Madagascar

Situată în largul coastei de est a Africii, insula Madagascar este numită uneori Marea Insulă Roşie. Este într-adevăr mare, fiind considerată a patra insulă de pe glob în ce priveşte mărimea, iar solul ei este roşu.

Un om de ştiinţă francez a numit Madagascarul „ţara promisă a naturaliştilor“ datorită bogăţiei şi diversităţii formelor sub care se prezintă viaţa vegetală şi animală. Circa 80 la sută din cele 10 000 de specii de plante cu flori de pe această insulă nu se găsesc în nici un alt loc de pe planetă. Numai orhideele se găsesc aici într-o varietate de aproximativ 1 000 de tipuri, dintre care unul produce o importantă recoltă pentru export, şi anume vanilia. Insula abundă, de asemenea, de animale fascinante, printre care lemurieni cu coada inelată şi o diversitate de cameleoni care au coada prehensilă şi labele picioarelor care apucă la fel ca mâinile. Dintre cele 400 de specii de amfibieni şi reptile, numai 12 specii se mai găsesc în alte locuri de pe glob.

Ceea ce-i atrage cel mai mult pe slujitorii lui Iehova însă sunt oamenii. Madagascarul are peste 14 000 000 de locuitori, care formează aproximativ 20 de grupuri etnice. Locuitorii din zona platoului central al insulei au trăsături asiatice, pielea lor fiind deschisă la culoare, iar părul negru şi drept. Se crede că aceştia au venit iniţial din zona numită în prezent Indonezia. Cei ce locuiesc de-a lungul regiunii de coastă trădează o origine afro-arabă. Îmbinarea acestor trăsături a avut ca rezultat o populaţie care pare că nu-şi arată vârsta; adesea părinţii arată la fel de tineri precum copiii lor care sunt adolescenţi.

Rata natalităţii înregistrată în rândul malgaşilor se numără printre cele mai înalte din lume, iar 80 la sută dintre malgaşi îşi câştigă existenţa muncind pământul. Aceasta ia un tribut greu de la „ţara promisă“. Mai mult de jumătate din pădurile odinioară luxuriante ale Madagascarului au fost fie distruse, fie devastate.

În pofida acestui fapt, Madagascarul continuă să prospere ca „ţară promisă“. În ce privinţă? Aici există multe persoane care manifestă apreciere, în ale căror inimi seminţele adevărului despre Regat vor da rod. Multora dintre aceste persoane le face plăcere să audă vestea bună că „Iehova însuşi a devenit rege!“ Ele se bucură că guvernarea sa va face ceea ce nici un guvern uman nu ar putea să facă vreodată pentru omenire. — Ps. 97:1.

Cine sunt cei ce i-au ajutat realmente pe locuitorii acestei insule mari să înţeleagă ce înseamnă regalitatea lui Iehova? Deşi aproximativ 40 la sută dintre locuitori aparţin bisericilor creştinătăţii, misionarii acestor biserici nu au implantat modul de viaţă creştin în inimile malgaşilor. Un malgaş indigen a spus cândva: „Permiteţi-mi să vă spun ceva, monsieur. Noi, malgaşii, suntem doar vaccinaţi cu creştinism. Nu există un malgaş, nici măcar unul, nici chiar printre cei europenizaţi, care să se gândească să-şi construiască o casă fără să consulte un ghicitor care să-i spună când ar fi momentul cel mai prielnic pentru a face acest lucru. Vechile superstiţii nu au dispărut“. Încă se mai jertfesc animale pe înălţimi şi pe vârfurile munţilor. Practicarea cultului strămoşilor este lege, iar vracii au o influenţă puternică asupra oamenilor. Viaţa de zi cu zi a omului pare să fie controlată mai mult de cei morţi decât de cei vii.

Numele personal al lui Dumnezeu este bine cunoscut

Deşi nu au avut prea mult succes în a-i ajuta pe oameni să ducă un mod de viaţă creştin, misionarii creştinătăţii au făcut, într-un fel, cunoscut numele lui Iehova prin intermediul traducerilor Bibliei pe care le-au realizat. „Noul Testament“ a fost publicat încă din 1830, iar în 1835 întreaga Biblie a fost disponibilă în limba malgaşă, fiind astfel cea mai veche traducere a Bibliei într-o limbă vorbită în Africa. În versiunea protestantă a Bibliei în limba malgaşă se foloseşte numele Iehova chiar şi în Scripturile greceşti creştine, iar versiunea catolică foloseşte forma Iaveh în Scripturile ebraice (Ps. 83:16, 18; Mat. 4:7, 10). Ca urmare, numele Iehova este des folosit în viaţa de fiecare zi. În timp ce călătoreşti cu un taxi local, poţi vedea versete biblice ca „Iehova este Păstorul meu“ expuse în limba malgaşă (Ps. 23:1, NW). Poţi vedea, de asemenea, un verset biblic care conţine numele lui Dumnezeu imprimat pe o bucată de material, numită lamba, care este purtată de femei.

Dar cine i-a ajutat pe aceşti oameni nu numai să afle numele lui Dumnezeu, ci şi să-l recunoască pe Iehova ca Suveran al vieţii lor?

Vestea bună ajunge pe Marea Insulă Roşie

În 1925, Studenţii în Biblie, cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova, au început să-i ajute pe locuitorii Madagascarului să înţeleagă Cuvântul lui Dumnezeu. Apoi, în septembrie 1933, pe insulă s-a depus o mărturie mai amplă. Doi bărbaţi curajoşi care manifestau un zel misionar, Robert Nisbet şi Bert McLuckie, au venit din Africa de Sud, trecând prin insula Mauritius, în oraşul de coastă Toamasina. Ei predicau vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu. Întrucât, la vremea aceea, numărul Martorilor lui Iehova din Africa era limitat, ei s-au străduit ca, într-un timp cât mai scurt, să facă cunoscută vestea bună despre Regat la cât mai multe persoane posibil. Robert Nisbet îşi aminteşte: „Am plasat foarte repede literatura în limba franceză. Nu făceam altceva decât să depunem mărturie despre Regat, să plasăm literatură şi apoi să ne mutăm într-un alt teritoriu nelucrat“.

După ce au parcurs Toamasina, fraţii Nisbet şi McLuckie s-au îndreptat spre interiorul insulei, ajungând la Tananarive, capitala acesteia. Tananarive este echivalentul în limba franceză pentru Antananarivo, care înseamnă „Oraşul celor o mie“. Această denumire a fost dată pornind de la faptul că, în 1607, când a proclamat acest oraş capitala regatului său, regele Andrianjaka l-a înconjurat, pentru a-l apăra, cu o tabără alcătuită din o mie de oameni. Iată care sunt impresiile lui Bert McLuckie despre această capitală: „Tananarive avea formă de potcoavă, gara aflându-se în capătul deschis al dealului curbat pe care se întindea oraşul. În interiorul «potcoavei» se afla principala zonă comercială, înconjurată de zona rezidenţială. Existau literalmente sute de trepte săpate în coasta dealului, care le permiteau locuitorilor să ajungă la casele lor“.

Cum au reacţionat locuitorii capitalei? Robert Nisbet face următoarea remarcă: „Ei au primit imediat literatura în franceză, iar câţiva s-au abonat la Epoca de aur (acum Treziţi-vă!) în franceză. Deoarece mulţi puneau întrebări, am revenit pentru a continua discuţiile cu mai mulţi“. Amintindu-şi întâmplările pe care le-au trăit, fratele Nisbet a spus: „Ne simţeam foarte atraşi de aceşti indigeni deosebit de inteligenţi“.

Cei doi fraţi însă se confruntau cu dificultăţi în ce priveşte comunicarea, întrucât foarte puţine persoane înţelegeau limba engleză. Cu toate acestea, ei au încercat să ajungă la cât mai multe persoane posibil, până când stocul de literatură li s-a epuizat. Deşi în timpul vizitei lor care a durat o lună nu s-a înfiinţat nici o grupă sau congregaţie, ei au petrecut 185 de ore vorbindu-le altora despre Iehova, au plasat 214 cărţi şi 828 de broşuri şi au făcut 21 de abonamente. Seminţele adevărului fuseseră semănate, însă a fost nevoie de alţi 22 de ani ca ele să primească atenţia necesară pentru a se dezvolta şi a înflori.

Malgaşii îmbrăţişează adevărul

În octombrie 1955, după congresul „Regatul triumfător“ ţinut la Paris, doi pionieri speciali din Franţa au venit la Tananarive, trecând prin oraşul de coastă Toamasina. După ce au coborât din tren, ei au rămas câtva timp în faţa gării. Au privit de jur împrejur şi au văzut dealul ca o „potcoavă“ cu mii de case cocoţate pe coama lui ca şi cum s-ar fi aflat pe rafturile de pe un perete. Adam Lisiak, de origine poloneză, care lucrase ca miner într-o mină de cărbuni, i-a spus partenerului său Edouard Marlot: „Priveşte, Edouard! Tot teritoriul acesta este al nostru!“ Edouard i-a răspuns: „Adam, ce o să facem noi aici? Oamenii de aici sunt instruiţi; noi nu. Ce putem să facem noi, Adam?“ Cu toate acestea, ei au făcut mult bine pe această insulă.

Madagascarul era, la vremea aceea, colonie franceză. Întrucât în Franţa şi în teritoriile franceze Turnul de veghere era interzis, ei au oferit revista Treziţi-vă!, care era disponibilă numai pe bază de abonament. În primele şase luni s-au făcut 1 047 de abonamente. Fratele Lisiak obişnuia să povestească cum, după ce foloseau în repetate rânduri ca mostră acelaşi exemplar al revistei Treziţi-vă!, revista se şifona atât de rău, încât nu se mai putea citi. Totuşi, s-au făcut abonamente chiar şi numai arătând această hârtie şifonată.

Fraţii Lisiak şi Marlot nu au pierdut timpul. Ei au lucrat teritoriul şi au condus studii biblice la domiciliu. La scurt timp după aceea, o şcoală elementară le-a permis Martorilor să-şi ţină întrunirile într-o sală de clasă fără să trebuiască să plătească ceva. Băncile erau de lemn, şi toate lucrurile erau făcute ca pentru copii mici — nu prea confortabil pentru adulţi. Cu toate acestea, nimeni nu s-a plâns.

După şase luni, primul vestitor malgaş, Rabehasy Noël, a predat un raport despre serviciul de predicare. După aceea, în lucrarea de predicare i s-au alăturat alţi vestitori. La sfârşitul anului de serviciu 1956, o grupă formată din opt persoane a făcut cerere în vederea formării Congregaţiei Tananarive a Martorilor lui Iehova. (Veţi observa că în malgaşă prenumele apare după nume.)

Printre primele persoane din Madagascar care au manifestat interes s-a numărat o tânără malgaşă, Razanaboahangy Narcisse. În 1956, Narcisse a observat doi bărbaţi care treceau cu regularitate pe lângă magazinul la care lucra ea. Într-o zi, unul dintre ei a intrat în magazin şi a cumpărat câteva felii de şuncă. După plecarea lui, toţi lucrătorii magazinului aveau un tract mic în malgaşă — Viaţă într-o Lume Nouă. „Nu mă interesa mesajul“, spune Narcisse. „Cu toate acestea, mama mea, ştiind că îmi plăcea foarte mult să citesc, mi-a făcut un abonament la revista Treziţi-vă! în limba franceză şi a acceptat un studiu biblic în numele meu, fără ca măcar să mă întrebe.“ Narcisse a început să studieze cu Martorii, însă spera că o vor lăsa în pace de îndată ce vor înţelege că nu era interesată cu adevărat. Însă ea a devenit mai interesată decât a crezut la început. Când a studiat ce spune Biblia despre suflet şi a înţeles că cultul strămoşilor constituia o formă de închinare greşită, ea şi-a dat seama că învăţa adevărul.

În 1959, Razanaboahangy Narcisse a fost pregătită să-şi simbolizeze dedicarea lui Iehova prin botezul în apă. Apoi a început ministerul cu timp integral. Ulterior, ea s-a căsătorit cu Edouard Marlot. Ca ministru cu timp integral, ea a dat un excelent exemplu de perseverenţă în serviciu.

Chiar spre sfârşitul serviciului său special în Madagascar, fratele Lisiak a primit ca teritoriu Antananarivo. El avea de efectuat vizite ulterioare şi studii peste tot în oraş. Multe persoane îl cunoşteau drept acel vazaha (persoană albă) care nu are păr. Deseori, locatarii obişnuiau doar să-şi atingă capul cu palma, şi puteai înţelege că Adam trecuse pe acolo. Rasaona Gervais, un frate dintr-o congregaţie de limbă franceză din Antananarivo, îşi aminteşte următoarele: „Fratele Adam era foarte răbdător, dar stăruitor. Pe vremea când studiam, obişnuiam să-i rog pe ceilalţi membri ai familiei să-i spună că nu sunt acasă, însă Adam venea din nou. Chiar de la început, el m-a invitat să asist la întruniri, lucru pe care l-am făcut. El a fost fidel organizaţiei lui Iehova şi m-a învăţat şi pe mine să cultiv acelaşi spirit“.

În 1970, fraţii Lisiak şi Marlot au fost repartizaţi în Réunion, o insulă franceză situată în apropiere. Ulterior, fratele Lisiak s-a întors în Franţa, unde a murit în ianuarie 1988, la Marseille. Edouard Marlot, împreună cu familia sa, se află pe insula Réunion.

Mai mulţi pionieri sprijină lucrarea

Se făceau eforturi pentru ca mesajul despre Regat să rămână în atenţia locuitorilor Madagascarului. Un cuplu căsătorit, Antoine şi Gilberte Branca, a venit din Franţa în 1957 şi, ulterior, a slujit în Antananarivo. Gilberte era absolventă a celei de-a 24-a clase a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, iar soţul ei a urmat şi el, ulterior, cursurile Şcolii Galaad. După naşterea fiicei lor Anna, în 1961, ei au rămas tot acolo unde fuseseră repartizaţi. Simone Berclaz, cu care Gilberte studiase în Elveţia, s-a mutat şi ea în Madagascar pentru a sprijini lucrarea.

Alţi doi pionieri speciali din Franţa, Florent şi Henriette Chabot, au venit în Madagascar în 1960 şi au început să slujească în oraşul Diégo-Suarez (în prezent numit Antsiranana), aflat în nordul Madagascarului. „În timpul acela, îşi aminteşte fratele Chabot, când pionierii îşi părăseau locuinţa şi familia pentru a merge în ţări îndepărtate, mulţi dintre ei se gândeau că nu se vor mai întoarce înainte de Armaghedon şi îşi luau rămas bun pentru totdeauna de la familiile lor. Exact aşa am simţit şi noi.“

Un om cu care a studiat fratele Chabot a luat prima dată contact cu adevărul când a cumpărat zahăr. Un comerciant chinez care se abonase la Treziţi-vă! folosea paginile acestei reviste pentru a-şi ambala produsele. Se putea spune că revista a fost pur şi simplu irosită? Ratsimbazafy Charles a cumpărat puţin zahăr de la acel om. Comerciantul i-a pus zahărul într-un cornet făcut din ultima pagină a uneia dintre reviste. Charles a citit o reclamă pentru cartea „Aceasta înseamnă viaţa veşnică“ şi s-a adresat în scris filialei din Franţa pentru a obţine cartea. Între timp, fratele Chabot l-a întâlnit, i-a oferit cartea şi a iniţiat un studiu biblic. El a făcut progrese rapide şi a început să vină la întruniri.

Însă Charles trebuia să-şi facă ordine în viaţa de familie. El se separase de soţia sa şi trăia cu o altă femeie cu care avea copii. Pentru a fi acceptat în vederea botezului creştin, el trebuia să fie căsătorit legal (Evr. 13:4). Deşi a început procedurile legale în 1960, el a reuşit să obţină toate actele abia în 1967. În acel moment însă, primăria din Diégo-Suarez a ars într-un incendiu, iar documentele lui Charles au fost distruse (Ecl. 9:11). El a trebuit să-şi facă din nou toate actele, însă de această dată i-a luat numai un an. Autorităţile au fost foarte impresionate de hotărârea sa de a se conforma normelor divine. În cele din urmă, el a întrunit toate cerinţele pentru a deveni un vestitor al Regatului şi pentru a fi botezat! Şi soţia lui s-a botezat. Charles a slujit şi slujeşte ca bătrân în oraşele Diégo-Suarez şi Antananarivo.

Învăţarea limbii — o luptă

În 1961, Laval şi Irene Carbonneau, care activaseră în lucrarea itinerantă în partea francofonă a Canadei, au venit în Madagascar ca misionari. Ei s-au mutat într-un apartament aflat la parterul unei case construite în stil malgaş, care cuprindea un dormitor mic, o sufragerie mică, o bucătărie mică, o baie mică cu apă rece şi o verandă mică închisă. „Şobolanii, şoarecii şi gândacii de bucătărie se bucurau de intrare liberă în casă“, îşi aminteşte fratele Carbonneau. „Soţia mea a ajuns până acolo încât putea chiar să-l recunoască pe unul dintre şobolani după coada lui înjumătăţită. Ori de câte ori îl întâlnea, ea îi spunea «Monsieur le Prince» şi îi cerea în mod politicos permisiunea de a trece.“

Laval vorbea franceza, iar soţia lui învăţa această limbă, aşa că ei puteau să comunice cu oamenii. Însă nu la fel au stat lucrurile în cazul lui Raimo şi Veera Kuokkanen, care au venit din Finlanda la sfârşitul lunii ianuarie 1962. Nu au fost greu de recunoscut când au coborât din avion. Pentru că au plecat din Finlanda pe o vreme rece, de iarnă, ei purtau căciuli de blană şi haine groase şi călduroase. Cu siguranţă, căldura tropicală de aici impunea unele schimbări. Raimo vorbea engleza, dar nu ştia franceza. Veera nu vorbea nici engleza, nici franceza. Irene Carbonneau s-a folosit de engleză ca să-i înveţe franceza. Prin urmare, Raimo a trebuit să traducă totul din engleză în finlandeză pentru soţia lui. Însă, pentru că Veera făcuse şcoala în suedeză, aspectele legate de gramatică trebuiau explicate în suedeză. Din fericire, Raimo ştia şi puţină suedeză. Sună cam complicat? A fost complicat. Însă, după aproape două luni, a început să se facă lumină. Au început să recunoască unele cuvinte în franceză. Cu toate acestea, chiar după ce au început să stăpânească franceza, au trebuit să înveţe malgaşa.

Câţiva ani mai târziu, când profesorul său de limbă nu a mai putut să predea, fratele Kuokkanen s-a aflat în situaţia de a traduce în franceză pentru Malcom Vigo, supraveghetor de zonă care venise în vizită. Fratele Kuokkanen îşi mai aminteşte şi acum că, atunci când s-a citat Luca 9:62, el nu cunoştea echivalentul în franceză pentru „plug“. Când a încercat să-l descrie, auditoriul a făcut ochii mari de uimire, deoarece descrierea lui nu se potrivea cu modul în care se ară pământul în Madagascar, unde se folosesc boii zebu. Cu o altă ocazie, când se străduia să spună în franceză că fraţii din Malawi ţineau întruniri sub un mango, el a prezentat întreaga congregaţie ca stând pe un mango. El a trebuit să înveţe să râdă împreună cu cei care pur şi simplu nu mai puteau de râs.

Un alt cuplu de misionari, Samuel şi Thelma Gilman, a venit din Statele Unite ale Americii în aprilie 1962. Sam îşi aminteşte foarte bine problemele de comunicare cu care s-a confruntat. „Pentru a ne putea instala în noua noastră locuinţă, aveam nevoie de o ţeavă (în engleză pipe) lungă pe care să o folosim în garderoburi. Prin urmare, eu şi fratele Kuokkanen am mers până în colţ, la un magazin unde se vindeau articole de fierărie, să ne interesăm de o ţeavă lungă de şase metri. Am găsit cuvântul într-un dicţionar mic pe care îl luaserăm cu noi. Imaginaţi-vă ce figură au făcut cei de la magazin când i-am întrebat dacă aveau o pipe — o pipă — lungă de şase metri!“

Vizitatori de la sediul mondial

Cu ajutorul miniştrilor religioşi din alte ţări, în Madagascar s-⁠a înregistrat o nouă creştere a numărului celor ce proclamau că „Iehova însuşi a devenit rege!“ În anul de serviciu 1959 a existat un record de 41 de vestitori. În acel an, Nathan Knorr, preşedintele de atunci al Watch Tower Bible and Tract Society, a vizitat Madagascarul pentru a-⁠i încuraja pe fraţi.

Patru ani mai târziu, când Milton Henschel, secretarul fratelui Knorr, a vizitat ţările africane, Madagascarul figura din nou în itinerariu. El le-⁠a acordat o atenţie deosebită misionarilor şi pionierilor speciali de aici. Toţi cei prezenţi au fost încurajaţi foarte mult. Fratele Henschel le-⁠a relatat întâmplări trăite de el pe vremea când făcea pionierat. Înainte de sfârşitul acelui an de serviciu, în Madagascar s-⁠au înregistrat peste 100 de vestitori.

În urma vizitei făcute de fratele Henschel, surorile şi fraţii locali au fost îndemnaţi să înceapă serviciul de pionier special. Fiind indigeni, ei erau cei mai în măsură să iniţieze lucrarea de deschidere de noi teritorii. Andriamoara Félix s-⁠a numărat printre aceşti fraţi. El a început pionieratul special în anul 1965. De atunci încoace, el a slujit în calitate de slujitor itinerant şi, timp de mulţi ani, în calitate de membru al familiei Betel din Madagascar. Chiar şi după ce s-⁠a căsătorit, cu Honorine, şi a avut o familie, el şi-⁠a continuat ministerul cu timp integral. Soţia lui lucrează cu jumătate de normă în cadrul departamentului de traducere de la Filială.

Au tras copiii lor foloase în urma zelului dovedit de ei în serviciul lui Iehova? Fiica lor, Miora, este în prezent căsătorită şi slujeşte împreună cu soţul ei ca pionier special. Fiul lor, Timoty, care este încă acasă, slujeşte din când în când ca pionier auxiliar.

O filială pentru Madagascar

În 1955, când vestea bună a început să fie predicată cu regularitate în Madagascar, lucrarea era supravegheată de filiala din insula Mauritius. Începând din 1959 până în 1962, supravegherea a fost asigurată de filiala din Franţa. Însă, începând din 1963, Madagascarul are filială proprie. Raimo Kuokkanen a fost numit servul Filialei. Iniţial, el a reuşit să se ocupe singur de majoritatea lucrărilor obişnuite.

La început, biroul era pur şi simplu o casă închiriată, care slujea şi drept casă pentru misionari. Însă acea casă nu era locul ideal. După ce misionarii s-⁠au mutat acolo, unii localnici i-⁠au întrebat dacă nu le era frică să locuiască într-⁠o casă bântuită de stafii. După cum era de aşteptat, în casa aceea se întâmplau lucruri ciudate. De exemplu, când doi misionari, care erau soţ şi soţie, au văzut mânerul sferic al uşii lor răsucindu-⁠se, au deschis uşa ca să vadă cine era acolo, dar, după cât se părea, nu era nimeni pe hol. Misionarii au aflat că în acea cameră locuise un medium spiritist. Ei au căutat cu grijă pentru a vedea dacă nu rămăsese acolo vreun lucru pe care demonii să-⁠l folosească drept mijloc de legătură. Au găsit pe pragul uşii o monedă fixată bine cu un cui. Fratele a scos-⁠o de acolo cu foarte mare greutate. După aceea, întâmplările ciudate au încetat.

Când a fost întrebat în legătură cu această situaţie, proprietarul casei a recunoscut: „Da, este o casă bântuită de stafii, însă eu am crezut că voi nu aveţi nici un motiv să vă temeţi, pentru că sunteţi misionari şi faceţi parte din poporul lui Dumnezeu“.

Producerea literaturii în limba malgaşă

Având în vedere progresul lucrării de predicare, era nevoie de mai multă literatură în limba malgaşă. Până în 1963 existau doar câteva tracte, cum ar fi Life in a New World (Viaţă într-⁠o Lume Nouă) şi Hell-⁠Fire​—Bible Truth or Pagan Scare? (Focul iadului — Adevăr biblic sau spaimă păgână?) Exista, de asemenea, broşura „Această veste bună a Regatului“, care fusese publicată în 1959. Persoanele cu o instruire superioară citeau şi vorbeau în franceză, aşa că vestitorii au folosit literatura în această limbă. Cu toate acestea, existau multe persoane care preferau să citească în limba lor maternă.

Când s-⁠a primit aprobarea pentru producerea Turnului de veghere în limba malgaşă, Filiala a solicitat mai mult ajutor. Rasoamalala Louise, o soră malgaşă, traducea Turnul de veghere din limba franceză. Ea lucra acasă şi scria totul de mână. La filială, Veera Kuokkanen transcria textul tradus pe matriţe, la maşina de scris, iar fraţii îl multiplicau la şapirograf.

Prima ediţie a Turnului de veghere în limba malgaşă a apărut în septembrie 1963, totalizând aproximativ 600 de exemplare. Pe atunci apărea într-⁠o ediţie lunară care conţinea numai articolele de studiu. Vestitorii erau încântaţi. Când s-⁠a folosit ediţia în limba malgaşă, pe durata primei campanii de abonamente, vestitorii au făcut sute de abonamente. În câteva luni, la Filială s-⁠au şapirografiat câte 3 000 de exemplare pe lună. Trei fraţi lucrau cu schimbul, pentru ca şapirograful să funcţioneze aproape zi şi noapte.

Iată ce îşi aminteşte unul dintre fraţi: „Aveam nevoie de cel puţin 16 matriţe cu ceară pentru fiecare număr al Turnului de veghere. Pentru o revistă, puneam laolaltă opt coli de hârtie tipărite pe ambele părţi. Producerea a 3 000 de exemplare ale Turnului de veghere însemna tipărirea a peste 24 000 de coli de hârtie. Aveam pe masă opt teancuri de pagini tipărite, iar noi făceam înconjurul mesei de 3 000 de ori, adunând paginile, una câte una. Apoi, colile erau capsate. Da, toate operaţiile se făceau manual“.

Cu timpul, Societatea a făcut demersuri ca filiala din Elveţia să tipărească Turnul de veghere în limba malgaşă. În prezent, acesta se tipăreşte bilunar în Marea Britanie şi are un tiraj de 26 000 de exemplare. Folosind Turnul de veghere, Martorii lui Iehova din Madagascar pot să primească aceeaşi hrană spirituală în acelaşi timp cu colaboratorii lor în credinţă de pe întreg pământul.

Încetul cu încetul, lucrarea de traducere a progresat. La trei luni de la apariţia Turnului de veghere în limba malgaşă, Martorii locali au primit şi cartea de studiu, bazată pe Biblie, intitulată „Let God Be True“ („Dumnezeu să fie găsit adevărat“), tradusă în limba lor. Când a primit această carte, Rakotomaro Justin, un pionier special care depunea eforturi pentru a-⁠i ajuta pe alţii să înveţe adevărul, a stat cu cartea în mână mult timp fără să spună nimic. Apoi a exclamat: „Oh, cât de bun este Iehova! El ne-⁠a dat această carte“. Pionierii au luat cutii întregi cu cărţi pentru a le înmâna celor flămânzi spiritualiceşte.

La drum cu supraveghetorii de circumscripţie

La început, pe insulă exista o singură congregaţie. Însă, pe măsură ce se înfiinţau noi case de misionari, iar pionierii speciali erau trimişi în diferite locuri, s-⁠au format mai multe congregaţii. Pe parcursul anului de serviciu 1964, s-⁠au înfiinţat două congregaţii. Pentru a sprijini cele trei congregaţii care funcţionau atunci, Filiala s-⁠a îngrijit ca ele să fie vizitate de un supraveghetor de circumscripţie, şi anume Laval Carbonneau, împreună cu soţia sa, Irene. Ei au călătorit cu trenul. A fost o aventură, însă una plăcută. De exemplu, odată, au simţit că ceva îi ciupea de picioare. Era o gâscă ce călătorea sub banchetă şi care dorea să i se acorde şi ei puţină atenţie.

Când familia Carbonneau a trebuit să părăsească Madagascarul pentru a se îngriji de responsabilităţi familiale, Raimo Kuokkanen a preluat lucrarea în circumscripţie. Ori de câte ori era posibil, el şi soţia sa, Veera, călătoreau cu trenul. Pentru a călători între oraşele de coastă, foloseau bărci de pasageri. Uneori erau nevoiţi să călătorească cu un bush taxi (microbuz care transportă persoane şi mărfuri) cu o capacitate de 15 persoane, dar care era întotdeauna supraaglomerat. Aceste călătorii durau din zori până seara târziu. În anotimpul ploios, când aceste bush taxi nu îşi puteau croi drum, familia Kuokkanen călătorea cu avionul. Dar nu era nimic nemaipomenit în asta. Linia aeriană locală avea avioane vechi, de tip DC-3, iar spaţiile de decolare erau pur şi simplu câmpuri cu iarbă. Vizitele la diferite grupe au constituit ocazii pentru un schimb călduros de încurajări pe plan spiritual.

Un timp, fratele Kuokkanen a slujit atât ca supraveghetor de circumscripţie, cât şi ca supraveghetor de district. De asemenea, pentru că acest lucru era necesar, el a trebuit să se ocupe şi de corespondenţa de la filială, corespondenţă care viza circumscripţiile şi districtele. Însă el lucra din greu şi în ce priveşte instruirea fraţilor locali. Cu timpul, un pionier special local, Rajaobelina Célestin, a satisfăcut condiţiile necesare pentru a deveni primul supraveghetor de circumscripţie malgaş.

Un hindus se îndreaptă spre închinarea la Iehova

Pe măsură ce lucrarea de predicare progresa, s-⁠a luat legătura cu tot felul de oameni (1 Tim. 2:4). Misionarii au lăsat multe cărţi şi numeroase reviste asiaticilor care aveau magazine în capitala insulei. Printre aceştia se numără şi Dirajlal Bagvandjee, un tânăr hindus, cunoscut sub numele Dirou. Când un misionar venea cu reviste la magazinul lui, acesta le lua cu bucurie. Apoi, în 1963, când unchiul lui a murit, Dirou a început să se întrebe: De ce mor oamenii şi care este starea morţilor? El s-⁠a întrebat de ce a permis Dumnezeu să moară un om atât de bun. De asemenea, el şi-⁠a pus problema dacă există vreo speranţă de a-⁠i revedea pe cei morţi.

La scurt timp după aceea, Simone Berclaz l-⁠a întâlnit în timp ce predica din casă în casă. La vizita ulterioară, ea a folosit Biblia pentru a răspunde la întrebările acestuia privitoare la starea morţilor şi pentru a-⁠i explica minunata speranţă a învierii (Ecl. 9:5; Fap. 24:15). La început, el se afla într-⁠o stare de confuzie, din cauză că încerca să aducă toate lucrurile în armonie cu credinţa hindusă în transmigraţia sufletelor. Această credinţă nu oferă speranţa de a-⁠i revedea pe cei dragi care au murit. Însă, odată ce a analizat şi şi-⁠a clarificat toate lucrurile, Dirou a putut să înţeleagă cât de minunată este speranţa pe care o dă Biblia cu privire la înviere. — Ioan 5:28, 29.

După câteva săptămâni de studiu biblic, Dirou a început să asiste la toate întrunirile. Apoi a început opoziţia, în special din partea tatălui lui şi a prietenilor. Cu toate acestea, Dirou a ajuns în cele din urmă la concluzia că „Biblia este logică şi este într-⁠adevăr Cuvântul lui Dumnezeu“. În anul următor s-⁠a dedicat lui Iehova şi a fost botezat.

Însă tatăl lui Dirou a continuat să se opună şi i-⁠a trimis doi pastori protestanţi care să-⁠l convingă că trebuie să se întoarcă la religia părinţilor săi. Când Dirou i-⁠a întrebat de ce ei nu i-⁠au predat tatălui său adevărul despre păcat, moarte şi răscumpărare, pastorii au motivat că a cincea poruncă îi impune unui om să-⁠şi onoreze tatăl şi mama. Dirou i-⁠a întrebat dacă era corect ca el să asculte de a cincea poruncă — adică să onoreze dorinţele tatălui său — şi astfel să încalce prima poruncă a lui Dumnezeu — de a nu se închina altor dumnezei. Pastorii nu au putut să răspundă, aşa că au plecat. După aceea, ei au mers la Filială şi le-⁠au cerut Martorilor să-⁠l convingă pe Dirou să revină la religia tatălui său. „Când am văzut această ipocrizie, credinţa mea a devenit mai puternică“, spune Dirou.

Apoi, tatăl lui s-⁠a dus la vrăjitori şi la politicieni ca să le ceară ajutor, după care a publicat într-⁠un cotidian local un articol în care aducea acuzaţii false la adresa Martorilor lui Iehova şi nu a mai vorbit cu Dirou. Dirou mai avea patru fraţi şi trei surori, iar întreaga familie considera că religia lui Dirou strica relaţiile dintre membrii ei. Cu toate acestea, Dirou era convins că principala lui obligaţie era să asculte de Dumnezeu. — Mar. 12:28–31.

În februarie 1967, Dirou a devenit pionier special, iar în anul următor s-⁠a căsătorit cu Simone. După ce au fost obligaţi să plece din Madagascar, în iunie 1970, au slujit trei ani în Kenya, iar apoi în India timp de aproape 20 de ani. În India, el slujeşte în cadrul comitetului filialei.

Dar ce s-⁠a întâmplat cu familia lui Dirou? Cu timpul, tatăl lui a început să citească Biblia şi publicaţiile biblice, mama lui a ajuns să fie foarte receptivă la adevărul biblic, iar fraţii şi surorile lui, precum şi nepoatele şi nepoţii lui au devenit Martori botezaţi. În total 16 membri ai familiei lui au devenit închinători ai lui Iehova. Unii dintre aceştia slujesc la filiala din Madagascar, alţii dau ajutor pe şantierele internaţionale. Familia Bagvandjee este un exemplu de rod excelent cules pe această Mare Insulă Roşie mănoasă în sens spiritual.

Misionarii pun o temelie

Societatea Watch Tower a continuat să trimită misionari pentru a ajuta la predicarea veştii bune în Madagascar. Printre aceştia s-⁠au numărat Margarita Königer şi Gisela Hoffmann, surori care au sosit din Germania în martie 1966. Sora Hoffmann ne spune impresiile ei: „Madagascarul are o atmosferă paşnică, fiind departe de vâltoarea vieţii din Europa şi America. Printre primele lucruri care m-⁠au uimit au fost uriaşele plante de aloe. Când m-⁠am întors acasă, am cultivat câţiva pui de aloe într-⁠un ghiveci, şi am fost mândră când au atins înălţimea de 15 centimetri. Totuşi, aici am văzut unele plante care aveau înălţimea unei case! Iar în seara când ne-⁠am întors de la prima întrunire, am văzut stelele mai aproape ca niciodată înainte. Aici am început o viaţă simplă“.

Cele două surori au înţeles în scurtă vreme că localnicii erau foarte prietenoşi şi ospitalieri. Iată ce a spus sora Königer: „Oamenii ni s-⁠au părut destul de cultivaţi. Chiar şi bunicuţelor de la sate le plăcea să citească Biblia şi publicaţiile biblice. Pentru a obţine cărţi, le plăcea să ofere ceva în schimb. Copiii veneau în urma noastră alergând ca să ne dea orez în schimbul revistelor Turnul de veghere şi Treziţi-⁠vă!“ Aceste două surori, împreună cu familia Branca, au început lucrarea de predicare în Fianarantsoa şi au întărit o grupă mică în Ambositra. Ambele oraşe sunt situate la sud de Antananarivo.

Au fost şi alţi misionari curajoşi care au deschis teritorii noi. Hugh Haisley şi Thomas Baynes au slujit în Toliara, un oraş de coastă din partea de sud a Madagascarului. Mary Dolinski, din Canada, a slujit în Taolanaro împreună cu Edouard şi Narcisse Marlot.

În 1961, când în Madagascar au fost trimişi primii misionari, aici erau cu puţin peste 75 de vestitori care dădeau raport de activitate. În 1970, după aproape un deceniu petrecut în lucrarea de facere de discipoli, acei misionari s-⁠au bucurat de un record de 469 de vestitori — adică o creştere de 525 la sută! Însă înaintea lor se ridica un nor negru. Deja din 1967, nu s-⁠a mai permis să intre în această ţară nici un nou misionar.

În data de 5 iunie 1970, la ora 16.00, a izbucnit furtuna. Reprezentanţi ai Securităţii au venit la Filială şi i-⁠au spus lui Samuel Gilman că toţi misionarii trebuiau să se prezinte a doua zi la Securitate. Misionarii care se aflau în capitală în acel moment — fraţii Gilman, Kuokkanen şi Lisiak — s-⁠au prezentat la directorul Securităţii. Li s-⁠a spus, în câteva cuvinte, că toţi misionarii Martorilor lui Iehova trebuiau să părăsească ţara imediat, cu avionul, chiar în noaptea aceea! „Nu încercaţi să înţelegeţi de ce, pentru că nu veţi înţelege; plecaţi acum“, li s-⁠a spus. Doar cu câteva zile înainte, unii obţinuseră vize pentru trei ani. Când ei au spus că vizele erau încă valabile, directorul le-⁠a cerut să-⁠i prezinte paşapoartele. El le-⁠a aplicat atunci peste vize ştampila Annulé (Anulat), iar fraţilor li s-⁠a spus că acum şederea lor în ţară era ilegală.

Misionarii nu au reuşit să plece în noaptea aceea. Luni dimineaţa devreme, ei au mers la consulatul, sau la ambasada, ţării de origine şi au cerut sprijin. Cu toate acestea, până sâmbătă, 20 iunie 1970, toţi cei 20 de misionari au fost nevoiţi să părăsească ţara. Majoritatea au mers în Kenya. Misionarii care erau cetăţeni francezi au mers pe insula Réunion, care este teritoriu francez. Fraţii şi surorile din toate părţile Madagascarului au venit să-⁠şi ia rămas bun de la ei. Cu toţii plângeau: şi Martorii locali şi misionarii. Unii erau de mulţi ani în Madagascar, iar acesta devenise locuinţa lor.

Cât timp au stat în Madagascar, misionarii s-⁠au străduit să-⁠i înveţe pe oameni să-⁠şi clădească credinţa pe Cuvântul lui Dumnezeu, să-⁠şi pună încrederea în Iehova şi să aprecieze rolul lui Isus Cristos în scopul lui Dumnezeu (1 Cor. 3:5–14). De altfel, la ultima întrunire la care a asistat înainte de a părăsi ţara, Florent Chabot a spus: „Dacă aţi devenit continuatori ai misionarilor, după plecarea lor nu veţi mai putea continua ca Martori ai lui Iehova. Dar dacă aţi devenit Martori ai lui Iehova, chiar şi după plecarea misionarilor, veţi continua să fiţi Martorii lui Iehova“.

Interdicţia

Interdicţia privitoare la Martorii lui Iehova a fost făcută publică la 8 august 1970, în Ziarul oficial al Republicii Malgaşe. Ce avea să se întâmple cu Martorii malgaşi? Când i s-⁠a adresat această întrebare, ministrul de interne a spus: „Nu vă faceţi probleme. După ce pleacă misionarii, avem noi grijă de ei“. Apoi a făcut un gest cu mâinile, ca şi cum ar fi zdrobit ceva.

Din fericire însă nu a fost nici o persecuţie severă împotriva Martorilor locali. Totuşi, cum s-⁠au simţit surorile şi fraţii locali când misionarii au fost expulzaţi? Ravelojaona Rahantamalala, care îi cunoscuse pe misionari încă de când era mică, a spus: „Când misionarii au trebuit să plece, mulţi fraţi locali au fost demoralizaţi. Unii dintre ei nici nu au mai vrut să fie identificaţi ca Martori ai lui Iehova“.

Raportul anual pentru anul de serviciu 1971 a indicat o scădere de 12 procente a numărului vestitorilor. După cât se pare, unii au cedat în faţa fricii de oameni şi au încetat să proclame vestea bună (Prov. 29:25). Majoritatea însă au dovedit că aveau o credinţă puternică. În al treilea an, Madagascarul a înregistrat din nou o creştere.

La început, întrunirile se ţineau în locuri diferite, în casele fraţilor, iar asistenţa era alcătuită din trei sau patru familii. Treptat, numărul persoanelor care asistau la întruniri a crescut. Sora Ravelojaona, din regiunea Manakambahiny a oraşului Antananarivo, şi-⁠a pus locuinţa la dispoziţie ca loc pentru întruniri. Datorită lui Iehova, nici chiar în timpul tulburărilor civile nu a avut loc vreun incident grav. „Din acel grup mic din Manakambahiny s-⁠au format cel puţin zece congregaţii“, spune sora Ravelojaona. „Iehova ne-⁠a binecuvântat lucrarea de predicare şi eforturile depuse pentru a face discipoli pe tot parcursul anilor de interdicţie.“

Instruiţi în vederea lucrării de supraveghere

S-⁠a constituit un comitet care să sprijine pe plan local activitatea Martorilor lui Iehova şi să ţină legătura cu Corpul de Guvernare. Responsabilitatea pentru lucrarea de predicare a Regatului în Madagascar le-⁠a revenit Martorilor locali. În perioada interdicţiei, pentru a se referi la Societate, fraţii foloseau denumirea Ineny, care înseamnă „mami“. Ei bine, imediat după impunerea interdicţiei, Ineny a furnizat ajutorul necesar. Cum anume?

Milton Henschel, de la sediul mondial, a vizitat Madagascarul în calitate de supraveghetor de zonă. El a organizat lucrurile în aşa fel încât să se îngrijească de necesităţile spirituale ale fraţilor malgaşi. Doi fraţi cu răspundere au fost invitaţi la sediul mondial al organizaţiei vizibile a lui Iehova pentru a primi instruire. Ei au tras foloase extraordinare, în pofida dificultăţilor legate de limbă, şi au devenit mai competenţi pentru lucrarea care le stătea înainte.

Fratele Henschel a mai recomandat şi ca un pionier special malgaş să urmeze Şcoala Biblică Galaad. Acest lucru urma să-⁠l ajute să facă mai mult în ceea ce priveşte luarea iniţiativei în cadrul activităţii de predicare a Regatului. A fost ales Andriamasy Théodore, un tânăr care vorbea engleza şi care ajutase la traducerea corespondenţei. Iată ce spune el referindu-⁠se la instruirea pe care a primit-⁠o la Şcoala Biblică Galaad: „Au fost cinci luni de instruire biblică intensivă care m-⁠au ajutat să-⁠mi formez obiceiuri sănătoase de studiu. Faptul de a lucra câte o jumătate de zi în diferite departamente de la Betel mi-⁠a oferit posibilitatea de a vedea cum funcţionează organizaţia vizibilă a lui Iehova. Asocierea cu surorile şi fraţii creştini a constituit unul dintre lucrurile cele mai recompensatoare de care am avut parte când am urmat cursurile Şcolii Biblice Galaad. Am învăţat multe din generozitatea, ospitalitatea şi umilinţa lor“.

După ce s-⁠a întors de la Şcoala Biblică Galaad, fratele Andriamasy a fost repartizat pe teren pentru a folosi în mod eficient lucrurile învăţate. Instruirea pe care o primise i-⁠a întărit credinţa şi l-⁠a făcut capabil ca, la rândul său, să îi încurajeze pe fraţii săi creştini pe parcursul acelor ani grei. El slujeşte în continuare la Filială, cu jumătate de normă, în cadrul diferitor repartiţii. De curând, el îi învaţă pe noii misionari limba malgaşă.

Ei continuă să slujească în pofida interdicţiei

În timpul interdicţiei, Martorii lui Iehova au fost discreţi, dar au continuat să practice închinarea adevărată. S-⁠a tradus cu regularitate fiecare număr al revistei Turnul de veghere (Is. 65:13). Martorii se întruneau în case particulare pentru a se încuraja unii pe alţii (Evr. 10:23–25). Supraveghetorii de circumscripţie vizitau congregaţiile; se organizau congrese de district şi de circumscripţie şi chiar se ţineau adunări mai mari în păduri. Acolo, departe de oraş, asistenţa a ajuns uneori la 1 500 de persoane. În 1972, într-⁠un apartament închiriat s-⁠au amenajat un birou şi un depozit de literatură. Câte un frate cu răspundere din cele 11 congregaţii existente la vremea aceea venea să ridice literatura de la acest depozit. Fratele Andriamoara, care s-⁠a ocupat o vreme de depozit, îşi aminteşte că fraţii duceau cutiile cu literatură în văzul tuturor vecinilor.

Pe parcursul primilor câţiva ani de interdicţie, Martorii au fost foarte precauţi. Uneori aveau impresia că erau puşi sub supraveghere de poliţie şi că erau urmăriţi. Din acest motiv, ei depuneau în cea mai mare parte o mărturie informală. Când făceau vizite din casă în casă, ei mergeau la un apartament dintr-⁠un bloc, apoi la un apartament din alt bloc. În loc să-⁠şi ducă literatura într-⁠o servietă, ei foloseau o sacoşă sau un coş pentru a lăsa impresia că merg la piaţă. Totuşi, cei mai mulţi dintre ei reuşeau să conducă studii biblice nestingheriţi. Fratele Rakotojaona, care în prezent slujeşte la Filială împreună cu soţia sa, Lea, îşi aminteşte că, în 1972, când a început el să studieze, nu s-a făcut nici un efort de a ascunde faptul că se ţinea studiu.

Prea prudenţi?

Ineny a continuat să organizeze vizite ale supraveghetorilor de zonă. Aceste demersuri făcute cu iubire i-⁠au încurajat pe fraţi în general şi i-⁠au ajutat să privească în mod practic situaţia. De exemplu, în 1973, când André Ramseyer a vizitat Madagascarul, şi-⁠a dat seama că fraţii erau exagerat de prudenţi. Fratele Andriamoara îşi aminteşte ce a spus fratele Ramseyer: „A mers cineva la închisoare din cauză că este Martor al lui Iehova? Nu. Aţi avut alte probleme? Nu. Atunci, poate că sunteţi prea prudenţi. Nu cumva este o prudenţă exagerată? Nu trebuie să ne temem“. Cât de încurajatoare a fost acea vizită! Începând de atunci, Martorii locali au predicat mai deschis şi cu mai multă îndrăzneală. Drept urmare, pe parcursul anului de serviciu 1974, au predat raport de activitate un număr record de 613 vestitori, ceea ce reprezenta o depăşire cu 30 la sută a recordului absolut înregistrat înainte de impunerea interdicţiei!

Recâştigarea statutului legal

Spre sfârşitul anului 1983, fraţii — sub denumirea unei societăţi culturale locale — au făcut cerere în vederea recunoaşterii oficiale a activităţii lor. La 24 februarie 1984 li s-⁠a acordat această recunoaştere oficială, dar aceasta nu a însemnat o ridicare a interdicţiei impuse Martorilor lui Iehova. Cu toate acestea, acest pas înainte le-⁠a produs fraţilor o mare bucurie. Serviciul de teren s-⁠a intensificat, astfel încât în aprilie s-⁠au înregistrat două recorduri: 1 078 de vestitori au predat raport de activitate în serviciul de teren şi 8 977 de persoane au asistat la Comemorare. Astfel, numărul de vestitori a crescut cu 264 la sută, iar asistenţa la Comemorare a crescut cu 606 la sută.

Deşi au primit recunoaştere oficială ca organizaţie culturală, în 1993 fraţii au întocmit o cerere pentru ca Martorii lui Iehova să fie recunoscuţi de lege ca asociaţie religioasă. Câteva luni mai târziu, la 4 octombrie 1994, acest statut legal le-⁠a fost acordat. Ce bucurie! Acum ei puteau fi cunoscuţi din nou ca fiind Martorii lui Iehova.

Mai mult ajutor de peste hotare

Chiar înainte de acordarea statutului legal, în 1987, misionarilor li s-⁠a permis să revină în Madagascar. În septembrie 1991, soţii Kuokkanen, care fuseseră pionieri speciali în Helsinki, Finlanda, s-⁠au reîntors în Madagascar, iar fratele Kuokkanen a fost numit coordonatorul Filialei. „Madagascarul s-⁠a schimbat“, spune fratele Kuokkanen. „Unii dintre fraţii pe care i-⁠am cunoscut înainte încă trăiau, dar mulţi au murit. Majoritatea vestitorilor erau noi la adevăr.“ Era de făcut multă muncă de birou. Totuşi, ce bucurie să vezi în august 1991 un nou record de 4 005 vestitori!

Dirajlal Bagvandjee împreună cu soţia sa, Simone, care fuseseră expulzaţi în 1970 împreună cu ceilalţi, au fost şi ei invitaţi să revină în Madagascar. Fiind un foarte bun negociator, fratele Bagvandjee ajută Filiala la obţinerea vizelor, a actelor pentru vamă şi a altor documente oficiale. Începând din 1992, el slujeşte în calitate de membru al comitetului filialei din Madagascar. Deseori, oficialităţile rămân uimite când un indian, un fost hindus, le vorbeşte despre Iehova, despre Isus Cristos şi despre Regatul lui Dumnezeu.

Noul complex al Filialei

De la înfiinţarea Filialei în septembrie 1963, s-⁠au folosit clădiri aflate în mai multe locuri. În perioada 1972–1987, a fost suficient un apartament care a fost folosit ca birou şi depozit de literatură. Apoi s-⁠a închiriat o casă mare. În decursul acelor ani, întrucât aveau familii de care trebuiau să se îngrijească, membrii comitetului filialei efectuau cea mai mare parte a lucrărilor pentru Filială acasă la ei.

Însă, întrucât lucrarea de instruire biblică luase amploare în Madagascar, era nevoie de clădiri corespunzătoare. S-⁠a cumpărat un teren situat la aproximativ 5 kilometri de Aeroportul Internaţional Ivato. Trei ani mai târziu, în aprilie 1993, cu ajutorul fraţilor din străinătate, s-⁠a început construcţia. Walter Elkow, un canadian cu multă experienţă în acest domeniu, a venit să supravegheze lucrarea de construire a acestui obiectiv, lucrare care a durat 30 de luni. Au urmat alţi slujitori internaţionali, iar mulţi voluntari internaţionali şi-⁠au plătit ei înşişi drumul pentru a ajuta la construcţie timp de trei luni sau chiar mai mult. Echipa a avut maximum 110 lucrători internaţionali şi locali. La sfârşit de săptămână, erau mai mulţi voluntari deoarece fraţii şi surorile din congregaţiile locale veneau să dea o mână de ajutor.

A fost o încurajare reciprocă. Deşi mulţi dintre lucrătorii internaţionali nu vorbeau limba locală, aceste surori şi aceşti fraţi maturi au dat un exemplu excelent în ministerul de teren. De exemplu, David Smith, care ajuta de aproximativ doi ani ca mecanic pentru utilaj greu, nu vorbea limba malgaşă, însă ştia că revistele Turnul de veghere şi Treziţi-⁠vă! în limba malgaşă puteau să depună o bună mărturie. Aşadar, zâmbind prietenos, el stătea pe stradă ţinând într-⁠o mână revistele, iar în cealaltă un bilet pe care era trecută contribuţia sugerată. El obişnuia să plaseze nu mai puţin de 80 de reviste într-⁠o zi.

Frumoasele clădiri ale noii filiale sunt într-⁠adevăr un dar de la Iehova! Când a fost dedicată filiala, la 7 decembrie 1996, au fost invitate 668 de persoane care erau Martore de mulţi ani. Ce eveniment fericit! Apoi, a doua zi, 7 785 de persoane au fost prezente pentru a asculta cuvântarea specială pe un câmp deschis care a fost numit Gileada. De ce acolo? Acest teren, situat la o distanţă de aproximativ 6 kilometri de Filială, fusese cumpărat în vederea construirii unei Săli de Congrese. Ce privelişte — o colină plină de surori şi fraţi îmbrăcaţi frumos, care aveau umbrele multicolore pentru a se apăra de soare!

Se îngroaşă rândurile slujitorilor cu timp integral

De când primii pionieri malgaşi şi-⁠au început serviciul cu timp integral în anii ’60, numărul acestor lucrători harnici a crescut an de an. Aproape 1 din 6 proclamatori ai Regatului din Madagascar activează în prezent în cadrul serviciului de pionier. Multe surori şi mulţi fraţi tineri au făcut din acest serviciu cariera vieţii lor. Pentru a-⁠i întări pe pionieri, în 1979 a fost inaugurată în Madagascar, la fel ca în alte ţări, Şcoala pentru Serviciul de Pionier. Andriamasy Théodore şi Andriamoara Félix, care au activat timp de mulţi ani în serviciul cu timp integral, erau instructori. De atunci încoace, sute de pionieri au tras foloase urmând acest curs instructiv.

Unul dintre subiectele dezbătute pe larg în cadrul şcolii este manifestarea interesului personal faţă de alţii. Mulţi dintre pionieri au acordat o mare atenţie acestui fapt. De exemplu, în 1998, când au fost repartizaţi într-⁠un orăşel numit Soanierana-⁠Ivongo, situat pe coasta de est, Randriamampianina Niaina şi soţia sa, Veroniaina, au înţeles că este necesar să manifeste acest interes personal. Proprietara casei în care locuiau avea un fiu rămas invalid din cauza poliomielitei. Pionierii speciali şi-⁠au făcut timp să-⁠i împărtăşească băiatului preţioasele promisiuni pe care le conţine Biblia cu privire la viaţa în lumea nouă a lui Dumnezeu. Acesta a studiat cu bucurie Biblia împreună cu Niaina şi Veroniaina. Însă familia lui nu a fost de acord cu studiul. Mama băiatului chiar le-⁠a cerut pionierilor speciali să-⁠i spună fiului ei că nu mai aveau timp să studieze cu el. Dar ei, bineînţeles, nu puteau să facă acest lucru. Iubirea tânărului pentru Iehova şi căile sale a crescut repede. După opt luni, el s-⁠a botezat. Atunci, pionierilor li s-⁠a spus pe un ton categoric să plece din casă.

Au încetat ei să manifeste interes personal faţă de acest tânăr? Deloc. Scaunul său cu rotile era într-⁠o stare jalnică — iar acum se stricase de tot. Deşi se primise pentru el un scaun nou, biserica de care aparţinuse nu i l-⁠a dat din cauză că şi-⁠a schimbat religia. Aşa că fraţii din congregaţie l-⁠au ajutat pe fratele infirm să asiste la întruniri.

În ultimii ani, Societatea a trimis pionieri speciali temporari în teritorii nerepartizate pentru a le da mai multor oameni posibilitatea să tragă foloase din auzirea mesajului despre Regat. În noiembrie 1997, doi fraţi au fost trimişi la Mahaditra, un orăşel în care locuia un singur vestitor. Surprinzător este faptul că în luna octombrie a anului următor, aici s-⁠a înfiinţat o congregaţie care avea 14 vestitori. Cei doi pionieri speciali nu mai au statutul de temporari, ci sunt pionieri speciali permanenţi în acest oraş.

Alţi doi pionieri au venit în iunie 1996 în Mahasoabe, un orăşel considerat teritoriu nelucrat. Ei nu au putut să plece din teritoriu la sfârşitul celor trei luni, aşa cum fusese planificat, deoarece oamenii i-⁠au implorat să rămână. După şase luni s-⁠a înfiinţat o grupă izolată, iar trei luni mai târziu, grupa a devenit o congregaţie care avea cinci vestitori şi doi pionieri regulari. Cei doi pionieri speciali care iniţial au fost „temporari“ au rămas în congregaţie, îngrijindu-⁠se bine de aceasta. În numeroase teritorii nerepartizate, rezultatele obţinute au fost asemănătoare.

Un nou val de misionari

Madagascarul este un teritoriu mănos. Aici se conduc aproximativ 20 000 de studii biblice, ceea ce înseamnă că unui vestitor îi revin mai mult de două studii. În 1993, Anexa Şcolii Galaad din Germania a trimis în Madagascar şase misionari care să dea ajutor în lucrare. Ei au deschis o casă de misionari în Toamasina, al doilea oraş ca mărime din Madagascar, situat pe coasta răsăriteană. Daniel şi Hélène Kmita, misionari cu experienţă care slujeau în Seychelles, au fost repartizaţi pe Marea Insulă Roşie. Cinci cupluri de pionieri regulari din partea francofonă a Canadei s-⁠au oferit să slujească aici. Ivan Teyssier, misionar francez care slujise timp de mai mulţi ani în Paraguay, a venit să ajute la activităţile de la Filială. Dante şi Christina Bonetti, care fuseseră în Madagascar ca slujitori internaţionali în timpul construirii Filialei, au fost invitaţi să revină aici în calitate de misionari. Aceşti nou-⁠veniţi au contribuit mult la intensificarea spiritului de pionier în mijlocul vestitorilor locali. Unii dintre ei au învăţat limba malgaşă atât de bine, încât au devenit competenţi pentru a sluji în folosul congregaţiilor de limbă malgaşă în calitate de supraveghetori de circumscripţie.

Călătorii în vederea încurajării congregaţiilor

În 1963, când a început aici lucrarea itinerantă, supraveghetorul de circumscripţie avea de vizitat doar trei congregaţii în toată ţara. În prezent, 17 supraveghetori itineranţi slujesc în folosul a 253 de congregaţii şi grupe. Nici acum nu este uşor să călătoreşti în regiunile rurale. În anotimpul ploios, drumurile neasfaltate sunt impracticabile în multe locuri, iar supraveghetorii de circumscripţie trebuie să străbată pe jos distanţe mari. Pentru a vizita unele congregaţii, poate că trebuie să meargă zile întregi pe poteci noroioase, şi asta numai pentru a ajunge acolo (compară cu 2 Corinteni 11:23–27). Uneori, fraţii dintr-⁠o congregaţie îl însoţesc pe supraveghetorul de circumscripţie pentru a-⁠l ajuta să-⁠şi ducă bagajul până la următoarea congregaţie. Când traversează râuri — deseori fără poduri — ei pun toate bagajele în saci de plastic, pentru a nu se uda, şi transportă sacii pe cap. În anotimpul ploios, apa poate să le ajungă până la subsuori.

Deşi resursele lor sunt limitate, fraţii locali sunt foarte ospitalieri şi fac tot ce le stă în putinţă să-⁠i găzduiască pe supraveghetorii itineranţi şi pe soţiile acestora. Încurajarea este reciprocă. Ce bine este să te afli în compania fraţilor şi surorilor care fac tot ce pot pentru a-⁠i fi plăcuţi lui Iehova (Rom. 1:11, 12)! Şi ce privilegiu este faptul de a întări credinţa acestor oameni dragi care sunt preţioşi în ochii lui Iehova!

Când se abate un ciclon

A trăi în acest colţ de lume înseamnă şi faptul de a înfrunta cicloane. În fiecare an există o perioadă în care asupra insulelor din Oceanul Indian se abat cicloane. Filiala urmăreşte cu atenţie rapoartele despre starea vremii şi se pregăteşte să le dea ajutor fraţilor din zonele calamitate. În 1997, asupra Madagascarului s-⁠au abătut mai multe cicloane, printre care şi renumitul ciclon Gretelle, care a măturat coasta sud-⁠estică a insulei. Două oraşe mai mari şi numeroase sate au fost devastate. În zona calamitată locuiau aproximativ 100 de Martori ai lui Iehova.

Filiala a trimis imediat un camion mic şi încă un vehicul cu dublă tracţiune cu ajutoare umanitare, unelte şi unele materiale de construcţie. Împreună cu echipa care aducea ajutoarele umanitare a venit şi un medic. Ca să ajungă în unele locuri până la care drumurile erau impracticabile pentru un autovehicul, membrii echipei au folosit şi bărci mici.

Le-⁠au trebuit două zile ca să ajungă la destinaţie, în Vangaindrano. Acţiunea de ajutorare a început imediat. S-⁠au pus la dispoziţie alimente şi locuri de adăpost. Medicul a consultat fiecare familie de Martori şi le-⁠a dat medicamentele necesare. Au beneficiat de ajutor şi familiile în care nu erau Martori. Când majoritatea membrilor echipei s-⁠au întors acasă, doi dintre ei au rămas pentru încă aproximativ o lună de zile ca să ajute la reconstruirea locuinţelor fraţilor. Filiala a primit multe scrisori de mulţumire pentru ajutorul oferit de Societate. Chiar şi unele persoane care nu erau Martore au declarat: „Religia voastră este cu adevărat creştină!“

Iehova face să crească

Misionarii şi cei care, prin intermediul acestora, au ajuns discipoli în Madagascar au sădit şi au udat seminţele adevărului despre Regat. Primul raport primit din Madagascar a fost trimis în 1933 de Robert Nisbet şi Bert McLuckie. Douăzeci şi doi de ani mai târziu, aici s-⁠a reluat lucrarea, iar în anul de serviciu 1956 s-⁠a înregistrat un record de opt vestitori. În 1970, când misionarii au fost expulzaţi, în ţară existau 469 de proclamatori ai Regatului. Misionarii nu mai puteau să ajute aşa cum făcuseră în trecut. Dar „Dumnezeu făcea să crească“. — 1 Cor. 3:6, NW.

Cei care au slujit odinioară în Madagascar şi care au avut recent posibilitatea să revină acolo au văzut dovada faptului că aceia cu care au studiat produceau ei înşişi roade. De exemplu, Ramanitra Hélène, care avea 15 ani când Irene Carbonneau studia cu ea, s-⁠a îmbolnăvit de poliomielită şi nu mai putea să meargă bine. În pofida acestui handicap şi a opoziţiei manifestate de familia ei, Hélène a ţinut să devină o vestitoare a veştii bune. Chiar şi după ce familia Carbonneau a plecat acasă, în Canada, ea a continuat să facă progrese. În 1995, când Irene a revenit pentru o scurtă vizită, Hélène a exclamat: „În afară de tata, toţi din familia mea au acceptat adevărul!“

Cu ajutorul lui Iehova, în 1980, cel mic din Madagascar a devenit o mie, aici înregistrându-⁠se un record de 1 021 de proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu (Is. 60:22). În 1993, numărul maxim de vestitori depăşea 5 000, iar în 1999 s-⁠a atins recordul absolut de peste 10 300.

Ce se poate spune despre viitor?

Lucrarea de predicare a Regatului are un viitor luminos în Madagascar. În 1956, la prima Comemorare celebrată pe această insulă au asistat şapte persoane. Asistenţa a continuat să crească până la atingerea recordului absolut de 46 392 de persoane în 1999. În aceeaşi lună, pe insulă au fost 10 346 de vestitori. De fapt, la acest eveniment foarte important, fiecare vestitor a adus cu sine, în medie, trei persoane!

Această Mare Insulă Roşie continuă să fie un paradis spiritual pentru toţi cei ce, impulsionaţi de iubirea pentru Iehova şi pentru semeni, doresc să le împărtăşească altora adevărul biblic. Aici există zeci de mii de oameni umili care vor să afle mai mult despre Iehova. Ei nu deţin poziţii proeminente în lume şi nici nu sunt bogaţi materialiceşte. Hrana lor constă, de obicei, doar în orez, puţină carne şi câteva plante. În multe oraşe şi sate, oamenii nu dispun nici de electricitate, nici de apă curentă. La sate nu se găseşte întotdeauna pâine, ca să nu mai vorbim despre unt şi brânză. Cu toate acestea, surorile şi fraţii noştri dragi îi mulţumesc lui Iehova pentru hrana lor zilnică şi se bucură de viaţa lor simplă. În loc să se ‘îngrijoreze cu privire la ce vor mânca sau ce vor bea sau, cu privire la corpul lor, cu ce se vor îmbrăca’, ei se străduiesc să continue să caute mai întâi Regatul şi dreptatea lui Dumnezeu (Mat. 6:31–33). Ei sunt recunoscători pentru privilegiul de a-⁠i sluji lui Iehova, Suveranul Universului, şi se alătură psalmistului care a spus: „Iehova însuşi a devenit rege! Să se bucure pământul! Să se veselească numeroasele insule!“ — Ps. 97:1, NW.

Un proverb malgaş dă următorul sfat: „Faceţi cum face un cameleon când merge: cu un ochi priviţi în urmă, iar cu celălalt înainte“. Este înţelept să privim în urmă pentru a învăţa din lucrurile întâmplate în trecut. Faptul de a încerca să retrăim trecutul însă nu foloseşte la nimic. Înaintea noastră stă viitorul cel mai luminos. Iehova ne-⁠a pus înainte viaţa — viaţa veşnică — într-⁠un paradis mondial plin de oameni care se iubesc cu adevărat unul pe altul. Martorii lui Iehova din Madagascar sunt hotărâţi să-⁠şi aţintească privirea asupra acestui obiectiv.

[Fotografii pe toată pagina 224]

[Legenda fotografiilor de la pagina 230]

1) Rabehasy Noël, 2) Robert Nisbet, 3) Bert McLuckie, 4) Adam Lisiak, 5) Edouard Marlot, 6) Narcisse Marlot

[Legenda fotografiei de la pagina 233]

Raimo şi Veera Kuokkanen

[Legenda fotografiei de la pagina 235]

Andriamoara Félix, unul dintre primii pionieri speciali locali

[Legenda fotografiei de la pagina 236]

Toate operaţiile se făceau manual

[Legenda fotografiei de la pagina 237]

Rasoamalala Louise este traducătoare de mult timp

[Legenda fotografiei de la pagina 245]

Andriamasy Théodore învăţându-⁠i limba malgaşă pe noii misionari

[Legenda fotografiilor de la pagina 251]

Complexul Filialei, a cărui construcţie s-⁠a terminat, şi comitetul filialei (de la stânga la dreapta): Eleha, Raimo Kuokkanen, Dirajlal Bagvandjee