ei, Galina s-a aşezat pe genunchii lui şi i-a spus: „Tăticule! Nu ai putut să mă ţii în poală atâţia ani, aşa că acum trebuie să recuperez timpul pierdut“.

Apoi, familia Kurdas a fost forţată de autorităţi să se mute dintr-un loc în altul. La început, au locuit în partea de est a Ucrainei, apoi în vestul Georgiei, iar după aceea în Ciscaucazia. În cele din urmă, ei s-au mutat la Harkov, unde stau şi în prezent şi duc o viaţă fericită. Galina s-a căsătorit între timp. Toţi continuă să-i slujească în mod fidel Dumnezeului lor, Iehova.

Un exemplu excelent de credinţă

Uneori, încercările aspre ale credinţei au durat luni, ani şi chiar zeci de ani. Să luăm cazul lui Iurii Kopos, care s-a născut şi a copilărit în apropierea frumosului oraş Hust din Transcarpatia. În 1938, pe când avea 25 de ani, el a devenit Martor al lui Iehova. În 1940, în timpul celui de-al doilea război mondial, din cauză că a refuzat să se alăture armatei maghiare care sprijinea regimul nazist, el a fost condamnat la 8 luni închisoare. Întrucât în acel timp legislaţia din Transcarpatia nu prevedea pedeapsa cu moartea pentru obiectorii de conştiinţă, fraţii erau trimişi pe liniile de front unde naziştii aplicau această pedeapsă. În 1942, fratele Kopos şi alţi deţinuţi, dintre care 21 erau Martori, au fost trimişi sub escortă militară pe frontul din apropierea Stalingradului (Rusia) pentru a fi executaţi. La scurt timp după ce au ajuns acolo, armata sovietică a atacat şi a capturat trupele militare nemţeşti şi pe fraţii noştri. Martorii au fost trimişi într-un lagăr de prizonieri sovietic, unde au rămas până în 1946, când au fost eliberaţi.

Fratele Kopos s-a întors în oraşul său natal şi şi-a continuat foarte zelos ministerul. În 1950, din cauza activităţii desfăşurate, autorităţile sovietice l-au condamnat la 25 de ani detenţie într-un lagăr de prizonieri. Însă, după ce a executat 6 ani din pedeapsă, a beneficiat de o amnistie şi a fost eliberat.

Fratele Kopos, care avea pe atunci 44 de ani, s-a decis să se căsătorească cu Ganna Şişko, o Martoră a lui Iehova care fusese eliberată cu puţin timp în urmă; ea executase o pedeapsă de 10 ani închisoare. Ei au înaintat o cerere pentru înregistrarea căsătoriei lor. În seara dinaintea nunţii, ei au fost arestaţi din nou şi condamnaţi la 10 ani detenţie în lagăr. Ei au supravieţuit tuturor acestor greutăţi, iar iubirea lor a îndurat totul, inclusiv amânarea cu 10 ani a căsătoriei lor (1 Cor. 13:7). În cele din urmă, în 1967, după ce au fost eliberaţi, s-au căsătorit.

Însă relatarea nu se termină aici. În 1973, fratele Kopos, pe atunci în vârstă de 60 de ani, a fost din nou arestat şi condamnat la 5 ani detenţie în lagăr şi la deportare pentru 5 ani. Împreună cu soţia sa, Ganna, a fost deportat în Siberia, la 5 000 de kilometri de oraşul său natal, Hust. În acea zonă nu se putea ajunge cu nici un mijloc de transport auto sau feroviar, ci numai cu avionul. În 1983, fratele Kopos împreună cu soţia sa s-au întors acasă, în Hust. Ganna a murit în 1989, iar el a continuat să-i slujească lui Iehova cu fidelitate până la moartea sa, survenită în 1997. Fratele Kopos a fost închis 27 de ani în mai multe închisori şi a fost deportat timp de 5 ani — în total, 32 de ani.

Acest frate modest şi umil a petrecut aproape o treime de secol în închisorile şi în lagărele de muncă sovietice. Exemplul lui extraordinar de credinţă este o dovadă elocventă că duşmanii nu pot submina integritatea slujitorilor loiali ai lui Dumnezeu.

O perioadă de dezbinări

Satan Diavolul, duşmanul omenirii, foloseşte multe metode în lupta împotriva celor care practică închinarea adevărată. Pe lângă abuzurile fizice, el încearcă să semene îndoieli şi să creeze disensiuni printre fraţi. Istoria Martorilor din Ucraina este o dovadă clară în acest sens.

În anii ’50 ai secolului trecut, Martorii lui Iehova au fost necontenit obiectul hărţuielilor. Autorităţile căutau neîncetat locurile unde fraţii tipăreau publicaţii. Fraţii cu răspundere erau arestaţi. Din acest motiv, fraţii care se ocupau cu supravegherea lucrării erau în permanenţă înlocuiţi, uneori la intervale de doar câteva luni.

Observând că, după toate deportările şi întemniţările, după recurgerea la violenţă şi la torturi, nu au reuşit să-i reducă la tăcere pe Martorii lui Iehova, securiştii au adoptat tactici noi. Au încercat să cauzeze dezbinări în sânul organizaţiei, semănând seminţele neîncrederii printre fraţi.

Pe la mijlocul anilor ’50, securitatea a încetat să-i mai aresteze pe fraţii cu răspundere; în schimb, a început să-i spioneze. Aceşti fraţi erau chemaţi cu regularitate la birourile securităţii. În schimbul colaborării, li se promiteau bani şi o carieră strălucită. Refuzul era pedepsit cu închisoare şi umiliri. Din cauza fricii sau a lăcomiei, unii nu şi-au pus încrederea în Dumnezeu şi au făcut compromis. Ei au rămas însă în organizaţie pentru a-i putea furniza securităţii informaţii cu privire la activitatea Martorilor lui Iehova. În acelaşi timp, ei respectau instrucţiunile din partea autorităţilor, făcând ca unii fraţi nevinovaţi să pară turnători în ochii celorlalţi fraţi fideli. Toate acestea au dus la răspândirea unui spirit de suspiciune în mijlocul fraţilor.

Pavlo Ziatek a avut mult de suferit din cauza neîncrederii şi a suspiciunilor nefondate. Acest frate umil şi zelos a fost închis mulţi ani în lagărele de prizonieri şi şi-a dedicat toată viaţa serviciului lui Iehova.

Pe la mijlocul anilor ’40 ai secolului trecut, fratele Ziatek s-a ocupat de supravegherea lucrării din ţară. A fost arestat şi a petrecut 10 ani într-o închisoare din vestul Ucrainei. În 1956 a fost eliberat, iar în 1957 a preluat din nou această sarcină. Din comitetul care se ocupa cu organizarea lucrării din ţară făceau parte fratele Ziatek şi alţi opt fraţi: patru din Siberia şi patru din Ucraina. Aceşti fraţi supravegheau lucrarea de predicare a Regatului desfăşurată în întregul URSS.

Din cauza distanţelor mari şi a persecuţiilor care nu mai conteneau, aceşti fraţi nu reuşeau să ţină legătura unii cu alţii şi nu se puteau întruni cu regularitate. După un timp, au început să se răspândească zvonuri şi bârfe despre fratele Ziatek şi despre ceilalţi membri ai comitetului. Se vehicula ideea că fratele Ziatek colabora cu serviciile de securitate, că îşi construise o casă mare din fondurile destinate susţinerii lucrării de predicare şi că fusese văzut purtând uniformă militară. Au fost adunate declaraţii, bineînţeles toate conţinând acuzaţii false, şi au fost puse într-un dosar care a fost trimis la supraveghetorii de circumscripţie şi de district din Siberia.

În cele din urmă, în luna martie a anului 1959, câţiva supraveghetori de circumscripţie din Siberia au încetat să mai trimită rapoartele de activitate comitetului care se ocupa cu supravegherea lucrării din ţară. Cei care făceau parte din grupul separat nu s-au consultat deloc cu fraţii de la sediul mondial şi nici nu au urmat îndrumările fraţilor locali numiţi în poziţii de răspundere. În consecinţă, a avut loc o sciziune între Martorii lui Iehova din URSS, situaţie care a durat mai mulţi ani.

Fraţii care s-au desprins de organizaţie au dus muncă de lămurire cu alţi supraveghetori de circumscripţie ca să adopte aceeaşi poziţie. Drept urmare, rapoartele lunare de activitate din unele circumscripţii au fost trimise fraţilor din grupul separat, în loc să fie trimise comitetului numit care se ocupa de supravegherea lucrării din ţară. Majoritatea fraţilor nu ştiau că rapoartele lor nu ajungeau la comitetul pe ţară; prin urmare, activitatea congregaţiilor nu a fost afectată. După mai multe vizite făcute de fratele Ziatek în Siberia, rapoartele din mai multe circumscripţii au reînceput să fie trimise comitetului pe ţară.

Fraţii din grupul separat reiau legătura cu organizaţia teocratică

La 1 ianuarie 1961, fratele Ziatek a fost arestat în timp ce se întorcea cu trenul din Siberia, unde mersese în interes teocratic. El a mai primit o pedeapsă de 10 ani detenţie, dar de data aceasta într-un lagăr „special“ de prizonieri, aflat în Mordovia (Rusia). Ce anume făcea ca acest lagăr să fie „special“?

În numeroasele lagăre de prizonieri în care fuseseră închişi, fraţii au profitat de ocazia de a le predica celorlalţi deţinuţi şi, prin urmare, mulţi au devenit Martori. Această situaţie nu a fost pe placul autorităţilor, care au hotărât să-i pună pe toţi Martorii cu răspundere singuri într-un lagăr, ca să nu le mai poată predica altora. Spre sfârşitul anilor ’50, peste 400 de fraţi şi circa 100 de surori au fost luaţi din diverse lagăre de prizonieri din URSS şi internaţi în două lagăre din Mordovia. Printre deţinuţi se numărau şi membri ai comitetului care se ocupa de supravegherea lucrării din ţară, precum şi supraveghetori de circumscripţie şi de district care se separaseră de canalul de comunicare folosit de Iehova. Când l-au văzut pe fratele Ziatek închis împreună cu ei, aceşti fraţi şi-au dat seama că nu aveau nici un motiv să-l considere un informator al serviciilor de securitate.

Între timp, se făcuseră demersuri ca Ivan Paşkovski să preia sarcina de supraveghere a lucrării din ţară în locul fratelui Ziatek, care fusese arestat. La jumătatea anului 1961, fratele Paşkovski s-a întâlnit cu câţiva fraţi cu răspundere din Polonia şi a discutat problema sciziunii existente între fraţii din URSS. El a cerut ca Nathan Knorr, de la sediul mondial din Brooklyn, să redacteze o scrisoare în favoarea fratelui Ziatek. Mai târziu, în 1962, fratele Paşkovski a primit o copie a scrisorii adresate Martorilor lui Iehova din URSS, datată 18 mai 1962. Iată ce se spunea aici: „Din mesajele care mi-au parvenit înţeleg că voi, fraţii noştri din URSS, vă menţineţi dorinţa fierbinte de a-i sluji cu fidelitate lui Iehova Dumnezeu. Însă unii dintre voi au întâmpinat dificultăţi în păstrarea unităţii. Socotesc că asta a pornit de la slaba comunicare dintre voi şi de la răspândirea unor istorisiri născocite de împotrivitorii lui Iehova Dumnezeu. Vă scriu ca să vă aduc la cunoştinţă că Societatea îi recunoaşte pe fratele Pavlo Ziatek şi pe ceilalţi care lucrează alături de el ca bărbaţi creştini cărora li s-a încredinţat sarcina de supraveghere în URSS. Trebuie să lepădăm compromisurile şi opiniile extremiste. Trebuie să fim raţionali şi maleabili, trebuie să avem o judecată sănătoasă şi să ţinem ferm la principiile lui Dumnezeu“.

Această scrisoare, precum şi situaţia în care era fratele Ziatek, condamnat la 10 ani detenţie, au contribuit la unificarea poporului lui Iehova din URSS. Mulţi fraţi care făcuseră grup separat şi care se aflau acum în închisori şi în lagăre de prizonieri au revenit în mijlocul organizaţiei. Ei au înţeles că fratele Ziatek nu era un trădător şi că se bucura de sprijinul deplin al fraţilor de la sediul mondial. În scrisorile trimise din închisoare familiei şi prietenilor, aceşti fraţi i-au încurajat pe bătrânii din congregaţiile lor să ia legătura cu fraţii care rămăseseră fideli şi să reînceapă să înainteze raportul de activitate. În decurs de 10 ani, majoritatea fraţilor din grupul separat au dat curs acestui sfat. Totuşi, aşa cum vom vedea în continuare, obiectivul de a realiza unitatea a fost foarte greu de atins.

Fraţii închişi în lagăre rămân loiali

Viaţa în lagărele de prizonieri era grea. Totuşi, datorită spiritualităţii lor, Martorii o duceau deseori mai bine decât ceilalţi deţinuţi. Ei dispuneau de publicaţii şi de ajutorul unor fraţi maturi. Toate acestea le-au ridicat moralul fraţilor şi le-au întărit spiritualitatea. Nişte surori dintr-un lagăr de prizonieri au ascuns atât de bine câteva publicaţii în pământ, încât au fost imposibil de găsit. Odată, un inspector a spus că pentru a scoate toată „literatura antisovietică“ din lagăr ar trebui să se scormonească şi pământul din jur, până la 2 m adâncime! Surorile închise au studiat atât de bine revistele, încât şi acum, după 50 de ani, unele pot spune pe de rost anumite pasaje din acele numere ale Turnului de veghere.

Deşi zilele erau critice, fraţii şi surorile noastre şi-au păstrat loialitatea faţă de Iehova şi nu au făcut compromis în detrimentul principiilor biblice. Iată ce ne relatează Maria Grecina, care a fost închisă 5 ani într-un lagăr de prizonieri din cauza activităţii sale de predicare: „Când am primit Turnul de veghere cu articolul «Să nu ne facem vinovaţi de lipsă de respect faţă de caracterul sacru al sângelui», ne-am hotărât să nu mai luăm prânzul în sala de mese din lagăr atunci când se servea carne. De multe ori, sângele nu era bine scurs. Când comandantul lagărului a aflat de ce Martorele nu mâncau uneori la prânz, s-a hotărât să ne constrângă să ne încălcăm principiile. La ordinul lui, a început să fie servită carne în fiecare zi, şi la micul dejun, şi la prânz, şi la cină. Timp de două săptămâni am mâncat doar pâine goală. Ne-am sprijinit totalmente pe Iehova, fiind sigure că el vedea totul şi ştia cât de mult puteam îndura. Spre sfârşitul celei de-a doua săptămâni, cât am ţinut acest «regim alimentar», comandantul s-a răzgândit şi a ordonat ca în meniu să fie introduse legume, lapte şi chiar şi puţin unt. Am văzut cum Iehova ne poartă într-adevăr de grijă“.

Ajutor pentru a persevera

Spre deosebire de alţi deţinuţi, fraţii şi-au păstrat optimismul şi au continuat să privească plini de încredere spre viitor. În felul acesta, ei au reuşit să îndure suferinţele în închisorile sovietice.

Iată ce ne mărturiseşte fratele Oleksii Kurdas, care a făcut ani grei de închisoare: „Credinţa puternică în Iehova şi în Regatul său, participarea la activităţi teocratice în închisoare şi rugăciunile neîncetate m-au ajutat să perseverez. De folos mi-a fost şi convingerea că modul de a mă comporta îi era plăcut lui Iehova. În plus, căutam să fac întotdeauna câte ceva. Plictiseala este calvarul tuturor deţinuţilor. Ea te poate ruina sufleteşte şi poate chiar cauza apariţia unei boli psihice. Prin urmare, am făcut tot ce mi-a stat în putere pentru a fi ocupat cu activităţi teocratice. În plus, am cerut toate cărţile de istorie, de geografie şi de biologie existente în biblioteca închisorii. Am căutat pasaje care sprijineau concepţiile mele despre viaţă. Astfel am reuşit să-mi consolidez credinţa“.

În 1962, Serghei Ravliuk a stat trei luni la regim celular. Nu putea vorbi cu nimeni, nici măcar cu gardienii închisorii. Ca să nu-şi piardă minţile, el a început să repete în minte toate versetele biblice pe care le ştia. Şi-a amintit peste o mie de versete, pe care le-a scris pe nişte bucăţele de hârtie cu o mină de creion. Mina de scris o ascundea într-o crăpătură din podea. De asemenea, el şi-a adus aminte titlurile a peste 100 de articole apărute în numerele Turnului de veghere pe care le studiase înainte. A calculat în ce dată avea să cadă Comemorarea în următorii douăzeci de ani. Toate acestea l-au ajutat să reziste atât din punct de vedere psihic, cât şi din punct de vedere spiritual. Credinţa în Iehova i-a rămas neclintită.

Gardienii din închisoare le „fac servicii“ fraţilor

În ciuda opoziţiei din partea serviciilor de securitate, publicaţiile noastre au trecut orice barieră, ajungând până la fraţii închişi. Gardienii şi-au dat seama de aceasta şi, periodic, verificau cu de-amănuntul fiecare celulă, uitându-se efectiv în orice crăpătură. Deţinuţii erau mutaţi în mod regulat dintr-o celulă în alta, erau percheziţionaţi cu atenţie şi, dacă se găseau asupra lor publicaţii, gardienii li le confiscau. Cum puteau fraţii să ascundă literatura în aşa fel încât să nu fie găsită?

De obicei, fraţii ascundeau publicaţiile în perne, în saltele, în pantofi şi sub haine. În unele lagăre, ei copiau cu mâna, scriind foarte mărunt, unele numere ale revistei Turnul de veghere. Când deţinuţii erau mutaţi dintr-o celulă în alta, fraţii înveleau în nailon revista în miniatură şi o ascundeau sub limbă. Aşa reuşeau să ocrotească puţina literatură pe care o aveau şi să continue să se hrănească spiritualiceşte.

Vasil Bunga a făcut ani grei de închisoare pentru adevăr. Împreună cu Petro Tokar, colegul lui de celulă, el a făcut unei lăzi cu scule de tâmplărie un fund dublu; aici ascundeau unele publicaţii introduse pe furiş în închisoare. Fiind tâmplarii închisorii, aceşti fraţi primeau lada cu scule când trebuiau să meşterească ceva în închisoare. Când luau lada în primire, scoteau revista şi o copiau. La sfârşitul zilei de muncă, ei puneau revista înapoi în lada de scule, pe care directorul închisorii o ţinea în spatele a două uşi şi sub trei lacăte. Se lua această măsură deoarece ferăstraiele, dălţile şi alte unelte de tâmplărie puteau fi folosite de deţinuţi ca arme albe. Prin urmare, gardienilor care făceau percheziţii nici nu le trecea prin minte să caute în lada de scule care era încuiată şi ţinută împreună cu celelalte bunuri ale directorului închisorii.

Fratele Bunga a mai găsit un ascunziş pentru exemplarele în original ale publicaţiilor. Deoarece nu stătea prea bine cu vederea, el avea mai multe perechi de ochelari. Conform regulamentului, nu se permitea ca un deţinut să aibă la el decât o singură pereche de ochelari. Celelalte trebuiau păstrate într-un anumit loc, iar, dacă aveau nevoie de ele, deţinuţii le puteau cere. Fratele Bunga a confecţionat nişte portochelari speciali în care putea pune câteva publicaţii miniaturale. Când fraţii aveau nevoie de ele pentru a le multiplica, nu trebuia decât ca fratele Bunga să le ceară gardienilor să-i aducă altă pereche de ochelari.

Au fost situaţii în care se pare că doar cu intervenţia îngerilor publicaţiile nu au fost descoperite de gardieni. Fratele Bunga îşi aminteşte că, odată, Ceslav Kazlauskas a adus în închisoare 20 de calupuri de săpun. În jumătate dintre ele au fost îndesate publicaţii de-ale noastre. Străpungând la întâmplare 10 calupuri de săpun, gardianul nu a nimerit nici unul dintre calupurile în care erau dosite publicaţii.

Eforturi susţinute în vederea realizării unităţii

Începând din anul 1963, membrii comitetului care se ocupa cu supravegherea lucrării din ţară au reuşit să trimită rapoartele pentru serviciul de activitate, în mod regulat, la Brooklyn. S-au făcut, de asemenea, demersuri ca fraţii să primească publicaţii pe microfilm. În acele zile, în întregul URSS existau 14 circumscripţii, dintre care 4 erau în Ucraina. Pe măsură ce poporul lui Dumnezeu se mărea, în Ucraina s-au format 7 districte. Din motive de siguranţă, fiecărui district i s-a dat nume de fată. Districtul din estul Ucrainei a fost numit Alla, cel din Volânia, Ustina, iar cel din Galiţia, Liuba; districtele din Transcarpatia au fost numite Katia, Hristina şi Maşa.

Între timp, KGB-ul (Comitetul Securităţii Statului) a tot încercat să distrugă unitatea Martorilor. Iată ce i-a raportat superiorului său şeful unei secţii a KGB-ului: „În scopul intensificării acţiunii de divizare din sânul sectei, încercăm în acest moment să stopăm activitatea ostilă a conducătorilor iehovişti, să-i discredităm în ochii coreligionarilor lor şi să generăm un climat de neîncredere între ei. Măsurile întreprinse de organele KGB-ului au dus la divizarea sectei în două grupuri potrivnice. Un grup este cel al iehoviştilor, în frunte cu Ziatek, care îşi ispăşeşte în prezent pedeapsa cu închisoarea, iar celălalt este format din susţinătorii aşa-zisei opoziţii. Acest concurs de împrejurări a favorizat o dezbinare pe plan ideologic între membrii de rând ai sectei şi va duce, în viitor, la dizolvarea unităţilor organizatorice“. În continuare, în scrisoare se vorbea despre unele dificultăţi pe care le întâmpina KGB-ul, după care se menţiona: „Conducătorii iehovişti care ripostează cu vehemenţă, iau măsuri să ne împiedice acţiunile şi încearcă pe orice cale să-şi consolideze unităţile organizatorice“. Într-adevăr, fraţii au perseverat în eforturile lor în vederea unificării, iar Iehova le-a binecuvântat străduinţa.

KGB-ul le-a arătat fraţilor din grupul separat o scrisoare plină de minciuni, despre care pretindea că era trimisă de fratele Knorr. Scrisoarea încuraja formarea unui grup independent de organizaţia Martorilor lui Iehova. Era invocat exemplul separării dintre Avraam şi Lot ca dovadă că era permisă o desprindere de canalul organizaţiei. Copii ale scrisorii au fost distribuite în întregul URSS.

Fraţii fideli au trimis o copie la Brooklyn, iar în 1971 au primit răspunsul: Scrisoarea era un fals! Iată ce le scria fratele Knorr celor care erau încă separaţi de restul poporului lui Dumnezeu: „Singura linie de comunicare folosită de Societate este reprezentată de supraveghetorii numiţi din ţara voastră. În afară de ei, nici o altă persoană din ţară nu este autorizată să preia conducerea printre voi. . . . Adevăraţii slujitori ai lui Iehova formează un grup unit. De aceea sper şi mă rog ca toţi să vă întoarceţi la congregaţia creştină şi să rămâneţi sub îndrumarea supraveghetorilor numiţi. Astfel vom putea participa în mod unit la depunerea mărturiei“.

Această scrisoare a avut un rol important în unificarea fraţilor. Cu toate acestea, unii au încercat în continuare să ia legătura personal cu sediul mondial, deoarece tot nu aveau încredere în canalul de comunicare existent. Fraţii din grupul separat s-au hotărât să facă un test. Ei au trimis la Betelul din Brooklyn o bancnotă de 10 ruble şi le-au cerut fraţilor de acolo să o rupă în două şi să trimită cele două bucăţi înapoi în Ucraina: o jumătate la fraţii din grupul separat şi cealaltă la cei care formau canalul folosit de fraţii de la sediul mondial.

Fraţii au procedat întocmai. O jumătate de bancnotă a fost trimisă prin poştă, iar cealaltă, printr-un curier, la membrii comitetului care se ocupa cu supravegherea lucrării din ţară. Aceştia, la rândul lor, le-au dat-o fraţilor cu răspundere din Transcarpatia care au avut o întrevedere cu cei ce făceau parte din grupul separat. În ciuda acestor măsuri, câţiva dintre fraţii din grupul separat care erau ferm convinşi că membrii comitetului pe ţară colaborau cu serviciile de securitate au rămas la fel de suspicioşi.

Cu toate acestea, majoritatea fraţilor din grupul separat s-au întors în mijlocul organizaţiei. Eforturile lui Satan şi ale KGB-ului de a dezintegra organizaţia Martorilor lui Iehova din URSS, creând sciziuni în sânul ei, au fost zadarnice. Poporul lui Iehova a crescut şi s-a întărit, făcând tot posibilul să rămână unit şi să semene seminţele adevărului în teritorii noi.

Iată ce ne spune Vasil Kalin: „În ciuda tuturor încercărilor lor asidue de a ne înăbuşi dorinţa de a duce un mod de viaţă creştin, noi am continuat să le predicăm altor persoane împreună cu care fuseserăm deportaţi. Multe astfel de persoane, condamnate din diverse cauze şi pentru felurite delicte, s-au dovedit interesate de mesajul nostru. Foarte mulţi dintre cei cărora le-am predicat au devenit Martori ai lui Iehova. Iar asta deşi ştiau că eram persecutaţi atât de securitate, cât şi de autorităţile locale“.

Modul de viaţă creştin este interzis

Să vedem acum, în linii mari, cum se desfăşura activitatea creştină în primele decenii de la impunerea interdicţiei. În Ucraina, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în 1939. Cu toate acestea, chiar dacă fraţii trebuiau să fie foarte precauţi când le depuneau mărturie altora, lucrarea de predicare a progresat, iar congregaţia a mers înainte. Persoanelor interesate nu li se spunea din capul locului că cei cu care stăteau de vorbă erau Martori ai lui Iehova. Deseori, la studiile biblice la domiciliu era folosită doar Biblia. Mulţi au învăţat adevărul în acest mod.

Cam la fel se proceda şi cu întrunirile congregaţiei. În multe locuri, fraţii se întruneau de mai multe ori pe săptămână seara târziu sau după miezul nopţii. Ca să nu fie prinşi, acopereau geamurile cu un material gros şi studiau la lumina lămpii. De regulă, fiecare congregaţie primea un singur exemplar al Turnului de veghere, copiat de mână. Mai târziu, fraţii au început să primească revistele produse la o maşină de multiplicat. De obicei, fraţii se întruneau de două ori pe săptămână în locuinţe particulare pentru a ţine studiul Turnului de veghere. KGB-ul era neobosit în căutarea locurilor de întrunire ale Martorilor lui Iehova, ca să-i poată pedepsi pe fraţii cu răspundere.

Cu ocazia nunţilor şi a înmormântărilor, fraţii se întruneau şi se încurajau ascultând cuvântări biblice bine pregătite. La nunţi, mulţi tineri obişnuiau să recite poezii pe teme biblice sau să prezinte în costume de epocă drame biblice. În acest mod, s-a depus o mărturie excelentă persoanelor din auditoriu care nu erau Martore.

În anii ’40 şi ’50 ai secolului trecut, mulţi fraţi au fost arestaţi şi închişi pentru simplul fapt că asistaseră la astfel de întruniri. Totuşi, în anii ’60, situaţia s-a schimbat. Când descopereau un loc de întrunire, serviciile de securitate întocmeau, de obicei o listă, cu toţi cei prezenţi şi îl amendau pe proprietar cu jumătate din leafa pe o lună. Uneori, această procedură era dusă până la extrem. De exemplu, odată, Mikola Kostiuk a mers împreună cu soţia sa în vizită la fiul lor. Imediat şi-au făcut apariţia şi poliţiştii, care au alcătuit o listă cu „toţi cei prezenţi“. Mai târziu, fiului fratelui Kostiuk i s-a cerut să plătească amendă pentru organizarea „unei întruniri ilegale a iehoviştilor“. Ca urmare a acestui incident, familia Kostiuk a depus o plângere, întrucât nu era nici pe departe vorba de o întrunire. Autorităţile au renunţat la amendă.

Cum se ţinea Comemorarea

Deşi nu le era uşor să facă faţă acestor probleme, fraţii nu s-au lăsat pradă descurajării şi au continuat să se întrunească în mod regulat. Cea mai mare problemă o constituia faptul de a se întruni în vederea Comemorării. Când se apropia data respectivă, pe care o cunoşteau întotdeauna cu aproximaţie, cei de la KGB îşi sporeau vigilenţa. Ei credeau că, dacă nu-i scăpau din ochi pe Martori, reuşeau să descopere locurile unde avea să fie ţinută Comemorarea. În felul acesta serviciile de securitate ar fi avut ocazia de a „face cunoştinţă“ cu persoanele care deveniseră Martore de curând.

Fraţii cunoşteau aceste stratageme şi erau extrem de prudenţi în ziua când se celebra Comemorarea. Ei se întruneau în locuri greu de depistat. Persoanelor interesate nu li se spunea dinainte ziua şi locul unde urma să se ţină Comemorarea. De obicei, în ziua respectivă, Martorii mergeau acasă la persoanele interesate şi le aduceau direct la locul de întrunire.

Odată, fraţii din Transcarpatia au ţinut Comemorarea în subsolul casei unei surori, care era inundat. Nimeni nu se aştepta să se ţină o întrunire într-un loc în care apa ajungea până la genunchi. Fraţii au construit deasupra apei o platformă şi au amenajat subsolul casei pentru a corespunde evenimentului care urma să aibă loc aici. Deşi au trebuit să stea ghemuiţi pe acea platformă, sub un tavan foarte jos, ei au celebrat cu bucurie Comemorarea, fără ca cineva să le tulbure liniştea.

Altă dată, prin anii ’80, membrii unei familii creştine au plecat de acasă încă din primele ore ale dimineţii pentru a asista la Comemorare. Spre seară s-au întrunit cu alţi fraţi într-o pădure ca să celebreze evenimentul. Din cauză că ploua, fraţii şi surorile s-au strâns în cerc sub umbrele. Ca să aibă lumină, au aprins lumânări pe care le ţineau în mână. După rugăciunea de încheiere, au plecat cu toţii. La întoarcerea acasă, această familie a găsit porţile deschise. Au înţeles imediat că poliţiştii sau securiştii îi căutaseră. Cu toate că erau obosiţi şi uzi, toţi membrii familiei erau fericiţi că plecaseră de dimineaţă de acasă şi asistaseră la Comemorare fără să fie nevoiţi să dea ochii cu autorităţile.

În Kiev, fraţii se confruntau cu mari greutăţi în găsirea unui loc sigur pentru a ţine Comemorarea. Într-un an, ei s-au hotărât să celebreze Comemorarea „pe roţi“. Întrucât un frate lucra ca şofer la o companie de transport, fraţii au reuşit să închirieze un autobuz. Au urcat numai Martori ai lui Iehova şi au mers afară din oraş, într-o poiană. În autobuz, fraţii au pus o măsuţă pe care au fost aşezate emblemele. Şi-au adus cu ei şi gustări. Pe neaşteptate, şi-au făcut apariţia poliţiştii. Însă nu au avut nici un motiv să-i deranjeze pe fraţi, care se părea că luau cina în autobuz după o zi de muncă.

În alte zone ale Ucrainei, în ziua Comemorării se făceau percheziţii la casele fraţilor. Imediat după apusul soarelui, maşini cu câte trei sau patru poliţişti au oprit în faţa caselor Martorilor. Poliţiştii verificau dacă fraţii erau acasă sau dacă se pregăteau pentru vreo sărbătoare religioasă. Martorii erau întotdeauna pregătiţi pentru astfel de razii. Peste hainele de ocazie trăgeau haine vechi de lucru şi se îndeletniceau cu treburile casei. Astfel, le dădeau impresia că rămâneau acasă şi că nu aveau nicidecum intenţia să participe la vreo sărbătoare religioasă. Imediat după ce plecau poliţiştii, îşi dădeau jos hainele uzate şi erau gata să meargă la Comemorare. Autorităţile locale se împăcau la gândul că şi-au făcut datoria, iar fraţii celebrau Comemorarea în tihnă.

Publicaţiile sunt ascunse

Dacă vă amintiţi, spre sfârşitul anilor ’40, Martorii lui Iehova erau condamnaţi la câte 25 de ani închisoare pentru simplul fapt că aveau publicaţii acasă. După moartea lui Stalin, survenită în 1953, pedepsele cu închisoarea pentru cei care erau descoperiţi că deţineau publicaţii au fost reduse la 10 ani. Mai târziu, cei asupra cărora se găsea literatură a Martorilor erau amendaţi, iar publicaţiile erau confiscate şi distruse. Prin urmare, în timpul interdicţiei, fraţii s-au tot gândit unde ar putea să ascundă publicaţiile ca să fie în siguranţă.

Unii duceau literatura la vecini sau la rude care nu erau Martore; alţii le puneau în vase metalice sau în pungi pe care le îngropau în grădină. Vasil Guzo, un bătrân de congregaţie din Transcarpatia, ne povesteşte cum, prin anii ’60, a transformat o pădure din munţii Carpaţi într-o „bibliotecă teocratică“. El a aşezat publicaţiile în bidoane de lapte pe care le-a dus în pădure şi le-a îngropat, astfel încât capacele de la bidoane să fie la acelaşi nivel cu pământul.

Iată ce ne povesteşte un frate care a fost închis timp de 16 ani din cauza activităţii creştine pe care o desfăşura: „Ascundeam publicaţii pe oriunde puteam — în adăposturi, în pământ, în pereţi, în cutii cu fund dublu şi în cuşti care aveau podeaua falsă. De asemenea, ascundeam literatură în mături şi în făcăleţe goale pe dinăuntru (de obicei, aici ascundeam rapoartele de serviciu). Alte ascunzişuri erau fântânile, toaletele, acoperişurile şi stivele de lemne pentru foc“.

Tipografii clandestine

Deşi atât spionii comunişti, cât şi autorităţile urmăreau orice mişcare a fraţilor, hrana spirituală a continuat să le fie furnizată celor înfometaţi de dreptate. Duşmanii adevărului au fost puşi în situaţia de a recunoaşte că eforturile lor de a împiedica răspândirea publicaţiilor noastre în URSS erau zadarnice. Spre sfârşitul anului 1959, ziarul feroviarilor sovietici, intitulat Gudok, chiar a afirmat că Martorii lui Iehova aduceau publicaţii biblice în URSS cu balonul!

Bineînţeles că publicaţiile noastre nu au ajuns în Ucraina cu balonul! Ele erau tipărite aici, în locuinţe particulare. Fraţii au învăţat din experienţă că cele mai sigure şi mai practice locuri pentru tipărirea publicaţiilor erau nişte adăposturi bine camuflate, construite în pivniţe sau în unele ţinuturi deluroase.

În anii ’60 ai secolului trecut, un astfel de adăpost a fost construit în partea de est a Ucrainei. Acesta era prevăzut cu instalaţie de curent electric şi cu un sistem de ventilaţie. Intrarea în adăpost a fost atât de bine mascată, încât poliţiştii şi-au pierdut o zi întreagă căutând-o. Deşi au stat chiar deasupra adăpostului şi au scormonit pământul cu drugi de metal, nu au găsit absolut nimic.

Odată, o casă unde se tipăreau în ascuns publicaţii a fost ţinută sub strictă observaţie de serviciile de securitate. Securiştii bănuiau ce se petrecea aici şi doreau să-i prindă pe cei implicaţi. Aşadar, cum puteau fraţii să ducă hârtia în casă şi apoi să scoată afară publicaţiile? Într-un sfârşit, au găsit soluţia. Un frate a învelit mai multe teancuri de hârtii într-o păturică de copii şi le-a dus în braţe ca şi cum ar fi avut un bebeluş. Ajuns în casă, a lăsat hârtia, a învelit cu păturica revistele proaspăt tipărite şi a scos astfel „copilaşul“ din casă. Cei de la KGB l-au văzut pe frate intrând şi ieşind din casă, dar nu li s-a părut nimic suspect.

Fraţii din zona oraşului Doneţk, din Crimeea, din Moscova şi din Leningrad (în prezent, Sankt Petersburg) au primit publicaţii tipărite în acest adăpost. Câţiva fraţi au construit un adăpost asemănător în oraşul Novovolinsk, din regiunea Volânia. Au fost atât de hotărâţi să păstreze secretă amplasarea acestui adăpost, încât numai după nouă ani de la recunoaşterea oficială a lucrării în Ucraina le-au dat voie altor fraţi să viziteze adăpostul!

Mai era folosită o tipografie asemănătoare undeva în inima Carpaţilor. Fraţii au instalat aici o conductă prin care adăpostul era alimentat cu apă de la un pârâiaş. Apa punea în mişcare un mic generator care furniza energie electrică pentru iluminat. Presa însă era acţionată manual. În acest adăpost a fost tipărită o mare cantitate de literatură. Când a observat că apăreau din ce în ce mai multe publicaţii în zonă, KGB-ul a început să caute tipografia. Poliţiştii au făcut multe săpături pentru a găsi adăpostul. Au mers până acolo că s-au deghizat în geologi şi au hoinărit prin munţi.

Când fraţii şi-au dat seama că autorităţile ajunseseră cu căutările în apropierea adăpostului, Ivan Dziabko s-a oferit să supravegheze tipografia. El nu era căsătorit şi astfel nu exista pericolul ca, în cazul în care era arestat, să lase în urma sa copii fără tată. Spre sfârşitul verii anului 1963, adăpostul a fost descoperit, iar fratele Dziabko a fost executat pe loc. Autorităţile locale au fost foarte mulţumite de descoperirea făcută şi chiar au organizat tururi gratuite la „locul unde Martorii lui Iehova comunicau cu America printr-un radiotransmiţător“. Deşi această afirmaţie nu era adevărată, trista întâmplare a constituit o mărturie pentru toţi locuitorii din zonă. Multe persoane au manifestat un şi mai mare interes pentru mesajul nostru. În prezent, în această regiune din Munţii Carpaţi sunt peste 20 de congregaţii.

Valoarea educării copiilor

Confiscarea literaturii, amenzile, întemniţările, torturile şi execuţiile nu au fost singurele probleme cu care s-au confruntat Martorii. Unii dintre ei au avut de suportat durerea sfâşietoare de a fi despărţiţi de copiii lor. Lidia Perepolkina, care locuia în partea de est a Ucrainei, avea patru copii. În 1964, soţul ei, care lucra în cadrul Ministerului de Interne, a intentat divorţ deoarece Lidia era Martoră. Instanţa judecătorească i-a refuzat surorii Perepolkina păstrarea copiilor săi. Cei doi gemeni (o fetiţă şi un băiat), de şapte ani, i-au fost încredinţaţi spre creştere soţului ei, care a luat copilaşii şi s-a mutat în vestul Ucrainei, la o depărtare de 1 000 de kilometri. Instanţa a dispus ca ceilalţi doi copii să fie trimişi la orfelinat. Când i s-a dat dreptul la cuvânt, Lidia s-a adresat instanţei cu următoarele cuvinte: „Sunt convinsă că Iehova are puterea de a-mi aduce copiii înapoi“.

După terminarea procesului, Lidia a simţit grija lui Iehova şi îndrumarea sa. Din motive necunoscute, autorităţile nu i-au trimis pe cei doi copii la orfelinat, ci le-au dat voie să stea cu mama lor. Şapte ani la rând, în timpul concediului, Lidia a mers să-i viziteze pe ceilalţi doi copii ai săi, gemenii. Deşi fostul ei soţ nu-i dădea voie să-i vadă, ea nu s-a dat bătută. Odată ajunsă în oraşul unde locuiau copiii ei, Lidia dormea peste noapte în gară, iar apoi se întâlnea cu copiii în drumul lor spre şcoală. Ea s-a folosit de aceste ocazii preţioase pentru a le vorbi despre Iehova.

De-a lungul anilor, Lidia ‘a semănat cu lacrimi’ şi cu fidelitate adevărul în inima copiilor ei. Mai târziu, a reuşit ‘să secere cu bucurie’ (Ps. 126:5). Când au ajuns la vârsta de 14 ani, cei doi gemeni au ales să stea cu mama lor. Lidia a depus eforturi susţinute pentru a le preda adevărul copiilor. Doi dintre ei au ales altă cale în viaţă, însă cei doi gemeni îi slujesc cu fidelitate lui Iehova alături de mama lor.

O schimbare în bine

În luna iunie a anului 1965, Curtea Supremă a Ucrainei a concluzionat că publicaţiile Martorilor lui Iehova aveau caracter religios şi nicidecum antisovietic. Deşi această hotărâre a fost pronunţată într-un singur caz, s-a creat astfel un precedent juridic în toată Ucraina. Autorităţile nu au mai arestat persoane pentru simplul fapt că citeau literatură biblică. Totuşi, ele au continuat să-i închidă pe Martori din cauză că predicau.

Spre sfârşitul anului 1965 a avut loc o altă schimbare importantă. Guvernul URSS-ului a emis un decret prin care toţi Martorii care fuseseră deportaţi în Siberia în 1951 erau eliberaţi. Ei puteau acum călători liber în întreaga Uniune Sovietică, însă nu aveau dreptul să ceară să li se înapoieze casele, cirezile şi alte bunuri confiscate. Din cauza unor complicaţii legate de procedurile de înregistrare, doar câţiva s-au putut întoarce pe meleagurile lor.

Mulţi dintre fraţii care fuseseră deportaţi în Siberia în 1951 s-au stabilit în diferite părţi ale URSS-ului, cum ar fi Kazahstan, Kirghizstan, Georgia şi Ciscaucasia. Alţii s-au stabilit în estul şi sudul Ucrainei, unde au semănat seminţele adevărului.

Fermi în ciuda presiunilor

Deşi s-au luat măsurile menţionate mai sus în favoarea fraţilor, KGB-ul nu şi-a schimbat atitudinea faţă de Martorii lui Iehova. În încercarea de a-i intimida printr-o atitudine abuzivă şi de a-i determina astfel să-şi renege credinţa, KGB-ul a apelat la multe tactici. Una dintre tacticile lor era aceea de a-l lua pe un frate de la serviciu şi a-l reţine câteva zile la sediul KGB-ului sau într-un hotel. Aici, o echipă alcătuită din trei sau patru membri ai KGB-ului făcea uz de metode precum admonestarea, anchetarea, ameninţarea şi chiar linguşirea. Când o echipă pleca, alta îi lua locul, iar fratele era ţinut tot timpul treaz. După un timp, fratele era eliberat, însă nu trecea decât o zi sau două şi era din nou reţinut, fiind supus aceluiaşi chin. Nici surorile nu au fost scutite, deşi aveau parte mai rar de acest tratament.

Fraţii erau chemaţi în repetate rânduri la sediul KGB-ului. Exercitând presiuni asupra fraţilor ca să-şi renege credinţa, serviciile de securitate sperau să-i câştige de partea lor pe unii membri ai organizaţiei noastre. Mai mult decât atât, când fraţii au refuzat să renunţe la credinţă, securiştii i-au supus la presiuni de ordin psihic şi moral. Să luăm cazul lui Mihailo Tilniak, care a slujit mulţi ani ca supraveghetor de circumscripţie în Transcarpatia. Iată ce ne relatează el: „Odată, securiştii — îmbrăcaţi în uniformă militară — au fost foarte prietenoşi şi drăguţi cu mine. M-au invitat să luăm masa împreună la un restaurant din apropiere. Am pus pe masă 50 de ruble (aproape jumătate din leafa pe o lună) şi zâmbitor le-am spus să meargă să mănânce fără mine“. Fratele Tilniak era ferm convins că ei voiau să-i facă o poză în timp ce ar fi mâncat şi ar fi băut împreună cu acei bărbaţi îmbrăcaţi în uniformă militară. Astfel de fotografii puteau fi folosite ulterior ca „dovadă“ că el făcuse compromis. În acest mod s-ar fi putut semăna seminţele neîncrederii printre fraţi.

Unii fraţi au fost supuşi zeci de ani presiunilor de a-şi renega credinţa. Exemplul fratelui Bela Meisar, din Transcarpatia, este elocvent în acest sens. A fost arestat prima dată în 1956; pe atunci era tânăr şi fără experienţă. Fără să-şi dea seama ce face, el a semnat anumite declaraţii referitoare la activitatea noastră, pe baza cărora unii fraţi au fost chemaţi la sediul serviciilor de securitate. Mai târziu, fratele Meisar şi-a dat seama ce greşeală făcuse şi l-a implorat pe Iehova ca nici unul dintre fraţii respectivi să nu fie închis. Lucrurile au decurs în aşa fel încât fraţii nu au fost arestaţi. În schimb, fratele Meisar a fost condamnat la 8 ani închisoare.

După ce s-a întors acasă, a fost 2 ani sub obligaţia de a nu părăsi localitatea. În fiecare zi de luni, el trebuia să se prezinte la secţia de poliţie pentru a dovedi că era în localitate. În 1968, din cauză că a refuzat să satisfacă stagiul militar, a fost condamnat la un an închisoare. Când a fost eliberat, s-a întors acasă, unde a continuat să-i slujească lui Iehova cu zel. În 1975, când avea 47 de ani, el a fost închis din nou.

După ce a executat pedeapsa de 5 ani închisoare, fratele Meisar a fost deportat în regiunea Iakuţk, din Rusia, unde urma să stea cinci ani. Întrucât în acea regiune nu existau drumuri, el a fost dus cu avionul. În timpul călătoriei, tinerii soldaţi care aveau misiunea de a-l escorta l-au întrebat: „Bătrâne, ce-ai făcut de eşti considerat un criminal atât de periculos?“ Fratele Meisar le-a vorbit despre modul său de viaţă şi le-a depus o excelentă mărturie despre scopul lui Dumnezeu cu privire la pământ.

La început, autorităţilor locale le-a fost frică de acest „criminal deosebit de periculos“, cum era fratele nostru prezentat în acte. Mai târziu, observând conduita excelentă pe care o avea fratele Meisar, autorităţile locale i-au spus unui securist: „Dacă mai aveţi şi alţi criminali de felul lui, trimiteţi-i, vă rugăm, la noi“.

În 1985, când avea 57 de ani, fratele Meisar s-a întors acasă. În timpul celor 21 de ani cât a fost el închis, soţia lui, Reghina, a stat acasă, în Transcarpatia. În ciuda distanţei şi a marilor cheltuieli de drum, ea l-a vizitat deseori pe soţul ei la închisoare, parcurgând în total peste 140 000 de kilometri.

Chiar şi după ce fratele Meisar a fost eliberat, poliţiştii şi securiştii au mers la locuinţa acestuia, din satul Rakoşino. Aceste vizite au dat naştere unor situaţii amuzante. La începutul anilor ’90, fratele Theodore Jaracz, membru al Corpului de Guvernare, împreună cu fraţii din comitetul care se ocupa de supravegherea lucrării din ţară au vizitat oraşul Ujgorod, din Transcarpatia. La întoarcere, când se îndreptau spre Lvov, ei s-au hotărât să-i facă o scurtă vizită fratelui Meisar. O soră care locuia în apropiere a văzut trei maşini îndreptându-se spre modesta casă a fratelui Meisar, iar apoi nouă bărbaţi coborând din ele. Înspăimântată, ea a alergat la un alt frate şi i-a spus abia trăgându-şi sufletul că cei de la KGB veniseră să-l aresteze din nou pe fratele Meisar! Cât de fericită a fost când a aflat că se înşelase!

Schimbări de natură organizatorică

În 1971, Mihailo Dasevici a fost însărcinat să supravegheze lucrarea de predicare din ţară. În acea perioadă, din comitetul pe ţară făceau parte trei fraţi din vestul Ucrainei, doi din Rusia şi unul din Kazahstan. Toţi slujeau şi în calitate de supraveghetori itineranţi. În plus, fiecare avea un loc de muncă pentru a-şi putea întreţine familia. Teritoriile deservite de fraţii din vestul Ucrainei erau situate la mare depărtare de locuinţele lor. Stepan Kojemba călătorea până în Transcarpatia, iar Alexei Davidiuk vizita celelalte părţi din vestul Ucrainei, precum şi Estonia, Letonia şi Lituania. Fratele Dasevici mergea până în partea de est a Ucrainei, vestul şi centrul Rusiei, Ciscaucazia şi Moldova. Fraţii din comitetul care supraveghea lucrarea din ţară vizitau cu regularitate aceste teritorii, ocazie cu care ţineau întruniri cu supraveghetorii de circumscripţie şi de district, îi încurajau pe Martorii locali şi adunau rapoartele de serviciu.

În plus, aceşti fraţi ţineau legătura cu unii curieri care veneau în ţară ca turişti şi care aduceau cu ei publicaţii şi corespondenţa. De la sfârşitul anilor ’60 până în 1991, când s-a acordat libertatea credinţelor religioase, împotrivitorii noştri nu au reuşit niciodată să împiedice primirea şi trimiterea corespondenţei.

În 1972, s-au primit directive din partea Corpului de Guvernare cu privire la recomandările scrise pentru numirea bătrânilor de congregaţie. Unii fraţi au avut ezitări referitor la această procedură, temându-se că registrele cu aceste recomandări ar fi putut ajunge în mâinile poliţiştilor. Până atunci, în nici o congregaţie nu fuseseră păstrate astfel de registre. În multe cazuri, fraţii nici măcar nu ştiau numele de familie al celorlalţi membri ai congregaţiei. La început, s-au făcut puţine recomandări pentru numirea bătrânilor de congregaţie, deoarece mulţi fraţi nu doreau să-şi aibă numele scris într-un registru. Însă mai târziu, după ce s-a observat că întocmirea unor recomandări scrise nu a avut consecinţe nefaste, mulţi s-au răzgândit şi au fost recomandaţi ca bătrâni de congregaţie, sarcină de care s-au achitat cu conştiinciozitate.

Iehova i-a ocrotit pe fraţi în timpul percheziţiilor

Într-o dimineaţă, poliţiştii au venit să facă percheziţie în casa fraţilor Vasil şi Nadia Bunga. Sora era acasă împreună cu copilaşul lor de patru ani, care dormea. Deodată a auzit bătăi puternice în uşă şi şi-a dat seama că era poliţia. În mare grabă, ea a luat rapoartele de serviciu şi alte documente care vizau activitatea de predicare şi le-a aruncat în sobă, iar apoi a mers să le deschidă poliţiştilor. Aceştia s-au repezit la sobă, au scos cu grijă rapoartele din foc şi le-au pus pe o coală de ziar aşezată pe masă. Pe hârtia arsă se mai putea vedea scrisul. După ce casa a fost percheziţionată, toţi poliţiştii au mers cu sora Bunga în şură să caute şi acolo. Între timp, s-a trezit copilaşul fraţilor, care, văzând hârtiile arse de pe masă, s-a hotărât să facă un pic de curăţenie. A luat toate rapoartele şi le-a aruncat în coşul de gunoi. După aceea s-a dus înapoi în pătuţ. Când s-au întors, poliţiştii au constatat cu stupoare că fragilele lor „probe“ fuseseră complet distruse!

În 1969, casa familiei Bunga a fost din nou percheziţionată. De data aceasta era şi fratele acasă. Poliţiştii au găsit rapoartele de serviciu ale congregaţiei. Ei le-au lăsat însă în mod imprudent pe masă, astfel că fratele Bunga a reuşit să le ia şi să le distrugă. Din această cauză, el a fost condamnat la 15 zile închisoare. După aceea, serviciile de securitate l-au forţat pe fratele Bunga să se mute. O perioadă a locuit şi a predicat în Georgia şi în Daghestan, iar mai târziu s-a întors în Ucraina. El i-a rămas fidel lui Iehova până la moartea sa, survenită în 1999.

„Călătorii misionare“ organizate de serviciile de securitate

În anii ’60 şi ’70, mulţi vestitori activi au fost forţaţi de serviciile de securitate să se mute dintr-un loc în altul. Care a fost motivul? Autorităţile locale nu voiau să trimită la Kiev rapoarte nefavorabile referitoare la activitatea antireligioasă pe care o desfăşurau în districtele administrate de ele. Din datele pe care le aveau, reieşea că numărul Martorilor lui Iehova creştea în fiecare an. Totuşi, în rapoartele pe care le trimiteau la Kiev, autorităţile voiau să arate că numărul Martorilor nu era în creştere. Prin urmare, ele îi forţau pe fraţi să se mute ca să poată scrie în raport că, în zona lor, numărul Martorilor nu creştea.

Strămutarea Martorilor a dus la răspândirea seminţelor adevărului. De obicei, aceşti Martori erau în fruntea lucrării de predicare. În realitate, aceşti fraţi zeloşi au fost „îndemnaţi“ de autorităţi să se mute „acolo unde era nevoia mai mare“, cum obişnuim să spunem noi în prezent. Ei au slujit în aceste zone şi, cu timpul, aici s-au format noi congregaţii.

Să luăm cazul lui Ivan Maliţki, care locuia în apropiere de oraşul Ternopol. Când i s-a ordonat să plece, s-a mutat în Crimeea, în sudul Ucrainei, unde erau puţini fraţi. În 1969, în Crimeea era o singură congregaţie, însă în prezent sunt peste 60! Fratele Maliţki slujeşte şi în prezent ca bătrân de congregaţie în una dintre ele.

Ultimii ani de interdicţie

În 1982, după o schimbare pe scena politică a URSS-ului, asupra Ucrainei s-a abătut un alt val de persecuţii, care i-a afectat pe fraţi timp de doi ani. Se pare că noua conducere din URSS nu a consimţit la acest tratament dur, dimpotrivă, a cerut republicilor să facă unele reforme şi schimbări. Pentru a-şi demonstra zelul şi dorinţa de a aplica astfel de reforme, autorităţile locale din unele părţi ale Ucrainei i-au aruncat în închisoare pe câţiva Martori cu răspundere. Majoritatea fraţilor nu au avut de suferit de pe urma acestui val de persecuţii, însă unii Martori au avut probleme de natură fizică şi afectivă.

În 1983, Ivan Migali, din Transcarpatia, a fost condamnat la 4 ani închisoare. Autorităţile sovietice i-au confiscat toate bunurile acestui bătrân de congregaţie, în vârstă de 58 de ani. Când au percheziţionat casa fratelui Migali, serviciile de securitate au găsit 70 de reviste de-ale noastre. Acest frate umil şi paşnic era bine cunoscut ca predicator al Bibliei de oamenii din zona în care locuia. A fost arestat pe baza acestor două motive: că deţinea publicaţii şi că desfăşura activitatea de predicare.

În perioada 1983–1984, în partea de est a Ucrainei au fost judecate câteva cazuri cu mai mulţi inculpaţi. Mulţi Martori au fost închişi pentru 4–5 ani. Cei mai mulţi dintre ei au fost trimişi în detenţie în Ucraina, nu în friguroasa Siberie sau în Kazahstan. Unii au fost persecutaţi şi în închisoare când li s-au adus acuzaţii false că au încălcat regulamentul închisorii. Cei care îi incriminau urmăreau să le mărească pedeapsa.

De asemenea, unii directori de închisoare i-au internat pe fraţi în clinici de psihiatrie sovietice, în încercarea de a-i face pe Martori să se îmbolnăvească psihic şi să nu i se mai închine lui Dumnezeu. Însă spiritul lui Iehova i-a sprijinit pe fraţi, care i-au rămas fideli lui Dumnezeu şi organizaţiei sale.

Teocraţia iese victorioasă

În a doua jumătate a anilor ’80, opoziţia faţă de închinarea adevărată a slăbit în intensitate. Numărul vestitorilor din congregaţiile locale a crescut; în plus, era disponibilă mai multă literatură. Unii Martori care au mers în vizită la rude în străinătate, la întoarcere au adus cu ei reviste şi cărţi. Pentru prima dată, fraţii, în special cei care fuseseră în lagărele de prizonieri sovietice, puteau ţine în mâini o publicaţie biblică în original. Cu toate acestea, unora nu le venea să creadă că apucaseră ziua în care un exemplar original al Turnului de veghere a trecut de cortina de fier.

În cele din urmă, după ani de opoziţie împotriva Martorilor lui Iehova, autorităţile au început să se mai potolească. Fraţii erau invitaţi să se întâlnească cu reprezentanţi civili ai birourilor locale pentru culte. Unele oficialităţi doreau să se întâlnească cu Martori ai lui Iehova de la sediul mondial din Brooklyn. Este lesne de înţeles de ce, la început, fraţii au crezut că li se întinsese o cursă. Însă situaţia poporului lui Iehova urma cu siguranţă să se schimbe. În 1987, autorităţile au început să-i elibereze pe Martorii închişi. Mai târziu, mai mulţi fraţi au făcut demersuri să asiste la un congres de district care avea să se ţină în 1988 în Polonia, o ţară vecină. Din documentele lor reieşea că mergeau în vizită la prieteni şi la rude. Spre surprinderea lor, autorităţile le-au permis să călătorească în străinătate! Fraţii polonezi le-au dat multe publicaţii din stocul lor musafirilor din Ucraina. La întoarcere, când fraţii din Ucraina au fost verificaţi la graniţă, vameşii le-au lăsat cea mai mare parte a literaturii biblice. Astfel, fraţii au putut să introducă în ţară Biblii şi alte publicaţii.

Fraţii polonezi, foarte ospitalieri, şi-au exprimat dorinţa ca şi mai mulţi ucraineni să vină în vizită anul care urma. Aşadar, în 1989, mii de fraţi din Ucraina au plecat, cu multă precauţie, în Polonia ca să asiste la trei congrese internaţionale; la întoarcere, ei au adus în ţară mai multe publicaţii. În acelaşi an, în urma unor tratative cu Biroul pentru Culte, Martorilor lui Iehova li s-a permis să primească publicaţii religioase din străinătate, prin poştă, cu condiţia să fie doar câte două exemplare ale unei publicaţii într-un colet. Fraţii din Germania au început să trimită în mod regulat pachete cu cărţi şi reviste. În loc să copieze în secret revistele prin adăposturi sau acasă, în pivniţe, noaptea târziu, fraţii primeau acum publicaţiile în mod oficial chiar prin poştă. Părea un vis! Mulţi care trăiseră şi vremurile de odinioară împărtăşeau sentimentele israeliţilor care se întorseseră la Ierusalim din exil. Iată ce spuneau ei: „Parcă visam“ (Ps. 126:1). Însă acesta era doar începutul „visului“.

Congresul de la Varşovia

În 1989, fraţii de la Brooklyn le-au recomandat membrilor comitetului care se ocupa cu supravegherea lucrării din ţară să înceapă să trateze cu autorităţile în vederea recunoaşterii oficiale a activităţii noastre publice. Mai mult decât atât, Milton Henschel şi Theodore Jaracz, de la Betelul din Brooklyn, le-au făcut o vizită fraţilor din Ucraina. În anul următor, autorităţile le-au dat la mii de Martori ai lui Iehova permisiunea de a asista la congresul care se ţinea în Polonia. La întocmirea actelor pentru călătorie, fraţii au declarat cu mândrie şi radiind de bucurie că voiau să meargă în Polonia nu ca să-şi viziteze prietenii sau rudele, ci ca să asiste la congresul Martorilor lui Iehova!

Asistarea la congresul ţinut în Varşovia a fost pentru vizitatorii din Ucraina un eveniment deosebit. Au curs multe lacrimi de bucurie. Fraţii erau fericiţi deoarece îi puteau întâlni pe colaboratorii lor creştini şi deoarece aveau, în sfârşit, libertatea de a se întruni şi posibilitatea de a primi propriile exemplare ale publicaţiilor cvadricolore în limba lor. Fraţii polonezi le-au oferit cu iubire ospitalitate, îngrijindu-se de toate necesităţile.

Mulţi colaboratori creştini care fuseseră închişi din cauza credinţei s-au văzut pentru prima dată la acest congres din Varşovia. Peste o sută de fraţi care fuseseră internaţi în lagărul „special“ din Mordovia — unde au fost închişi sute de Martori — s-au întâlnit aici. Se uitau unii la alţii şi plângeau de bucurie. Un Martor din Moldova care stătuse cinci ani în aceeaşi celulă cu Bela Meisar nu l-a recunoscut pe acesta când l-a văzut. Care era cauza? „Te ţin minte în haine de puşcăriaş, dar acum te văd la costum şi cravată!“, a exclamat el.

În sfârşit, libertate religioasă!

Spre sfârşitul anului 1990, instituţiile judiciare au început să-i achite pe unii Martori ai lui Iehova, reintegrându-i în drepturile lor. În acelaşi timp, comitetul care se ocupa de supravegherea lucrării din ţară a desemnat un grup care să-i reprezinte pe Martorii lui Iehova în faţa autorităţilor guvernamentale. Willi Pohl, de la filiala din Germania, a fost numit în fruntea acestui grup.

După îndelungi dezbateri cu autorităţile de stat din Moscova şi Kiev, Martorilor li s-a acordat mult aşteptata libertate. La 28 februarie 1991, organizaţia religioasă a Martorilor lui Iehova a fost înregistrată oficial în Ucraina, prima înregistrare de acest fel de pe teritoriul URSS-ului. O lună mai târziu, la 27 martie 1991, a fost înregistrată şi în Federaţia Rusă. Prin urmare, după mai bine de 50 de ani de interdicţie şi persecuţii, Martorii lui Iehova au obţinut, în sfârşit, libertate religioasă. La scurt timp după aceea, spre sfârşitul anului 1991, Uniunea Sovietică şi-a încetat existenţa, iar Ucraina şi-a proclamat independenţa.

Solul bun dă multe roade

În 1939, pe teritoriul Ucrainei de astăzi erau aproximativ 1 000 de vestitori ai Regatului lui Dumnezeu care semănau seminţele adevărului într-un sol fertil, inima oamenilor. De-a lungul celor 52 de ani de interdicţie, fraţii au trăit ororile celui de-al doilea război mondial, mulţi dintre ei au fost deportaţi în Siberia, au fost bătuţi cu brutalitate, torturaţi, iar unii chiar executaţi. Însă în toată această perioadă, „solul excelent“ a produs de peste 25 de ori mai mult (Mat. 13:23). În 1991, erau 25 448 de vestitori în 258 de congregaţii în Ucraina şi aproximativ 20 000 de vestitori în celelalte republici ale fostului URSS, unde, în general, fraţii din Ucraina au predat adevărul.

Acest sol trebuia „fertilizat“ prin publicaţii biblice. Prin urmare, după recunoaşterea oficială a activităţii noastre, s-au luat măsuri ca să se poată primi literatură de la Selters (Germania). La 17 aprilie 1991, a sosit primul transport de literatură.

Fraţii au înfiinţat un mic depozit la Lvov, de unde au trimis cu camionul, cu trenul sau chiar cu avionul literatură în toată Ucraina, în Rusia, în Kazahstan şi în alte ţări ale fostei Uniuni Sovietice. Aceasta a dus la un progres spiritual şi mai mare. La începutul anului 1991, în Harkov, care are o populaţie de 2 milioane de locuitori, era o singură congregaţie. Spre sfârşitul anului, această congregaţie, care avea 670 de vestitori, s-a despărţit, formându-se 8 congregaţii. În prezent, în acest oraş sunt peste 40 de congregaţii!

Deşi URSS-ul şi-a încetat existenţa în 1991, comitetul care se ocupa de supravegherea lucrării din ţară a deservit toate cele 15 republici ale fostei Uniuni Sovietice până în 1993. În acel an, la o întrunire cu câţiva membri ai Corpului de Guvernare s-a luat decizia de a se forma două comitete: unul pentru Ucraina şi unul pentru Rusia şi celelalte 13 republici ale fostei Uniuni Sovietice. Pe lângă Mihailo Dasevici, Alexei Davidiuk, Stepan Kojemba şi Ananii Grogul au mai fost numiţi ca membri ai comitetului din Ucraina trei fraţi: Stepan Glinski, Stepan Mikevici şi Roman Iurkevici.

Apoi, s-a pus problema formării unei echipe de traducători, întrucât nevoia de literatură în limba ucraineană era din ce în ce mai mare. Am văzut anterior că Emil Zariţki şi Moris Saranciuk împreună cu soţiile lor, toţi din Canada, au luat parte la această lucrare. Această echipă mică, alcătuită din persoane devotate, a tradus multe publicaţii. Totuşi, în 1991, o echipă ucraineană mai mare a început să activeze în Germania. În 1998, membrii acestei echipe s-au mutat în Polonia, unde şi-au continuat activitatea până la mutarea definitivă în Ucraina.

Congresele de district

După o întrunire pe care a avut-o în 1990 cu fraţii din Lvov, fratele Jaracz a mers să vadă stadionul din oraş. Iată părerea lui: „L-am putea folosi anul viitor pentru congresul de district“. Fraţii nu s-au putut stăpâni să nu zâmbească, deoarece acest lucru li se părea puţin probabil, organizaţia noastră nefiind încă recunoscută din punct de vedere juridic; în plus, fraţii de aici nu mai organizaseră niciodată un congres. Cu toate acestea, organizaţia noastră a fost înregistrată chiar în anul următor. În luna august a anului 1991, au asistat la congresul de district ţinut chiar pe acest stadion 17 531 de persoane, dintre care 1 316 s-au botezat. Mai mulţi fraţi polonezi fuseseră invitaţi în Ucraina pentru a lua parte la organizarea congresului.

Un alt congres a fost programat să se ţină în august la Odessa. Însă din cauza tulburărilor politice care au apărut în Rusia la începutul săptămânii în care avea să se ţină congresul, autorităţile locale i-au anunţat pe fraţi că nu-l mai puteau ţine. Fraţii le-au cerut din nou oficialităţilor să le dea aprobarea şi au dus până la capăt pregătirile pentru congres, încrezându-se întru totul în Iehova. În cele din urmă, fraţilor cu răspundere li s-a spus să se prezinte joi în faţa autorităţilor pentru a li se comunica decizia finală. În după-amiaza acelei zile, fraţii au primit aprobarea de a ţine congresul.

Acest congres, la care au asistat 12 115 Martori şi s-au botezat 1 943 de persoane, a fost un eveniment deosebit pentru toţi cei prezenţi. După două zile de la congres, fraţii au mers din nou la oficialităţile din oraş pentru a le mulţumi că le-au permis să ţină acest congres. Ei i-au oferit preşedintelui consiliului orăşenesc cartea Cel mai mare om care a trăit vreodată. Iată ce le-a spus el: „Eu nu am fost la congres, dar ştiu tot ce s-a petrecut acolo. Nu am văzut ceva mai frumos. Vă promit că ori de câte ori veţi avea nevoie de o autorizaţie pentru a ţine întruniri, voi aproba acest lucru“. De atunci încoace, fraţii ţin cu regularitate congrese de district în frumosul oraş Odessa.

Un congres internaţional memorabil

Un alt eveniment important a fost Congresul Internaţional „Învăţătura divină“ ţinut în august 1993 la Kiev. S-a înregistrat o asistenţă de 64 714 persoane — printre care mii de delegaţi din peste 30 de ţări —, mai mult decât la oricare alt congres ţinut în Ucraina. Anumite părţi din program care au fost prezentate în engleză au fost traduse simultan în 16 limbi.

Cât de emoţionant a fost să-i vezi pe fraţii şi surorile, care erau aşezaţi în cinci sectoare ale stadionului, ridicându-se cu toţii pentru a răspunde cu Da! la cele două întrebări puse cu ocazia botezului! În următoarele două ore şi jumătate, în 6 bazine special amenajate au fost botezate 7 402 persoane — un record mondial în istoria modernă a poporului lui Dumnezeu. A fost un eveniment de neuitat pentru Martorii lui Iehova.

Cum au reuşit fraţii din cele numai 11 congregaţii, câte erau în oraş, să organizeze un congres de asemenea proporţii? Ca şi în alţi ani, fraţii din Polonia au venit să dea o mână de ajutor departamentului de cazare. Împreună cu fraţii locali, ei au încheiat contracte cu câte hoteluri şi cămine au putut. Au închiriat chiar şi unele vase fluviale.

Cel mai dificil a fost să se obţină permisiunea de a închiria stadionul. Acesta era folosit nu numai cu ocazia evenimentelor sportive, ci şi ca spaţiu pentru desfacerea mărfurilor la sfârşit de săptămână. Deşi nimeni nu primise vreodată aprobarea de a închide piaţa, cu acea ocazie fraţii au primit-o.

Chiar şi autorităţile din oraş au înfiinţat un comitet special care să-i ajute pe fraţi să organizeze congresul. În acest comitet au fost numiţi chiar şi şefii unor servicii asigurate în oraş, cum ar fi poliţia, transportul în comun şi turismul. S-au luat măsuri speciale pentru a le asigura delegaţilor deplasarea în oraş. Fraţii au plătit în avans pentru transportul în comun, astfel că toţi cei care purtau ecusoane pentru congres nu mai era necesar să plătească atunci când se urcau în vehicul, dar o puteau face la congres. Prin urmare, fraţii se puteau urca imediat în metrou, tramvaie şi autobuze când călătoreau spre şi de la Stadionul Republican (acum Olimpic), cel mai mare stadion din estul Europei. În interesul delegaţilor la congres, s-au mai deschis câteva brutării în zona stadionului, pentru ca fraţii să-şi poată procura repede demâncare pentru a doua zi.

Iată ce a spus comandantul poliţiei, care a fost foarte impresionat de ordinea ce domnea la congres: „Tot ce aţi făcut, precum şi conduita voastră excelentă m-au impresionat chiar mai mult decât lucrarea voastră de predicare. Oamenii pot să uite ceea ce au auzit, dar nu vor uita niciodată ceea ce au văzut“.

Mai multe femei care lucrau la o staţie de metrou din apropiere au venit la biroul de administraţie al congresului pentru a-şi exprima aprecierea faţă de conduita excelentă a delegaţilor. Iată ce au spus ele: „Deşi am contribuit la buna desfăşurare a multor evenimente sportive şi politice, a fost prima dată că am întâlnit vizitatori atât de politicoşi şi de fericiţi, care au manifestat interes personal faţă de noi. Toţi ne salutau, lucru care de obicei nu se întâmplă cu ocazia altor evenimente“.

După congres, congregaţiile din Kiev au mai avut încă mult de lucru. Ele au trebuit să se ocupe de cele peste 2 500 de persoane interesate care şi-au lăsat adresa pentru a fi vizitate şi a afla mai multe lucruri. În Kiev sunt, în prezent, peste 50 de congregaţii în care activează Martori zeloşi!

Mai multor fraţi care călătoreau în grup spre locul de congres li s-au furat toate lucrurile. Însă, fiind hotărâţi să se îmbogăţească din punct de vedere spiritual, fraţii au decis să-şi continue călătoria spre Kiev, ajungând la congres doar cu hainele de pe ei. Un grup de fraţi din fosta Cehoslovacie au adus cu ei mai multe haine pe care intenţionau să le ofere celor aflaţi în nevoie. Când fraţii de la administraţie au aflat despre aceasta, s-au luat imediat măsuri, iar fraţii care fuseseră jefuiţi au primit hainele de care aveau nevoie.

Ajutoarele contribuie la progres

Astfel de fapte altruiste nu au fost cazuri izolate. În 1991, Corpul de Guvernare a invitat mai multe filiale din Europa Occidentală să ofere alimente şi îmbrăcăminte pentru fraţii lor din Europa Răsăriteană. Martorii din acele ţări au apreciat posibilitatea de a ajuta, iar dorinţa lor de a face donaţii a depăşit toate aşteptările. Mulţi au donat alimente şi haine folosite, iar unii chiar au cumpărat articole de îmbrăcăminte pentru a le oferi fraţilor. Cutiile de carton, geamantanele şi genţile în care se găseau toate lucrurile au fost duse la filialele din Europa Occidentală. Au fost trimise la Lvov convoaie întregi de camioane încărcate cu tone de alimente şi îmbrăcăminte din Austria, Danemarca, Elveţia, Germania, Italia, Olanda şi Suedia. Au fost multe cazuri în care fraţii au donat chiar şi camioanele pentru a fi folosite în lucrarea Regatului în Europa Răsăriteană. Autorităţile vamale s-au dovedit foarte cooperante, asigurându-le fraţilor documentele de care aveau nevoie ca toate lucrurile să fie livrate fără probleme.

Fraţii care au transportat acele bunuri au fost foarte impresionaţi de primirea ce li s-a făcut. Iată ce au relatat nişte fraţi care au condus camioanele din Olanda până la Lvov: „Un grup de 140 de fraţi au fost gata să descarce camioanele. Înainte de a începe lucrul, aceşti umili fraţi şi-au arătat încrederea în Iehova, făcând împreună o rugăciune. Când au terminat lucrul, ei s-au adunat din nou pentru a-i adresa lui Iehova o rugăciune de mulţumire. Ne-am bucurat de ospitalitatea fraţilor locali, care ne-au dăruit din abundenţă din puţinul pe care-l aveau. Ei ne-au însoţit până la şoseaua principală, unde au rostit o rugăciune, la marginea drumului, înainte de a-şi lua rămas bun de la noi.

În lunga călătorie spre casă, am avut multe lucruri la care să ne întoarcem cu gândul: ospitalitatea fraţilor din Germania şi Polonia, precum şi a fraţilor din Lvov; credinţa lor tare şi atitudinea lor pioasă; ospitalitatea lor în a ne furniza cazare şi masă, deşi ei înşişi se aflau într-o situaţie precară; unitatea şi apropierea lor şi recunoştinţa lor. Ne-am gândit, de asemenea, la fraţii şi surorile noastre din ţară, care au dăruit cu atâta generozitate“.

Un şofer din Danemarca a spus următoarele: „Am descoperit că am adus cu noi mai mult decât am dus. Iubirea şi spiritul de sacrificiu manifestate de fraţii noştri ucraineni ne-au întărit mult credinţa“.

Fraţii au expediat multe dintre donaţii în Moscova, ţările baltice, Kazahstan, Rusia şi în alte locuri unde era mare nevoie. Unele donaţii au fost trimise în containere în Siberia şi Habarovsk, la o distanţă de peste 7 000 de kilometri spre est. S-au primit scrisori de caldă apreciere de la fraţii care primiseră ajutoarele. Aceste scrisori emoţionante i-au încurajat pe mulţi fraţi şi au avut un efect unificator. Prin urmare, toţi cei care au participat într-un fel sau altul la trimiterea acestor lucruri s-au convins singuri de veridicitatea cuvintelor lui Isus: „Este mai multă fericire în a da decât în a primi“. — Fap. 20:35.

Spre sfârşitul anului 1998, Transcarpatia a fost lovită de un dezastru. Potrivit unor surse oficiale, 6 754 de case au fost inundate, iar 895 au fost complet distruse de torentele noroioase. Printre acestea din urmă s-au numărat şi 37 de case în care locuiau Martori ai lui Iehova. Imediat, filiala din Lvov a trimis în zonă un camion încărcat cu alimente, apă, săpun, paturi şi pături. Mai târziu, fraţii din Canada şi Germania au trimis îmbrăcăminte şi obiecte de uz casnic. Martorii din Polonia, Republica Cehă, Slovacia şi Ungaria au furnizat alimente şi materiale de construcţie pentru refacerea caselor distruse. Mulţi fraţi locali au participat şi ei la lucrările de reconstrucţie. Martorii le-au furnizat alimente, îmbrăcăminte şi lemne de foc nu numai colaboratorilor lor în credinţă, ci şi altor persoane. Ei au ajutat la curăţarea curţilor şi a terenurilor şi la repararea caselor multor persoane care nu erau Martore.

Ajutor de natură spirituală

Totuşi, ajutorul acordat nu a fost doar de natură materială. Întrucât trăiseră mai bine de 50 de ani sub interdicţie, Martorii ucraineni nu erau familiarizaţi cu modul în care trebuia organizată lucrarea în libertate. Prin urmare, în 1992, au fost trimişi fraţi de la filiala din Germania pentru a ajuta la organizarea activităţii în Ucraina. Ei au pus bazele organizării activităţii din Betel. Mai târziu, au fost trimişi şi alţi fraţi din Canada, Germania şi Statele Unite pentru a ajuta la supravegherea activităţii de facere de discipoli.

Era mare nevoie şi de fraţi cu experienţă pe teren. La început, au venit din Polonia mulţi absolvenţi ai Şcolii de Instruire Ministerială pentru a se ocupa de supravegherea congregaţiilor şi, mai târziu, a circumscripţiilor şi a districtelor din toată ţara. Au venit şi câteva cupluri din Canada şi Statele Unite; ele slujesc, în prezent, în lucrarea de circumscripţie. Unii fraţi din Italia, Republica Cehă, Slovenia şi Ungaria activează aici ca supraveghetori de circumscripţie. Aceste măsuri au ajutat multe congregaţii locale să aplice normele biblice în multe forme ale ministerului şi să se adapteze acestor norme.

Mulţi îşi exprimă aprecierea pentru literatura biblică

Campaniile speciale cu literatură au fost evenimente marcante ale celei de-a doua jumătăţi a anilor ’90. După campania de distribuire a tractului Ştiri ale Regatului nr. 35 efectuată în 1997, s-au primit aproape 10 000 de cupoane de la persoane interesate care fie au solicitat broşura Ce pretinde Dumnezeu de la noi?, fie au cerut să se ia legătura cu ele.

Publicaţiile noastre sunt foarte apreciate. Când fraţii au vizitat una dintre maternităţi, li s-a cerut să aducă în fiecare săptămână câte 12 exemplare ale cărţii Secretul unei familii fericite. Cu ce scop? Personalul dorea să îi dea fiecărui cuplu care avea un copil nou-născut câte o carte împreună cu certificatul de naştere.

În ultimii ani, mulţi s-au familiarizat cu revistele noastre şi au început să le aprecieze. Să luăm un exemplu. În timp ce predicau într-un parc, nişte Martori i-au oferit unui domn un exemplar al revistei Treziţi-vă!. Bărbatul le-a mulţumit şi i-a întrebat: „Cât costă?“

„Lucrarea noastră este susţinută prin donaţii“, i-au răspuns fraţii. Bărbatul le-a oferit o bancnotă de o grivnă, care era în acel timp echivalentul a 54 de cenţi americani, s-a aşezat pe o bancă şi a început imediat să citească din revistă. Fraţii au mers apoi să le depună mărturie şi altor persoane din parc. După mai puţin de 15 minute, bărbatul s-a apropiat de fraţi şi a mai donat o bancnotă de o grivnă pentru revista pe o care o primise. Apoi s-a întors, s-a aşezat din nou pe bancă şi şi-a reluat lectura, iar fraţii au continuat să predice. După câtva timp, bărbatul s-a apropiat din nou de fraţi şi le-a mai dat o grivnă. El le-a spus că revista era foarte interesantă şi că voia să o primească în mod regulat.

Instruirea excelentă accelerează creşterea

După ce activitatea noastră a fost recunoscută din punct de vedere juridic, s-au înregistrat multe alte progrese. Totuşi, nu au lipsit unele dificultăţi. La început, unora le-a fost greu să se obişnuiască cu ministerul din casă în casă, deoarece timp de mai bine de un secol nu se depusese mărturie decât informal. Însă cu ajutorul spiritului lui Iehova, fraţii şi surorile s-au adaptat cu succes la ceea ce, pentru ei, era o nouă metodă de a depune mărturie.

De asemenea, s-au putut organiza toate cele cinci întruniri săptămânale în fiecare congregaţie. Aceasta a avut un rol esenţial în unificarea fraţilor şi i-a stimulat să se pregătească pentru o activitate sporită. Fraţii au învăţat repede şi au progresat în multe forme ale ministerului. Martorii din Ucraina au primit o instruire excelentă asistând la cursurile unor noi şcoli. De exemplu, în 1991, toate congregaţiile au început să ţină Şcoala de Minister Teocratic ce are drept scop instruirea Martorilor pentru a efectua lucrarea de predicare. Începând din anul 1992, Şcoala pentru Ministerul Regatului, pentru bătrâni şi slujitori ministeriali, îi ajută mult pe fraţi să fie în fruntea ministerului de teren, a predării în cadrul congregaţiei şi a păstoririi turmei.

În 1996 a fost înfiinţată în Ucraina Şcoala pentru Serviciul de Pionier. În primii 5 ani, peste 7 400 de pionieri regulari au frecventat această şcoală, care durează două săptămâni. Ce foloase le-a adus aceasta? Iată ce a scris o pionieră: „Am fost foarte fericită să fiu asemenea lutului în mâinile lui Iehova şi să fiu modelată prin intermediul acestei şcoli“. Altă pionieră a spus următoarele: „După şcoala pentru pionieri am început «să strălucesc»“. O clasă de pionieri a scris: „Această şcoală s-a dovedit o mare binecuvântare pentru toţi cei care i-au urmat cursurile. Acolo am fost îndemnaţi să cultivăm mult interes faţă de oameni“. Această şcoală a avut o contribuţie însemnată la înregistrarea în 57 de luni la rând a unui număr record de pionieri regulari.

Mulţi se întreabă cum reuşesc pionierii să se întreţină în aceste condiţii economice grele. Un pionier, care activează şi ca slujitor ministerial, este tatăl a trei copii. Iată ce spune el: „Eu şi soţia mea ne analizăm cu mare atenţie necesităţile şi ne ocupăm doar de procurarea strictului necesar. Ducem o viaţă simplă, bizuindu-ne pe Iehova. Încercăm să păstrăm o optică bună şi suntem uneori uimiţi de cât de puţin este nevoie pentru a ne întreţine“.

În 1999, a fost înfiinţată Şcoala de Instruire Ministerială. În primul an, aproape o sută de fraţi au frecventat cursurile acestei şcoli. Din cauza problemelor economice, mulţi fraţi au trebuit să facă sacrificii foarte mari pentru a asista la acest curs de două luni. Totuşi, sprijinul lui Iehova a fost evident.

Un frate care a fost invitat să frecventeze cursurile Şcolii de Instruire Ministerială slujea ca pionier regular într-un teritoriu îndepărtat. El şi partenerul său de pionierat economisiseră suficienţi bani pentru a se aproviziona cu alimentele şi cărbunii de care urmau să aibă nevoie în iarna care se apropia. Când el a primit invitaţia de a frecventa aceste cursuri, a trebuit să decidă împreună cu partenerul său dacă vor cumpăra cărbuni sau un bilet de tren pentru el, ca să meargă la şcoală. Ei s-au sfătuit şi au hotărât ca fratele să meargă şi să asiste la şcoală. La scurt timp după ce au luat această decizie, sora de corp a fratelui i-a trimis din străinătate, unde locuieşte, nişte bani. Îi ajungeau să-şi plătească drumul. La terminarea şcolii, fratele a fost numit pionier special.

Astfel de programe de instruire i-au ajutat pe membrii poporului lui Iehova să fie mai eficienţi în serviciul de teren şi să se achite mai bine de sarcinile din congregaţie. Vestitorii au învăţat cum să predice cu mai multă eficienţă, iar bătrânii şi slujitorii ministeriali, cum pot fi o sursă mai mare de încurajare în congregaţiile în care servesc. Rezultatele nu s-au lăsat aşteptate. ‘Congregaţiile continuă într-adevăr să se întărească în credinţă şi să crească la număr.’ — Fap. 16:5.

Creşterea rapidă aduce cu sine schimbări

În anii care au trecut de la recunoaşterea oficială a lucrării noastre în Ucraina, numărul Martorilor lui Iehova de aici a crescut de peste 4 ori. S-au înregistrat creşteri extraordinare în multe părţi ale ţării. Este mare nevoie şi de bătrâni calificaţi. Deseori, imediat ce într-o congregaţie sunt disponibili doi bătrâni, congregaţia se desparte. Unele congregaţii au până la 500 de vestitori. Această creştere rapidă a impus efectuarea unor schimbări în modul de supraveghere a lucrării.

Până în anii ’60, filiala din Polonia a avut un rol în supravegherea lucrării din Ucraina; după aceea, filiala din Germania şi-a oferit ajutorul, contribuind la lucrarea de supraveghere. În luna septembrie a anului 1998, în Ucraina s-a înfiinţat o filială, care se află sub supravegherea sediului mondial din Brooklyn. În acea perioadă s-a format un comitet al filialei care să se ocupe de chestiunile organizatorice.

Creşterea rapidă a adus cu sine şi necesitatea unor clădiri de filială mai mari. Din 1991, oraşul Lvov a fost un centru de distribuire a literaturii pentru cele 15 republici ale fostului URSS. În anul care a urmat, aici au venit două cupluri de la filiala din Germania. În scurt timp, în Lvov s-a deschis un mic birou. La un an după aceea, s-a cumpărat o casă, unde mai mulţi fraţi au început să lucreze cu timp integral. Pe la începutul anului 1995, numărul voluntarilor care lucrau la biroul din Ucraina a crescut rapid, fiind din nou nevoie ca biroul să se mute; de data aceasta, locul unde s-au mutat fraţii a fost un complex de şase Săli ale Regatului, în care se întruneau 17 congregaţii. În tot acest timp, fraţii se întrebau: „Când vom avea şi noi un Betel şi unde va fi acesta?“

Construirea filialei şi a Sălilor Regatului

În 1992, fraţii începuseră să caute un teren pentru construirea clădirilor filialei. De atunci trecuseră mai mulţi ani de-a lungul cărora fraţii au examinat câteva locuri care păreau potrivite. Ei au continuat să prezinte problema în rugăciune în faţa lui Iehova, având încredere că la momentul potrivit vor găsi un loc corespunzător.

La începutul anului 1998, s-a găsit un teren într-o pitorească pădure de pini, situată la 5 kilometri nord de Lvov, în orăşelul Briuhovici. În apropierea acestui loc din pădure îşi ţinuseră două congregaţii întrunirile pe timpul interdicţiei. Iată ce a mărturisit un frate: „Nu-mi închipuisem niciodată că după zece ani de la ultima noastră întrunire ţinută în pădure voi avea din nou ocazia să asist la o întrunire în aceeaşi pădure, însă în cu totul şi cu totul alte împrejurări: pe terenul unde avea să se construiască noua noastră filială!“

Spre sfârşitul anului 1998, au sosit la faţa locului primii slujitori internaţionali. Fraţii de la Biroul Regional de Proiectare din Selters (Germania) au început să lucreze cu zel la pregătirea proiectului. La începutul lunii ianuarie a anului 1999, după ce s-a primit autorizaţia de la Stat, au fost demarate lucrările de construcţie. Peste 250 de voluntari de 22 de naţionalităţi au lucrat pe acest şantier. Până la 250 de voluntari locali au participat şi ei în timpul sfârşiturilor de săptămână la lucrările de construcţie.

Mulţi au apreciat din inimă privilegiul de a lucra aici. Congregaţii întregi au închiriat autobuze pentru a veni la Briuhovici şi a lucra aici la sfârşit de săptămână. Deseori membrii acestor congregaţii călătoreau toată noaptea pentru a ajunge la timp pe şantier. După o zi de muncă trudnică, ei călătoreau din nou toată noaptea spre casă, obosiţi, dar satisfăcuţi şi fericiţi, dorindu-şi să revină. Un grup de 20 de fraţi din zona oraşului Lugansk, din estul Ucrainei, a călătorit cu trenul 34 de ore pentru a veni şi a lucra 8 ore la construirea Betelului! De dragul celor opt ore de muncă, fiecare frate şi-a luat două zile libere de la serviciu şi a cheltuit mai mult de jumătate din salariul pe o lună pentru a cumpăra biletele de tren. Manifestarea unui astfel de spirit de sacrificiu i-a încurajat pe toţi membrii echipei de construcţie şi pe membrii familiei Betel. Lucrările s-au desfăşurat într-un ritm rapid, astfel că la 19 mai 2001 a fost posibilă dedicarea filialei. La acest eveniment au participat reprezentanţi din 35 de ţări. La întrunirile speciale care s-au ţinut în ziua care a urmat, Theodore Jaracz a ţinut o cuvântare în faţa unei asistenţe de 30 881 de persoane, în Lvov, iar în Kiev, Gerrit Lösch a vorbit unei mulţimi de 41 142 de persoane — în total, 72 023 de participanţi.

Însă ce se poate spune despre construirea Sălilor Regatului? Din 1939, când mai multe săli din Transcarpatia au fost distruse, în Ucraina, oficial, nu au mai existat Săli ale Regatului până în 1993. Atunci a fost construit în numai opt luni în satul Dibrova din Transcarpatia un aspectuos complex de patru Săli ale Regatului. La scurt timp după aceea, alte şase Săli ale Regatului au fost terminate în alte părţi ale Ucrainei.

Ca urmare a impresionantei creşteri a numărului de vestitori, s-a observat o nevoie stringentă de Săli ale Regatului. Totuşi, din cauza complicatelor proceduri de natură juridică, a inflaţiei şi a costului tot mai mare al materialelor de construcţie, în anii ’90 s-au construit numai 110 Săli ale Regatului. Mai e nevoie de alte sute de săli! Prin urmare, în anul 2000, s-a instituit un nou program de construire a Sălilor Regatului, program care se dovedeşte deja util la satisfacerea necesităţilor.

Lucrarea de seceriş continuă!

În luna septembrie a anului 2001, în cele 1 183 de congregaţii din Ucraina erau 120 028 de Martori ai lui Iehova şi activau 39 de supraveghetori de circumscripţie! Seminţele adevărului semănate într-o lungă perioadă de timp au dat din plin roade. Unele familii au 5 generaţii de Martori ai lui Iehova. Aceasta demonstrează că „solul“ este excelent. „După ce aud cuvântul cu o inimă excelentă şi bună“, multe persoane „îl reţin“. De-a lungul anilor, fraţii ‘au plantat’, deseori vărsând lacrimi, iar alţii ‘au udat’ solul fertil. Iehova face să crească, iar Martorii săi fideli din Ucraina continuă ‘să aducă rod cu perseverenţă’. — Luca 8:15; 1 Cor. 3:6.

În unele teritorii, raportul dintre numărul Martorilor şi numărul de locuitori este uimitor. Să luăm un exemplu. În Transcarpatia, în opt sate unde se vorbeşte limba română sunt 59 de congregaţii grupate în 3 circumscripţii.

Eforturile opozanţilor — atât religioşi, cât şi laici — de a-i eradica pe Martorii lui Iehova din Ucraina, deportându-i sau supunându-i la persecuţii crunte, au fost zadarnice. Inima oamenilor din această ţară s-a dovedit a fi un sol fertil pentru seminţele adevărului biblic. În prezent, Martorii lui Iehova strâng o recoltă bogată.

Profetul Amos a prezis un timp când „plugarul va ajunge pe secerător“ (Am. 9:13). Binecuvântările lui Iehova fac solul atât de productiv, încât, atunci când vine vremea aratului pentru următorul sezon, secerişul este încă în toi. Martorii lui Iehova din Ucraina au trăit personal împlinirea acestei profeţii. Ei privesc cu încredere în viitor, fiind siguri că perspectivele de creştere se vor dovedi mult mai încurajatoare, având în vedere că la Comemorarea din 2001 au asistat peste un sfert de milion de persoane.

Iată ce promisiune ne face Iehova, conform celor consemnate în Amos 9:15: „Îi voi planta în ţara lor şi nu vor mai fi smulşi din ţara pe care le-am dat-o“. Continuând să semene seminţele adevărului şi să strângă recolte bogate, poporul lui Dumnezeu priveşte cu mult interes înainte, spre timpul când Iehova îşi va îndeplini în totalitate promisiunea. Între timp, ‘ridicându-ne ochii şi privind ogoarele, vedem că acestea sunt albe pentru seceriş’. — Ioan 4:35.

[Text generic pe pagina 140]

„Daniil ar fi putut fi spânzurat, însă, minor fiind, a primit doar patru luni de închisoare“

[Text generic pe pagina 145]

„Martorii se deosebeau de toţi ceilalţi deţinuţi din lagăr. Din comportamentul lor puteai să-ţi dai seama că au să le spună celorlalţi ceva foarte important“

[Text generic pe pagina 166]

La 8 aprilie 1951, peste 6 100 de Martori din vestul Ucrainei au fost deportaţi în Siberia

[Text generic pe pagina 174]

„Deseori, surorile noastre trebuiau să îndeplinească responsabilităţile servilor de congregaţie, iar în unele zone îndatoririle servilor de circuit“

[Text generic pe pagina 183]

În loc să meargă în voiaj de nuntă, el a stat 10 ani în închisoare

[Text generic pe pagina 184]

„Am simţit că mi se rupe sufletul să o dau pe mult iubita mea fetiţă unei persoane care . . . îmi era totuşi necunoscută“

[Text generic pe pagina 193]

Observând că, după toate deportările şi întemniţările, după recurgerea la violenţă şi la torturi, nu au reuşit să-i reducă la tăcere pe Martorii lui Iehova, securiştii au adoptat tactici noi

[Text generic pe pagina 207]

KGB-ul le-a arătat fraţilor din grupul separat o scrisoare plină de minciuni, despre care pretindea că era trimisă de fratele Knorr

[Text generic pe pagina 212]

Când se apropia data Comemorării, pe care o cunoşteau întotdeauna cu aproximaţie, cei de la KGB îşi sporeau vigilenţa

[Text generic pe pagina 231]

Pentru prima dată puteau ţine în mâini o publicaţie biblică în original

[Text generic pe pagina 238]

„Tot ce aţi făcut, precum şi conduita voastră excelentă m-au impresionat chiar mai mult decât lucrarea voastră de predicare. Oamenii . . . nu vor uita niciodată ceea ce au văzut“

[Text generic pe pagina 241]

„Iubirea şi spiritul de sacrificiu manifestate de fraţii noştri ucraineni ne-au întărit mult credinţa“

[Text generic pe pagina 249]

De dragul celor opt ore de muncă, fiecare frate şi-a luat două zile libere de la serviciu şi a cheltuit mai mult de jumătate din salariul pe o lună pentru a cumpăra biletele de tren

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 124]

Traducerile Bibliei de-a lungul secolelor

Destul de multă vreme, ucrainenii au folosit o versiune a Bibliei în slava veche bisericească, versiune care fusese tradusă în secolul al IX-lea. Pe măsură ce limba a evoluat, această traducere a cunoscut mai multe revizuiri. Spre sfârşitul secolului al XV-lea, arhiepiscopul Gennadius a coordonat activitatea de revizuire a întregii Biblii în slavă. Şi această ediţie a fost supusă unei revizuiri care a dus la apariţia primei Biblii tipărite în limba slavă. Această traducere, publicată în 1581 în Ucraina, este cunoscută sub numele Biblia Ostrog. Chiar şi în zilele noastre, ea este considerată de autorităţile în domeniu un model de lucrare tipărită realizată cu mare măiestrie. Ea a servit ca bază pentru traducerile ulterioare ale Bibliei în ucraineană şi rusă.

[Fotografia]

În 1581, Ivan Fedorov a tipărit Biblia Ostrog în ucraineană

[Chenarul/Fotografia de la pagina 141]

Interviu cu Vasil Kalin

Anul naşterii: 1947

Anul botezului: 1965

Date personale: A fost deportat în perioada 1951–1965. Din 1974 până în 1991 s-a ocupat de multiplicarea publicaţiilor pe cale fotografică. Din anul 1993 slujeşte la filiala din Rusia.

Tatăl meu a trăit sub mai multe regimuri şi guverne. De exemplu, când partea de vest a Ucrainei s-a aflat sub ocupaţie germană, tatăl meu a fost bătut de nemţi pe motiv că era comunist. Cum au ajuns ei la această concluzie? Preotul le-a spus ofiţerilor nemţi că Martorii lui Iehova erau comunişti deoarece nu mergeau la biserică. A urmat regimul sovietic. Din nou, tatăl meu, printre mulţi alţii, a ajuns ţinta opresiunilor. Tata a fost considerat spion american. De ce? Deoarece convingerile Martorilor lui Iehova erau diferite de cele ale religiei dominante. Din această cauză, tatăl meu a fost deportat împreună cu familia sa în Siberia, unde a rămas până la moartea sa.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 147–151]

Interviu cu Ivan Litvak

Anul naşterii: 1922

Anul botezului: 1942

Date personale: A fost închis între anii 1944 şi 1946. Din 1947 până în 1953, a fost internat în mai multe lagăre de muncă dintr-o regiune îndepărtată din nordul Rusiei.

În 1947, din cauza neutralităţii mele politice am fost arestat şi dus într-o închisoare de maximă securitate din Luţk (Ucraina). Aici eram obligat să stau aşezat, cu spatele drept şi cu mâinile în poală; nu-mi puteam nici măcar întinde picioarele. Am stat în această poziţie trei luni. Un bărbat îmbrăcat în negru m-a anchetat. Voia să afle de la mine informaţii despre fraţii cu răspundere. Era sigur că puteam să-i dau aceste informaţii, dar am refuzat să divulg ceva.

La 5 mai 1947, tribunalul militar a pronunţat sentinţa: 10 ani detenţie în lagăre de maximă securitate, aflate la mare depărtare. Fiind tânăr, am fost trecut la categoria întâi, cum o numeau ei, categorie formată numai din tineri, Martori şi de alte religii. Am fost urcaţi în vagoane de vite cu destinaţia Vorkuta, oraş situat în extremitatea nordică a Rusiei. Acolo am fost înghesuiţi pe un vapor, cu care am călătorit 4 zile spre strâmtoarea Kara.

Existau puţine forme de viaţă aici. Erau doar mesteceni pitici arctici şi de tundră. De aici, sub pretextul că eram tineri, am fost forţaţi să mergem pe jos patru zile şi patru nopţi. Am primit nişte coji de pâine uscată şi nişte carne de ren afumată. Ni s-au mai dat nişte castroane şi pături de postav călduroase. Ploua cu găleata. Uneori, păturile se îmbibau cu atâta apă, că nu le mai puteam căra. Atunci doi dintre noi luau o pătură, o storceau şi astfel ea se făcea mai uşoară.

Am ajuns, în cele din urmă, la destinaţie. Înainte mă gândisem: „Nu mai e mult şi voi avea un acoperiş deasupra capului!“ Am ajuns însă pe un teren deschis, acoperit cu muşchi, iar gardienii ne-au spus: „Iată casa voastră. Aici veţi sta“.

Unii deţinuţi au început să plângă, alţii blestemau guvernul. Eu nu am blestemat pe nimeni cât am stat acolo. Mă rugam însă în gând: „Iehova, Dumnezeul meu, tu eşti refugiul şi fortăreaţa mea. Fii în continuare scăparea mea“.

Sârmă nu era, aşa că am îngrădit zona cu o sfoară. Au fost postate santinele. Ca de obicei, santinelele nu făceau altceva decât să citească tot timpul. Ne-au spus că, dacă ne apropiam la o distanţă mai mică de doi metri, ne împuşcau. Noaptea, am dormit jos, pe muşchi, în ploaie. M-am trezit în toiul nopţii; m-am uitat la cele 1 500 de persoane din jur şi am văzut aburii ce se înălţau deasupra lor. Dimineaţa, când m-am trezit era o băltoacă sub mine. Muşchiul era îmbibat cu apă. Nu aveam nimic demâncare. Ni s-a spus că trebuia să pregătim un teren pe care să aterizeze un avion ce avea să ne aducă demâncare. Gardienii aveau un tractor special, cu cauciucuri imense, care nu se împotmolea în noroi. Cu el li se aduceau provizii gardienilor; noi însă nu primeam nimic.

Am lucrat trei zile şi trei nopţi, pregătind terenul pentru aterizarea avionului. Trebuia să îndepărtăm muşchiul, ca avionul să poată ateriza. A venit un avion mic, încărcat cu făină. Am mâncat făină amestecată cu apă fiartă.

Munca era istovitoare. Am lucrat la construirea unui drum şi la fixarea de şine de cale ferată. Păream o bandă rulantă umană care transporta bolovani. Iarna totul era cufundat în întuneric şi era foarte frig.

Trebuia să dormim sub cerul liber. Ploua, iar noi eram uzi, flămânzi şi îngheţaţi. Fiind însă tineri, aveam energie. Gardienii ne spuneau să nu ne facem griji pentru că în curând urma să avem un acoperiş deasupra capului. În cele din urmă, un tractor militar ne-a adus o prelată; sub ea se puteau adăposti 400 de oameni. Am întins prelata şi am fixat-o la o oarecare înălţime faţă de sol. Totuşi, pentru a dormi, trebuia să ne întindem tot pe muşchi. Am strâns cu toţii iarbă şi am dus-o în corturile noastre improvizate. Iarba a putrezit şi s-a format un compost. Ne-am culcat acolo, în compost.

Au început apoi să apară păduchii. Ne pişcau cumplit. Eram plini de păduchi de toate mărimile; mişunau peste tot — pe piele şi pe haine. Era îngrozitor! Când ne întorceam de la lucru şi ne întindeam puţin, ne pişcau până nu mai puteam, iar noi ne scărpinam încontinuu. Noi dormeam, iar ei ne „devorau“. I-am spus supraveghetorului nostru: „Păduchii ne mănâncă de vii“, iar el ne-a răspuns: „În curând, voi îi veţi mânca pe ei“.

Conducerea închisorii a trebuit să aştepte ca vremea să se mai încălzească, deoarece, de obicei, erau –30°C. Ei bine, când temperatura a mai crescut puţin, a fost adusă o instalaţie portabilă de dezinfectare. Dar erau –20°C, iar cortul era rupt aproape de tot! „Dezbrăcaţi-vă!“, ni s-a spus. „Va trebui să vă spălaţi. Dezbrăcaţi-vă. Trebuie să vă dezinfectăm hainele.“

Astfel am ajuns să stăm dezbrăcaţi la –20°C, într-un cort care era rupt aproape de tot. Ne-au adus nişte scânduri, pe care le-am pus pe jos ca podea. Stând pe scânduri, mi-am privit trupul. Arătam îngrozitor! M-am uitat apoi la bărbatul de lângă mine. Nici el nu arăta mai bine. Nu se mai vedea nici urmă de muşchi. Ne uscaserăm pe picioare. Eram numai piele şi os. N-am putut nici măcar urca într-un vagon de marfă. Eram epuizat. Cu toate acestea, eram considerat un muncitor tânăr şi în putere şi am fost în continuare trecut la categoria întâi.

Credeam că nu mai aveam mult de trăit. Mulţi tineri au murit. M-am rugat lui Iehova să mă ajute deoarece nu vedeam nici o cale de scăpare. Unii, care nu erau Martori, ca să scape de munca asta trudnică, lăsau să le îngheţe un membru, o mână sau un picior, după care şi-l retezau. Era oribil! Era îngrozitor!

Într-o zi, aflându-mă aproape de un post al santinelelor, am văzut un medic. Călătorisem cu el după arestarea mea şi îi depusesem mărturie despre Regatul lui Dumnezeu. Era deţinut, însă beneficiase de o amnistie. M-am apropiat de el şi l-am privit. Părea un om liber. L-am strigat pe nume; cred că se numea Saşa. S-a uitat la mine şi m-a întrebat: „Ivan, eşti chiar tu?“ Auzindu-l, am început să plâng ca un copil. „Du-te imediat la unitatea medicală“, mi-a spus el.

M-am dus acolo şi am fost mutat din categoria întâi de muncitori. Eram însă tot în lagăr. Făcând parte de-acum din categoria a III-a, am fost trimis în sectorul rezervat celor care aveau nevoie de repaus. Iată ce mi-a spus comandantul: „Nu eu te-am chemat aici. Tu ai venit. Aşa că fă bine şi fă-ţi treaba“. Încetul cu încetul am început să mă obişnuiesc cu viaţa de aici. Nu mai eram nevoit să mă spetesc muncind în lagăr.

La 16 august 1953 am fost eliberat. „Eşti liber“, mi s-a zis. Mi-au mai spus că puteam merge oriunde doream. Prima dată m-am dus în pădurice şi i-am mulţumit lui Iehova că m-a ocrotit. M-am dus acolo, în pădurice, m-am aruncat în genunchi şi i-am mulţumit lui Iehova că m-a ţinut în viaţă şi că puteam să mai iau parte la lucrarea de glorificare a numelui său sfânt.

[Text generic pe pagina 148]

„Nu mai e mult şi voi avea un acoperiş deasupra capului!“

[Text generic pe pagina 151]

M-am dus acolo, în pădurice, m-am aruncat în genunchi şi i-am mulţumit lui Iehova că m-a ţinut în viaţă.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 155, 156]

Interviu cu Volodimir Levciuk

Anul naşterii: 1930

Anul botezului: 1954

Date personale: Între anii 1946 şi 1954 a fost deţinut politic. I-a cunoscut pe Martorii lui Iehova într-un lagăr de muncă din Mordovia.

Fiind un ucrainean naţionalist, în 1946 comuniştii m-au condamnat la 15 ani detenţie într-un lagăr. Acolo erau închişi şi Martori ai lui Iehova. Aceştia mi-au predicat şi mie, şi imediat mi-am dat seama că deţineau adevărul. Aflându-mă într-un lagăr de maximă securitate, nu aveam nici o Biblie. Aşa că, am început să caut bucăţele de hârtie şi să le adun. După ce am reuşit să strâng câteva, am făcut din ele un mic carneţel de notiţe. Îi rugam pe fraţi să-mi spună toate versetele pe care şi le aminteau şi locul unde puteau fi găsite în Biblie. Scriam totul în carneţel. I-am întrebat şi pe fraţii care au venit mai târziu în lagăr. Dacă cineva ştia ceva oricât de vag despre vreo profeţie biblică, notam şi acele informaţii. Aşa am reuşit să adun mai multe versete, pe care am început să le folosesc în activitatea mea de predicare.

Căutând să le predic celor din jur, am întâlnit foarte mulţi tineri apropiaţi de vârsta mea. De fapt, eu eram cel mai mic dintre toţi: aveam doar 16 ani. Iată ce le-am spus acestor băieţi: „Suferinţa noastră nu are nici un rost. Şi noi, şi alţii ne-am pus viaţa în joc degeaba. Nici o ideologie politică nu ne aduce foloase. Trebuie să luaţi poziţie de partea Regatului lui Dumnezeu“. Apoi am citat versetele pe care le scrisesem în carneţelul meu şi pe care le învăţasem pe de rost. Aveam o memorie foarte bună. Am reuşit să-i conving repede pe băieţi; ei au început să ni se alăture nouă, Martorilor lui Iehova, şi în cele din urmă au devenit fraţi.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 157]

Pedepsele aplicate Martorilor lui Iehova

Deportare: Persoanele deportate erau trimise departe, de obicei în Siberia, unde trebuiau să se stabilească şi să muncească. Ele nu aveau voie să părăsească zona în care locuiau. O dată pe săptămână sau pe lună trebuiau să se prezinte la secţia locală de poliţie pentru a fi luate în evidenţă.

Detenţie în închisori: Trei până la zece deţinuţi erau puşi într-o celulă bine zăvorâtă. Primeau demâncare de două sau de trei ori pe zi. O dată pe zi sau o dată pe săptămână li se permitea să se plimbe în curtea închisorii. Nu li se cerea să presteze nici o muncă.

Detenţie în lagăre de prizonieri: Majoritatea acestor lagăre erau situate în Siberia. Sute de deţinuţi locuiau împreună în barăci. (De obicei, într-o baracă stăteau între 20 şi 100 de deţinuţi.) Ei munceau cel puţin 8 ore pe zi pe terenurile lagărului sau altundeva. Se lucra din greu la construirea de fabrici, la fixarea de şine de cale ferată sau la tăierea copacilor. Deţinuţii erau escortaţi de gardieni când mergeau la locul de muncă şi când se întorceau de acolo. După orele de lucru, deţinuţii aveau voie să se mişte liber în interiorul lagărului.

[Fotografia]

În 1953, în Siberia (Rusia): Copiii Martorilor ucraineni deportaţi taie lemne pentru foc

[Chenarul/Fotografia de la paginile 161, 162]

Interviu cu Fiodor Kalin

Anul naşterii: 1931

Anul botezului: 1950

Date personale: A fost deportat în perioada 1951–1965 şi a fost închis între anii 1962 şi 1965.

Odată, pe când eram închis pentru anchetă, Iehova a făcut ceva ce părea un miracol pentru mine. Şeful KGB-ului (Comitetul Securităţii Statului) a venit la mine cu o foaie. Anchetatorul şi procurorul stăteau jos, unul lângă celălalt. Şeful KGB-ului i-a spus anchetatorului: „Dă-i hârtia asta! Să citească şi să vadă ce nemernici sunt fraţii lui din America“.

Am primit foaia. Era o rezoluţie prezentată la congres. Am citit-o o dată, apoi încă o dată, cu mai mare atenţie. Procurorul începuse să-şi piardă răbdarea. „Domnule Kalin, ce faci? O înveţi pe de rost?“, m-a întrebat el.

I-am răspuns: „Ei bine, prima dată am aruncat doar o privire peste ea. Dar vreau să înţeleg bine ce scrie aici“. În sinea mea, strigam de bucurie. Când am terminat de citit rezoluţia, le-am înapoiat-o şi le-am spus: „Vă sunt foarte recunoscător, însă îi mulţumesc lui Iehova Dumnezeu că v-a îndemnat să mi-o arătaţi. Credinţa mi-a fost foarte mult întărită astăzi! Sunt de acord cu ce spun aceşti Martori în rezoluţie şi voi lăuda numele lui Dumnezeu fără reţinere. Le voi vorbi oamenilor despre el oriunde mă voi afla — în lagăr, în închisoare sau în orice alt loc. Asta mi-e misiunea!

Oricât m-aţi tortura, nu mă veţi putea face să tac. În această rezoluţie, Martorii nu au spus nicidecum că ar fi gata să instige la revoltă. Dimpotrivă, ei îşi exprimă hotărârea ca — indiferent ce li s-ar întâmpla, chiar şi de-ar avea de suportat cele mai crunte persecuţii — să îi slujească lui Iehova, ştiind că el îi va ajuta să rămână fideli! Mă rog lui Iehova Dumnezeu să mă întărească în aceste momente grele ca să-mi păstrez credinţa.

Nu voi şovăi! Rezoluţia m-a întărit atât de mult, încât, dacă în acest moment m-aţi pune la zid să mă împuşcaţi, nu voi ezita deloc. Ştiu că Iehova mă va salva, chiar dacă aceasta va însemna să mă învie!“

Pe feţele anchetatorilor mei se putea citi dezamăgirea. Şi-au dat seama că făcuseră o mare greşeală. Ei se aşteptau ca rezoluţia să-mi slăbească credinţa, însă, ea m-a întărit.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 167–169]

Interviu cu Maria Popovici

Anul naşterii: 1932

Anul botezului: 1948

Date personale: A stat şase ani în închisoare şi în lagăre de muncă. A ajutat peste zece persoane să înveţe adevărul.

La 27 aprilie 1950, când am fost arestată, eram însărcinată în luna a cincea. La 18 iulie am primit o condamnare de zece ani pentru că predicam, pentru că le vorbeam oamenilor despre adevăr. Eram în total şapte Martori, patru fraţi şi trei surori, care fuseserăm condamnaţi la câte zece ani detenţie. La 13 august am născut un băieţel.

Acolo, în închisoare, nu m-am lăsat copleşită de deznădejde. Învăţasem din Biblie, Cuvântul lui Dumnezeu, că e o bucurie să suferi pentru că eşti creştin şi nu criminal sau hoţ. Eram într-adevăr fericită. În adâncul sufletului, debordam de bucurie. Am fost închisă la regim celular. Mă plimbam de colo-colo prin celulă şi cântam.

Un gardian a deschis odată vizeta şi m-a întrebat: „Cum de mai poţi cânta în starea-n care eşti?“

„Sunt fericită pentru că n-am făcut nimănui nici un rău“, i-am răspuns. Apoi el a închis vizeta. N-am fost bătută.

Iată ce mi s-a spus: „Reneagă-ţi credinţa. Nu vezi în ce situaţie ai ajuns?“ Se refereau la faptul că aveam să nasc în închisoare. Eu însă eram fericită că fusesem condamnată din cauză că exercitam credinţă în Cuvântul lui Dumnezeu. Mă simţeam liniştită. Nu eram o infractoare. Sufeream pentru credinţa mea în Iehova. Gândind în acest mod, am putut să-mi păstrez bucuria. Da, asta era situaţia în care ajunsesem.

Mai târziu, în timp ce lucram în lagăr, mâinile mi-au degerat şi am fost trimisă la spital. Am câştigat simpatia doctoriţei de acolo. „Starea sănătăţii tale nu e deloc bună. Haide şi lucrează pentru mine“, mi-a spus ea.

Bineînţeles, comandantul lagărului nu a fost prea încântat de idee. El a întrebat-o pe doctoriţă: „De ce ai ales-o tocmai pe ea să te ajute? Alege pe altcineva, dintr-un alt grup“.

Iată ce i-a răspuns ea: „Nu vreau pe altcineva. Am nevoie de persoane bune şi cinstite care să-mi dea o mână de ajutor în spitalul ăsta. Ea va lucra aici. Sunt sigură că nu va fura nimic şi că nu va începe să se drogheze“.

Aveau încredere în noi. Îi apreciau pe cei care aveau credinţă. În plus, s-au convins ce fel de persoane eram. Era în favoarea noastră.

Doctoriţa l-a convins, în cele din urmă, pe comandant. Acesta ar fi vrut să lucrez pentru el deoarece mă pricepeam la tăiatul lemnelor. Ca slujitori ai lui Iehova, am fost întotdeauna muncitori cinstiţi şi conştiincioşi.

Notă: Maria a născut un băieţel în închisoarea din Viniţa (Ucraina). Timp de doi ani, acesta a fost ţinut la orfelinatul închisorii. Apoi, rudele l-au trimis la tatăl său, care fusese între timp deportat în Siberia. Când sora Popovici a fost eliberată, băiatul ei avea 6 ani.

[Text generic pe pagina 168]

„Sunt fericită pentru că n-am făcut nimănui nici un rău“

[Chenarul/Fotografia de la pagina 175]

Interviu cu Maria Fedun

Anul naşterii: 1939

Anul botezului: 1958

Date personale: A fost deportată în perioada 1951–1965.

Ce puteam face odată ce am fost urcaţi în tren şi am pornit la drum? Spiritele au început să se liniştească. Am început să cântăm cântări. Le-am cântat pe toate pe care le ştiam.

La început am crezut că numai cei din vagonul nostru cântau. Mai târziu însă, când trenul nostru s-a oprit pentru a le permite celorlalte trenuri să treacă, ne-am dat seama că erau şi alte trenuri cu fraţi. Se auzea până la noi cum cântau. Erau trenuri din Moldova, apoi au trecut altele cu români din Bucovina. Erau multe! Trecând pe lângă ele, am constatat că toate erau pline de fraţi.

Ne-am amintit numeroase cântări; multe altele le-am compus acolo, în tren. Acestea ne-au încurajat şi ne-au ajutat să avem atitudinea mintală potrivită. Cântările ne-au îndreptat atenţia spre Iehova!

[Chenarul/Fotografia de la pagina 177]

Interviu cu Lidia Staşcişin

Anul naşterii: 1960

Anul botezului: 1979

Date personale: Este fiica Mariei Pilipiv, al cărei interviu apare la paginile 208–209.

Când mă gândesc la copilărie, îmi amintesc şi unele lucruri despre bunicul meu. Ca bătrân de congregaţie, el se ocupa de supravegherea congregaţiei. Iată programul lui zilnic: se trezea dimineaţa, se spăla, iar apoi spunea o rugăciune. După aceea deschidea Biblia, iar noi ne aşezam cu toţii şi citeam textul zilei şi întregul capitol din care era extras versetul. Bunicul mă ruga cu regularitate să merg la un alt bătrân, care locuia tocmai la capătul oraşului, şi să-i duc nişte documente importante, împachetate sau puse într-o geantă. În drum spre casa lui, trebuia să urc un deal. Nu-mi plăcea deloc. Din cauză că dealul era abrupt, urcuşul era foarte anevoios. Obişnuiam să-i spun bunicului: „Bunicule, nu mai merg! Te rog, nu mă mai trimite acolo“.

El îmi răspundea: „Trebuie să mergi. Ţine documentele“.

În sinea mea, îmi spuneam: „N-o să merg! N-o să merg!“ Însă imediat după aceea mă gândeam: „Nu! Trebuie să merg, deoarece s-ar putea să fie în joc lucruri importante“. Întotdeauna îmi treceau astfel de gânduri prin minte. Deşi, în realitate, nu-mi venea să merg, o făceam totuşi. Ştiam că nu era nimeni altcineva care s-o facă. Şi trebuia să merg foarte des la acel bătrân. Asta era sarcina mea, responsabilitatea mea.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 178, 179]

Interviu cu Pavlo Rurak

Anul naşterii: 1928

Anul botezului: 1945

Date personale: A petrecut 15 ani în închisori şi în lagăre. Slujeşte în prezent ca supraveghetor care prezidează în oraşul Artemovsk, situat în partea de est a Ucrainei.

În 1952, mă aflam într-un lagăr de maximă securitate din oraşul Karaganda (URSS). În acest lagăr erau închişi 10 fraţi. Timpul trecea cumplit de greu pentru noi. Nu ne pierduserăm bucuria şi speranţa, însă nu aveam hrană spirituală. După orele de muncă, ne întâlneam şi vorbeam unii cu alţii despre toate învăţăturile pe care le primiserăm prin „sclavul fidel şi prevăzător“ şi pe care ni le mai aminteam. — Mat. 24:45–47.

M-am hotărât să-i scriu surorii mele şi să-i spun cum o duceam în lagăr şi câtă nevoie aveam de hrană spirituală. Întrucât deţinuţii nu aveau voie să trimită astfel de scrisori, mi-a fost foarte greu s-o expediez. În cele din urmă, totuşi, sora mea a primit scrisoarea. Ea a pregătit un pachet, în care a pus nişte pâine prăjită şi un Nou Testament, şi mi l-a trimis prin poştă.

Regulile stabilite pentru astfel de cazuri erau foarte stricte. Autorităţile nu le trimiteau întotdeauna pachetele deţinuţilor. Deseori ei le desfăceau şi controlau totul cu mare atenţie. De exemplu, verificau cutiile de conserve ca să vadă dacă nu cumva era ceva ascuns în pereţii cutiilor sau dacă acestea nu aveau fund dublu şi era ceva pus acolo. Au verificat până şi nişte chifle uscate.

A sosit şi ziua în care mi-am văzut numele scris pe lista celor care urmau să primească pachet. Nu-mi mai încăpeam în piele de bucurie, deşi nici nu-mi imaginam că sora mea îmi trimisese în pachet un Nou Testament. În acea zi era de serviciu cel mai sever inspector, pe care deţinuţii îl porecliseră „Turbatul“. Când am mers să-mi iau pachetul, el m-a întrebat: „De la cine aştepţi pachet?“ I-am spus adresa surorii mele. A luat o bară scurtă de fier şi a deschis cutia.

După ce a ridicat capacul, am zărit lângă mâncare, lipit de peretele cutiei, un Nou Testament. În acel moment nu am putut decât să spun în gând: „Iehova, fă în aşa fel încât să primesc cartea“.

Spre uimirea mea, inspectorul mi-a spus: „Ia-ţi odată cutia asta de aici şi pleacă“. Nu-mi venea să cred că era aievea. Buimăcit, am închis cutia şi am dus-o în baracă. Acolo, am scos Noul Testament şi l-am ascuns în saltea.

Când le-am spus fraţilor că primisem un Nou Testament, nici unul nu m-a crezut. Iehova făcuse un miracol! El era cel care ne-a oferit acest sprijin spiritual, deoarece în situaţia în care ne aflam era imposibil să primim ceva. I-am mulţumit Tatălui nostru ceresc, Iehova, pentru îndurarea lui şi pentru grija pe care ne-o purta. Am început să citim şi ne-am întărit spiritualiceşte. Cât de recunoscători îi eram lui Iehova!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 180, 181]

Interviu cu Lidia Bzovi

Anul naşterii: 1937

Anul botezului: 1955

Date personale: A fost deportată între anii 1949 şi 1965.

În adolescenţă, tata mi-a lipsit foarte mult. Îl iubeam pe tata, aşa cum îşi iubesc, de altfel, majoritatea copiilor taţii. N-am apucat să-mi iau rămas bun de la el. Nici eu şi nici Ivan nu am fost de faţă când a plecat. Eram la cules de mei.

Când ne-am întors acasă, am aflat de la mama că tata fusese arestat. M-a durut foarte mult; am simţit un gol interior. Totuşi, n-am intrat în panică, nici n-am simţit ură. Ne aşteptam să se întâmple asta. Ne aminteam mereu cuvintele lui Isus: „Dacă m-au persecutat pe mine, vă vor persecuta şi pe voi“ (Ioan 15:20). Cunoşteam acest verset din fragedă copilărie. Îl ştiam tot atât de bine ca rugăciunea-model. Mai ştiam că, nefăcând parte din lume, lumea n-avea să ne iubească. Autorităţile acţionau în necunoştinţă de cauză.

Întrucât Moldova se afla sub controlul României, tata ştia că avea drept de apărare în instanţă. Ni s-a dat voie să asistăm la proces. A fost o zi deosebită pentru noi.

Tata a depus o mărturie excelentă. Nimeni nu a fost interesat de acuzaţiile procurorului, în schimb, toţi au ascultat cu gura căscată pledoaria tatei. Timp de o oră şi 40 de minute, el a depus mărturie şi a apărat adevărul. Tot ce spunea era foarte clar. Funcţionarii de la tribunal au fost mişcaţi până la lacrimi.

Am fost foarte mândri că tata a putut să depună mărturie în faţa instanţei şi să apere adevărul în public. N-am simţit nici urmă de descurajare.

Notă: În 1943, autorităţile germane i-au arestat pe părinţii surorii Bzovi şi i-au condamnat la 25 de ani închisoare pentru presupusă colaborare cu sovieticii. După nici un an, trupele sovietice i-au eliberat. Mai târziu, autorităţile sovietice au fost cele care i-au arestat tatăl. În total, el a stat în închisoare 20 de ani.

[Text generic pe pagina 180]

Îl iubeam pe tata, aşa cum îşi iubesc, de altfel, majoritatea copiilor taţii. N-am apucat să-mi iau rămas bun de la el.

[Chenarul/Fotografiile de la paginile 186–189]

Interviu cu Tamara Ravliuk

Anul naşterii: 1940

Anul botezului: 1958

Date personale: A fost deportată în 1951. A ajutat aproximativ 100 de persoane să cunoască adevărul.

Am să vă spun povestea vieţii Galinei. În 1958, când avea doar 17 zile, părinţii ei au fost arestaţi. Ea a fost trimisă împreună cu mama ei într-un lagăr de prizonieri din Siberia. Galina a rămas cu mama sa cinci luni, cât timp a fost alăptată. După aceea, mama ei a trebuit să înceapă să muncească, iar ea a fost trimisă la o secţie de îngrijire a sugarilor. Noi locuiam în provincia Tomsk, situată în apropiere. Printr-o scrisoare adresată congregaţiei noastre, fraţii au întrebat dacă nu ar fi cineva care să ia fetiţa şi să aibă grijă de ea până ce urma să-i fie eliberaţi părinţii. Când a fost citită scrisoarea în congregaţie, toată lumea a suspinat la gândul că un copil trece printr-o asemenea situaţie tragică.

Ni s-a lăsat timp de gândire. A trecut o săptămână şi nimeni nu s-a oferit să ia fetiţa în grijă. Toţi aveam o situaţie foarte grea. În a doua săptămână, fratele meu mai mare i-a spus mamei: „Ce-ar fi să luăm noi fetiţa?“

„Ce vrei să spui, Vasia?“, l-a întrebat mama. „M-au ajuns deja boala şi bătrâneţile. Ştii, e o mare răspundere să iei copilul altcuiva. Nu e o vită, un viţel. Nu e un animal, e un copil. Şi, pe deasupra, e copilul altcuiva“.

„Tocmai de-asta ar trebui s-o luăm la noi, mamă“, a spus Vasia. „Nu e un animal. Gândeşte-te în ce condiţii trăieşte în lagăr un biet copil! E atât de mică şi de neajutorată.“ Iar apoi a adăugat: „Nu ar trebui să ne gândim că, poate, într-o zi ni se va zice: «Am fost bolnav, am fost în închisoare, am fost flămând şi voi nu m-aţi ajutat»?“

Mama i-a spus: „Ai dreptate, totuşi, e o mare responsabilitate să iei în grijă copilul altcuiva. Dacă i se întâmplă ceva cât timp stă la noi?“

„Dacă i se întâmplă ceva acolo?“, a spus fratele meu. Apoi, arătând spre mine a zis: „Am putea-o trimite pe Tamara. Ea poate călători fără probleme şi ar putea merge să aducă fetiţa. Vom munci toţi pentru a o întreţine“.

Am tot stat noi în cumpănă şi, în cele din urmă, am hotărât că trebuie să merg. Aşa că m-am dus să iau fetiţa din lagărul din Mariinski. Fraţii mi-au dat şi nişte publicaţii pe care să le iau cu mine şi un aparat de fotografiat ca să-i fac o poză mamei fetiţei, deoarece nici unul dintre noi nu o cunoştea. Nu mi s-a dat voie să intru cu aparatul de fotografiat în lagăr, însă am reuşit să duc nişte publicaţii înăuntru. Am aşezat publicaţiile într-o oală pe care o cumpărasem, şi am pus untură peste ele. Gardianul care stătea la intrarea în lagăr nu s-a uitat să vadă dacă este ceva sub untură. Aşa am reuşit să duc publicaţiile în lagăr.

Am făcut cunoştinţă cu mama fetiţei, cu Lidia Kurdas. Chiar am rămas peste noapte în lagăr, fiindcă trebuiau pregătite actele pentru fetiţă. Aşa am ajuns s-o iau acasă pe Galina. Avea atunci 5 luni şi câteva zile. Deşi am avut mare grijă de ea, fetiţa s-a îmbolnăvit foarte tare. Am chemat nişte medici, dar nu au reuşit să depisteze problema.

Crezând că era copilul meu, s-au repezit la mine: „Ce fel de mamă eşti? De ce nu-i dai să sugă?“ Ne era frică să le spunem că fetiţa era adusă din lagăr; nu ştiam cum să procedăm. Am izbucnit în plâns şi nu le-am spus nimic. După ce m-au ocărât în fel şi chip, medicii au început să strige la mama şi să o certe că m-a lăsat să mă mărit aşa de mică. Ziceau că şi eu aveam încă nevoie de lapte. Aveam doar 18 ani.

Galina era foarte bolnavă; abia de mai putea respira. M-am dus sub scări şi m-am rugat: „Iehova Dumnezeu, Iehova Dumnezeu, mai bine să mor eu decât copila aceasta!“

Chiar în faţa medicilor fetiţa a început să se sufoce. Iată ce ne-au spus ei: „Nu mai are nici o şansă: nu va mai trăi mult; asta e, nu va supravieţui“. Au spus aceste cuvinte chiar de faţă cu mine şi cu mama mea. Mama plângea, iar eu mă rugam. Dar fetiţa a supravieţuit. A locuit la noi până când mama sa a fost eliberată. În cei şapte ani cât a stat cu noi nu s-a mai îmbolnăvit niciodată.

În prezent, Galina locuieşte în Harkov (Ucraina). Ea este sora noastră şi face pionierat regular.

[Text generic pe pagina 188]

„Iehova Dumnezeu, Iehova Dumnezeu, mai bine să mor eu decât copila aceasta!“

[Fotografia]

De la stânga la dreapta: Tamara Ravliuk (după numele de fată, Buriak), Serghei Ravliuk, Galina Kurdas, Mihailo Buriak şi Maria Buriak

[Fotografia]

De la stânga la dreapta: Serghei şi Tamara Ravliuk, Mikola şi Galina Kuibida (după numele de fată, Kurdas), Oleksii şi Lidia Kurdas

[Chenarul de la pagina 192]

Raport primit din partea unui supraveghetor de circumscripţie în 1958

„Vă puteţi face o idee despre situaţia grea în care se află fraţii dacă vă gândiţi că aproximativ 10 membri ai unei organizaţii comuniste de tineri îl ţin sub observaţie pe fiecare frate în parte. La aceasta se adaugă vecini turnători, persoane care pretind a fi fraţi, poliţişti fără număr, pedepse de până la 25 de ani detenţie în lagăre sau în închisori, deportare în Siberia, muncă silnică pe viaţă şi detenţie, deseori de lungă durată şi în nişte celule întunecoase; în astfel de situaţii se poate afla o persoană care spune doar câteva cuvinte despre Regatul lui Dumnezeu.

Deşi trec prin asemenea situaţii, vestitorii dau dovadă de mult curaj. Iubirea lor faţă de Iehova Dumnezeu nu are margini, iar atitudinea lor este asemănătoare celei a îngerilor; ei nu au de gând să abandoneze lupta. Ei ştiu că lucrarea îi aparţine lui Iehova şi că ea va trebui să continue până la victoriosul sfârşit. Fraţii mai ştiu şi faţă de cine trebuie să rămână integri. Ei consideră o bucurie să sufere pentru Iehova.“

[Chenarul/Fotografia de la paginile 199–201]

Interviu cu Serghei Ravliuk

Anul naşterii: 1936

Anul botezului: 1952

Date personale: A stat 16 ani în închisori şi lagăre de prizonieri. A fost constrâns să-şi schimbe locuinţa de şapte ori. A ajutat peste 150 de persoane să cunoască adevărul. Interviul luat soţiei lui, Tamara, este prezentat la paginile 186–189. În prezent, Serghei slujeşte ca bătrân în Congregaţia Rohan, aflată în apropiere de oraşul Harkov.

Am locuit şapte ani în Mordovia. Deşi lagărul în care fusesem internat avea un regim de supraveghere foarte strict, aici se distribuiau multe publicaţii. Unii gardieni luau publicaţii cu ei acasă, le citeau şi apoi le dădeau şi celorlalţi membri ai familiei sau rudelor.

Câteodată, un gardian care lucra în schimbul al doilea venea la mine şi-mi spunea: „Serghei, ai să-mi dai ceva?“

„Ce anume?“, îl întrebam eu.

„Păi, ceva de citit.“

„Se va face percheziţie mâine?“

„Da. Mâine va fi percheziţionat sectorul 5.“

„Bine. Sub patul cutare, vei găsi o revistă Turnul de veghere acoperită cu un prosop. O poţi lua pe aia.“

Când percheziţiona locul respectiv şi găsea revista, gardianul o lua. Dar nici o altă publicaţie nu mai era de găsit, pentru că între timp cu toţii fuseserăm preveniţi că gardienii urmau să vină şi să facă percheziţie. În felul ăsta, unii gardieni ne-au fost chiar de ajutor. Ei s-au simţit atraşi de adevăr, însă le era frică să nu-şi piardă slujba. Cât timp am stat noi, Martorii, acolo, gardienii au văzut ce mod de viaţă aveam. Oamenii cu judecată au putut să-şi dea seama că nu eram nişte infractori. Doar că ei n-aveau cum să vorbească despre asta, deoarece riscau să fie acuzaţi că sunt de partea Martorilor lui Iehova şi puteau fi daţi afară. Prin urmare, au sprijinit lucrarea noastră doar într-o anumită măsură. Luau de la noi publicaţii şi le citeau; persecuţia a mai slăbit în intensitate.

În 1966, în Mordovia erau circa 300 de fraţi. Cei de la administraţie au aflat în ce dată urma să ţinem Comemorarea şi s-au hotărât să ne împiedice să o organizăm. Iată ce ne-au spus ei: „Turnul de veghere îl studiaţi deja, dar Comemorarea n-o veţi ţine. O să ne ocupăm noi de asta“.

Membrii unităţilor de gardieni trebuiau să rămână la posturile lor până se anunţa că pericolul a trecut. Toţi — personalul care se ocupa cu supravegherea, cei de la administraţie şi comandantul lagărului — erau pe poziţie.

Ne-am îndreptat toţi spre drumul care ducea la terenul unde ne prezentam în fiecare dimineaţă şi seară pentru apel. Apoi, în grupuleţe, fiecare cu congregaţia sau cu grupa din care făcea parte, am pornit încet şi am făcut înconjurul terenului. În fiecare grup, un frate prezenta cuvântarea pentru Comemorare, iar ceilalţi ascultau — fără să se oprească din mers.

Nu aveam embleme; a fost prezentată doar cuvântarea. În acea perioadă, în lagăr nu era nici un creştin uns. Până la ora 21.30, toate grupele terminaseră de celebrat Comemorarea.

Pentru cântare, ne-am gândit să ne strângem cu toţii şi să cântăm împreună. Ne-am întâlnit lângă clădirea cu băi, locul cel mai îndepărtat de punctul de control de la intrarea în lagăr. Imaginaţi-vă o mulţime de 300 de bărbaţi, dintre care vreo 80–100 cântau în tăcerea nopţii! Încercaţi să vă imaginaţi cum răsuna taigaua de vocile lor. Îmi amintesc şi acum cântarea pe care am cântat-o: era cântarea numărul 25, intitulată „Am murit pentru voi“, din cartea veche de cântări. O ştiam cu toţii. Uneori chiar şi soldaţii postaţi în turnuri ne strigau: „Cântaţi, vă rugăm, Cântarea 25!“

În acea noapte, când am început să cântăm, tot personalul lagărului a venit în grabă spre clădirea cu băi pentru a ne opri. Ajungând la faţa locului, n-au putut face nimic, deoarece toţi fraţii formaseră un cerc în jurul celor care cântau. Gardienii au alergat ca ieşiţi din minţi în jurul nostru până când am terminat cântarea. În acel moment, ne-am împrăştiat cu toţii. Gardienii nu ştiau cine a cântat şi cine nu. Nu puteau să ne pună pe toţi la izolare!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 203, 204]

Interviu cu Victor Popovici

Anul naşterii: 1950

Anul botezului: 1967

Date personale: S-a născut în închisoare. Este fiul Mariei Popovici, al cărei interviu este prezentat la paginile 167–169. A fost arestat în 1970 şi a stat închis 4 ani din cauza activităţii de predicare. Pe parcursul a trei zile de înfăţişare la tribunal, au fost audiaţi 35 de martori care au confirmat că fratele Popovici le predicase şi lor.

Nu ar trebui să privim situaţia Martorilor lui Iehova doar prin prisma relaţiilor interumane. Pentru a explica problema persecuţiilor îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu, nu este suficient să aruncăm vina pe conducere. Cei mai mulţi funcţionari nu-şi făceau decât datoria. Când s-a schimbat guvernul, şi-au schimbat şi ei atitudinea, dedicându-se unei alte cauze, însă noi am rămas aceiaşi. Ne-am dat seama că adevăratul motiv al necazurilor noastre fusese dezvăluit în Biblie.

Nu ne-am considerat, pur şi simplu, victimele nevinovate ale unor persecutori. O înţelegere clară a controversei ridicate în grădina Edenului cu privire la dreptul lui Dumnezeu de a guverna ne-a ajutat să facem faţă situaţiei. Această controversă nu fusese soluţionată. Eram conştienţi de faptul că aveam posibilitatea de a lua poziţie de partea guvernării lui Iehova. Aceasta însemna să sprijinim interesele Suveranului universului, nu interesele personale ale unor oameni. Aveam o înţelegere mult mai profundă a problemei de fond. Aceasta ne-a întărit şi ne-a ajutat să ne păstrăm integritatea chiar şi în cele mai grele situaţii. Priveam dincolo de relaţiile interumane.

[Text generic pe pagina 203]

Pentru a explica problema persecuţiilor îndreptate împotriva poporului lui Dumnezeu, nu este suficient să aruncăm vina pe conducere

[Chenarul/Fotografia de la paginile 208, 209]

Interviu cu Maria Pilipiv

Anul naşterii: 1934

Anul botezului: 1952

Date personale: În 1951, a mers în vizită la sora ei, care fusese deportată în Siberia. Aici, Maria a aflat adevărul şi, mai târziu, s-a căsătorit cu un frate care fusese şi el deportat în Siberia.

Când a murit tata, au trecut pe la noi câţiva poliţişti. Erau de la Consiliul Comunal şi de la Consiliul Districtual. Ne-au avertizat să nu cântăm şi să nu rostim rugăciuni. Le-am spus că nici o lege nu interzicea rugăciunea. S-au interesat apoi când avea să se ţină înmormântarea. După ce le-am spus, au plecat.

Fraţii au venit din timp. Întrunirile erau interzise, însă înmormântările erau publice. Fiind siguri că poliţiştii aveau să-şi facă apariţia, am început mai devreme. În momentul în care un frate a început să spună o rugăciune, a sosit o camionetă plină cu poliţişti. Fratele a încheiat rugăciunea şi ne-am dus la cimitir.

Ei au venit după noi, însă nu ne-au împiedicat să intrăm în cimitir. Când fratele a rostit din nou o rugăciune, poliţiştii au încercat să-l aresteze. Însă noi, surorile, n-aveam de gând să-l lăsăm să cadă în mâinile lor. Erau mulţi poliţişti, aşa că a trebuit să ne strângem în jurul fratelui. În vânzoleala aia, o soră a reuşit să-l scoată pe frate din cimitir şi să-l ducă până în sat. O cunoştinţă, aflată la volanul unei maşini, a oprit brusc, l-a luat pe frate şi a dispărut. Poliţiştii au căutat peste tot, însă în zadar. Fratele nu era nicăieri. În cele din urmă, au plecat.

Deseori, surorile i-au ocrotit pe fraţi. În general, se întâmplă exact invers, însă atunci asta a fost situaţia: surorile au trebuit să-i ocrotească pe fraţi. Au fost multe cazuri de acest gen.

[Text generic pe pagina 208]

Atunci asta a fost situaţia: surorile au trebuit să-i ocrotească pe fraţi

[Chenarul/Fotografia de la paginile 220, 221]

Interviu cu Petro Vlasiuk

Anul naşterii: 1924

Anul botezului: 1945

Date personale: A fost deportat în perioada 1951–1965. La scurt timp după ce fratele Vlasiuk a fost deportat, fiul său s-a îmbolnăvit şi a murit. În anul următor, după ce soţia sa a dat naştere celui de-al doilea fiu, starea sănătăţii a început să i se agraveze, în cele din urmă ea stingându-se din viaţă. Fratele Vlasiuk a rămas singur cu un copil mic. În 1953, el s-a recăsătorit. Noua lui soţie l-a ajutat să-şi crească fiul.

M-am numărat printre ucrainenii care au fost deportaţi în Siberia în 1951. Nu ştiam ce-i aia frică. Iehova le dăduse fraţilor forţa care i-a ajutat să-şi păstreze credinţa; aceasta se reflecta şi în felul în care vorbeau. Nimeni nu ar fi ales vreodată să vină până aici ca să predice. Parcă Iehova Dumnezeu le permisese autorităţilor să ne ducă acolo. Mai târziu, ne-au spus: „Am făcut o mare greşeală“.

„Ce greşeală?“, au întrebat fraţii.

„Păi, v-am adus aici, iar voi nu faceţi altceva decât să-i convertiţi şi pe oamenii de aici!“

Iată ce le-au spus fraţii: „Ei bine, veţi mai face o greşeală“.

A doua mare greşeală a lor a fost că nu ne-au lăsat să ne întoarcem acasă, după ce ni s-a acordat o amnistie şi am fost eliberaţi. „Mergeţi oriunde, numai nu vă întoarceţi acasă“, ne-au spus ei. După aceea, şi-au venit în fire şi şi-au dat seama ce greşeală făcuseră. Măsurile pe care le-au luat ei au dus la răspândirea veştii bune în toată Rusia.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 227]

Interviu cu Anna Vovciuk

Anul naşterii: 1940

Anul botezului: 1959

Date personale: A fost deportată în perioada 1951–1965. Când a fost trimisă în Siberia, avea doar 10 ani. Între anii 1957 şi 1980 a lucrat într-o tipografie clandestină, tipărind publicaţii biblice.

Cei de la KGB încercau deseori să ne forţeze să-i identificăm pe fraţi arătându-ne nişte fotografii cu ei. De obicei le ziceam: „Nu ştiu nimic şi nu cunosc pe nimeni. Să nu vă aşteptaţi să vă spun ceva“. Asta spuneam de fiecare dată. Odată, la scurt timp după ce m-am căsătorit, m-am întâlnit în oraş cu şeful KGB-ului din Angarsk. Fusesem deseori nevoită să mă prezint la el pentru anchetă. Aşa că mă cunoştea bine.

Iată ce mi-a zis: „Mi-ai spus că nu-l cunoşti pe Stepan Vovciuk. Cum se face că te-ai căsătorit cu el?“

„Păi, nu dumneavoastră mi l-aţi prezentat pe Stepan arătându-mi fotografiile cu el?“, i-am răspuns.

„Ia te uită! Tot noi suntem de vină!“, a spus el pocnind din palme.

Am râs amândoi. A fost un moment de bucurie în viaţa mea.

[Chenarul/Fotografia de la paginile 229, 230]

Interviu cu Sofia Vovciuk

Anul naşterii: 1944

Anul botezului: 1964

Date personale: A fost deportată în perioada 1951–1965. Avea doar şapte ani când a fost trimisă împreună cu mama, sora şi fratele ei în Siberia.

Când am fost duşi în Siberia, ni s-a spus că nu ne vom mai întoarce niciodată. N-am crezut că vom mai fi vreodată liberi. Când citeam în Turnul de veghere despre congresele care se ţineau în alte ţări, ne rugam lui Iehova ca măcar o dată în viaţă să avem şi noi ocazia să asistăm la un astfel de congres. Într-adevăr, Iehova ne-a binecuvântat. În 1989, am avut posibilitatea să asistăm la congresul internaţional al Martorilor lui Iehova ţinut în Polonia. Nu am cuvinte să descriu bucuria pe care am simţit-o!

Fraţii din Polonia ne-au primit cu braţele deschise. Am stat acolo 4 zile. Vă daţi seama, asistam la un congres! A fost o adevărată desfătare să învăţăm despre Iehova şi să fim instruiţi din Cuvântul lui Dumnezeu. Fericirea noastră nu avea margini. Le-am povestit tuturor experienţele trăite. Deşi am întâlnit acolo persoane de multe naţionalităţi, simţeam că eram o familie! În timp ce ne plimbam în jurul stadionului aveam un sentiment de linişte. După toate lucrurile îndurate în lunga perioadă de interdicţie, acum ni se părea că eram deja în lumea nouă. Totul era curat şi frumos. Nu mai eram obligaţi să auzim vorbe de ocară. După ce s-a terminat programul, nu am plecat imediat; am mai stat puţin cu fraţii. Am purtat conversaţii cu ei. Dacă nu cunoşteam limba celor cu care vorbeam, puteam apela la nişte traducători. Însă, chiar dacă nu ne înţelegeam prin cuvinte, ne sărutam unii pe alţii. Eram fericiţi!

[Chenarul/Fotografia de la paginile 243, 244]

Interviu cu Roman Iurkevici

Anul naşterii: 1956

Anul botezului: 1973

Date personale: A fost închis şase ani în lagărele de prizonieri din cauza poziţiei sale de neutralitate. Din 1993, slujeşte în comitetul filialei din Ucraina.

Adevărul îi îndeamnă pe oameni să se ajute şi să se sprijine unii pe alţii. Am observat aceasta în special în 1998, când în Transcarpatia a fost o mare inundaţie, iar sute de persoane şi-au pierdut într-o singură noapte locuinţa şi toate bunurile.

În mai puţin de două zile, a sosit la faţa locului un grup de fraţi şi s-au format comitete de ajutorare. Ele stabileau ce ajutor urma să i se dea fiecărei familii şi fiecărui sat. Satele Vari şi Vişkove au fost greu lovite de năpastă. În numai două sau trei zile, s-au luat măsuri şi s-a stabilit cine anume trebuia ajutat şi cine avea să fie trimis să ajute. Apoi au sosit mai mulţi fraţi cu nişte camioane; ei au început să dea la o parte cu lopata tonele de noroi.

Spre surprinderea tuturor, ei au adus şi lemne uscate. Persoanelor care nu erau Martore nu le venea să creadă. O soră din Vişkove era în apropierea fraţilor care dădeau la lopată. Un ziarist a venit lângă ea şi a întrebat-o: „Îi cunoaşteţi pe oamenii aceştia?“

„Nu îi ştiu prea bine“, a răspuns ea, „pentru că vorbim limbi diferite: română, maghiară, ucraineană şi rusă. Însă ceea ce ştiu e că sunt fraţii şi surorile mele şi că mi-au sărit în ajutor“.

În decurs de două sau trei zile, fraţii au trimis ajutoare. În plus, ei s-au îngrijit de aceste familii, care au fost strămutate. Într-o jumătate de an, practic toate casele Martorilor au fost reconstruite. Martorii au fost primii din zonă care s-au întors să locuiască aici, în noile lor case.​

[Tabelul de la pagina 254]

(Vezi publicaţia)

Numărul pionierilor regulari din Ucraina (1990–2001)

10 000

8 000

6 000

4 000

2 000

0

1990 1992 1993 1994 1995 1996 1997 1998 1999 2001

[Tabelul de la pagina 254]

(Vezi publicaţia)

Numărul Martorilor lui Iehova din Ucrainaa (1939–2001)

120 000

100 000

80 000

60 000

40 000

20 000

0

1939 1946 1974 1986 1990 1992 1994 1996 1998 2001

[Notă de subsol]

[Hărţile de la pagina 123]

(Pentru aşezarea textului în pagină vezi publicaţia)

UCRAINA

VOLÂNIA

GALIŢIA

Lvov

TRANSCARPATIA

BUCOVINA

KIEV

Harkov

Dniepropetrovsk

Lugansk

Zaporojie

Doneţk

Odessa

CRIMEEA

MAREA NEAGRĂ

TURCIA

BULGARIA

ROMÂNIA

MOLDOVA

POLONIA

BIELORUSIA

RUSIA

[Fotografii pe toată pagina 118]

[Legenda fotografiei de la pagina 127]

Voiteh Cehi

[Legenda fotografiei de la pagina 129]

Primul congres ţinut în august 1932 în oraşul Borislav (Galiţia)

[Legenda fotografiei de la pagina 130]

Congres ţinut în 1932 în Solotvino (Transcarpatia)

[Legenda fotografiei de la pagina 132]

Maria şi Emil Zariţki au lucrat cu multă conştiinciozitate ca traducători 40 de ani

[Legenda fotografiei de la pagina 133]

În această casă din Ujgorod se afla primul depozit de literatură din Ucraina, folosit între anii 1927 şi 1931

[Legenda fotografiei de la pagina 134]

Fotografie din 1935; un grup de fraţi sunt gata să ia autobuzul pentru a merge în minister în zona Rahiv din Carpaţi; Voiteh Cehi (1)

[Legenda fotografiei de la pagina 135]

Primul disc de fonograf în ucraineană: „Religia şi creştinătatea“

[Legenda fotografiei de la pagina 136]

Congregaţia Kosmaci în 1938: Mikola Volocii (1) a vândut unul dintre cei doi cai ai săi pentru a-şi putea cumpăra un fonograf

[Legenda fotografiei de la pagina 137]

Mulţi fraţi îşi amintesc cu drag de Liudvik Kiniţki ca fiind un ministru zelos; el a murit într-un lagăr de concentrare nazist; el i-a rămas fidel lui Iehova până la sfârşit

[Legenda fotografiilor de la pagina 142]

Illia Govuceak — călătorind alături de Onufrii Rilciuk prin regiunile montane pentru a predica vestea bună (sus, în stânga); împreună cu soţia sa, Paraska (dreapta) — a fost dat pe mâna Gestapoului de un preot şi executat

[Legenda fotografiei de la pagina 146]

Anastasia Kazak (1) împreună cu alţi Martori din lagărul de concentrare din Stutthof

[Legenda fotografiilor de la pagina 153]

Ivan Maksimiuk (împreună cu soţia sa, Ievdokia, în fotografia de mai sus) şi fiul său Mihailo (dreapta) au refuzat să facă un compromis şi să renunţe la integritatea lor

[Legenda fotografiei de la pagina 158]

Primele publicaţii biblice apărute în ucraineană

[Legenda fotografiei de la pagina 170]

La cei douăzeci de ani pe care-i avea, Grigorii Melnik şi-a asumat răspunderea de a se îngriji de fraţii lui mai mici

[Legenda fotografiei de la pagina 176]

Maria Tomilko a fost închisă 15 ani, dar a rămas fidelă

[Legenda fotografiei de la pagina 182]

Nuţu Bokoci, în 1960, în timpul unei scurte întâlniri cu fiica lui în închisoare

[Legenda fotografiilor de la pagina 185]

Lidia şi Oleksii Kurdas (sus) au fost arestaţi şi închişi în lagăre diferite la numai 17 zile de la naşterea fiicei lor, Galina; Galina Kurdas, la vârsta de 3 ani (dreapta); această fotografie a fost făcută în 1961, când părinţii săi erau încă închişi

[Legenda fotografiei de la pagina 191]

În seara dinaintea nunţii, Ganna Şişko şi Iurii Kopos au fost arestaţi şi condamnaţi la 10 ani detenţie în lagăr. Zece ani mai târziu, s-au căsătorit

[Legenda fotografiei de la pagina 191]

Iurii Kopos a petrecut aproape o treime de secol în închisorile şi în lagărele de muncă sovietice

[Legenda fotografiei de la pagina 194]

Pavlo Ziatek şi-a dedicat toată viaţa serviciului lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 196]

Scrisoare datată 18 mai 1962, trimisă de Nathan Knorr fraţilor din URSS

[Legenda fotografiei de la pagina 214]

Publicaţiile pentru Ucraina şi pentru alte zone ale Uniunii Sovietice erau tipărite în adăposturi asemănătoare acestuia

[Legenda fotografiei de la pagina 216]

Sus: Zonă împădurită din inima Carpaţilor, unde era un adăpost secret în care lucra Ivan Dziabko

[Legenda fotografiei de la pagina 216]

Deasupra: Mihailo Dioloh stă lângă intrarea în adăpost, unde îi dădea lui Ivan Dziabko hârtia necesară

[Legenda fotografiei de la pagina 216]

Dreapta: Ivan Dziabko

[Legenda fotografiei de la pagina 223]

Bela Meisar a petrecut 21 de ani în închisoare, timp în care fidela sa soţie, Reghina, l-a vizitat deseori, călătorind în total peste 140 000 de kilometri

[Legenda fotografiei de la pagina 224]

Mihailo Dasevici a fost însărcinat să supravegheze lucrarea de predicare din ţară în 1971

[Legenda fotografiei de la pagina 233]

Înregistrarea organizaţiei Martorilor lui Iehova din Ucraina, la 28 februarie 1991, a fost prima înregistrare de acest fel de pe teritoriul URSS-ului

[Legenda fotografiilor de la pagina 237]

La congresul internaţional care s-a ţinut în 1993 la Kiev, s-au botezat 7 402 persoane — un record mondial în istoria modernă a poporului lui Dumnezeu

[Legenda fotografiei de la pagina 246]

Prima promoţie a Şcolii de Instruire Ministerială, la începutul anului 1999, în Lvov

[Legenda fotografiei de la pagina 251]

Sus: Complexul de Săli ale Regatului unde a slujit familia Betel în perioada 1995–2001

[Legenda fotografiei de la pagina 251]

La mijloc: Casa folosită de familia Betel în anii 1994 şi 1995

[Legenda fotografiei de la pagina 251]

Jos: Sala Regatului din oraşul Nadvirna — prima sală din Ucraina construită cu ajutorul noului program de construire a Sălilor Regatului

[Legenda fotografiilor de la paginile 252, 253]

1–3. Filiala din Ucraina dedicată recent

[Legenda fotografiei de la pagina 252]

4. Comitetul filialei (de la stânga la dreapta): Stepan Glinski şi Stepan Mikevici (aşezaţi); Andrii Semkovici, Roman Iurkevici, John Didur şi Jürgen Keck (în picioare)

[Legenda fotografiei de la pagina 253]

5. Theodore Jaracz prezentând o cuvântare la programul de dedicare a filialei din Ucraina, la 19 mai 2001