Curaçao

Insulele Aruba, Bonaire şi Curaçao sunt cunoscute sub numele de insulele ABC. Situate în largul coastei venezueliene, ele se remarcă printr-o frumuseţe aparte. Spre deosebire de alte insule din arhipelagul Antilelor, cu vegetaţie luxuriantă, ele se disting prin frumuseţea unică a deşertului, cu umbrele misterioase ale nopţii şi contrastele izbitoare de culori din timpul zilei.

În această zonă cu precipitaţii reduse, cactuşi uriaşi — al căror reprezentant de seamă este kadushi — cresc pretutindeni, dominând peisajul. Şi arborele dividivi, cu ciudata sa coroană aplecată într-o parte, este întâlnit peste tot. Asemenea unor santinele, aşezările de pe plantaţii se profilează pe cerul azuriu, amintind în tăcere de perioada colonială. Pot fi văzute capre alergând pe câmpuri şi traversând în goană drumurile.

Aruba şi Bonaire se pot mândri cu un turism înfloritor. Venitul insulei Curaçao provine din rafinarea petrolului şi din comerţul exterior. Toate cele trei insule au câte o uzină de desalinizare a apei de mare, care furnizează atât apă potabilă, cât şi energie pentru producerea curentului electric.

Aceste insule, care au în prezent o populaţie de aproape 250 000 de locuitori, au fost descoperite de spanioli în secolul al XV-lea. Mai târziu, insulele au fost ocupate de olandezi. După o scurtă perioadă în care acestea s-au aflat sub controlul francezilor şi al englezilor, în 1815 olandezii au reintrat în posesia lor. Din 1954, Antilele Olandeze, care cuprindeau la început insulele ABC şi trei dintre Insulele de sub Vânt, au autonomie internă. În 1986, Aruba a dobândit status aparte, sau a devenit teritoriu cu statut special.

Cultura şi limba

Aflate sub guvernare olandeză, insulele se bucură de un climat de toleranţă religioasă. Deşi preponderenţa numerică o deţin romano-catolicii, sunt şi mulţi protestanţi. În Curaçao există, de asemenea, o comunitate evreiască puternică. Oameni provenind din 40–50 de ţări de pe întregul pământ trăiesc împreună în pace, formând o societate multirasială unită. Deşi aceştia au o limbă comună, fiecare insulă îşi păstrează propria identitate. Adevărul biblic a prins rădăcini în această societate eterogenă şi continuă să crească.

Oamenii de prin aceste locuri vorbesc mai multe limbi; uneori probabil că nici nu îşi mai dau seama în ce limbă se exprimă, întrucât este ceva atât de obişnuit să treacă de la o limbă la alta. Deşi olandeza este limba oficială, iar engleza şi spaniola sunt folosite pe scară largă în domeniul comercial, papiamentu este limba băştinaşilor. Potrivit unei teorii, aceasta s-a dezvoltat înainte de secolul al XVII-lea, în Insulele Capului Verde din Africa de vest. Ele au constituit pentru portughezi un punct de plecare în incursiunile lor în Africa. Din nevoia de a se stabili o punte de comunicare între africani şi portughezi, s-a născut o nouă limbă creolă, un amestec între portugheză şi limbile africane. O astfel de limbă, prin care mai multe grupuri lingvistice pot comunica, se numeşte lingua franca. Mai târziu, această limbă a început să fie folosită de sclavii aduşi pe insule. De-a lungul anilor, s-au făcut simţite influenţe olandeze, spaniole, engleze şi franceze. Aşa s-a născut limba papiamentu, care este un amestec al acestor limbi.

Lingua franca dezvoltată de sclavi şi folosită apoi pe insule a ajuns un mijloc de comunicare ce avea să contribuie la unificarea lor. Cu timpul, a mai fost adoptată o „lingua franca“. Este vorba despre cea amintită în Ţefania 3:9, unde se spune: „Atunci voi da popoarelor buze curate [schimbarea la o limbă pură, NW], ca toţi să cheme Numele DOMNULUI, ca să-I slujească într-un gând“. ‘Limba pură’ a acţionat ca forţă unificatoare nu numai între unii insulari — ajutându-i să depăşească diferenţele sociale, rasiale şi uneori chiar etnice —, ci şi între aceştia şi tovarăşii lor de credinţă, Martori ai lui Iehova, de pe întregul pământ. Prin urmare, deşi există congregaţii de papiamentu, de limbă engleză, spaniolă şi olandeză, această „lingua franca“, adevărul biblic, îi ţine uniţi pe fraţi prin strânse legături de iubire.

Se ivesc zorii adevărului

Nu se ştie cu exactitate cum au fost semănate primele seminţe ale adevărului pe aceste insule. Abia perceptibil, zorii adevărului s-au ivit totuşi, risipind întunericul ce acoperea insulele, care mult timp fuseseră un bastion al romano-catolicismului. Pe la sfârşitul anilor ’20 şi pe parcursul anilor ’30, mai multe persoane au predicat aici. Şi un vânzător ambulant de cărţi religioase a semănat neintenţionat seminţele adevărului, întrucât printre cărţile sale era şi literatură publicată de organizaţia lui Dumnezeu. Cele două fiice ale lui, Pearl şi Ruby, au lucrat alături de el şi au devenit Martore ale lui Iehova câţiva ani mai târziu. Amândouă continuă să-i slujească lui Iehova cu fidelitate şi în zilele noastre.

În 1940, fratele Brown, din Trinidad, care lucra la o rafinărie de petrol, a efectuat primele botezuri din Curaçao, botezând cinci persoane cu care studiase chiar el. Printre acestea s-au numărat Martin şi Wilhelmina Naarendorp, precum şi Eduard van Marl, toţi originari din Surinam.

Anita Libretto, fiica soţilor Naarendorp, îşi deapănă amintirile. Iată ce ne povesteşte ea: „Era în anul 1940. Aveam 6 ani pe atunci. Părinţii mei studiau cu un frate vorbitor de limbă engleză. Ei vorbeau olandeza, iar cunoştinţele lor de engleză erau foarte limitate. Însă nu s-au dat bătuţi şi după nici şase luni s-au botezat. Întrunirile se ţineau la noi acasă, dar nu erau aşa de bine organizate ca acum. Se întâlneau pentru a studia seara şi stăteau până după miezul nopţii, părinţii mei chinuindu-se să înţeleagă informaţiile din cărţile în engleză“. Se predica în cea mai mare parte în engleză, deoarece micul grup nu vorbea fluent papiamentu şi nici nu exista literatură în această limbă.

În general, localnicii nu obişnuiau să citească Biblia, deoarece acest lucru era interzis de Biserica Catolică. Nu era ceva ieşit din comun ca preoţii să confişte Bibliile pe care le găseau. La început, s-a întâmplat ca unul dintre ei să se ţină după fraţii noştri şi, bătând din picior, să le strige: „Lăsaţi-mi oile în pace!“

Sunt semănate seminţele adevărului în Aruba şi Bonaire

În 1943, John Hypolite, care fusese adventist, şi Martin Naarendorp şi-au petrecut vacanţa în Aruba, unde au proclamat vestea bună. Conform informaţiilor de care dispunem, ei au fost primii care au predicat în această zonă. După ce s-au întors în Curaçao, fratele Hypolite a scris la sediul mondial din Brooklyn şi a cerut ajutoare pentru lucrare. Trei ani mai târziu, au fost trimişi câţiva misionari, dar, din nefericire, el încetase din viaţă. Însă fraţii curajoşi din Curaçao, cum a fost şi John Hypolite, dăduseră ascultare îndemnului din Eclesiastul 11:6 şi semănaseră cu mult zel seminţele adevărului, care mai târziu au prins rădăcini şi au încolţit.

În 1944, Edmund Cummings din Grenada şi Woodworth Mills din Trinidad s-au stabilit în Aruba. Ei s-au angajat la rafinăria de petrol din Sint Nicolaas. Situat în extremitatea estică a insulei, oraşul Sint Nicolaas era împânzit de imigranţi, veniţi din toate părţile Indiilor Occidentale pentru a lucra la rafinăria de petrol. Fratele Mills, un orator însufleţit, a dat un imbold puternic lucrării de predicare a veştii bune. La 8 martie 1946, fraţii Mills şi Cummings au întemeiat prima congregaţie de limbă engleză în Sint Nicolaas, congregaţie formată din 11 vestitori. Fratele Mills slujea ca serv de grupă (de congregaţie).

Primul botez de aici a fost făcut în data de 9 iunie 1946. Printre cele patru persoane care s-au botezat atunci s-au numărat şi Timothy Campbell şi Wilfred Rogers; spre sfârşitul anului 1946, numărul vestitorilor s-a dublat. Mai târziu, fraţii care imigraseră aici — familiile Buitenman, De Freitase, Campbell, Scott, Potter, Myer, Titre, Faustin, precum şi alţii — s-au alăturat congregaţiei.

Fratele Mills a avut mult succes în depunerea de mărturie informală, iar una dintre colegele sale de muncă, o stenografă pe nume Oris, a avut o reacţie favorabilă. În ianuarie 1947, ea s-a botezat. Fratele Mills nu numai că a câştigat o soră spirituală, dar şi-a şi găsit aleasa inimii, el şi Oris căsătorindu-se mai târziu. În 1956, ei au fost invitaţi să facă parte din cea de-a 27-a clasă a Şcolii Galaad, după care au fost repartizaţi în Nigeria.

Până în 1950, cea mai mare parte a lucrării de predicare din Aruba s-a efectuat în Sint Nicolaas, deoarece majoritatea locuitorilor de aici vorbeau engleza, iar fraţii cunoşteau foarte puţin papiamentu. Nici un locuitor din Aruba nu acceptase adevărul până atunci. Biserica Catolică a stârnit o cruntă opoziţie, instigându-i pe localnici — persoane prietenoase, de altfel — împotriva Martorilor, progresul lucrării fiind astfel încetinit. În acea perioadă de început, nu era ceva neobişnuit să vezi un localnic, care-şi ieşise din fire, alergând după un Martor cu o macetă în mână. Au fost ocazii în care unii au aruncat cu apă fiartă pe fraţi sau au asmuţit câinii asupra lor. Alteori locatarii îi invitau înăuntru, iar apoi plecau, lăsându-i singuri în casă. Pe aceste insule, este o insultă să nu te ocupi de musafiri.

Edwina Stroop, o pionieră din Aruba, ne spune: „Preoţii îi ameninţau pe oameni că aveau să rostească blesteme asupra lor dacă părăseau biserica, ceea ce-i îngrozea“. Totuşi, zelul fraţilor nu a slăbit, iubirea lor faţă de Iehova şi faţă de aproapele îndemnându-i să persevereze.

Seminţele unor plante de deşert pot rămâne în stare dormindă decenii la rând, până când primesc cantitatea de precipitaţii necesară ca să germineze, şi, în cele din urmă, ca planta să facă flori, nişte flori minunate. Ceva asemănător putem spune că s-a întâmplat în cazul lui Jacobo Reina, un vameş din Bonaire. În 1928, el a făcut rost de cartea Creaţia. Deşi a crescut într-o familie de romano-catolici, el a cercetat şi doctrinele religiilor protestante, însă nu a fost niciodată mulţumit de ceea ce a aflat. Când a citit cartea Creaţia, el a recunoscut glasul adevărului. În ea era prezentată o listă cu titlurile altor cărţi publicate de slujitorii lui Iehova, pe care Jacobo nu reuşise să le obţină. Abia în 1947, după 19 ani, când se afla în vizită la sora lui de corp în Curaçao, el a întâlnit o misionară, care conducea un studiu biblic cu sora lui. El a întrebat-o pe misionară dacă avea cărţile menţionate pe lista pe care o purtase în portofel în toţi aceşti ani. El a luat toate publicaţiile pe care misionara le avea la ea, cel puţin 7 cărţi legate şi 13 broşuri, şi şi-a făcut abonament la revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! Pofta lui spirituală, stârnită cu atât de mult timp în urmă, avea să fie, în sfârşit, satisfăcută. Într-adevăr, seminţele adevărului care fuseseră „în stare dormindă“ atâţia ani urmau să primească, acum, cantitatea de apă de care aveau nevoie pentru a germina şi a creşte.

În Curaçao sosesc primii misionari

La 16 mai 1946, Thomas Russell Yeatts împreună cu soţia sa, Hazel, absolvenţi ai celei de-a 6-a clase a Şcolii Galaad, au sosit în Curaçao, un teritoriu în care lucrarea era abia la început. Aportul fratelui Yeatts la lucrarea efectuată pe aceste insule a fost foarte însemnat. El a slujit în această repartiţie până la moartea sa, survenită în 1999, adică timp de peste 50 de ani. Cu excepţia unei scurte perioade, el a slujit ca supraveghetor al filialei din 1950 până în 1994. Acest bărbat, cu un simţ al umorului foarte fin, cu un optimism fără margini şi cu o credinţă de nezdruncinat, a avut privilegiul de a asista la extinderea lucrării de predicare a Regatului.

Hazel, care şi-a sprijinit cu fidelitate soţul, slujeşte şi astăzi în repartiţia ei, fiind o sursă de încurajare pentru toţi cei care o cunosc. Ea îşi aminteşte de primirea călduroasă pe care le-au făcut-o la aeroport fraţii Naarendorp şi Van Marl, împreună cu Clement Fleming, o persoană interesată.

De fapt, Clement primise cartea Copiii, o citise şi ajunsese la concluzia că găsise adevărul. În tinereţe el părăsise Biserica Romano-Catolică deoarece nu era de acord cu multe dintre învăţăturile ei; mai târziu, a început să se asocieze cu Martorii. Aşa a ajuns el să se numere printre cei care au ieşit în întâmpinarea primilor misionari. În iulie 1946, a fost botezat de Russell Yeatts, unul dintre misionari. Fratele Fleming este şi în prezent vestitor al Regatului. Iată ce ne relatează el: „La cei 93 de ani ai mei, nu mi-am pierdut speranţa de a mă număra printre cei care vor supravieţui Armaghedonului şi vor intra în noul sistem fără să moară vreodată“. Ce exemplu minunat de credinţă şi perseverenţă!

Sora Yeatts ne povesteşte: „De la aeroport am fost duşi într-un apartament cu două camere, situat deasupra unei prăvălii în care se vindeau cozi de porc şi peşte uscat. Apartamentul nu era mobilat şi nu avea baie, aşa că atunci când voiam să ne spălăm trebuia să mergem la parter. Cam aşa am dus-o timp de şase luni, până când am putut să închiriem o locuinţă mai confortabilă“. Deşi Hazel a avut de mai multe ori dizenterie, nici ea, nici Russell nu s-au lăsat cuprinşi de descurajare. După mai mulţi ani, fratele Yeatts a scris următoarele: „Farmecul vieţii, îndeosebi pentru miniştrii lui Iehova, nu constă în condiţiile de viaţă, în peisajul pitoresc sau în limba locală, ci provine din bucuria de a fi cu oamenii, iar pe aceştia îi găseşti în orice repartiţie“.

Curajoşii misionari au învăţat papiamentu, limba locală, cu scopul de a le preda locuitorilor din Curaçao limba pură, „lingua franca“ a adevărului. Printre aceştia s-a numărat şi Camilio Girigoria, primul localnic care s-a botezat; acest eveniment a avut loc în 1950. El aflase adevărul la locul de muncă, la o rafinărie de petrol. Aici a avut ocazia să discute cu mai mulţi fraţi, printre care era şi Henricus Hassell, un zelos proclamator al veştii bune. Camilio, care are în prezent 78 de ani, este bătrân de congregaţie şi a ajutat 24 de persoane să progreseze până la pasul dedicării. În 1946, misionarii au întemeiat prima congregaţie de limbă engleză din Curaçao, prima congregaţie de papiamentu având să fie formată abia în 1954.

Lumina adevărului străluceşte în Aruba

În iulie 1949, Henry şi Alice Tweed, un cuplu de canadieni care a absolvit cea de-a 12-a clasă a Şcolii Galaad, au mers în Aruba; aici ei au jucat un rol important în predarea limbii pure. Henry era un tip înalt şi uscăţiv, cunoscut pentru amabilitatea şi blândeţea lui. Alice se remarca prin starea ei de spirit şi inepuizabila energie în minister. Ei au fost singurii misionari care au locuit şi au activat pe toate cele trei insule. Şi acum, după zeci de ani, cei care i-au cunoscut îşi amintesc cu drag de ei, apreciindu-i pentru zelul şi spiritul lor de sacrificiu.

În 1950, William Yeatts (vărul lui Russell) şi soţia lui, Mary, absolvenţi ai celei de-a 14-a clase a Şcolii Galaad, au fost repartizaţi în Curaçao. În 1953 ei au mers în Aruba. Şi acum, după aproape cincizeci de ani, ei slujesc în repartiţia lor, oferind un excelent exemplu de credinţă şi perseverenţă. De-a lungul timpului, Mary s-a remarcat prin zelul ei extraordinar în minister. Ea era totdeauna în fruntea lucrării de predicare, iar Bill, cum i se spunea fratelui Yeatts, s-a ocupat de traducerea publicaţiilor biblice. Înainte de venirea lor, cele două congregaţii de limbă engleză făcuseră slabe progrese în depunerea de mărturie la băştinaşi. Însă, cu răbdare şi în mod organizat, Bill şi Mary au început să le împărtăşească adevărul vorbitorilor de papiamentu din Aruba. Încetul cu încetul, eforturile lor au fost răsplătite. Iată ce ne povesteşte Bill, derulându-şi amintirile: „Am început să ţinem studiul Turnului de veghere la umbra unui mare arbore kwihi din curtea casei de misionari. Uneori numărul celor prezenţi ajungea la 100. Stăteam pe băncile de care se debarasase biserica catolică“. În 1954, s-a ţinut Comemorarea morţii lui Cristos, iar după aceea s-a format o grupă de studiu de carte de papiamentu.

Primul locuitor din Aruba care învaţă adevărul biblic

Un tânăr pe nume Gabriel Henriquez obişnuia să bea la sfârşit de săptămână, astfel că lunea dimineaţa nu se putea prezenta la serviciu, la rafinăria de petrol. În dorinţa de a-l ajuta să-şi schimbe modul de viaţă, şeful său, deşi era ateu, i-a făcut lui Gabriel cadou un abonament la revista Treziţi-vă!, fiind convins că îi putea fi de folos. Mai târziu, Gabriel i-a cunoscut pe soţii Tweed, care studiau Biblia cu socrul lui. Întrucât studiau dintr-o carte în spaniolă, Gabriel îi traducea socrului său. În scurt timp, şi pe Gabriel au început să-l intereseze acele informaţii; prin urmare, în 1953, Bill şi Mary Yeatts au început un studiu şi cu el. Iată ce ne spune Gabriel: „În sfârşit, am găsit răspuns la toate întrebările mele“. În 1954 el şi-a dedicat viaţa lui Iehova, fiind primul locuitor din Aruba care s-a botezat.

Prima congregaţie de papiamentu, formată din 16 vestitori, a fost întemeiată în 1956, iar la sfârşitul anului de serviciu 1957 dădeau raport de activitate 26 de vestitori. Când îşi dau seama că învăţăturile predate în „Babilonul cel Mare“ sunt false şi reuşesc să treacă peste frica de oameni, locuitorii din Aruba devin iubitori ai adevărului şi zeloşi proclamatori ai veştii bune (Rev. 17:5). Daniel Webb este un exemplu în acest sens. El şi soţia lui, Ninita, care la început a fost împotrivitoare, au acceptat adevărul şi au devenit amândoi vestitori foarte zeloşi ai Regatului. Aveau şi alţii să le calce pe urme?

Asemenea lui Daniel, numeroase persoane au învăţat adevărul şi, prin urmare, viaţa lor personală şi cea a familiilor lor s-au schimbat mult. Pedro Rasmijn, care a început să studieze, este un exemplu în acest sens. Într-o zi, când s-a întors acasă, Pedro a descoperit că mama sa, Maria, care era o catolică devotată, îi distrusese cărţile de studiu. Pedro, care nu îmbrăcase complet noua personalitate, i-a plătit mamei sale cu aceeaşi monedă, zdrobindu-i idolii. Foarte supărată, Maria i s-a plâns preotului. Acesta însă i-a spus că Pedro a avut dreptate când a susţinut că idolii nu au nici o valoare. De-a dreptul indignată, ea l-a izgonit pe preot şi s-a hotărât să analizeze ea însăşi Biblia. Drept rezultat, Maria şi soţul ei, Genaro, şi-au dedicat viaţa lui Iehova. Astăzi, ei îi slujesc lui Iehova împreună cu cei 11 copii ai lor, 26 de nepoţi şi un strănepot, în total 40 de persoane!

În pofida faptului că a fost renegat de părinţi, Daniel van der Linde, un ginere al Mariei, s-a botezat. Deşi a fost alungat de acasă şi bătut de un preot, Daniel a perseverat, ferm convins că deţine adevărul. În ciuda opoziţiei, el se simte privilegiat că Iehova îl foloseşte în a-i ajuta pe mulţi să înveţe adevărul biblic. Prisquela, o fiică a lui, şi soţul ei, Manuel, sunt betelişti care locuiesc în afara Betelului din Curaçao, slujind în departamentul de traducere. Tony, un alt ginere al Mariei, a avut nevoie de o credinţă puternică în Iehova şi în promisiunile sale că îi va sprijini pe slujitorii săi, deoarece, îmbolnăvindu-se, a fost nevoit să suporte cinci intervenţii chirurgicale. Iată ce ne spune Tony: „După părerea medicilor, nu mai aveam nici o şansă de scăpare, însă am continuat să mă rog lui Iehova să-mi dea putere. Fraţii mei de corp, care mi-au întors spatele într-un fel sau altul, pot vedea că am mii de fraţi spirituali în toată lumea“. — Marcu 10:29, 30.

Activitatea progresează pe aceste insule

În 1965, Albert Suhr, absolvent al celei de-a 20-a clase a Şcolii Galaad, a fost nevoit să plece din Curaçao din cauza unor probleme de sănătate, însă a lăsat în urma sa excelente „scrisori de recomandare“ (2 Cor. 3:1, 2). Una dintre acestea este Olive Rogers, care a devenit pionieră în 1951. Olive trăise 17 ani în concubinaj cu un bărbat. Totuşi, când a învăţat despre înaltele norme ale lui Iehova, ea l-a părăsit. Când acel bărbat a cerut-o în căsătorie, era deja prea târziu; ea l-a refuzat şi s-a botezat. Apoi a început pionieratul, lucrare pe care a continuat-o timp de 40 de ani, până când s-a îmbolnăvit. Fiind o lucrătoare zeloasă, sora Rogers putea fi văzută peste tot predicând. Şi acum oamenii vorbesc în termeni elogioşi la adresa ei. Cu dârzenia şi stăruinţa ce o caracterizau, ea i-a putut ajuta pe mulţi, chiar şi pe câteva familii numeroase, să-şi dedice viaţa lui Iehova.

În prezent, sunt multe familii care lucrează neobosit în serviciul lui Iehova în Antile şi Aruba. Familii numeroase — cum sunt Martha, Croes, Dijkhoff, Rasmijn, Liket, Faustin, Ostiana şi Roemer — formează temelia congregaţiilor de aici şi contribuie mult la stabilitatea lor.

Eugene Richardson, care este prietenos din fire, a început să fie învăţat de Iehova când avea 15 ani. Deşi nu s-a ţinut cu el un studiu biblic în mod organizat, progresul lui a fost constant deoarece asista la toate întrunirile. La vârsta de 17 ani s-a botezat. În 1956, a fost numit pionier regular; o mare problemă pentru el s-a dovedit a fi lipsa mijloacelor de transport. Iată ce ne spune el: „Teritoriul meu se afla la 20 de kilometri de casă, aşa că, pentru a rezolva problema transportului, mi-am dat pianul pe o bicicletă. Familia s-a îngrozit când a aflat ce tranzacţie făcusem. După 40 de ani, membrii familiei mele mai vorbesc încă despre această întâmplare. Totuşi, s-a dovedit a fi o măsură practică, mai ales patru luni mai târziu, când am fost numit pionier special în Banda Abao, un teritoriu nerepartizat până atunci“.

Se deschid noi teritorii

Zona rurală din Banda Abao, cunoscută de localnici drept kunudu, se află în partea vestică a insulei Curaçao, reprezentând aproape jumătate din teritoriul ei. Terenul de aici este uşor vălurit şi are ceva mai multă vegetaţie decât restul insulei. Casele împrăştiate ici şi colo punctează peisajul. Prin urmare, cei care lucrează acest teritoriu au nevoie de mult timp pentru a-l parcurge. Tânărul Clinton Williams, un alt pionier zelos, i s-a alăturat lui Eugene şi împreună au deschis acest nou teritoriu. Eugene ne povesteşte: „Aici era mai greu decât pe restul insulei. Oamenii erau foarte prietenoşi şi era o plăcere să conversezi cu ei, însă doar atât, nimic mai mult. Cu toate acestea, am activat aici doi ani şi am avut experienţe minunate. În prima lună, am întâlnit un bărbat care mi-a spus că, dacă puteam să-i dovedesc că Regatul lui Dumnezeu a fost întemeiat în 1914, el avea să devină Martor. Şi, într-adevăr, el împreună cu soţia şi copiii săi au devenit Martori. Mai târziu, am vorbit cu o femeie care mi-a spus că nepotul ei era foarte interesat de Biblie. M-am întors acolo în aceeaşi seară şi i-am depus mărturie şi lui. Numele său este Ciro Heide“.

Ciro, o persoană sociabilă, ne prezintă faptele în propria manieră: „Eram un catolic devotat şi cunoşteam atât de bine catehismul, încât puteam fi profesor de catehism. Totuşi, ceva mă nedumerea. Nu puteam înţelege de ce era un păcat de moarte să lipseşti de la biserică şi de ce urma să ajungi în iad dacă nu te confesai imediat. Într-o zi, un tânăr a venit cu bicicleta la noi şi i-a vorbit mătuşii mele despre Biblie. Gândindu-se la interesul meu pentru religie, ea i-a cerut să se întoarcă mai târziu, când aveam să fiu şi eu acasă. Aşteptam cu nerăbdare să-l întâlnesc, deoarece credeam cu convingere că eram mai bun în ale religiei decât el. În aceeaşi seară, am fost vizitat de Eugene. Am rămas consternat când mi-a spus că în crezul apostolic, pe care eu îl rosteam în fiecare zi, se zicea că Isus mersese în iad. Deoarece rosteam crezul mecanic, nu prinsesem sensul acelor cuvinte. Însă cel mai mult m-a uimit faptul că Eugene a argumentat cu Biblia tot ce a spus, pe când eu nu am reuşit să găsesc nici măcar un verset biblic. A fost un punct de cotitură în viaţa mea. Am început imediat un studiu biblic“. În ciuda opoziţiei din partea soţiei lui, mai târziu, Ciro s-a botezat. În cele din urmă, observându-i exemplul bun, şi ea şi-a dedicat viaţa lui Iehova. Ei îi slujesc în mod loial lui Iehova de 30 de ani, iar Ciro este bătrân de congregaţie de 25 de ani.

În 1958, Eugene a frecventat cursurile Şcolii Galaad, după care a fost repartizat tot în Banda Abao, unde s-a confruntat din nou cu problema lipsei mijloacelor de transport. Iată ce ne povesteşte el: „Uneori ne întâlneam 13 fraţi pentru a ieşi în lucrarea de predicare, dar aveam o singură maşină, maşina mea. Prin urmare, făceam două ture, parcurgând de fiecare dată câte 30 de kilometri numai la dus. Duceam primul grup în teritoriu, după care mă grăbeam să mă întorc pentru a-i lua pe ceilalţi. Acelaşi lucru îl făceam în orele târzii ale după-amiezii, aducându-i pe fraţi acasă. Petreceam toată ziua în minister. La sfârşit, eram obosiţi, dar foarte fericiţi“. Eugene a avut şi privilegiul de a sluji pentru un timp în lucrarea itinerantă.

În kunudu au loc schimbări

În 1959, Clinton Williams, care pe atunci absolvise şi el Şcoala Galaad, s-a întors pentru a-şi continua activitatea în kunudu. Mai târziu, el s-a căsătorit cu Eugenie, o pionieră zeloasă care era îndrăgită de mulţi pentru amabilitatea ei. În 1970 a fost întemeiată o congregaţie formată din 17 vestitori în satul Zorgvliet bij Jan Kok, iar întrunirile se ţineau acasă la familia Pieters Kwiers. Juana Pieters Kwiers, pionieră specială, şi fiica ei, Esther, împreună cu familiile Minguel şi Koeiman au depus eforturi asidue pentru a zidi congregaţia. În 1985, congregaţia avea deja 76 de vestitori, iar la întruniri se înregistra o asistenţă de 125 de persoane. În acelaşi an, motivaţi de iubire, unii fraţi din Statele Unite s-au oferit să construiască o nouă Sală a Regatului în Pannekoek, iar cea veche a fost transformată în casă de misionari. În decurs de doi ani, numărul vestitorilor a crescut la 142, astfel că, în 1987, a fost întemeiată Congregaţia Tera Corá.

Era greu să găseşti locuinţe pentru pionieri. Eugene îşi aminteşte cum a trebuit să renoveze o casă părăsită, în care fuseseră adăpostite nişte capre. S-a chinuit câteva săptămâni să scoată „parfumul“ lor din casă. Carnea de capră este considerată o delicatesă în aceste locuri. Ani la rând, când la congrese se obişnuia să se pregătească mâncare pentru participanţi, carnea de capră nu a lipsit din meniu, fraţii savurând cu ocazia prânzului o delicioasă şi condimentată mâncare din carne de capră. Totuşi, odată, carnea preparată a fost stricată; mulţi fraţi au făcut indigestie şi au fost nevoiţi să facă vreo câteva drumuri la toaletă.

Una dintre povestirile preferate ale lui Russell Yeatts era despre o capră, pe nume Mimi. Odată, ea a mâncat trei Biblii, o mulţime de cărţi, printre care şi câteva cărţi de cântări, şi nenumărate reviste. Rita Matthews, proprietara ei, a spus: „După ce ne-a mâncat atât de multe publicaţii, am numit-o capra sfântă“. În cele din urmă, Mimi a fost vândută.

Congresele: ocazii care promovează iubirea şi unitatea

Ani la rând, fraţii au întâmpinat probleme în găsirea unor locuri potrivite pentru întruniri, mai ales pentru congrese. Max Garey, absolvent al celei de-a 5-a clase a Şcolii Galaad, a supravegheat lucrarea de construire a primei Săli a Regatului în Buena Vista (Curaçao), sală care avea să fie proprietatea fraţilor. Aceştia au început imediat să lucreze cu mult entuziasm la ridicarea sălii, iar când aceasta a fost terminată, au fost cuprinşi de o mare emoţie. În 1961 a fost întemeiată a doua congregaţie de papiamentu în Curaçao; fraţii din această congregaţie se întruneau în frumoasa sală construită recent şi îl aveau ca serv de grupă pe Victor Manuel, vestitor al veştii bune de aproape 50 de ani. La 28 martie 1962, Nathan Knorr, de la Betelul din Brooklyn, a ţinut cuvântarea de dedicare a sălii.

În anii ’70, a fost nivelat un teren situat în apropiere de sala din Buena Vista. Mai apoi, a fost turnată o placă de ciment pe care a fost ridicat un podium. În acest loc s-au ţinut congrese mulţi ani la rând. Rareori vremea le-a făcut probleme fraţilor care se întruneau sub cerul liber, deoarece în Curaçao cad puţine precipitaţii. Dacă s-a întâmplat totuşi ca fraţii să fie luaţi prin surprindere de o ploaie torenţială, aceasta doar le-a udat hainele şi cărţile, însă nu le-a tăiat entuziasmul. Ei nu au făcut altceva decât să-şi deschidă umbrelele şi să asculte în continuare programul cu mare atenţie. În trecut, aceste întruniri se ţineau în două limbi, unele teme fiind prezentate în engleză şi traduse în papiamentu, iar altele prezentate sub formă de rezumat în papiamentu. Se ţineau alternativ congrese de district în Aruba şi Curaçao, unii delegaţi călătorind până la insula unde avea loc congresul fie cu un avion, pe care-l închiriau, fie cu un vas. S-a întâmplat ca odată, un mare număr de congresişti care veniseră cu vasul Niagara să aibă rău de mare. În ciuda neplăcerilor ivite, entuziasmul lor pentru banchetul spiritual ce urma să se ţină nu a scăzut deloc.

Ingrid Selassa, care avea pe atunci 16 ani, îşi aminteşte că bunica ei a vândut un porc pentru a-şi procura banii de drum. Delegaţii la congres au fost cazaţi în casele fraţilor şi unii chiar au dormit pe jos. S-au închegat relaţii de prietenie durabile; domnea o atmosferă de iubire, bucurie şi unitate. În 1959 s-a ţinut primul congres în papiamentu, într-o casă de pe plantaţia Santa Cruz din Banda Abao. Ingrid îşi aminteşte: „Am încărcat autobuzele cu mâncare, cu paturi de campanie şi cu alte bagaje şi am pornit spre locul de congres. Am avut parte de un adevărat banchet spiritual! Seara, jucam jocuri biblice şi cântam melodiile Regatului sub cerul liber. Nu voi uita niciodată cele trei zile petrecute aici, unde am simţit realmente că facem parte dintr-o familie“. Congresele internaţionale care întăresc credinţa fraţilor — cum a fost şi cel din 1969, „Pace pe Pământ“ — promovează şi ele iubirea şi unitatea în rândul fraţilor.

Se construiesc noi Săli de Congrese

Cu trecerea anilor, locul din Buena Vista unde se ţineau congresele a devenit neîncăpător, însă donaţiile generoase ale congregaţiilor au făcut posibilă cumpărarea unei clădiri de la o rafinărie de petrol. Această clădire, situată în districtul Schelpwijk, a fost renovată şi folosită apoi ani la rând pentru congresele de circumscripţie şi pentru cele de district. De puţin timp, Filiala a primit aprobarea de a demola această construcţie şi de a ridica un complex de două Săli ale Regatului, cu o capacitate de 720 de locuri, care să poată fi folosit şi ca Sală de Congrese. Această schimbare le procură multă bucurie fraţilor.

Până în 1968, în Aruba congresele se ţineau în săli închiriate, însă creşterea numerică a adus cu sine necesitatea de a avea o Sală de Congrese proprie. Prin urmare, fraţii au hotărât să construiască o Sală a Regatului suficient de mare pentru a găzdui congresele. În 1968, lucrând din greu şi manifestând mult spirit de sacrificiu, fraţii au reuşit să construiască o sală aspectuoasă în care să-i aducă laude lui Iehova. Cât timp s-a lucrat la ea, clădirea a fost ascunsă privirilor trecătorilor de nişte cactuşi înalţi. Cu o săptămână înainte de congres, guvernul a ordonat tăierea cactuşilor. Când ordinul a fost executat, ce să vezi? O sală apărută peste noapte, sau cel puţin aşa se părea. Localnicii au zis că a avut loc un miracol, mulţi crezând că sala a fost într-adevăr construită peste noapte. Însă acest lucru s-a putut spune pe bună dreptate mai târziu despre sălile construite după metoda rapidă.

Lucrarea ia amploare în Bonaire

În 1949, Joshua Steelman, un reprezentant special trimis de sediul mondial din Brooklyn, a vizitat insula Bonaire. La acea dată, pe această insulă, Jacobo Reina şi Matthijs Bernabela, care era fermier, aveau o participare zeloasă la lucrarea de predicare. Nici unul dintre ei nu era botezat. S-au făcut pregătiri pentru ţinerea primei cuvântări publice în Bonaire. Au venit circa 100 de persoane, dintre care însă numai 30 au intrat în sală. Celelalte 70 fuseseră trimise de preotul catolic local să întrerupă întrunirea. Russell Yeatts povestea odată: „O ploaie de pietre a început să cadă pe acoperişul de tablă, asemenea grindinei care se abătuse asupra egiptenilor. Oamenii au început să arunce cu petarde şi să bată în găleţi“. Însă toate aceste eforturi au fost zadarnice, deoarece seminţele adevărului au fost semănate şi au încolţit. În anul următor, Jacobo şi Matthijs, primii Martori din Bonaire, s-au botezat în Curaçao.

În 1951 Russell şi Bill Yeatts au stabilit ca întrunirile să se ţină acasă la fratele Bernabela. În 1952, Clinton Williams a fost trimis în Bonaire pentru a întemeia o congregaţie, ce urma să se întrunească într-o sală închiriată din Kralendijk. Fratele Clinton a avut de înfruntat mânia unui preot catolic, care a făcut tot ce a putut ca fratele nostru să fie deportat. El a încercat s-o determine pe una dintre persoanele cu care fratele Williams studia Biblia să-l acuze că îi făcuse avansuri sexuale, însă ea nu a fost de acord. Nereuşind să-şi ducă planurile la îndeplinire, el l-a numit pe fratele Williams wara-wara, o pasăre de pradă care trăieşte pe aceste insule, acuzându-l că îi furase oile. Însă, cu ajutorul spiritului lui Iehova, fratele Williams a continuat să încurajeze congregaţia formată de curând până când a fost repartizat din nou în Curaçao. În 1954 a avut loc primul congres de circumscripţie. Începând cu acea dată, congresele au jucat un rol esenţial în viaţa spirituală a fraţilor din Bonaire. În plus, oamenii mergeau în grupuri mari să vizioneze filmele realizate de Martorii lui Iehova. Filmele erau o mare atracţie. Totuşi, progresul a fost destul de slab până în 1969, când Petra Selassa şi fiica ei, Ingrid, două pioniere speciale, au fost trimise în această zonă.

Neavând maşină pe atunci, Petra şi Ingrid au lucrat aproape tot teritoriul de pe insulă mergând pe jos. Mulţi dintre cei cu care au studiat s-au botezat mai târziu. Stând jos şi cu capul acoperit, cele două surori conduceau toate întrunirile. O dată pe lună, un frate lua avionul din Curaçao şi venea aici pentru a lucra alături de ele şi pentru a prezenta o cuvântare publică. Mai târziu, când Petra a trebuit să plece, altă pionieră specială, Claudette Tezoida, i s-a alăturat lui Ingrid şi împreună au continuat să-i ajute pe oameni să înveţe adevărul biblic.

Soţia unui om politic găseşte guvernul perfect

Printre cei care au învăţat limba pură s-a numărat şi soţia unui important politician. Caridad Abraham, numită de toţi în mod drăgăstos Da, era soţia unui ministru din Bonaire. Cei doi fii şi ginerele ei luau parte, de asemenea, în mod activ la viaţa politică. Da însăşi, o persoană foarte cunoscută şi respectată, a participat intens la campania dusă în favoarea soţului ei. Ea ştia de la un pastor protestant, naşul unuia dintre copiii ei, că Martorii lui Iehova nu cred în Isus Cristos. Fiindcă această idee, falsă de altfel, provenea de la cineva apropiat, care era şi pastor pe deasupra, a luat-o de bună.

După moartea soţului ei, Da s-a mutat în Olanda. A fost şocată când, într-o emisiune televizată, doi pastori protestanţi au mărturisit fără ocolişuri că întreţineau relaţii homosexuale. Dezamăgită de religie, ea a încetat să mai meargă la biserică. Mai târziu, a acceptat un studiu biblic, a devenit Martoră şi s-a mutat înapoi în Bonaire. Iată ce a mărturisit ea: „Adevărul era un lucru minunat pe care trebuia să-l cunoască şi poporul meu, prin urmare m-am întors“. În loc să pledeze în favoarea vreunui guvern uman ca soluţie la problemele din Bonaire, ea a început să predice despre soluţia reală şi definitivă: Regatul lui Dumnezeu condus de Isus Cristos. Crezând că strângea voturi pentru fiul ei, oamenii îi deschideau uşa şi rămâneau uluiţi aflând mesajul pe care li-l aducea ea. Întrucât Da era o persoană bine cunoscută, mulţi care, în alte condiţii nu i-ar fi ascultat pe Martori, au început să ia seama la mesajul Regatului.

Sunt traduse publicaţii şi în limba locală

Inima oamenilor este mai receptivă la adevăr dacă aceştia citesc publicaţii biblice în limba maternă. Însă, când au sosit primii misionari, nu exista literatură biblică în papiamentu. Limba în care se ţineau întrunirile era de fapt un amestec între engleză şi papiamentu, folosindu-se publicaţii în engleză, spaniolă şi olandeză; prin urmare, fraţii trebuiau să depună eforturi serioase pentru a înţelege adevărul. Aşadar, necesitatea de avea publicaţii traduse în limba lor era stringentă. Însă vocabularul limbii papiamentu era limitat; în plus, pe atunci nu exista nici un dicţionar, iar ortografia era un continuu subiect de dispute! După mai mulţi ani, Bill Yeatts, care avea o bogată experienţă ca traducător, a scris: „Când predicam mesajul despre Regat, trebuia să folosim în vorbire şi scriere cuvinte în papiamentu care nu mai fuseseră niciodată spuse sau scrise. Faptul de a stabili nişte reguli era o sarcină grea“. Cu siguranţă, nu le-a fost uşor! În 1948, fraţii au tradus prima broşură, The Joy of All the People (Bucuria tuturor oamenilor). În 1959 a fost încheiată traducerea cărţii Let God Be True (Dumnezeu să fie găsit adevărat). A urmat traducerea altor cărţi legate, precum şi a periodicelor Toren di Vigilancia, cum i se spune revistei Turnul de veghere în papiamentu, şi Spierta, sau Treziţi-vă!. Pe măsură ce localnicii citeau despre adevărul din Cuvântul lui Dumnezeu în propria lor limbă şi îl înţelegeau, biserica pierdea tot mai mult din influenţa pe care o avea asupra lor.

Şi modul în care se intonau cântările la întruniri a fost îmbunătăţit în urma activităţii de traducere. Locuitorii Antilelor cântă cu mult entuziasm, vocile lor răsunând cu putere. La început, având cărţi de cântări numai în spaniolă, fraţii nu puteau da frâu liber entuziasmului. Însă în 1986, au primit cărţi de cântări în papiamentu; sălile răsunau în timp ce ei îşi înălţau în cântări vocile puternice şi clare. În sfârşit, puteau să-şi exprime cu toată forţa sentimentele faţă de marele lor Dumnezeu, Iehova! Maria Britten a mărturisit odată: „Ceea ce m-a impresionat cel mai mult prima dată când am fost într-o Sală a Regatului a fost modul în care se cânta. M-a mişcat până la lacrimi“. — Is. 42:10.

Pe măsură ce lucrarea lua amploare, era nevoie de mai mulţi traducători. Doi pionieri zeloşi tineri, Raymond Pietersz şi Janine Conception, au început să lucreze ca traducători. În prezent, în departamentul de traducere este o echipă formată din 9 persoane. În 1989 s-au primit calculatoare având instalat programul MEPS — un valoros instrument în munca de traducere. În cele din urmă, Turnul de veghere a putut să apară şi în papiamentu simultan cu alte limbi, iar lucrarea de predicare a luat avânt.

Alţi misionari vin în ajutor

În 1962, John Fry, absolvent al celei de-a 37-a clase a Şcolii Galaad, a fost numit supraveghetor de filială, în locul lui Russell Yeatts, care a trebuit să participe la un curs suplimentar al Şcolii Galaad. După 18 luni, când sora Fry a rămas însărcinată, familia Fry s-a întors în Anglia, iar fratele Yeatts a reînceput activitatea de supraveghere a filialei. La 31 decembrie 1964, Age van Dalfsen din Olanda, absolvent al celei de-a 39-a clase a Şcolii Galaad, a venit şi el pe insule. Când a pus piciorul în Curaçao, în toiul nopţii, el s-a trezit în mijlocul unui adevărat spectacol de artificii şi a fost asurzit de zgomotul petardelor. Dacă vă gândiţi că acesta era salutul de bun venit al insularilor, vă înşelaţi. Era un obicei anual al localnicilor prin care, aşa cum spuneau ei, alungau spiritele rele, scăpau de blestemele anului ce se încheia şi, în acelaşi timp, salutau noul an. Fratele Age van Dalfsen, un tânăr plin de vigoare, şi-a început activitatea ca supraveghetor de circumscripţie şi, mai târziu, a preluat lucrarea de district. Asemenea celor mai mulţi misionari, el a ajuns să îndrăgească noua sa casă. Iată ce ne mărturiseşte el: „Locuitorii sunt călduroşi, ospitalieri şi sinceri. Este o plăcere şi un privilegiu să fiu repartizat aici“.

În 1974, Age s-a căsătorit cu Julie, o soră din Trinidad. Aceasta i s-a alăturat în lucrarea itinerantă. Julie ne mărturiseşte următoarele: „Am fost impresionată de atitudinea prietenoasă şi de indulgenţa oamenilor de aici. Deşi nu ştiam papiamentu, lucrarea de predicare era o plăcere întrucât oamenii sunt, în general, binevoitori. Nu era greu să întrebi «Con ta bai?» (Cum te simţi?) şi să te interesezi de fiecare membru al familiei, cum se obişnuieşte pe aici. Era uşor şi să distribui literatură. Mai dificil era să cărăm peste tot pe unde mergeam o geantă grea, plină de literatură în patru limbi şi să înfruntăm vântul şi praful. În ce mă priveşte, o făceam cu mare bucurie“. În 1980, Age şi Julie au mers în Olanda pentru a-l îngriji pe tatăl lui Age, care avea boala Alzheimer. În 1992 ei au revenit în Curaçao.

După plecarea lor, cei care au preluat lucrarea de circumscripţie au fost Robertus Berkers împreună cu soţia lui, Gail, absolvenţi ai celei de-a 67-a clase a Şcolii Galaad. Ei i-au stimulat pe mulţi să înceapă ministerul cu timp integral. În 1986, Otto Kloosterman şi soţia sa, Yvonne, şi ei absolvenţi ai Şcolii Galaad, au venit în Curaçao, iar în 1994 fratele Kloosterman a fost numit coordonatorul filialei. În 2000, ei s-au întors în Olanda. În luna martie a anului 2000, fratele Age van Dalfsen a fost numit membru al comitetului filialei şi, împreună cu soţia sa, a fost invitat la Betel, unde slujeşte şi în prezent. În 1997 Gregory Duhon, care lucra la departamentul de grafică din Brooklyn, împreună cu soţia sa, Sharon, au fost repartizaţi în Curaçao ca betelişti care slujesc în străinătate. Sharon, care este asistentă medicală, precum şi alţii au fost de un ajutor inestimabil în îngrijirea fratelui Russell Yeatts, care avea cancer în metastază. În luna martie a anului 2000, fratele Duhon, apreciat foarte mult de toţi pentru că era o persoană amabilă şi abordabilă, a fost numit coordonator al filialei. Actualmente, Gregory Duhon, Clinton Williams şi Age van Dalfsen slujesc ca membri ai comitetului filialei.

Pionieratul aduce bogate recompense

Când a început să studieze Biblia, Margaret Pieters era mulţumită de religia ei. Iată ce ne povesteşte ea: „La început, nu intenţionam să-mi schimb religia. Eram o catolică ferventă, făceam parte din Legiunea Mariei şi cântam în corul bisericii. Însă, studiind Biblia, mi-am dat seama că doctrinele despre care învăţasem nu erau adevărate. Nu am aşteptat să mi se spună să merg în ministerul de teren; eu însămi am cerut-o. Voiam ca şi alţii să iasă din religia falsă şi să ia poziţie de partea adevărului“. Ea s-a botezat în 1974 şi este pionieră regulară de 25 de ani.

Margaret a fost binecuvântată de Iehova, aşa cum reiese din una dintre numeroasele ei experienţe. O fetiţă pe nume Melva Coombs a fost îndrumată spre Margaret, care a sfătuit-o să-i ceară voie tatălui ei să studieze. Domnul Coombs, impresionat de respectul lui Margaret faţă de el, a spus că va studia nu numai fiica lui, ci şi restul familiei, în total şapte persoane! Margaret a avut bucuria de a-i vedea pe toţi botezându-se, iar unul dintre băieţi a devenit mai târziu bătrân de congregaţie.

Blanche van Heydoorn este o altă pionieră care poate spune din experienţă cât de bun este Iehova. Ea s-a botezat în 1961, iar soţul ei, Hans, în 1965. Ea face pionierat de 35 de ani. Pe lângă faptul că a făcut pionierat, ea s-a ocupat de creşterea celor şase copii ai lor, dintre care doi sunt în prezent pionieri regulari. Nu ar fi reuşit să facă aceste lucruri fără sprijinul fizic şi afectiv al lui Hans. Ei au ajutat împreună 65 de persoane să progreseze până la pasul dedicării lui Iehova.

Blanche are multe experienţe, dintre care una are legătură cu Serafina, o vecină a ei. Blanche începuse să studieze cu Serafina, însă soţul acesteia, Theo, s-a opus cu îndârjire. A dat foc cărţilor ei şi i-a zis lui Blanche să nu le mai calce niciodată pragul. Le spunea tuturor că are o macetă special pregătită pentru ea. Hans a aflat de ce se opunea Theo cu atâta înverşunare. Se părea că soţia unui prieten al său începuse să studieze cu un ministru al unei religii practicate în zona lor. Mai târziu, ea a fugit cu acel ministru. Aşadar, lui Theo îi era frică să nu se întâmple acelaşi lucru şi cu soţia sa. Hans i-a explicat pe baza versetului din Evrei 13:4 care este punctul nostru de vedere cu privire la căsătorie. Lui Theo parcă i se luase o piatră de pe inimă. Aşadar, el a lăsat-o pe soţia lui să continue studiul. Serafina s-a botezat, iar după un anumit timp s-a botezat şi Theo. Amândoi îi slujesc în prezent cu fidelitate lui Iehova.

Blanche ne mai povesteşte că, într-o zi, a condus un studiu la ora 11, s-a întors apoi acasă pentru a lua prânzul, iar două ore mai târziu a dat naştere unui băieţel, lui Lucien. Ea continuă să aibă o mare apreciere pentru privilegiul de a fi pionieră. Iată ce ne mărturiseşte ea: „Ca pionier, trebuie să te pregăteşti şi să studiezi încontinuu. În plus, această lucrare îţi aduce mari satisfacţii, pe care nu ţi le poate oferi nimic altceva“.

Puterea care depăşeşte normalul

Marion Kleefstra a avut parte de multe satisfacţii slujindu-l pe Iehova cu timp integral. A început să fie atrasă de adevăr din adolescenţă, de când îi citea din reviste bunicii sale, care era oarbă. În 1955 ea şi-a dedicat viaţa lui Iehova, iar în 1970 a devenit pionieră regulară. Fiul ei Albert i-a urmat exemplul şi slujeşte ca pionier de 18 ani.

Marion a studiat cu Johanna Martina, mamă a nouă copii. Soţul Johannei, Antonio, se opunea cu multă înverşunare, prin urmare, studiul nu se putea ţine când era el acasă. În acest caz, Johanna lega o cârpă la poartă, aşa că Marion ştia că trebuia să vină mai târziu. Graţie răbdării lui Marion şi perseverenţei Johannei, atât aceasta din urmă, cât şi Antonio au acceptat adevărul şi s-au botezat deodată. Ei i-au ajutat pe opt dintre cei nouă copii ai lor să-şi dedice viaţa lui Iehova.

Din nefericire, ceva mai târziu, Antonio a murit într-un accident rutier. La câţiva ani după acest accident, doi dintre copiii Johannei au murit din aceeaşi cauză, iar un altul a avut parte şi el de o moarte tragică. În ciuda tuturor acestor necazuri, Johanna a rămas fermă, având încredere că Iehova îi dă „puterea care depăşeşte normalul“ (2 Cor. 4:7). Credinţa fermă a ajutat-o nu numai să suporte perioadele de suferinţă cumplită, ci şi să persevereze în pionierat pe parcursul ultimilor 25 de ani. Johanna, care are acum 81 de ani, ne spune următoarele: „Iehova este mare. El este cel care mă susţine. Îl implor tot timpul să mă ajute, iar el nu mă dezamăgeşte niciodată“.

Aceştia sunt doar câţiva dintre pionierii loiali şi neobosiţi care formează baza celor mai multe congregaţii; ei s-au dovedit de mare preţ în congregaţiile în care activează. Schimbarea necesarului de ore pentru pionieri, în 1998, le-a dat multora posibilitatea să înceapă acest serviciu. Pionierii şi-au exprimat aprecierea profundă pentru instruirea preţioasă primită la Şcoala pentru Serviciul de Pionier, care i-a ajutat să devină miniştri mai buni. Vestitorii zeloşi îşi alătură şi ei vocile în lăudarea lui Iehova, iar unii dintre ei au avut multe experienţe îmbucurătoare când au depus mărturie informală, aşa cum reiese din relatarea următoare.

La începutul anilor ’50, Albert Heath, un tânăr medic din Guyana, preda la o universitate din Djakarta (Indonezia). Acolo el a început să înveţe despre o altă metodă de vindecare. Ca oftalmolog, el era în măsură să aprecieze „alifia pentru ochi“ despre care le-a vorbit Isus laodiceenilor şi la care se face referire în Revelaţia 3:18. Albert a dorit să prescrie această „alifie pentru ochi“. În 1964, el şi familia lui s-au mutat în Curaçao; aici, el a continuat să înveţe despre lucrarea de vindecare spirituală pe care Isus i-a încredinţat-o clasei sclavului de pe pământ (Mat. 24:45). În 1969, Albert şi fiul său s-au botezat cu ocazia aceluiaşi congres. La clinica unde lucra, el le-a depus în mod temeinic mărturie pacienţilor şi celorlalţi angajaţi. Albert i-a ajutat să ajungă la apa vieţii pe mulţi, dintre care unii sunt acum bătrâni de congregaţie.

Pe neaşteptate, se produc tulburări

În Curaçao, viaţa şi-a urmat întotdeauna cursul ei lent. Ani la rând, nimic nu a tulburat pacea aproape idilică ce domnea aici. Se întrevedea însă o schimbare radicală. La începutul lunii mai a anului 1969, supraveghetorul de zonă, Robert Tracy, i-a avertizat pe fraţi asupra pericolului de a se complace într-o stare de mulţumire de sine şi de a se lăsa înşelaţi de un fals sentiment de securitate din cauza calmului aparent de pe insulă. Liniştea avea să fie spulberată. După câteva săptămâni, la 30 mai, un conflict sindical a luat forma unei confruntări violente. Jafurile şi incendiile provocate au transformat comunitatea, altădată paşnică, într-un focar de turbulenţe politice. Clinton Williams ne povesteşte următoarea întâmplare: „Un bărbat dezbrăcat până la brâu s-a apropiat de maşina mea. În ochi i se putea citi mânia aprinsă. Pe neaşteptate, o persoană cu care studiasem Biblia mi-a sărit în ajutor, strigând: «Pe el lasă-l în pace! E un om bun». Bărbatul a înaintat spre maşină, a aruncat pe scaun câteva cutii de conservă, pe care tocmai le furase de la un supermarket, şi a plecat. Am răsuflat uşurat şi i-am mulţumit lui Iehova că m-a ocrotit“.

În mijlocul haosului din acea perioadă critică, poporul lui Iehova şi-a păstrat calmul, având siguranţa că în viitorul apropiat toţi vor trăi sub domnia unui guvern perfect, Regatul lui Dumnezeu. Atunci Iehova va satisface dorinţa a „tot ce are viaţă“ (Ps. 145:16). În prezent, data de 30 mai 1969 este considerată un punct de cotitură în istoria insulei.

Noi clădiri de filială

Nathan Knorr — care a slujit ca membru al Corpului de Guvernare al Martorilor lui Iehova până la moartea sa, survenită în 1977 — a arătat totdeauna un interes profund faţă de misionari şi a călătorit deseori în alte ţări pentru a-i încuraja pe fraţi. În 1956 supraveghetorii de zonă au început să viziteze fraţii de pe tot globul. Aceste „daruri sub formă de oameni“ s-au dovedit a fi „un ajutor care fortifică“, dând un impuls lucrării pe insulele ABC (Ef. 4:8; Col. 4:11). În 1950, fratele Knorr a vizitat pentru prima dată aceste insule. În timpul vizitei sale în Curaçao, s-au stabilit unele lucruri în legătură cu organizarea activităţii într-o nouă filială, fratele Russell Yeatts urmând să fie servul de filială. Referitor la cuvântarea fratelui Knorr intitulată „Eliberarea captivilor“, fratele Yeatts a scris: „Aveam senzaţia că fratele i se adresa fiecăruia direct, dându-i personal sfaturi“. În 1955, fratele Knorr a venit din nou în vizită şi, cu acea ocazie, s-a ţinut un program în Sala Regatului din Oranjestad (Aruba), sală care nu era terminată încă. După aceea, însoţit de mai mulţi fraţi, el a mers în Curaçao pentru a asista la un congres. În 1962, în timpul ultimei sale vizite oficiale, el a participat la dedicarea Sălii Regatului din Buena Vista (Curaçao) şi i-a încurajat foarte mult pe fraţi prin cuvântările sale oportune. El a mai aprobat construirea unei noi filiale, a unei case de misionari şi a unei Săli a Regatului pe acelaşi teren, în Oosterbeekstraat, chiar la ieşirea din Willemstad.

Tatăl arhitectului la care au apelat fraţii pentru realizarea proiectului clădirii era evreu şi fusese închis în lagărele de concentrare naziste împreună cu Martori ai lui Iehova. Iată ce i-a mărturisit el lui Hazel Yeatts: „Există o singură religie adevărată: Martorii lui Iehova“. Această filială a fost dedicată în 1964 şi extinsă apoi în 1978, la recomandarea făcută de supraveghetorul de zonă Albert Schroeder. În jurul anului 1990, s-a ajuns la concluzia că erau necesare nişte clădiri mai mari. S-a căutat un teren pentru construire, însă fără succes.

În luna noiembrie a anului 1998 s-a stabilit să se cumpere o clădire care să fie apoi transformată în filială. Au fost alese câteva imobile de locuinţe cu un bun amplasament, pe strada Seroe Loraweg, chiar la ieşirea din Willemstad. La 4 decembrie, clădirile au fost cumpărate. Totul s-a rezolvat atât de repede şi cu atâta uşurinţă, încât fraţii au fost siguri că Iehova le binecuvânta eforturile, potrivit cuvintelor din Psalmul 127:1. Clădirile renovate sunt frumoase şi confortabile şi îi aduc onoare şi glorie numelui lui Iehova.

La 20 noiembrie 1999 a avut loc dedicarea noii filiale; programul s-a ţinut în curtea filialei, iar asistenţa a fost de 273 de persoane. Gerrit Lösch, din Corpul de Guvernare, l-a citat pe profetul Isaia pentru a arăta cum vor fi folosite noile clădiri la îndeplinirea măreţului scop al lui Iehova. În ziua următoare, 2 588 de persoane au asistat la programul special ce s-a ţinut pe stadionul sportiv; programul a constituit pentru mulţi cel mai important eveniment al anului de serviciu 2000.

O dezbatere radiofonică pe tema transfuziilor de sânge

Martorii lui Iehova preţuiesc viaţa, considerând-o un dar divin. În conformitate cu versetul din Faptele 15:29, ei se abţin de la sânge. Refuzul lor de a li se transfuza sânge, refuz care are la bază Biblia, este interpretat greşit de autorităţi şi de medici, bine intenţionaţi de altfel. În 1983, un judecător din Curaçao a refuzat să recunoască autoritatea pe care Esmond şi Vivian Gibbs o aveau asupra copilaşului lor, autoritate primită de la Dumnezeu, şi a hotărât să i se administreze copilului o transfuzie de sânge. Cazul a fost larg mediatizat, fiind prezentat într-o lumină nefavorabilă. Pentru a clarifica lucrurile, un post de radio a transmis o emisiune în cadrul căreia s-a dezbătut timp de 3 ore acest subiect. La discuţie au participat 7 persoane, printre care Hubert Margarita şi soţia lui, Lena, împreună cu Robertus Berkers, supraveghetorul de circumscripţie. Fraţii au explicat cu multă abilitate porunca biblică referitoare la sânge, emisiunea reuşind să aplaneze tensiunile create şi să-i ajute pe oameni să înţeleagă cerinţele lui Iehova.

Există şi medici care respectă dreptul pacientului de a decide să nu îi fie administrate transfuzii de sânge. De exemplu, Gerda Verbist, care este profesoară, suferise un grav accident de maşină şi avea urgent nevoie de o intervenţie chirurgicală. A pierdut atât de mult sânge, încât hemoglobina i-a scăzut la doi. Ca Gerda să nu piardă mai mult sânge, chirurgul a hotărât să efectueze operaţia în două etape. Operaţia a reuşit. Martorii lui Iehova le sunt recunoscători acestor medici pricepuţi şi devotaţi meseriei lor care, uneori, deşi trebuie să se lupte cu conştiinţa lor, manifestă curaj şi probitate respectându-i pacientului dreptul de a decide să nu primească sânge.

Guillermo Rama, coordonatorul Comitetului de Asistenţă Sanitară din Curaçao, spune: „De obicei suntem solicitaţi în situaţii critice. Dacă n-ar exista acest comitet, ar fi mult mai multe probleme“. Alfredo Muller, coordonatorul Comitetului de Asistenţă Sanitară din Aruba, îi împărtăşeşte opinia. El adaugă că deşi, iniţial, unii medici din Aruba au fost refractari, în prezent, majoritatea colaborează cu Martorii lui Iehova.

Serviciul plin de iubire al supraveghetorilor de circumscripţie

La început, pe cele trei insule a avut loc o creştere lentă, dar întotdeauna constantă. De asemenea, era uşor să distribui literatură. În 1964 erau 4 congregaţii, însumând 379 de vestitori; ca urmare a creşterii înregistrate în 1980 existau 16 congregaţii, având 1 077 de vestitori. Între anii 1981 şi 2000 numărul vestitorilor a crescut la 2 154. În plus, după formarea a două congregaţii de limbă olandeză şi a două de limbă spaniolă, numărul congregaţiilor a ajuns în prezent la 29. În anul 2000, la Comemorare au asistat 6 176 de persoane.

Era nevoie de supraveghetori de circumscripţie cunoscători a cel puţin 3 limbi pentru a vizita grupele de diferite limbi, însă astfel de fraţi nu erau întotdeauna uşor de găsit. Totuşi, insulele ABC au fost binecuvântate cu vizita unor supraveghetori itineranţi care, asemenea lui Pavel, au fost foarte bucuroşi să le facă fraţilor parte de propriile lor suflete (1 Tes. 2:8). Printre cei care au participat la această lucrare s-au numărat şi Humphrey şi Ludmila Hermanus, în prezent misionari în Surinam, precum şi Edsel şi Claudette Margarita, pionieri locali. De asemenea, Frankie şi Maria Herms, pionieri din Aruba, au participat la lucrarea de circumscripţie până când au fost chemaţi la Betel, unde slujesc actualmente în departamentul de traducere.

În 1997, Marc şi Edith Millen, care activaseră în lucrarea de circumscripţie din Belgia, au venit de departe pentru a-i întări pe fraţi. Ca toţi misionarii nou-veniţi, fraţii Millen au trebuit să înveţe limba locală, o adevărată încercare care s-a dovedit adeseori şi amuzantă. Fratele Millen îşi aminteşte că odată, voind să explice că un creştin nu trebuie să fie asemenea unui soldat care se ascunde în tranşee (buracu), el a spus că un creştin nu trebuie să fie ca un soldat care se ascunde într-un măgar (buricu)! Marc şi Edith au perseverat în pofida încercărilor. Ei au ajuns să stăpânească bine limba, iar acum slujesc cu bucurie congregaţiilor de limbă olandeză şi papiamentu. În anul 2000 s-a stabilit ca un supraveghetor de circumscripţie din Puerto Rico să viziteze congregaţiile locale de limbă engleză şi spaniolă. Este vorba de Paul Johnson, care a venit împreună cu soţia lui, Marsha; ei au fost, de altfel, primul cuplu care a slujit în acest mod.

Săli ale Regatului construite într-un timp scurt

În 1985, două sute nouăzeci şi patru de fraţi americani au venit tocmai din Alaska pentru a construi o Sală a Regatului în Pannekoek (Curaçao). Sala a fost terminată în nouă zile şi i s-a făcut o mare publicitate. În plus, ea a fost o mărturie excelentă şi o dovadă că iubirea şi unitatea sunt vii în mijlocul poporului nostru. Oamenii au fost uimiţi când au văzut bărbaţi, femei şi copii ajutându-i, plini de zel, pe voluntarii veniţi din Statele Unite. Iată ce ne relatează Ramiro Muller: „Cum era de aşteptat, au existat probleme de natură tehnică, însă le-am depăşit, Iehova sprijinind construirea sălii prin spiritul său cel sfânt. Duminică seara, fraţii s-au putut întruni pentru a i se închina lui Iehova într-o sală nou-nouţă, spre marea uimire a scepticilor, care susţinuseră că aşa ceva era imposibil“.

Această realizare i-a uimit probabil chiar şi pe membrii clerului local, întrucât într-o dimineaţă, după ce a fost prezentat un reportaj televizat, o maşină a oprit în dreptul sălii. Cine credeţi că a coborât din maşină? Nimeni altul decât episcopul din Curaçao însoţit de trei preoţi, cu robele lor albe fluturând în bătaia vântului. Priveau uluiţi şi dădeau din cap, nevenindu-le să-şi creadă ochilor.

Nu ne-ar ajunge timpul să istorisim toate relatările despre faptele altruiste ale fraţilor noştri — printre care misionarii veniţi la început, familiile Van Eyk, Hoornveld şi Phelps, precum şi Cor Teunissen, care şi-au părăsit locuinţele pentru a le sluji fraţilor de aici; Pedro Girigorie, care deşi nu ştia carte i-a ajutat pe mulţi să accepte adevărul; Theodore Richardson „Cel Înalt“, cunoscut pentru nenumăratele vizite ulterioare pe care le efectua în Cher Asile; zeloasele pioniere Maria Selassa, Edna Arvasio, Isenia „Chena“ Manuel şi Veronica Wall; Seferita Dolorita, o persoană veselă care, deşi este nevăzătoare şi suferă de scleroză în plăci, perseverează încă în lucrarea de predicare şi nu pierde nici o ocazie de a-i încuraja ea însăşi pe cei care vin să o îmbărbăteze. Fraţii de pe insulele ABC îi poartă în inimile lor pe aceşti creştini fideli şi se gândesc cu drag la ei, precum şi la mulţi alţii, care, fără rezerve, şi-au folosit timpul şi energia pentru a-şi ajuta semenii.

Deşertul înfloreşte

În anii ’80 ai secolului trecut, Aruba a cunoscut un proces rapid de înflorire economică. În prezent, hotelurile ultramoderne împânzesc plajele albe, iar cazinourile puternic iluminate îi atrag pe tinerii mondeni din întreaga lume. În mod inevitabil, aceste stări de lucruri şi-au pus amprenta asupra mentalităţii localnicilor, dintre care mulţi, chiar şi unii membri ai congregaţiilor, au fost prinşi în cursa materialismului. Se înregistrează totuşi progrese pe plan spiritual, mai ales în teritoriul de limbă spaniolă, unde există o nevoie stringentă de fraţi capabili care să preia conducerea.

În Curaçao se înregistrează o gravă criză economică, mulţi locuitori mutându-se în Olanda. Foarte mulţi fraţi au plecat şi ei, congregaţiile având de suferit. Prin urmare, în Curaçao şi în Bonaire s-a înregistrat o creştere slabă în ultimii ani.

Totuşi, pe măsură ce înaintăm în secolul al XXI-lea, avem motive să privim cu încredere şi cu bucurie înainte! Gloriosul Regat al lui Dumnezeu este foarte aproape, iar poporul lui Dumnezeu continuă să le predea adevărul tuturor celor ce au „o dispoziţie corectă“ (Fap. 13:48). Peste acest pământ, odinioară uscat din punct de vedere spiritual, se revarsă acum apele adevărului.

[Chenarul şi fotografiile de la pagina 72]

Păsări flamingo şi măgari

În ţinutul liniştit şi neexploatat al insulei Bonaire, desalinizarea apei de mare este o importantă şi profitabilă ramură a industriei. Hrana păsărilor flamingo este foarte bogată în sare. Ea poate fi procurată uşor din depresiunile saline care fac, de fapt, din insula Bonaire unul dintre puţinele locuri din lume care constituie habitatul ideal al acestor păsări frumos colorate. Măgarii, aduşi la început de peste hotare pentru a fi folosiţi la muncă în depresiunile saline, au fost abandonaţi când în locul lor au început să fie folosite maşinile. Astăzi, măgarii hoinăresc pe câmpuri. În vederea ocrotirii lor, pe insulă a fost întemeiat un adăpost pentru măgari şi a fost chiar instituit un program de adopţie.

[Chenarul şi fotografia de la pagina 87]

Frontoanele din Curaçao şi podul pentru vase

Willemstad, capitala situată în Curaçao, este un oraş pitoresc. Clădirile cu frontoane, care ne duc cu gândul la Amsterdam, sunt vopsite în culori vii. Golful St. Anna ajunge chiar până în mijlocul oraşului. Podul pentru vase Queen Emma leagă cele două părţi ale oraşului. El poate fi ridicat foarte rapid pentru a le face loc vapoarelor mari să treacă şi să intre în portul cu ape adânci. Iniţial, pentru trecerea podului se percepea o anumită taxă. Erau scutiţi doar cei desculţi, care erau consideraţi săraci. Prin urmare, cei săraci împrumutau încălţăminte pentru a nu trece drept săraci, iar cei bogaţi şi-o ascundeau pentru a scăpa de taxă!

[Chenarul de la pagina 93]

Trebuie oare preotul să fie salutat primul?

„Preoţii sunt cei preaslăviţi; astfel, dacă pe stradă am întâlni un preot şi un înger, ar trebui să-l salutăm mai întâi pe preot.“ — Traducere din săptămânalul catolic La Union, 10 august 1951, publicat în Curaçao.

[Chenarul şi fotografia de la pagina 95]

O bună reputaţie e de mare preţ

În luna septembrie a anului 1986, Russell Yeatts a ridicat un colet trimis din Jamaica pentru Watch Tower Bible and Tract Society. Nevoit să-l deschidă în prezenţa inspectorilor poştali, el a fost foarte uimit să găsească înăuntru, sub un teanc de reviste, un pachet care conţinea 4 kg de marijuana. A fost reţinut imediat de poliţişti. Totuşi, ministrul poştelor din Curaçao a vorbit despre el în mod pozitiv spunând că era imposibil ca fratele Yeatts să fie implicat în vreun fel în traficul de droguri. Dacă acest demnitar nu ar fi intervenit cu atâta hotărâre în favoarea fratelui Yeatts, acesta ar fi fost aruncat în închisoare. Însă nu s-a întâmplat aşa, fratele fiind eliberat imediat. Presa locală a alocat mult spaţiu acestui incident. Într-un ziar, fratele Yeatts era numit „un bărbat foarte decent şi cinstit“ şi se spunea despre el că este „interesat să predice vestea bună la toţi oamenii“. Această experienţă scoate în evidenţă cât de preţioasă este o bună reputaţie.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 96]

O formă mai neobişnuită a lucrării de predicare a Regatului

Anual se distribuie foarte multe exemplare ale broşurii Să examinăm Scripturile în fiecare zi. În câţiva ani, pionierii au reuşit să plaseze sute de exemplare! Giselle Heide, care era internată în spital, s-a folosit de această ocazie pentru a le depune mărturie informală colegelor de salon. Una dintre ele, Ninoska, a reacţionat favorabil, întrebând-o pe Giselle dacă are „cărticica aceea“. La început, Giselle nu şi-a dat seama la ce carte se referea, însă, în cele din urmă, a înţeles că era vorba de publicaţia Să examinăm Scripturile în fiecare zi. Începând de atunci, ele au discutat câte un text în fiecare dimineaţă. S-a stabilit să se conducă un studiu biblic cu această persoană după ce amândouă aveau să fie externate. În mai puţin de un an de zile, Ninoska s-a botezat. În prezent, soţul şi copiii ei studiază Biblia cu Martorii.

[Legenda fotografiei]

„Să examinăm Scripturile în fiecare zi“ în olandeză, engleză şi papiamentu

[Chenarul de la pagina 104]

„Zel pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei exacte“

Într-o dimineaţă, în timp ce erau în serviciul de teren, Hubert Margarita şi Morena van Heydoorn au întâlnit-o pe Morella, care era elevă. Expresia feţei şi tonul vocii arătau clar că Morella avea „zel pentru Dumnezeu, dar nu potrivit cunoştinţei exacte“ (Rom. 10:2). Ea le-a spus că primea zilnic instruire în religia romano-catolică şi că era convinsă că aceasta era închinarea adevărată. Hubert şi Morena au stabilit să studieze Biblia cu ea. Cum anume? Iată procedura: ea urma să meargă la instructorul ei, adică la preot, şi să verifice lucrurile învăţate. Dacă el nu avea să fie de acord cu o anumită învăţătură, ea urma să-i ceară să-i explice motivul pe baza Scripturilor. Dacă ajungea cumva la concluzia că ceea ce predau Martorii nu era în concordanţă cu Biblia, ea putea întrerupe studiul. În scurt timp, Morella şi-a dat seama că învăţăturile Bisericii Catolice nu erau în armonie cu Scripturile. Când a văzut că preotul era tot mai mult pus în încurcătură de întrebările ei, ea a încetat să mai asiste la cursurile lui. Morella a continuat să studieze adevărul, s-a botezat, iar în prezent îi slujeşte lui Iehova din toată inima.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 107]

Nisipul şi stâncile din Aruba

Formaţiunile stâncoase imense din Casibari şi Ajo înfrumuseţează peisajul insulei Aruba. Desenele rupestre din grote, despre care se crede că le aparţin indienilor dabajuro, sunt şi ele extraordinare. Vremea veşnic însorită şi plajele de nisip lungi şi albe sunt o mare atracţie pentru miile de turişti care vin an de an pe această insulă.

[Chenarul de la pagina 110]

„Din gura copiilor mici“

Isus a spus: „Din gura copiilor mici şi a sugarilor ai pregătit laude“ (Mat. 21:16). Acest lucru se poate spune şi despre copiii din insulele ABC. Maurice, în vârstă de 15 ani, locuieşte în Aruba. Odată, la un congres de district, pe când Maurice avea doar şapte ani, mama lui nu reuşea să dea nicăieri de el. Căutându-l îngrijorată, l-a găsit, în cele din urmă, în partea din spate a sălii unde se ţinea întrunirea cu cei interesaţi de serviciul la Betel. Maurice dorea să facă cerere pentru serviciul la Betel. Ca acesta să nu se descurajeze, fratele care ţinea întrunirea i-a permis să rămână. Ei bine, dorinţa fierbinte a lui Maurice de a-i sluji lui Iehova la Betel nu s-a răcit. El s-a botezat la vârsta de 13 ani şi lucrează din greu în congregaţie, pregătindu-se bine pentru toate sarcinile. Este mai hotărât ca oricând să slujească la Betel.

Renzo, un băiat de 6 ani din Bonaire, a fost invitat la Sala Regatului, unde i-a plăcut foarte mult. S-a iniţiat un studiu biblic cu el şi de atunci nu a mai vrut să meargă la Biserica Catolică. El şi-a întrebat părinţii de ce la biserică nu se vorbeşte despre Paradis. Întrebarea le-a stârnit părinţilor curiozitatea şi au început şi ei să studieze cu Martorii lui Iehova. Prin urmare, părinţii lui Renzo, împreună cu unul dintre elevii cu care Renzo a studiat Biblia, s-au botezat. Renzo, care are acum 8 ani, s-a botezat la un congres de circumscripţie ţinut la Bonaire.

[Chenarul/Fotografia de la pagina 115]

Doreşte cineva tocană de iguană?

Iguanele, cum este şi cea prezentată în fotografia de mai jos, fac parte din peisajul insulelor ABC. Aceste reptile sunt preţuite, însă nu pentru că ar fi alese ca animale de companie, ci pentru că în supele şi tocanele preparate aici carnea lor constituie un ingredient principal. „Gustul se aseamănă perfect cu gustul cărnii de pui“, afirmă un bucătar local. „Carnea de iguană este foarte moale şi fragedă.“

[Hărţile de la pagina 71]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

HAITI

MAREA CARAIBILOR

VENEZUELA

ARUBA

ORANJESTAD

Sin Nicolaas

CURAÇAO

WILLEMSTAD

Santa Cruz

Buena Vista

BONAIRE

Kralendijk

[Fotografii pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiei de la pagina 68]

Persoane de diferite naţionalităţi colaborează în mod paşnic în Congregaţia Hooiberg, din Aruba

[Legenda fotografiei de la pagina 70]

Pearl Marlin a vândut literatură religioasă alături de tatăl ei. Mai târziu, ea a devenit Martoră

[Legenda fotografiei de la pagina 73]

Prima congregaţie de limbă engleză din Sint Nicolaas (Aruba)

[Legenda fotografiilor de la pagina 74]

Câţiva dintre imigranţii în Aruba: 1) Martha Faustin, în prezent; 2) Hamilton, soţul ei, care a murit şi 3) Robert şi Faustina Titre

[Legenda fotografiei de la pagina 75]

Woodworth şi Oris Mills, în ziua nunţii

[Legenda fotografiei de la pagina 76]

Edwina Stroop, pionieră în Aruba

[Legenda fotografiei de la pagina 77]

În 1928, Jacobo Reina a făcut rost de cartea „Creaţia“ şi a recunoscut glasul adevărului

[Legenda fotografiei de la pagina 78]

De la stânga la dreapta: Russell şi Hazel Yeatts, absolvenţi ai celei de-a 6-a clase a Şcolii Galaad, împreună cu Mary şi William Yeatts, absolvenţi ai celei de-a 14-a clase

[Legenda fotografiei de la pagina 79]

Henricus Hassell, în imaginea din stânga, era un zelos proclamator al veştii bune

[Legenda fotografiei de la pagina 79]

Camilio Girigoria a fost primul localnic care s-a botezat, în 1950

[Legenda fotografiei de la pagina 80]

Cei care i-au cunoscut pe Alice şi Henry Tweed îşi amintesc cu drag de ei, apreciindu-i pentru zelul şi spiritul lor de sacrificiu

[Legenda fotografiei de la pagina 81]

Gabriel Henriquez a primit cadou un abonament la „Treziţi-vă!“. El a fost primul locuitor din Aruba care s-a botezat

[Legenda fotografiilor de la pagina 82]

La început, Ninita Webb s-a opus adevărului. Ea, împreună cu soţul ei, au devenit proclamatori foarte zeloşi ai Regatului

[Legenda fotografiei de la pagina 82]

Maria Rasmijn a fost o catolică devotată până când preotul i-a spus că idolii nu au nici o valoare

[Legenda fotografiei de la pagina 83]

Albert Suhr a lăsat în urma sa excelente „scrisori de recomandare“

[Legenda fotografiei de la pagina 84]

Olive Rogers i-a ajutat pe mulţi să-şi dedice viaţa lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 85]

Sus: Eugene Richardson, care s-a botezat la 17 ani, a fost un pionier zelos

[Legenda fotografiei de la pagina 85]

Jos: Tânărul Clinton Williams i s-a alăturat lui Eugene şi împreună au deschis un nou teritoriu, „kunudu“

[Legenda fotografiei de la pagina 86]

Casa de misionari din Aruba, în jurul anului 1956

[Legenda fotografiei de la pagina 89]

Sus: În 1962, Nathan Knorr, de la Betelul din Brooklyn, a ţinut cuvântarea de dedicare a acestei Săli a Regatului, prima sală care a fost proprietatea fraţilor din Curaçao

[Legenda fotografiei de la pagina 89]

Dreapta: Victor Manuel, vestitor al veştii bune timp de aproape 50 de ani, a slujit în cea de-a doua congregaţie de papiamentu

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Sus: Congresul Internaţional „Pace pe Pământ“, ţinut în 1969 la Atlanta, Georgia (SUA)

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Dreapta: locul pentru congrese din Curaçao, unde s-a ţinut acelaşi program

[Legenda fotografiei de la pagina 94]

Petra Selassa (dreapta) şi fiica ei, Ingrid, pioniere speciale trimise în 1969 pentru a da o mână de ajutor în Bonaire

[Legenda fotografiei de la pagina 97]

„Turnul de veghere“ în papiamentu

[Legenda fotografiei de la pagina 98]

Sus: Pauline şi John Fry

[Legenda fotografiei de la pagina 98]

Jos: Age van Dalfsen, care a sosit în 1964, după ce a absolvit cea de-a 39-a clasă a Şcolii Galaad

[Legenda fotografiilor de la pagina 99]

Sus: Janine Conception şi Raymond Pietersz, care se numără printre cei nouă membri ai echipei de traducători

[Legenda fotografiei de la pagina 99]

Dreapta: Estralita Liket foloseşte programul MEPS pe calculator, un valoros instrument în munca de traducere

[Legenda fotografiei de la pagina 100]

Robertus şi Gail Berkers (stânga) în lucrarea de circumscripţie i-au stimulat pe mulţi să înceapă ministerul cu timp integral

[Legenda fotografiei de la pagina 100]

Julie şi Age van Dalfsen (jos) s-au întors în Curaçao în 1992 şi au fost invitaţi să slujească la Betel în 2000

[Legenda fotografiei de la pagina 100]

Age van Dalfsen, Clinton Williams şi Gregory Duhon sunt membri ai Comitetului Filialei

[Legenda fotografiei de la pagina 102]

Blanche şi Hans van Heydoorn au ajutat 65 de persoane să progreseze până la pasul dedicării lui Iehova

[Legenda fotografiei de la pagina 108]

1) Filiala dedicată în 1964

[Legenda fotografiilor de la pagina 108]

2) şi 3) Filiala care este folosită în prezent, dedicată la 20 noiembrie 1999

[Legenda fotografiilor de la pagina 112]

Insulele ABC au fost binecuvântate cu vizita unor cupluri care au slujit în lucrarea itinerantă, printre care: Ludmila şi Humphrey Hermanus (sus), Paul şi Marsha Johnson, precum şi Edith şi Marc Millen (de la stânga la dreapta)

[Legenda fotografiilor de la pagina 114]

Primii misionari: 1) familia Van Eyk, 2) familia Hoornveld şi 3) Cor Teunissen, care şi-au părăsit locuinţele pentru a veni şi a le sluji fraţilor de aici