Marea Britanie

Când a ajuns la apogeu, Imperiul Britanic se întindea pe tot pământul. În timpul reginei Victoria (1837–1901), se spunea că „soarele nu apunea niciodată“ pe întinderea lui. Cu toate acestea, în secolul al XX-lea, acest imperiu a ajuns să fie înlocuit de Commonwealth.

Cât de mare este Commonwealth-ul? Acesta cuprinde aproximativ o pătrime din suprafaţa de uscat a pământului şi include aproximativ o pătrime din populaţia lumii. Deşi sunt independente din punct de vedere politic, cele 53 de state membre ale Commonwealth-ului recunosc în regina Marii Britanii pe conducătorul simbolic al asociaţiei lor economico-culturale.

În decursul ultimilor 50 de ani, imigranţii proveniţi din aceste ţări, dar şi din altele, au transformat Marea Britanie. Aceasta a devenit o societate cosmopolită, alcătuită din aproximativ 58 de milioane de locuitori.

O societate cu multe rase şi multe religii

La 22 iunie 1948, la Tilbury, lângă Londra, a acostat nava Empire Windrush, o navă pentru transportat trupe ce fusese transformată, din care au coborât pe ţărm 492 de jamaicani, primii dintre cei 250 000 de emigranţi din regiunea Mării Caraibilor. Aceşti locuitori ai Indiilor de Vest, fericiţi şi entuziaşti, nutreau un respect sincer pentru Biblie. Însă ei au descoperit cu stupoare că mulţi britanici nu aveau o credinţă profundă în Dumnezeu. Ce anume cauzase această schimbare? Oamenii fuseseră dezgustaţi de implicarea religiei în masacrul absurd din timpul celor două războaie mondiale. În plus, credinţa în Biblie fusese grav subminată de criticii care susţineau că ştiinţa şi religia sunt incompatibile.

Începând din anii ’60, indieni, pakistanezi şi, mai recent, persoane venite din Bangladesh au dat năvală pe ţărmurile Marii Britanii. În anii ’70, Marea Britanie a cunoscut un aflux de asiatici care trăiseră în Africa de Est şi care sperau să găsească aici un paradis. În afară de cei ce proveneau din Commonwealth, au mai sosit greci şi turci ciprioţi, polonezi şi ucrainieni. În urma revoluţiei din 1956 care a avut loc în Ungaria, 20 000 de refugiaţi au părăsit această ţară, având ca destinaţie Marea Britanie. De curând, s-au stabilit aici, printre alţii, şi vietnamezi, kurzi, chinezi, eritreeni, irakieni, iranieni, brazilieni şi columbieni. Pe la mijlocul anilor ’90, din 100 de rezidenţi din Marea Britanie 6 aparţineau unei minorităţi etnice.

Acest lucru se poate observa cel mai bine în Londra, capitala Marii Britanii. Vizitatorii care se plimbă pe străzi, călătoresc cu autobuzele cu imperială sau iau metroul observă imediat amestecul multirasial de locuitori ai oraşului. Într-adevăr, aproape un sfert din populaţia Londrei provine de peste hotare. Ca o reflectare a acestei diversităţi, şcolile le oferă acum copiilor o instruire care satisface preferinţele în materie de religie — printre care se numără religia creştină, musulmană şi hindusă. Aceasta nu înseamnă neapărat că Marea Britanie este o ţară deosebit de religioasă. Dimpotrivă, în prezent, marea majoritate a populaţiei Marii Britanii are un punct de vedere predominant laic, materialist cu privire la viaţă.

În schimb, există în Marea Britanie peste 126 000 de Martori ai lui Iehova. Şi ei provin din medii culturale diferite. Însă ei cred cu tărie în Dumnezeu, nu în vreo divinitate anonimă, ci în Iehova, care invită cu căldură oameni din toate naţiunile să umble pe căile sale şi să tragă ei înşişi foloase din aplicarea sfatului său iubitor (Ex. 34:6; Is. 48:17, 18; Fap. 10:34, 35; Apoc. 7:9, 10). Martorii lui Iehova consideră că Biblia este Cuvântul inspirat al lui Dumnezeu. Ei nutresc o credinţă puternică în măsurile luate de Dumnezeu în vederea salvării prin intermediul lui Isus Cristos. Speranţele lor de viitor au ca fundament Regatul lui Dumnezeu şi învăţăturile Bibliei, potrivit cărora scopul lui Dumnezeu este ca pământul să devină Paradis (Gen. 1:28; 2:8, 9; Mat. 6:10; Luca 23:43). Ei le proclamă cu zel şi altora această veste bună. Dorinţa lor sinceră este să ‘facă toate lucrurile de dragul veştii bune’, ca să o poată împărtăşi şi altora. — 1 Cor. 9:23 (NW); Mat. 24:14.

Cum a început activitatea Martorilor lui Iehova în această regiune de pe glob?

A lua parte împreună cu alţii

Pe parcursul ultimelor două decenii ale secolului al XIX-lea, Marea Britanie a fost cuprinsă de convulsiile urbanizării. Părăsindu-şi satele din Anglia, Scoţia şi Ţara Galilor, oamenii s-au înghesuit în orăşele şi oraşe. Meşteşugarilor tradiţionali li s-au alăturat mulţi lucrători necalificaţi sau mai puţin calificaţi. După 1870, şcolarizarea obligatorie anunţa o epocă în care mai multe persoane urmau să aibă mai uşor acces la instruire.

În 1881 au sosit din Statele Unite ale Americii J. Sunderlin şi J. Bender — doi colaboratori apropiaţi ai lui Charles Russell, care luase atunci iniţiativa în ce priveşte activitatea Societăţii Watch Tower. Ei au adus un mesaj care a schimbat în bine viaţa a mii de persoane din Marea Britanie. Începându-şi activitatea, unul în Scoţia, iar celălalt în Anglia, ei au distribuit emoţionanta publicaţie Food for Thinking Christians (Hrană pentru creştinii care gândesc). La Londra, un acar, pe nume Tom Hart, a primit un exemplar în timp ce se întorcea de la lucru, dimineaţa devreme. Ceea ce a citit i-a stârnit interesul şi a dus la mai multe discuţii referitoare la întoarcerea lui Cristos. Impulsionat de cele învăţate, Tom le-a împărtăşit cu entuziasm cunoştinţele nou-dobândite soţiei lui şi colegilor lui de muncă. În scurtă vreme, acest grup mic, care a devenit cunoscut sub numele de Studenţi în Biblie, a început să distribuie tracte trecătorilor din cartier. Grupuri asemănătoare au apărut şi în alte oraşe din Marea Britanie. Toţi membrii acestora erau nerăbdători să răspândească adevărurile pe care le conţine Biblia.

În 1891, când fratele Charles Russell a vizitat pentru prima dată Marea Britanie, interesul faţă de mesajul Bibliei a determinat aproximativ 150 de persoane din Londra, şi un număr similar de persoane din Liverpool, să asiste la o conferinţă pe tema „Ieşiţi din mijlocul ei, poporul meu“ — adică ieşiţi din religiile care poartă semnul Babilonului antic (Apoc. 18:4). „Anglia, Irlanda şi Scoţia sunt terenuri pregătite care aşteaptă să fie secerate“, a spus fratele Russell. Lucrarea de răspândire a veştii bune s-a dovedit rodnică, astfel că la începutul secolului nostru se formaseră zece mici congregaţii creştine. Pentru ca hrana spirituală sub formă de publicaţii bazate pe Biblie să fie mai accesibilă pentru acestea, Societatea Watch Tower a înfiinţat un birou la Londra.

Primul birou de filială

În 1900, E. Henninges, un alt colaborator apropiat al lui Charles Russell, a debarcat în portul Liverpool, situat în nord-vestul Angliei, şi a călătorit spre Londra în căutarea unei clădiri pe care să o închirieze pentru a fi folosită ca depozit de literatură. La 23 aprilie, el a cumpărat proprietatea din Gipsy Lane 131, Forest Gate, în estul Londrei. Acolo a început să funcţioneze primul birou de filială al Watch Tower Bible and Tract Society. Acum, după un secol, pe glob există peste 100 de asemenea birouri de filială, amplasate în puncte cheie.

La 30 iunie 1914, Asociaţia Internaţională a Studenţilor în Biblie — noul instrument legal folosit de organizaţia lui Iehova din Marea Britanie — a fost înregistrată la Londra. La vremea aceea, filiala din Marea Britanie supraveghea lucrarea Regatului de pe tot cuprinsul insulelor britanice, inclusiv lucrarea din Irlanda. Însă, începând din 1966, Irlanda este supravegheată în întregime de o altă filială situată iniţial la Dublin, iar acum la sud de Dublin.

Extinderea peste hotare

Interesul fraţilor din Marea Britanie nu s-a limitat doar la teritoriul britanic. Ei ştiau că Isus Cristos prezisese că vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu va fi predicată pe întreg pământul locuit înainte de venirea sfârşitului (Mat. 24:14). Pe parcursul anilor ’20 şi la începutul anilor ’30, mulţi fraţi din Marea Britanie au căutat să-şi extindă teritoriul de predicare începând lucrarea misionară în alte ţări. Acesta a fost un important pas înainte, iar Iehova a binecuvântat spiritul lor de sacrificiu.

În 1926, Edwin Skinner a părăsit Sheffield-ul, situat în nordul Angliei, pentru a sluji în India. Umilinţa l-a ajutat să persevereze în această repartiţie 64 de ani, până la moartea lui, survenită în 1990. Neuitatul şi iubitorul William Dey din Scoţia, inspector fiscal şi un om foarte bogat, a renunţat atât la poziţia pe care o deţinea, cât şi la pensie pentru a deveni supraveghetorul noului Birou din Europa de Nord al Societăţii, aflat la Copenhaga, Danemarca. La puţin timp după aceea, Fred Gabler a acceptat invitaţia fratelui Dey şi a făcut o călătorie în Lituania, unde avea să i se alăture Percy Dunham, care a plecat ulterior pentru a sluji în Letonia. Wallace Baxter a preluat sarcina de supraveghere a lucrării în Estonia. Claude Goodman, Ron Tippin, Randall Hopley, Gerald Garrard, Clarence Taylor şi mulţi alţi fraţi din Marea Britanie au fost pionierii acestei lucrări în Asia. Un alt scoţian, George Phillips, a slujit mulţi ani în Africa de Sud. Robert şi George Nisbet, de asemenea din Scoţia, au făcut pionierat în Africa de Est şi în Africa de Sud.

Susţinători fermi dau ajutor pe continent

În anii ’30 au fost mulţi pionieri britanici care au răspuns la apelul de a ajuta la răspândirea veştii bune în Belgia, Franţa, Spania şi Portugalia. Printre aceştia s-au numărat John şi Eric Cooke.

Arthur şi Annie Cregeen îşi amintesc de activitatea pe care au desfăşurat-o în sudul Franţei, unde nu existau congregaţii. Ei organizau întruniri cu fraţi polonezi, care manifestau mult zel şi o ospitalitate deosebită. Annie îşi aminteşte de o ocazie când au invitat fraţi la locuinţa lor de la Le Grand Hôtel de l’Europe, din orăşelul Albi. „Poate că în timpul lui Napoleon clădirea a fost impunătoare“, a scris ea mai târziu, însă gloria ei apusese între timp. Iată ce a spus Annie în continuare: „Grupul a sosit duminică după-amiază şi am avut parte de un studiu al Turnului de veghere fascinant. Erau prezente persoane din cinci naţiuni, fiecare cu revista în propria sa limbă, având ca mijloc comun de comunicare o franceză stâlcită. Citeam paragrafele pe rând din revistele noastre şi explicam în franceza noastră stâlcită ceea ce citisem. Dar ce momente plăcute am petrecut cu toţii!“

Din păcate, aceste momente fericite din perioada serviciului în străinătate nu au durat mult. John Cooke, care se afla pe atunci în sudul Franţei, a rămas atât cât a putut. În cele din urmă, el s-a refugiat în Anglia chiar înainte de sosirea tancurilor germane. Izbucnirea celui de-al doilea război mondial, la 1 septembrie 1939, dusese la apariţia unui conflict între Marea Britanie şi Germania, cu repercusiuni grave asupra Martorilor lui Iehova din Marea Britanie şi din alte ţări.

În timp ce naţiunile s-au năpustit una împotriva alteia într-un război total, Martorii lui Iehova au luat poziţie cu fermitate în calitate de creştini neutri. Ei au înţeles clar că ascultarea de Dumnezeu trebuie să aibă prioritate în viaţa unui om (Fap. 5:29). Întrucât se rugau cu sinceritate să vină Regatul lui Dumnezeu şi ştiau ce a spus Isus Cristos cu privire la identitatea conducătorului lumii, ei credeau cu fermitate că era greşit ca, în cazul unui conflict între facţiunile acestei lumi, să fie de partea uneia sau alteia (Mat. 6:10; Ioan 14:30; 17:14). Martorii lui Iehova, la nivel individual, au luat în serios ceea ce spune Biblia despre faptul de a ‘nu mai învăţa războiul’ (Is. 2:2–4). La început, unii Martori din Marea Britanie au fost scutiţi de participarea la război, fiind consideraţi obiectori de conştiinţă. Ulterior însă, atât judecătorii, cât şi mass-media au pretins că oamenii devin Martori pentru a evita să se înroleze în armată. Drept urmare, aproximativ 4 300 de persoane au fost aruncate în închisoare. Printre acestea se numărau multe surori ce refuzaseră să presteze o muncă prin care să sprijine războiul. După război însă, Martorii au continuat să demonstreze că motivaţia lor era dorinţa de a-i plăcea lui Dumnezeu şi de a anunţa Regatul său ca singura speranţă a omenirii. (Pentru mai multe detalii referitoare la activitatea desfăşurată de Martorii lui Iehova din Marea Britanie în acele zile de început, puteţi consulta Anuarul pe 1973.)

Un congres ţinut în două limbi în Anglia

De-a lungul anilor, congresele au avut o semnificaţie majoră în viaţa poporului lui Iehova. Cu o ocazie, cuvântările cele mai importante ţinute de preşedintele Societăţii Watch Tower la un congres de la Londra au fost transmise la radio în mai multe ţări. În anii ’50 şi ’60, la congresele ţinute la Londra au asistat delegaţi din peste 50 de ţări. Însă întregul program era prezentat în limba engleză. Acest lucru s-a schimbat în 1971.

Pregătirile în vederea Congresului de District „Numele divin“, care urma să se ţină în acel an la Twickenham, Londra, erau deja într-un stadiu avansat. Martorii din Europa se pregăteau să asiste la congrese cu aceeaşi temă. Deşi în Portugalia lucrarea Regatului continua să se desfăşoare sub interdicţie, mii de fraţi din această ţară se pregăteau să călătorească până la Toulouse, în Franţa, traversând Spania. Ei erau plini de entuziasm. Apoi s-a primit vestea că în Spania a izbucnit o epidemie de holeră. Numai celor vaccinaţi împotriva holerei li se permitea să traverseze această ţară. Însă vaccinul nu se găsea într-o cantitate suficientă pentru toţi portughezii care doreau să asiste la congres. Când s-a descoperit un caz suspect de holeră la Toulouse, autorităţile franceze au interzis cu desăvârşire intrarea în Franţa. Ce aveau să facă acum fraţii portughezi? Un frate a spus: „Ei bine, ce ziceţi de Londra?“

William (Bill) Bull, supraveghetorul congresului de la Twickenham, un frate cunoscut pentru calmul şi atitudinea sa prietenoasă, îşi aminteşte ce s-a întâmplat atunci. „Aproximativ 800 sau 900 de fraţi au venit în Marea Britanie, 112 sosind cu avionul, iar restul cu autocarul. Am avut la dispoziţie mai puţin de o săptămână ca să ne pregătim pentru această afluenţă. Fraţii au călătorit până la Dover ca să-i întâmpine pe delegaţii portughezi, care veneau cu feribotul şi care, în cea mai mare parte, vorbeau foarte puţin sau deloc engleza.“ Li s-a asigurat tuturor cazare, în principal în locuinţele fraţilor din Londra. Unul dintre marile corturi în care se luau gustări a fost transformat în loc de desfăşurare a sesiunilor în limba portugheză; fraţii portughezi s-au alăturat apoi plini de bucurie fraţilor lor britanici ca să vizioneze dramele intitulate Iehova îi binecuvântează pe cei loiali şi Să facem din scopul lui Iehova modul nostru de viaţă şi ca să asculte şi alte părţi din program. La 13 august 1971, într-un ziar local, Middlesex Chronicle, se relata: „Sosirea lor a făcut ca acesta să fie primul congres pe care Martorii l-au prezentat în două limbi în această ţară“.

Fraţii portughezi au prezentat rapoarte îmbucurătoare despre progresul lucrării Regatului în ţara lor, după care, un frate care supraveghea lucrarea din Portugalia s-a adresat celor prezenţi la congres mulţumindu-le fraţilor britanici pentru ospitalitatea lor. „Ne-aţi dăruit atât de mult, a spus el, timpul vostru, locuinţa voastră, atenţia voastră, bunătatea voastră, grija voastră tandră în acest oraş imens şi, mai presus de toate, iubirea voastră. Fraţilor, fiţi siguri că Londra ne va trezi cele mai plăcute amintiri.“ Când fraţii portughezi şi-au exprimat recunoştinţa printr-o cântare, cei prezenţi au fost atât de mişcaţi de expresiile sincere de recunoştinţă, încât aproape toţi aveau ochii scăldaţi în lacrimi.

Să le facem cunoştinţă cu familia iubitoare a lui Iehova

Persoanele a căror limbă maternă nu era engleza nu aveau nevoie de atenţie numai în perioada congreselor. Numărul de imigranţi din Marea Britanie era în creştere. Acest lucru constituia o dificultate în ce priveşte lucrarea de predicare a veştii bune. Ce se putea face?

Vestitorii de limbă engleză erau nerăbdători să-i ajute pe cei ce veniseră din alte naţiuni şi vorbeau alte limbi. Acolo unde era posibil, Martorii se străduiau să-i ofere locatarului ceva de citit în limba lui. Însă comunicarea constituia o problemă. Totuşi, printre cei ce veniseră din străinătate erau şi câţiva Martori ai lui Iehova, iar acest fapt a ajutat la crearea unor punţi de legătură în ce priveşte comunicarea.

În anii ’60, Martorii de limbă greacă veniţi din Cipru erau foarte ocupaţi să le împărtăşească adevărul şi altor persoane din Marea Britanie care vorbeau limba greacă. Martorii italieni le împărtăşeau adevărul biblic compatrioţilor lor care se mutaseră la Londra.

O tânără Martoră din Germania pe nume Franziska a venit în Anglia în primăvara anului 1968 ca să lucreze ca fată în casă, adică să lucreze în gospodărie pentru o familie, primind, în schimb, casă şi masă, plus posibilitatea de a învăţa limba familiei respective. După ce a asistat la congresul de district „O veste bună pentru toate naţiunile“, care a avut loc în acel an, ea şi-a sporit participarea la ministerul de teren şi a prezentat cartea ce tocmai se lansase, Adevărul care conduce la viaţă eternă, altor fete care aveau aceeaşi ocupaţie şi care locuiau în apropiere. Drept urmare, a iniţiat patru studii biblice. Una dintre fetele cu care studia venise din Elveţia, iar Franziska studia cu ea în limba germană. Când a început să asiste la întrunirile congregaţiei, această fată a putut să vadă cu ochii ei iubirea care domneşte în mijlocul familiei lui Iehova (Ioan 13:35). Această fată care a manifestat interes a făcut progrese atât de mari, încât anul următor şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi a fost botezată. Ulterior a devenit pionieră şi a ajutat-o pe mama ei să accepte adevărul. Însă acesta a fost numai începutul eforturilor făcute de Franziska pentru a le depune mărturie acestor fete.

„Ori de câte ori fac vizite din casă în casă şi întâlnesc o persoană care este fată în casă, spune cu entuziasm Franziska, îi spun că şi eu am lucrat cândva ca fată în casă. Imediat simţim că avem ceva în comun, că între noi există o legătură. Un lucru pe care îl scot întotdeauna în evidenţă este că, atunci când am sosit în Anglia, nu cunoşteam pe nimeni, cu excepţia unei surori. Cu toate acestea, în congregaţie, fraţii m-au făcut să mă simt bine venită. Aşadar, încerc întotdeauna să o pun imediat în legătură cu congregaţia, ca să poată vedea că noi alcătuim o familie mare.“

În 1974, Franziska s-a căsătorit cu Philip Harris, iar acum ei slujesc împreună la Betelul din Londra şi fac parte din congregaţia Northwood. Franziska a vizitat o locuinţă din acel teritoriu 13 ani consecutiv. Ea spune: „La Betel s-a primit o scrisoare din partea unei fete în casă venite din Franţa, scrisoare prin care ea solicita să fie vizitată de o Martoră. Martorii din Franţa îi dăduseră cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ, iar ea dorea să afle mai multe lucruri. Deşi cunoştinţele ei de limbă engleză erau încă limitate, am observat că Nathalie era însetată după adevăr. Ea a făcut progrese frumoase şi, în scurtă vreme, a venit la întruniri“. Înainte de a se întoarce în Franţa, Nathalie a devenit o vestitoare a Regatului, iar acum, ea şi soţul ei slujesc ca pionieri în teritoriul de limbă arabă de acolo.

Familia care angaja aceste fete în casă urma o anumită procedură. Înainte ca o fată în casă să plece de la familia respectivă, venea cea care avea să o înlocuiască. În câteva zile, fosta fată în casă o învăţa pe noua angajată treburile casei. Când Nathalie urma să plece, Franziska a sfătuit-o: „Înainte să te întorci în Franţa, spune-i fetei în casă care te va înlocui cum te-a ajutat în mod practic studiul Bibliei şi vezi dacă manifestă interes în acest sens“. Următoarea fată în casă a fost Isabelle, care era de asemenea din Franţa, şi, într-adevăr, a manifestat şi ea interes. Franziska a studiat şi cu ea. Isabelle a plecat şi a fost înlocuită de o altă Nathalie, care, după puţin timp, a început să asiste la întruniri. Când s-a întors în Franţa, s-a botezat şi ea.

O altă fată, Gabriela, a venit din Polonia. Ea nu avusese niciodată o legătură semnificativă cu Martorii lui Iehova şi i-a spus lui Franziska că ei nu-i plăceau germanii din cauza proastei reputaţii pe care aceştia o aveau în Polonia. Franziska i-a explicat Gabrielei că Martorii lui Iehova nu s-au implicat niciodată în război. „Nu ai fi găsit nici un Martor al lui Iehova înrolat în armată în timpul celui de-al doilea război mondial“, a argumentat ea. „Ştiai că noi am fost persecutaţi? Am fost închişi în lagăre de concentrare pentru că am refuzat să spunem «Heil Hitler!» şi să sprijinim regimul nazist.“ Gabriela a spus că este uimită de cele auzite, iar după puţin timp, sentimentele ei anti-germane au dispărut. În urma unui studiu biblic ţinut cu regularitate de Franziska, Gabriela a devenit vestitoare nebotezată şi, ulterior, şi-a simbolizat dedicarea lui Iehova la un congres ţinut în Twickenham. În decursul anilor, Franziska a condus studii biblice cu 25 de fete în casă, provenite din zece ţări, şi a avut bucuria să le facă cunoştinţă cu familia iubitoare a lui Iehova.

Întruniri în limba lor maternă

Desigur, nu toate persoanele puteau să progreseze repede în adevăr studiind Biblia în limba engleză sau asistând la întruniri care se ţineau într-o limbă străină lor. Ce se putea face?

Când Martorii de limba greacă veniţi din Cipru au început să găsească în rândul compatrioţilor lor din Anglia persoane care manifestau interes, la Londra s-au făcut demersuri pentru ca unele întruniri să se ţină în limba greacă. Începând din 1966, aceste persoane au beneficiat de un studiu de carte al congregaţiei ţinut cu regularitate în limba lor; apoi, la acesta s-a adăugat câte o cuvântare publică ţinută o dată pe lună. În 1967 s-a format prima congregaţie de limba greacă din Londra, iar alt grup de limba greacă a început să ţină întruniri la Birmingham.

Vorbitorii de limbă italiană au început cu o cuvântare publică şi un studiu al Turnului de veghere ţinute la Sala Regatului Islington din Londra, în 1967. Această întrunire a fost urmată de mai multe întruniri în limba italiană ţinute în alte locuri. Iată un exemplu privitor la modul cum s-au desfăşurat lucrurile: Vera (Vee) Young a început să studieze Biblia cu o doamnă de origine italiană din Enfield, nordul Londrei. Când aprecierea ei a crescut, ea a spus: „Ce păcat că nu se ţin unele întruniri în limba italiană pentru unii dintre prietenii mei“. Acest lucru l-a determinat pe soţul lui Vee, Geoff, să vorbească cu un supraveghetor de circumscripţie. Împreună, ei au găsit un frate vorbitor de limbă greacă, ce slujise ca pionier în Italia. „Eu am ţinut cuvântarea în limba engleză, spune Geoff, iar fratele grec a tradus-o în limba italiană.“ Asistenţa a fost alcătuită din 30 de persoane, iar unele dintre acestea au progresat frumos pe plan spiritual. Cu timpul, Martorii de limbă italiană au fost în măsură să formeze o congregaţie. Începând de atunci, s-a format, în medie, câte o congregaţie de limbă italiană la fiecare cinci ani.

Şi în teritoriul de limbă greacă a continuat creşterea. În 1975 s-au făcut demersuri ca persoanele din acest teritoriu să se bucure de un congres. La vremea aceea, Geoff şi Vee Young, care se apropiau de 50 de ani, erau pionieri. Cei doi copii ai lor crescuseră şi amândoi se căsătoriseră „în Domnul“ (1 Cor. 7:39). Întrucât Geoff şi Vee nu mai aveau părinţi în vârstă pe care să-i îngrijească, ei au fost în măsură să accepte alte privilegii de serviciu. Spre surprinderea lui, Geoff a primit însărcinarea de a organiza un congres pentru toţi fraţii vorbitori de limbă greacă din Marea Britanie. „Nu ştiam la ce trebuia să mă aştept“, îşi aminteşte Geoff. „Când am sosit la locul de congres, ceea ce am văzut, cu ochii mei de persoană neexperimentată, mi s-a părut a fi un război civil în plină desfăşurare!“ Probabil că nu era vorba decât despre un britanic conservator care avea în faţa ochilor exuberanţa grecească. Fraţii greci pur şi simplu îşi explicau unul altuia care era cea mai bună modalitate de a-şi face munca. La acel congres au asistat peste 400 de persoane.

S-au înfiinţat şi grupuri de alte limbi. În 1975 a început să funcţioneze o congregaţie de limbă spaniolă. Prima cuvântare publică în limba gujarati s-a ţinut la Londra în 1977. Doi ani mai târziu, s-a ţinut un mic congres în limba gujarati. Aproximativ în aceeaşi perioadă, s-a organizat un congres de circumscripţie în limba punjabi, la care au asistat aproximativ 250 de persoane.

Un „grup de oameni minunaţi“

De-a lungul anilor de început, congresele mai mari se ţineau deseori la Londra. În anii ’60, congresele anuale s-au ţinut în oraşe de mărimi diferite de pe tot cuprinsul ţării. Uneori s-au ţinut doar patru congrese; în alţi ani, s-au folosit clădiri mai mici, iar numărul de congrese a crescut la 17. S-au închiriat stadioane de fotbal, săli de spectacol şi patinoare. În 1975 s-au depus eforturi pentru a ţine un congres la Stadionul Naţional de Rugby, Cardiff Arms Park, din Ţara Galilor.

Deşi Martorii se bucură de o reputaţie excelentă în aproape toată Marea Britanie, oficialităţile care răspund de stadioane şi care nu au mai avut posibilitatea să vadă adunări de mari proporţii ale Martorilor pot fi, la început, precaute cu privire la închirierea spaţiilor de care răspund. Aşa s-a întâmplat şi în cazul stadionului Cardiff Arms Park. S-au început negocierile cu Consiliul de Administraţie al Federaţiei de Rugby din Ţara Galilor. Lordul Wakefield, pe atunci preşedintele Federaţiei de Rugby şi Fotbal a Marii Britanii, le-a spus cu amabilitate fraţilor noştri că dacă vor întâmpina vreo dificultate în cursul negocierilor de la întâlnirea cu consiliul de la Cardiff, să le ceară membrilor consiliului să-i telefoneze lui. Cât de recunoscători au fost fraţii pentru acest ajutor! Când negocierile au ajuns într-un punct critic, un telefon dat Lordului Wakefield a rezolvat problema. Martorii lui Iehova ţineau congrese la Twickenham, în Londra, încă din 1955, iar Lordul Wakefield le-a explicat colegilor săi din Ţara Galilor cât de mult aprecia el personal, precum şi membrii consiliului pe care îl conducea, faptul că Martorii foloseau Twickenham în fiecare vară ca loc pentru congres. El i-a asigurat că nu aveau absolut nici un motiv de îngrijorare, adăugând: „Ce grup de oameni minunaţi sunt Martorii!“ S-a încheiat imediat un contract şi, timp de mai mulţi ani, Martorii au folosit stadionul Cardiff Arms Park ca loc obişnuit pentru congresele din Ţara Galilor.

Săli de Congrese proprii

Pe lângă congresele anuale, am ţinut şi congrese mai mici în timpul anului. În 1969, numărul de proclamatori ai Regatului de pe teritoriul Marii Britanii a fost de 55 876, însă, în patru ani, numărul celor ce împărtăşeau vestea bună altora a crescut la 65 348. Până la acea dată a fost necesar să se închirieze săli care să găzduiască congresele noastre de circumscripţie, însă era din ce în ce mai greu să se găsească locuri corespunzătoare la preţuri rezonabile.

În anii ’70 era evident faptul că aveam nevoie de Săli de Congrese proprii. S-au ţinut întruniri cu fraţii cărora li s-au încredinţat responsabilităţi şi s-a început căutarea unor locuri corespunzătoare. Iniţial, fraţii s-au gândit la renovarea unor clădiri. La începutul anului 1975, ei au făcut negocieri în vederea cumpărării unui cinematograf vechi din Manchester, nordul Angliei. După mai multe luni de renovare, la 31 august a fost dedicată prima Sală de Congrese a Martorilor lui Iehova din Anglia. Aceasta a fost gata la timp, astfel încât noul program al congreselor de circumscripţie să poată fi ţinut începând din septembrie.

Cu doi ani înainte, în regiunea sud-estică a ţării, supraveghetorii de congres s-au întrunit pentru a analiza modul în care ar putea obţine o sală în Londra. Denis Cave, unul dintre membrii comitetului însărcinat cu găsirea unei clădiri corespunzătoare, îşi aminteşte de şocul pe care l-a avut când fraţii întruniţi au fost de acord în unanimitate să caute nu o sală, ci două săli — una la nord de râul Tamisa, iar alta la sud de râu — şi aceasta în pofida preţurilor mari ale proprietăţilor din zonă!

Un cinematograf nefolosit din oraşul Dorking, aflat la 30 de kilometri sud de Londra, părea o achiziţie bună. Însă agenţii imobiliari au intrat pe fir şi au oferit un preţ foarte mare pentru clădire. Deşi la început a fost descurajat, Denis a avut parte de o surpriză când primarul oraşului i-a telefonat, cerându-i să ia parte, împreună cu un alt frate, la o întrunire. În afara faptului că au ridicat restricţiile legate de urbanistică, astfel încât clădirea să poată fi folosită ca loc de închinare, autorităţile au convenit să cumpere cinematograful şi apoi să-l ofere fraţilor pe baza unui contract de închiriere pe timp nedeterminat, care putea fi reînnoit o dată la trei ani.

Această sală a fost folosită în condiţii bune mai bine de zece ani, după care primăria a decis să-i dea o altă întrebuinţare. Pentru a o înlocui, fraţii au obţinut un teren de 11 hectare în apropierea Aeroportului Gatwick din Londra. Acesta cuprindea şi clădiri ce puteau fi incluse în ansamblul unei frumoase Săli de Congrese. Pe plan local a apărut o controversă privitoare la accesul la noua clădire, care era asigurat de câteva drumuri înguste de ţară. Fireşte, vecinii doreau să-şi ocrotească intimitatea şi, pe cât posibil, să nu fie deranjaţi. Aveau Martorii să respecte cu grijă instrucţiunile privitoare la traseul şi vitezele stabilite când se îndreptau spre Sala de Congrese? Într-un raport dat publicităţii în urma întrunirii Comitetului local de urbanistică se spunea: „În mod normal, comitetul consideră că ar fi imposibil să se impună asemenea condiţii. Însă Martorii lui Iehova sunt altfel“. Preşedintele comitetului a adăugat: „Multor altor grupuri sau organizaţii le-ar plăcea să spună că membrii lor se vor conforma regulilor în această privinţă. Dar chiar acesta este modul în care funcţionează această organizaţie“. Noua Sală de Congrese din comitatul Surrey, de la Hays Bridge, s-a deschis cu un congres de circumscripţie, ţinut în 17 şi 18 mai 1986, exact la un an după obţinerea terenului.

Odată cu lucrările desfăşurate la Sala de Congrese din Dorking în 1975, Martorii din nordul Londrei au renovat fostul cinematograf Ritz din New Southgate. Această clădire construită la mijlocul anilor ’30 a fost închisă ca sală de cinematograf în primăvara anului 1974. Pentru scurtă vreme, a fost folosită ca sinagogă. Când Martorii au cumpărat-o, clădirea era într-o „stare jalnică“, potrivit declaraţiei unui arhitect, pe nume Roger Dixon. „Structura clădirii era solidă, însă nu era impermeabilizată“, aminteşte el. „Pentru a-i ascunde starea de ruină, interiorul sălii de spectacol fusese vopsit în negru!“ Sarcina de a o renova s-a dovedit la început descurajatoare. Cu toate acestea, aproximativ 2 000 de voluntari calificaţi şi mai puţin calificaţi au încheiat lucrările în numai patru luni şi jumătate.

În acelaşi timp se desfăşurau lucrările de construcţie la o Sală de Congrese în comitatul West Midlands. Fraţii reuşiseră să cumpere în 1974, în Dudley, un cinematograf care nu mai era folosit. Renovarea acestei clădiri a durat mai mult, însă în septembrie 1976 şi aceasta a fost gata pentru a fi folosită.

Construirea de Săli de Congrese

Numărul de vestitori a continuat să crească de la 71 944 în 1974 la 92 616 în 1984. Mulţi locuiau în zone urbane puternic industrializate din nordul Angliei. S-au făcut planuri în vederea construirii unei săli în South Yorkshire.

Construcţia a început în septembrie 1985, sala fiind cunoscută ulterior sub denumirea de Sala de Congrese East Pennine. Aceasta are o structură de oţel şi o capacitate de 1 642 de locuri, incluzând şi o Sală a Regatului cu 350 de locuri pentru congregaţia locală. Clădirea a fost proiectată astfel încât să aibă un acoperiş cu o deschidere de 42 de metri, ceea ce o face şi mai atrăgătoare. În revista The Structural Engineer, acest design neobişnuit a fost numit „soluţia octogonală“. Consiliul Municipal din Rotherham a acordat acestei Săli de Congrese premiul întâi pentru design.

Noble Bower, un membru al comitetului de construcţie, a lucrat de la început pe şantier, iar, ulterior, a fost primul supraveghetor al sălii. Felul lui de a se purta, jovial, dar cu bun-simţ, a constituit o încurajare pentru cei peste 12 500 de fraţi şi surori care au dat o mână de ajutor în perioada de construire, care a durat 14 luni. Pentru a face posibilă continuarea lucrării pe timp de ceaţă rece, la temperaturi sub zero grade, şi în perioadele cu zăpadă, fraţii au ridicat în jurul clădirii o schelă care susţinea o folie de plastic protectoare. În interiorul acesteia se aflau aeroterme industriale care suflau aer cald. Nimic nu a împiedicat lucrul la această construcţie importantă. Au fost fraţi care au venit de departe ca să-i încurajeze pe lucrătorii voluntari.

Pentru Noble şi soţia sa, Louie, 15 noiembrie 1986 a fost o zi de neuitat, fiind ziua în care Sala de Congrese a fost dedicată lui Iehova, în timpul vizitei lui Theodore Jaracz, membru al Corpului de Guvernare.

Odată ce Sălile de Congrese din nordul Angliei, din Midlands şi din sud-est au fost ridicate, ce se putea oferi pentru găzduirea fraţilor din vestul Angliei şi din Ţara Galilor? În octombrie 1987 s-a găsit un teren corespunzător la Almondsbury, la nord de Bristol. Însă nu a fost deloc uşor să se obţină avizele şi autorizaţiile necesare. Au fost necesare eforturi mari până când, în cele din urmă, în februarie 1993 s-a primit autorizaţia de construcţie.

Apoi construcţia s-a înălţat în adevăratul sens al cuvântului. Ce bucurie a fost când, la 5 august 1995, a sosit momentul dedicării acestei a şasea Săli de Congrese din Anglia! John Barr, membru al Corpului de Guvernare, a ţinut o cuvântare pe tema: „Să umplem pământul cu cunoştinţa despre Iehova“. Toţi cei prezenţi au apreciat această idee pe care el a amintit-o cu amabilitate: „Să nu uitaţi niciodată că teritoriul vostru alcătuieşte doar o mică părticică din scăunelul picioarelor lui Iehova. El se interesează de locul geografic în care vă aflaţi la fel de mult ca de oricare altul, de aceea, păstraţi în minte amploarea lucrării de predicare a Regatului care se efectuează la scară mondială“.

În săptămâna ce a urmat, fratele Barr a ţinut o cuvântare la dedicarea unui complex de Săli ale Regatului de la Edgware, la nord de Londra. Fraţii construiseră aici o clădire frumoasă în care erau trei Săli ale Regatului cu pereţi despărţitori ce se puteau plia, obţinându-se astfel o Sală de Congrese care putea fi folosită de congregaţiile de limbi străine. În acest timp, interesul manifestat în teritoriile de limbi străine a îmbogăţit cu un aspect important predicarea Regatului în Marea Britanie.

„Am vrut întotdeauna să facem mai mult“

Pentru unii Martori, faptul de a le împărtăşi altora vestea bună a însemnat căutarea unor modalităţi de a-şi extinde ministerul. Este demn de laudă faptul că mulţi fraţi din Marea Britanie au făcut demersuri în acest sens, luând iniţiativa de a sluji acolo unde nevoia este mai mare. Aşa cum a fost şi în cazul multor pionieri zeloşi din anii ’20 şi ’30, aceasta a însemnat deseori să se mute în altă ţară. Mutarea în străinătate le-a dat acestor fraţi şi acestor surori posibilitatea de a produce roadele Regatului în noua lor ţară şi, totodată, de a-i încuraja pe fraţii locali. În decursul anilor ’70 şi ’80, mai multe familii din Marea Britanie s-au mutat în America de Sud şi America Centrală, în Africa şi în Asia.

La vârsta de 57 de ani, Vera Bull, care avea două fiice adulte şi căsătorite, şi-a vândut casa de pe insula Wight şi a plecat în Columbia împreună cu un grup de pionieri tineri din Congregaţia Londra-Ealing. A învăţat repede spaniola şi la scurt timp după aceea conducea 18 studii biblice. După aproximativ 30 de ani, ea încă mai slujeşte acolo, fiind înconjurată de mulţi copii spirituali.

Tom şi Ann Cooke, împreună cu fiicele lor, Sara şi Rachel, slujeau deja de mai mulţi ani în Uganda când, în 1974, situaţia apărută acolo a impus întoarcerea lor în Anglia. Anul următor s-au mutat din nou, de această dată în Papua Noua Guinee. Acolo, Sara s-a căsătorit cu un pionier special. Mai târziu, familia s-a mutat în Australia, unde Rachel s-a căsătorit cu un colaborator Martor. În 1991, Tom şi Ann au primit o nouă repartiţie în insulele Solomon, unde Tom slujeşte în calitate de coordonator al filialei.

În cazul altora, şederea în străinătate a fost mai scurtă. Cu toate acestea, experienţa acumulată cât timp au stat în străinătate s-a dovedit a fi de o valoare inestimabilă. Barry şi Jeanette Rushby sunt doar doi dintre aceştia.

„Încă de când am venit la adevăr, am vrut întotdeauna să facem mai mult“, a spus Barry. Când s-a căsătorit cu Jeanette, o soră pionieră, amândoi au răspuns la un apel lansat în Serviciul nostru pentru Regat prin care se solicita ca unii fraţi să lucreze în Papua Noua Guinee. „A fost un răspuns la rugăciunile noastre“, au spus cei doi. Fraţii de la filiala din Port Moresby doreau ca ei să slujească în Goroka, în centrul ţării, însă permisul de muncă al lui Barry era valabil numai pe insula Bougainville. Ce bucuroşi au fost când au sosit în Papua Noua Guinee şi au aflat că autorităţile schimbaseră permisul de muncă al lui Bary, repartizându-l pe acesta în Goroka!

Barry şi-a luat în primire postul de profesor, iar Jeanette a făcut pionierat în cadrul congregaţiei, care era alcătuită din 18 vestitori. „Unul dintre lucrurile pe care le-am aflat, îşi aminteşte Barry, a fost că, atunci când era timpul să asiste la întrunirile congregaţiei, fraţii nu se lăsau distraşi de nimic, nici măcar de vremea extrem de urâtă din anotimpul ploios. Ei nu aveau maşini şi de multe ori mergeau pe jos o oră sau două până la întruniri, intrând în Sala Regatului uzi până la piele! Însă erau întotdeauna acolo.“

După ce Barry şi Jeanette au petrecut şase ani fericiţi slujind în Papua Noua Guinee, situaţia cetăţenilor străini din această ţară s-a schimbat. Barry a ajuns la concluzia că era înţelept să se întoarcă în Marea Britanie. Cu toate acestea, având în vedere experienţa dobândită peste hotare, ei au hotărât ca de data aceasta să înceapă amândoi serviciul cu timp integral. Dar unde? Ei doreau să slujească acolo unde era nevoie în mod deosebit. După ce au consultat Societatea şi s-au sfătuit cu supraveghetorul lor itinerant în acest sens, s-au mutat la Boston, în Lincolnshire. Au găsit repede o locuinţă, însă Barry nu a găsit un loc de muncă cu jumătate de normă care să-i permită să facă pionierat împreună cu Jeanette. Cu toate acestea, având încredere în promisiunea că vor primi ajutorul lui Iehova dacă puneau Regatul pe primul plan, ei au hotărât să înceapă pionieratul la 1 septembrie, fie că Barry avea, fie că nu avea un loc de muncă! În data de 1 septembrie, îşi puseseră paltoanele şi erau pe punctul de a ieşi din casă pentru a merge în serviciul de teren când a sunat telefonul. Era un funcţionar de la poştă, care a întrebat: „Aţi dori un loc de muncă cu jumătate de normă?“ „Excelent! Când aţi dori să încep lucrul?“, a zis Barry. Omul a răspuns: „Aţi putea începe de mâine?“ Iehova le binecuvântase eforturile de a pune serviciul său pe primul plan (Mat. 6:33). Patru ani mai târziu, Barry şi Jeanette au primit un alt telefon neaşteptat: erau repartizaţi să se ocupe de funcţionarea Sălii de Congrese East Pennine.

Se oferă din toată inima

O caracteristică a poporului lui Iehova este bunăvoinţa de a sluji. Regele David din Israelul antic i-a cântat lui Iehova: „Poporul tău se va oferi de bunăvoie în ziua forţelor tale militare. . . . Tu ai compania ta de tineri ca picăturile de rouă“ (Ps. 110:3, NW). Mulţi fraţi din Marea Britanie, care s-au oferit să ia parte în mod deplin la promovarea intereselor închinării adevărate, manifestă acest spirit de voluntariat.

Un anunţ făcut la congresele de district „Lucrători bucuroşi“, din 1977, i-a încurajat foarte mult pe toţi cei ce se dăruiseră în serviciul cu timp integral, atât tineri, cât şi vârstnici. La cele şapte locuri de congres de pe tot cuprinsul Angliei, Scoţiei şi al Ţării Galilor, 110 000 de persoane au aplaudat cu încântare când vorbitorul a anunţat demersurile care s-au făcut în vederea Şcolii pentru Serviciul de Pionier, ce asigură un curs de două săptămâni de studiere a Bibliei, precum şi ocazii de a aplica în ministerul de teren lucrurile învăţate. Acesta le asigură o instruire avansată celor ce au deja cel puţin un an de experienţă în serviciul de pionier. După primirea acestei instruiri, unii dintre pionieri sunt capabili să ajute la deschiderea unor teritorii în care s-a depus mărturie într-o mică măsură sau în care nu s-a depus deloc mărturie.

În Marea Britanie, şcoala a început în martie 1978 în oraşul Leeds, situat în nordul ţării. Ann Hardy, una dintre pionierele care au făcut parte din prima clasă, îşi aminteşte ce momente de bucurie a oferit acestui curs. „Ne-a zidit pe plan spiritual atât de mult“, îşi aminteşte ea. „Şcoala ne-a furnizat cu siguranţă o înţelegere nouă cu privire la necesitatea de a manifesta un interes real faţă de oamenii pe care îi întâlnim în ministerul de teren.“ Ea şi soţul ei slujesc acum ca membri ai familiei Betel. Iată ce spune Andrea Biggs, mamă a patru copii, care a urmat cursurile acestei şcoli în Pontypridd, Ţara Galilor: „Dacă aceasta este o gustare a lucrurilor viitoare, înseamnă că Iehova ne-a pregătit o adevărată încântare, iar acum tânjesc după acel nou sistem mai mult ca oricând!“ Până în prezent s-au ţinut cursuri cu 740 de clase, iar cei 20 000 de pionieri care au participat împărtăşesc şi ei aceste sentimente. Şi nu au fost puţini cei ce, după terminarea şcolii, au decis să facă din serviciul de pionier cariera lor.

După ce au dobândit experienţă în serviciul de pionier, sute de fraţi s-au oferit voluntar să slujească la filiala Marii Britanii în calitate de membri ai familiei Betel. Familia Betel de aici are în prezent 393 de membri, dintre care, 38 slujesc la Betel de 20 de ani sau chiar de mai mult timp.

Printre cei ce slujesc la Betel se numără Christopher Hill. De ce a făcut el cerere în vederea acestui serviciu? El răspunde: „Am început să fac pionierat în 1989. Dar am vrut să-i dovedesc lui Iehova şi mie însumi că eram în serviciul cu timp integral pentru că îl iubeam şi nu pur şi simplu pentru că mama mea şi tatăl meu erau pionieri. Am vrut ca adevărul să fie întreaga mea viaţă, nu doar o parte din ea. Am ştiut că serviciul la Betel, deşi urma să fie dificil, avea să-mi dea posibilitatea să fac acest lucru“.

Geraint Watkin este şi el membru al familiei Betel. La începutul anilor ’80 a renunţat la studiile universitare în favoarea serviciului de pionier. S-a întreţinut singur lucrând cu jumătate de normă la ferma tatălui său. Îi plăcea serviciul de pionier şi spera că într-o bună zi va putea deveni misionar. Atunci de ce a făcut cerere pentru serviciul la Betel? Pentru că a fost profund impresionat de un articol apărut în Turnul de veghere în 1989. El a citit acolo relatarea autobiografică a lui Max Larson, un membru al familiei Betel din Statele Unite. Fratele Larson spunea: „Cred cu tărie că Betelul este cel mai bun loc în care am putea trăi înainte de instaurarea Paradisului terestru“. Geraint a observat că, după ce a solicitat un formular-cerere pentru serviciul la Betel, fratele Larson a continuat să prezinte problema înaintea lui Iehova în rugăciune. Geraint a urmat cu promptitudine acest exemplu. După aproximativ zece zile, el a primit un telefon prin care era invitat să devină un membru al familiei Betel din Marea Britanie. În serviciul la Betel, el foloseşte experienţa acumulată la ferma tatălui său pentru a se îngriji de o fermă care furnizează alimente familiei Betel din Londra. Cândva, munca la fermă fusese o modalitate prin care se putea întreţine în lucrarea de pionier. Acum, el priveşte munca agricolă pe care o desfăşoară la fermă ca pe „repartiţia la Betel primită de la Iehova“.

Alţi Martori au fost atraşi de posibilitatea de a lucra la construirea unor obiective teocratice. În timp ce Denise (Teddy) McNeil făcea pionierat, soţul ei, Gary, avea un serviciu laic pentru a-şi întreţine familia. Apoi, în 1987, amândoi s-au oferit să ajute la construirea Betelului din Londra. Deşi nu au fost chemaţi atunci, în 1989 au fost invitaţi să devină membri ai familiei Betel. Deoarece sfatul dat de supraveghetorul de circumscripţie, „Nu refuzaţi niciodată o repartiţie primită de la Iehova“, le răsuna în permanenţă în urechi, ei au acceptat invitaţia. Acolo, calificarea în domeniul electronicii pe care o avea Gary şi experienţa lui Teddy ca asistentă medicală la stomatologie s-au dovedit foarte folositoare. Ei au luat parte, de asemenea, la cultivarea interesului în teritoriile de limbă poloneză şi bengali din Londra.

Willie şi Betty Stewart, precum şi alţii, s-au oferit să ajute la construcţii în calitate de voluntari internaţionali. Willie, inginer în domeniul instalaţiilor sanitare şi termice, s-a pensionat mai devreme, adică la 55 de ani. Apoi, familia Stewart a participat la lucrări de construcţie în Grecia şi, ulterior, în Spania, Zimbabwe şi Malta. Betty a ajutat la curăţenie, spălătorie şi, puţin, chiar la lucrări de instalaţii. Au lucrat din greu şi s-au simţit recompensaţi din abundenţă pe plan spiritual. Willie spune: „Ne-am făcut prieteni pretutindeni în lume şi din toate categoriile de vârstă“.

O instruire specială pentru fraţii capabili

În 1990, odată cu inaugurarea în Marea Britanie a Şcolii de Instruire Ministerială, s-au ivit noi posibilităţi de extindere a serviciului. Aceasta le oferea fraţilor celibatari care erau bătrâni sau slujitori ministeriali ocazia de a primi o instruire specială, cu perspectiva de a sluji oriunde ar fi necesar în teritoriul mondial. Cursul de opt săptămâni echilibrează în mod corespunzător instruirea în ce priveşte învăţăturile Bibliei cu cea legată de probleme organizatorice. Primul curs din Marea Britanie s-a ţinut la Sala de Congrese East Pennine. James Hinderer şi Randall Davis, doi supraveghetori de district din Statele Unite, au slujit ca instructori. Trei supraveghetori de circumscripţie cu experienţă din Marea Britanie — Peter Nicholls, Ray Pople şi Michael Spurr — au fost de asemenea prezenţi la cursuri pentru a fi instruiţi ca să poată acorda instruire claselor următoare. Adresându-se clasei care absolvea cursurile la 17 iunie 1990, Albert Schroeder, membru al Corpului de Guvernare, le-a spus elevilor care fuseseră repartizaţi în Marea Britanie: „Tineri minunaţi, este nevoie să contribuiţi aici la dezvoltarea lucrării. Aceasta va constitui un adevărat stimulent pentru teritoriul britanic“.

Printre absolvenţii Şcolii de Instruire Ministerială se numără Bharat Ram, care provine dintr-o familie hindusă. În prezent, el este căsătorit şi slujeşte împreună cu soţia sa în nord-vestul Angliei, unde există un mare număr de persoane ce vorbesc limba gujarati pe care doresc să le ajute. John Williams, din Ţara Galilor, a fost repartizat, spre surprinderea lui, la filiala din Zambia, unde sunt necesare calificările pe care le are el, iar, ulterior, în serviciul misionar în Kitwe, Zambia.

Gordon Sarkodie, născut în Ghana, s-a mutat în Anglia împreună cu familia când avea 12 ani. Când încă era un adolescent, un Martor care îi aducea tatălui său Turnul de veghere şi Treziţi-vă! i-a stârnit interesul pentru adevărul biblic. În urma unui studiu biblic, el s-a botezat în anul 1985. Ca pionier auxiliar, el conducea atât de multe studii biblice, încât prietenii săi care erau pionieri i-au sugerat să înceapă pionieratul regular. Când a participat la Şcoala pentru Serviciul de Pionier, la sfârşitul primului său an de serviciu cu timp integral, supraveghetorul de circumscripţie l-a încurajat să facă cerere pentru Şcoala de Instruire Ministerială. Impulsionat de dorinţa de a-i ajuta cât mai mult pe tinerii din congregaţie, Gordon a făcut cererea. El a urmat cursurile celei de-a şaptea clase a Şcolii de Instruire Ministerială din Marea Britanie. După absolvire, a slujit doi ani în Londra. Apoi a fost repartizat ca misionar în Zambia. Întrucât Gordon a dovedit că este dispus să fie folosit aşa cum vrea Iehova, instruirea i-a adus, treptat, privilegii de serviciu suplimentare. După ce, timp de 12 săptămâni, a învăţat limba chiBemba, una dintre limbile locale, Gordon a fost numit supraveghetor de circumscripţie în provincia Copperbelt. El a avut, de asemenea, privilegiul de a instrui alţi fraţi în vederea lucrării itinerante.

Richard Frudd, originar din Marea Britanie, a fost crescut de părinţi Martori. El şi-a dedicat viaţa lui Iehova, considerând că dedicarea sa trebuia să fie fără rezerve. Aşadar, s-a pus la dispoziţia altora. În 1982 a devenit pionier regular. A făcut cerere pentru Şcoala de Instruire Ministerială, şcoală pe care a absolvit-o în anul 1990. Şi el a fost repartizat în Zambia. După ce a studiat limba chiBemba şi a dobândit o oarecare experienţă în noua sa repartiţie, a fost numit supraveghetor de circumscripţie şi, de asemenea, a slujit ca instructor în cadrul Şcolii de Instruire Ministerială ţinute la filiala din Zambia.

Până în prezent, Şcoala de Instruire Ministerială a avut în Marea Britanie 19 clase cu 433 de elevi. Dintre aceştia, 79 slujesc în prezent peste hotare, 4 slujesc în calitate de supraveghetori de circumscripţie, 12 în calitate de betelişti şi 308 împart cu alţii foloasele instruirii primite slujind ca pionieri în Marea Britanie.

Înaintarea în terenul misionar

Sute de pionieri din Marea Britanie s-au oferit să slujească oriunde ar fi necesar în teritoriul mondial. Mulţi dintre aceştia au fost instruiţi la Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower, din New York. Absolvenţii Şcolii Biblice Galaad proveniţi din Marea Britanie au fost în total 524. Aceştia au slujit şi slujesc în 64 de ţări din toate regiunile globului.

Unii dintre pionierii din Marea Britanie luaseră parte la serviciul în străinătate înainte de a fi invitaţi la Galaad. Aşa au stat lucrurile în cazul lui John şi Eric Cooke, care slujiseră în Franţa şi Spania. După ce au urmat cursurile Şcolii Galaad, Eric a fost trimis în Africa, iar John a slujit mai întâi în Spania şi Portugalia, apoi în Africa. La fel a fost şi în cazul lui Robert şi George Nisbet, care au slujit în Africa de Sud 15 ani, sau chiar mai mult, înainte de a urma cursurile Şcolii Galaad, după care au slujit în Mauritius şi, ulterior, au revenit pe continentul african. Claude Goodman slujise deja 20 de ani în India, Ceylon (în prezent Sri Lanka), Burma (în prezent Myanmar), Thailanda şi Malaya (în prezent inclusă în Malaysia) înainte de a urma cursurile Şcolii Galaad; apoi a fost trimis în Pakistan. Înainte de a urma cursurile Şcolii Galaad, Edwin Skinner a făcut pionierat în India 20 de ani, apoi a slujit tot în India încă 43 de ani, până la încheierea cursei sale pământeşti în anul 1990.

Alţii au gustat cu anticipaţie serviciul în străinătate, participând la lucrările de construcţie în calitate de voluntari internaţionali. Astfel au stat lucrurile în cazul lui Richard şi al Lusiei Palmer, care au slujit între anii 1989 şi 1994, pe perioade diferite, în Grecia, Tahiti, Spania şi Sri Lanka, apoi au rămas mai bine de trei ani ca pionieri în Sri Lanka, după care au fost invitaţi la Şcoala Biblică Galaad.

Cei ce au făcut cerere pentru Galaad au fost încurajaţi să considere serviciul misionar lucrarea vieţii lor. Majoritatea acestora şi-au primit repartiţiile având această optică, iar câţiva au dat un exemplu excelent în acest sens. Cel puţin 45 dintre cei ce au plecat din Marea Britanie şi au rămas în repartiţiile misionare primite sunt acolo de cel puţin 20 de ani. Dintre aceştia, 9 se află în America de Sud şi America Centrală, 11 se află în ţări din Asia, alţi 11 se află în Africa, 4 în Europa, iar alţi 10 pe diferite insule.

Printre cei ce sunt misionari de mult timp se numără şi Anthony Attwood, care a slujit 49 de ani în Nigeria. El a fost transferat la Betelul din Londra în 1997, în urma emiterii unor dispoziţii privitoare la imigranţi, dar inima lui este tot în Nigeria. Iată ce spune el: „Faptul de a sluji în Nigeria a fost un privilegiu minunat. Anii aceia au fost bine folosiţi. Îi încurajez pe toţi tinerii care au primit binecuvântarea de a cunoaşte adevărul să profite de fiecare privilegiu care li se pune înainte. Iehova vă va susţine întotdeauna. Ştiu acest lucru din proprie experienţă“. Lui Olive Springate, trimisă ca misionară în Brazilia în 1951, i s-a alăturat în 1959 sora ei, Sonia. La începutul anilor ’50, Denton Hopkinson şi Raymond Leach au sosit ca misionari în Filipine, insule care sunt şi acum casa lor. Malcom Vigo, care şi-a început serviciul misionar în Malawi şi a rămas acolo zece ani, după care a fost expulzat, slujeşte în prezent în Nigeria împreună cu soţia lui. S-ar mai putea menţiona mulţi alţii care au avut, fiecare în parte, o viaţă bogată în binecuvântări primite de la Iehova.

Unii dintre cei ce au început serviciul misionar au trebuit să se lupte cu probleme grele pentru a-l putea continua. După câţiva ani petrecuţi în serviciul misionar în Brazilia, Eric şi Christina Britten s-au văzut obligaţi să se întoarcă în Marea Britanie din motive de sănătate. Mai târziu, în decursul aceluiaşi an, ei au acceptat o repartiţie în Portugalia, unde lucrarea era sub interdicţie. După şapte ani, când au fost expulzaţi din ţară din cauza lucrării de instruire biblică pe care o desfăşurau, ei şi-au continuat serviciul cu timp integral în Anglia. După aceea însă, ei au scris la Societate pentru a întreba dacă era posibil să primească o altă repartiţie misionară. Nu după mult timp, ei s-au întors în Brazilia, unde au început atât lucrarea misionară, cât şi lucrarea itinerantă. Ei au slujit împreună cu fidelitate în Brazilia până la moartea lui Eric, survenită în august 1999; Chris continuă să slujească acolo.

După câţiva ani, obligaţiile scripturale pe care le are cineva faţă de membrii familiei pot impune o schimbare în activitatea sa. Aşa au stat lucrurile şi în cazul lui Mike şi Barbara Pottage, care au slujit 26 de ani în Zair şi apoi s-au întors în Anglia în 1991 pentru a ajuta un părinte în vârstă care se afla într-o situaţie critică. Însă inima lor rămăsese la serviciul cu timp integral, iar ei au reuşit să slujească în calitate de pionieri speciali, achitându-se, în acelaşi timp, şi de responsabilităţile familiale. În 1996 au avut posibilitatea să se întoarcă şi să stea în teritoriul misionar încă trei ani, în ţara care poartă astăzi numele de Republica Democratică Congo, iar în prezent sunt membri ai familiei Betel din Marea Britanie. Întrucât şi-au început serviciul în Zair, ei au văzut cum numărul de proclamatori ai Regatului lui Dumnezeu din acea parte a globului a crescut de la 4 243 la peste 108 000. Ei păstrează amintiri vii despre vremea când, la aproape un an de la sosirea lor, Martorii lui Iehova au fost recunoscuţi oficial în ţară. Iar primul congres din anul următor, care s-a ţinut la Kinshasa, a rămas pentru ei un eveniment important, deşi asistenţa a fost alcătuită doar din 3 817 persoane. Ce bucurie a fost în 1998, când, în pofida situaţiei instabile din ţară, cele 534 000 de persoane care au beneficiat de învăţătura divină s-au întrunit pentru a celebra Cina Domnului!

Săli ale Regatului corespunzătoare

Pe măsură ce numărul congregaţiilor din Marea Britanie a crescut, lipsa de Săli ale Regatului corespunzătoare a constituit o problemă permanentă. Unele congregaţii se întruneau în săli închiriate sau în alte locuri, dar nu toate erau adecvate ca locuri de întrunire pentru grupurile de creştini care îi aduc închinare Dumnezeului nostru glorios, Iehova. Exista o nevoie stringentă de locuri de întrunire corespunzătoare.

Obţinerea unor terenuri pentru Săli ale Regatului nu a fost întotdeauna un lucru uşor. Opoziţia a fost uneori foarte puternică, în special acolo unde existau prejudecăţi de natură religioasă. Cu toate acestea, încrederea în Iehova şi perseverenţa fraţilor cărora li s-au încredinţat responsabilităţi au adus succes, spre marea surprindere a împotrivitorilor.

La începutul anilor ’70, una dintre congregaţiile din Swansea, Ţara Galilor, s-a oferit să cumpere o capelă părăsită pentru a o folosi ca Sală a Regatului. Un diacon al bisericii căreia îi aparţinea clădirea respectivă a spus că ar prefera mai degrabă să moară decât să o vadă vândută Martorilor. Drept urmare, capela a fost vândută Poştei ca să fie folosită temporar drept centrală telefonică. În 1980 însă, când nu a mai avut nevoie de această clădire, Poşta a scos-o la licitaţie. Unul dintre bătrânii congregaţiei a auzit acest lucru şi a vorbit cu ceilalţi bătrâni despre suma cea mai mare pe care puteau să o ofere la licitaţie. Un specialist a evaluat clădirea plus terenul pe care se afla aceasta la 20 000 de lire sterline (sau 32 000 de dolari americani). Ce încântaţi au fost fraţii când au reuşit să cumpere clădirea cu 15 000 de lire sterline (sau 24 000 de dolari). După renovarea de rigoare, clădirea i-a fost dedicată lui Iehova.

Când creşterea înregistrată de congregaţia din oraşul Exmouth, situat pe coasta sud-vestică, a dus la formarea altei congregaţii, fraţii au decis că era nevoie de un alt loc pentru o Sală a Regatului mai mare. Ei au aflat că Consiliul Municipal deţinea un teren care, în planurile de zonare, figura deja ca destinat unor scopuri religioase. Martorii au negociat ca să îl cumpere. Consiliul a stipulat atunci, în mod neobişnuit, că nu se puteau încheia contracte de vânzare a terenului până la terminarea construcţiei clădirii. Construcţia s-a încheiat în 1997. Din fericire, Consiliul a respectat înţelegerea. Congregaţiile care folosesc sala o privesc ca pe o dovadă a binecuvântării lui Iehova asupra eforturilor lor de a promova închinarea adevărată în acea regiune.

Un început în Europa

Chiar şi atunci când se putea obţine un teren, construcţia unei Săli a Regatului pretindea deseori ani de zile. Cu toate acestea, în deceniul care s-a încheiat în 1982, numărul congregaţiilor din Marea Britanie crescuse de la 943 la 1 147. Era necesar să se facă ceva pentru ca activitatea de construire să se desfăşoare în acelaşi ritm cu creşterea.

În septembrie 1983, a sosit la Northampton, oraş situat la 101 kilometri nord de Londra, un grup de fraţi din Statele Unite şi Canada care aveau experienţă în construcţii. Ei se confruntaseră cu necesitatea de a construi rapid şi au venit pentru a le împărtăşi fraţilor lor soluţiile practice pe care le găsiseră. Ei au lucrat umăr la umăr cu fraţii locali pentru a-i ajuta să construiască repede şi cu cheltuieli mici o Sală a Regatului. După o lună, în revista Building Design s-au spus următoarele: „Recent, un grup de Martori ai lui Iehova a realizat în patru zile ceea ce unui antreprenor obişnuit i-ar fi luat şase luni de lucru, şi a făcut aceasta la un cost de patru ori mai mic“. Iehova a binecuvântat ridicarea acestei Săli a Regatului construite prin metoda rapidă, prima de acest fel din Europa.

Anul următor, peste 1 000 de voluntari au ajutat la construirea unei Săli a Regatului în oraşul galez Dolgellau. De această dată, construcţia a fost terminată în două zile în loc de patru. Cei 33 de Martori locali au fost ajutaţi de alţi Martori din Ţara Galilor, Anglia şi Statele Unite. La locul construcţiei au fost prezenţi şi fraţi din Franţa şi Olanda pentru a vedea modul de lucru, iar la întoarcerea lor acasă au început să-i înveţe şi pe alţii să folosească metode similare.

Sprijinul oferit de fraţii din străinătate a fost de mare ajutor Martorilor lui Iehova din Marea Britanie, iar aceştia, la rândul lor, s-au oferit să-i ajute pe alţii. Două congregaţii din King’s Lynn, Norfolk, au făcut acest lucru într-un mod neobişnuit. În 1986, congregaţiile erau ocupate cu pregătirile în vederea construirii unei Săli a Regatului care să înlocuiască clădirea de lemn pe care o folosiseră până atunci. Când au aflat că fraţii din congregaţia Cobh, din Irlanda, îşi ţineau întrunirile într-un garaj amenajat, iar asistenţa la program era de 45 până la 50 de persoane, au hotărât să le dea o mână de ajutor. Ei le-au oferit Martorilor din Cobh vechea lor clădire cu tot ce conţinea ea, inclusiv scaune şi echipament de sonorizare. Când au aflat că era necesar să se înlocuiască tocurile ferestrelor, fraţii locali au donat suficient pentru a acoperi costul acestora. Congregaţiile din împrejurimi au contribuit cu bani la cumpărarea unor grinzi noi pentru acoperiş. În plus, fraţii din Norfolk au plătit toate cheltuielile de transport.

„Demontarea sălii s-a dovedit a fi o sarcină formidabilă“, îşi aminteşte Peter Rose, un supraveghetor care prezidează, din King’s Lynn. „Fiecare componentă trebuia scoasă fără să fie deteriorată, numerotată individual şi apoi reasamblată ca într-un imens puzzle alcătuit din piese mici.“ În mai 1986, când au terminat demontarea, au pus toate componentele într-un container şi le-au expediat pe Marea Irlandei la Cobh. Fraţii din Cobh plănuiseră să-şi ridice noua sală la sfârşitul de săptămână din 7–8 iunie, exact în acelaşi timp în care fraţii din King’s Lynn îşi construiau noua Sală a Regatului. Ambele săli au fost ridicate şi terminate în acel sfârşit de săptămână.

Furnizarea mijloacelor financiare şi a unui ajutor competent

Numărul Ministerului nostru pentru Regat din aprilie 1987 pentru Marea Britanie conţinea o anexă care atrăgea atenţia asupra instituirii unui Fond al Organizaţiei pentru Sălile Regatului care să „asigure, la costuri reduse, finanţarea“ atât în cazul construcţiilor, cât şi al cumpărării şi reamenajării, sau renovării, unor clădiri. Astfel devenea posibilă o egalizare a resurselor (2 Cor. 8:14). Articolul se încheia astfel: „În timp ce suntem conştienţi de importanţa sarcinii actuale şi apreciem donaţiile generoase pe care congregaţiile le-au făcut (şi le fac) pentru noi Săli de Congrese, trebuie să avem încredere deplină că Iehova ne va ajuta să satisfacem necesitatea actuală de a avea mai multe Săli ale Regatului“. — Prov. 3:5, 6.

În anul următor, Corpul de Guvernare a făcut demersuri, prin intermediul filialei, ca în diferite părţi ale ţării să existe comitete alcătuite din fraţi care să-şi pună la dispoziţie experienţa profesională şi să ajute la organizarea activităţii de construcţie a Sălilor Regatului. Până în 1988 fuseseră numite şaisprezece Comitete Regionale de Construcţii. Aceste comitete au ajutat deja la construirea şi renovarea a peste 700 de Săli ale Regatului în Marea Britanie.

Majoritatea fraţilor care slujesc în cadrul acestor comitete au familii de care trebuie să se îngrijească. Unii au reuşit să dedice mai mult timp acestei activităţi; alţii, mai puţin. Michael Harvey, tată a cinci copii, a ales, sprijinit de soţia sa, Jean, să acorde prioritate lucrării de construire a Sălilor Regatului. Ca soţ şi soţie, ei au descoperit împreună valoarea sfatului lui Isus de a păstra Regatul pe primul loc în viaţa lor (Mat. 6:33). „Cuvintele lui Isus au dobândit o semnificaţie cu totul nouă pentru noi“, spune Michael. „Iehova nu ne-a dezamăgit niciodată.“ Jean subscrie la aceasta: „Când Rachel, una dintre fiicele noastre, avea aproximativ nouă ani, ea creştea foarte repede şi hainele nu i se mai potriveau. Nu aveam suficienţi bani ca să-i cumpăr ceva nou, aşa că încercam să ne descurcăm ajustând şi modificând îmbrăcămintea ca să i se potrivească. În perioada aceea, chiar în ziua dinaintea congresului de circumscripţie, sora lui Michael ne-a trimis două toalete noi, pe care le cumpărase la preţ redus şi care i se potriveau lui Rachel de minune — exact la momentul potrivit ca să le poarte la congres!“ În timpul în care doi fii ai lor dau o mână de ajutor pe şantier, Jean şi fetele lucrează în gospodărie şi fac unele treburi legate de lucrările de construcţie. „Munca la construcţii ne uneşte“, spune Michael. „Este realmente o activitate a familiei!“

În cazul câtorva Săli ale Regatului construite în anii ’80, voluntarii care au lucrat la construcţie s-au numărat cu sutele, ba chiar cu miile. Având ca obiectiv simplificarea muncii, fratele Harvey a făcut o vizită în Danemarca pentru a se consulta cu fraţii care lucrau la Sălile Regatului de acolo. Un ajutor suplimentar s-a primit când Societatea a înştiinţat congregaţiile că, în cazul în care era nevoie de Săli ale Regatului, ea putea furniza un set de proiecte selectate, deja întocmite. Ca urmare, a fost nevoie de mai puţini voluntari, volumul de muncă a fost redus în mare măsură şi s-au construit Săli ale Regatului modeste, dar corespunzătoare, pe tot cuprinsul Marii Britanii.

Nu doar o poveste frumoasă

Eforturile conjugate depuse în vederea construirii unei Săli a Regatului şi viteza cu care este realizată aceasta constituie o mărturie excelentă pentru public. Ziarele vorbesc adesea despre ceea ce se face în acest sens. În 1990, Victor Lagden, fotoreporter la Evening Echo, un ziar local, a urmărit cum s-a construit o sală în trei zile pe Canvey Island, insulă situată la nord de estuarul Tamisei. Vineri dimineaţa, când a ajuns la şantier, nu a găsit decât materiale de construcţii. Pe uşa unei rulote era prins un bilet pe care scria: „Serviciul de presă“. „În momentul acela era singura construcţie de pe şantier“, îşi aminteşte Victor. „Însă ceea ce m-a impresionat au fost constructorii — bărbaţi şi femei, tineri şi vârstnici care lucrau umăr la umăr.“ Victor a fotografiat şantierul şi a plecat. Apoi l-a întrebat pe redactorul său dacă putea să se întoarcă la şantier la intervale diferite pe parcursul week-end-ului pentru a vedea dacă afirmaţia Martorilor potrivit căreia ei urmau să construiască o sală în trei zile avea să se dovedească adevărată. El şi alţi trei reporteri au urmărit desfăşurarea lucrărilor.

Duminică, Victor a asistat la prima întrunire ţinută în noua sală. Drept urmare, ziarul pentru care lucra el a fost împodobit cu un articol de două pagini cu titlul: „Marele Iehova!“ Ulterior, Victor a fost vizitat de unul dintre bătrânii locali. S-a început un studiu biblic cu el. „În trei săptămâni, spune Victor, am învăţat numele lui Dumnezeu şi, în loc să-i adresez pur şi simplu cereri în rugăciunile mele, acum îi mulţumeam — îi mulţumeam lui Iehova.“ Victor este în prezent un Martor al lui Iehova botezat.

‘Lărgirea’

În decursul anilor ’70 şi ’80 s-a depus multă mărturie în rândul imigranţilor din Marea Britanie — mărturia fiind depusă în cea mai mare parte de Martorii care erau ei înşişi imigranţi şi care vorbeau limbile respective. Însă era nevoie de mai mult ajutor.

În 1993, în Marea Britanie trăiau două milioane de persoane de origine asiatică, proporţia în cadrul populaţiei fiind de 1 la 28. Multe dintre acestea proveneau de pe subcontinentul indian; altele din Africa de Est. Existau deja aproximativ 500 de vestitori de limbă punjabi şi 150 de vestitori de limbă gujarati care frecventau congregaţiile de limbă engleză şi conduceau peste 500 de studii biblice în aceste limbi. Însă, în nici un caz, nu se putea spune că li se dăduse tuturor imigranţilor ocazia să tragă foloase în urma predicării veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu.

Înţelegând faptul că o persoană care vorbeşte numai limba engleză se poate simţi necorespunzătoare când încearcă să le depună mărturie unor oameni care au o limbă şi o cultură diferită, Filiala i-a îndemnat pe Martorii locali să cultive o iubire care să-i cuprindă pe oamenii de toate rasele şi să cultive un spirit asemănător celui al lui Cristos când se îngrijesc de bunăstarea altora. Ei au fost încurajaţi să se ‘lărgească’ (2 Cor. 6:11–13; Filip. 2:1–4). În Ministerul nostru pentru Regat s-au arătat următoarele: „Dorim ca oamenii din teritoriul nostru să simtă în noi căldura şi interesul de care Isus Cristos a dat dovadă în ministerul său“. Martorilor din Marea Britanie li s-a mai spus: „Realitatea este că un teritoriu misionar vast a venit la noi!“

În dorinţa de a arăta interes faţă de cei ce vorbesc limbi străine, toţi Martorii din Marea Britanie au fost încurajaţi să-i îndrume pe străinii întâlniţi în teritoriile lor spre congregaţia de limbă străină corespunzătoare. Astfel, chiar dacă Martorii cunoşteau sau nu o limbă străină, cu toţii puteau să se îngrijească de vastul teren misionar care se mutase în Anglia. Realitatea este că teritoriile congregaţiilor de limbi străine se formează, în principal, în urma acestor îndrumări.

În consecinţă, în 1996, Grace Li a vizitat o doamnă originară din Vietnam care locuia în Newcastle upon Tyne, în nord-estul Angliei. Această doamnă vorbeşte limba chineză. Grace a fost întâmpinată cu un călduros bun venit şi a fost imediat invitată în casă. Ea a aflat că femeia era o refugiată care suferise foarte mult în timpul războiului din Vietnam. Femeia locuia în Anglia de aproximativ zece ani, dar ştia doar câteva cuvinte în limba engleză. Aceasta i-a explicat lui Grace că de multe ori s-a aflat în pragul disperării şi că nu avea pe nimeni la care să apeleze pentru ajutor.

Ea i-a mai spus lui Grace că, în urmă cu patru ani, primise o carte cu multe imagini frumoase, dar nu o înţelegea pentru că nu ştia să citească în limba engleză. Cu toate acestea, ori de câte ori era deprimată, se uita la imagini, iar acest lucru o ajuta să iasă din starea de deprimare şi îi umplea inima de speranţă. Ea a luat cartea din bibliotecă, i-a dat-o lui Grace şi a întrebat-o dacă ar vrea să-i citească astfel încât să afle şi ea despre ce se vorbea în carte. Era cartea Tu poţi trăi pentru totdeauna în paradis pe pământ! Grace i-a răspuns că putea să facă ceva mai mult decât să-i citească această carte în limba engleză. Grace a căutat în geantă şi a scos un exemplar al aceleiaşi cărţi în limba chineză. Doamnei nu-i venea să-şi creadă ochilor. În sfârşit, putea să afle mesajul pe care îl conţine Biblia! Ea a acceptat imediat un studiu biblic.

În cadrul acestei ‘lărgiri’, Filiala a acordat o atenţie specială ajutării grupurilor etnice ca să progreseze din punct de vedere spiritual şi organizaţional. Colin Seymour şi soţia sa, Olive, slujiseră deja 20 de ani, vizitând congregaţiile de pe tot cuprinsul Marii Britanii. Amândoi au manifestat un interes sincer faţă de cei cărora le-au slujit, iar acest lucru a ieşit la iveală mai ales în timpul vizitelor lor în congregaţiile din insulele Malta şi Gozo, din Marea Mediterană. Ei au încercat chiar să facă comentarii în malteză la întrunirile congregaţiilor, ajungând astfel să fie îndrăgiţi de fraţii locali.

În septembrie 1994, Colin a fost repartizat ca supraveghetor itinerant pentru grupurile care nu vorbesc englezeşte şi pentru câteva congregaţii de limbă străină din Anglia. El a analizat cu atenţie evoluţia fiecărui grup până la stadiul de congregaţie şi a întărit congregaţiile care existau deja. Deşi, la început, a fost cea mai mică circumscripţie — cuprindea numai 12 congregaţii cu circa 750 de vestitori —, aceasta a crescut, devenind, în trei ani, cea mai mare circumscripţie, cu 1 968 de vestitori, dintre care 388 slujeau ca pionieri. De atunci încoace, numărul circumscripţiilor de limbi străine a crescut la trei.

Învăţarea unei limbi noi

Pentru a le împărtăşi imigranţilor care vorbeau alte limbi adevărurile dătătoare de viaţă conţinute de Biblie, unii Martori britanici au luat personal iniţiativa de a învăţa o altă limbă. Printre aceştia se numără şi Elisabeth Emmott, care a făcut pionierat în diferite părţi ale Angliei. Pentru început, a încercat să înveţe punjabi pentru a ajuta persoanele din teritoriul ei. Apoi, în 1976, având o nouă repartiţie, ea a început să înveţe limba urdu. După aceasta a urmat gujarati. Pentru a-i ajuta pe cei interesaţi, obişnuia, cu ocazia congreselor, să-i caute pe vestitorii indieni şi pakistanezi. În ceea ce îi priveşte pe Clifton şi Amanda Banks, ei s-au simţit îmboldiţi să treacă la acţiune după ce au asistat în 1993 la un congres care a avut loc în Rusia. Când s-au întors acasă, au făcut rost de un curs de limba rusă de la o bibliotecă din localitate, s-au mutat într-o zonă în care erau mulţi vorbitori de limbă rusă şi au început pionieratul alături de congregaţia de limbă rusă de acolo. Dar pentru o persoană care are responsabilităţi laice şi o familie, precum şi un program încărcat în cadrul congregaţiei şi în ministerul de teren, faptul de a găsi timp pentru învăţarea unei limbi străine nu e deloc uşor.

Avându-se în vedere această necesitate specială existentă în Anglia, pionierii care doreau să-şi extindă ministerul în acest fel au primit încurajări. Fără să renunţe la serviciul de pionier, ei au învăţat cuvinte uzuale dintr-o limbă străină. Pentru a primi instruirea necesară, unii pionieri au urmat un curs de scurtă durată care le-a permis să înveţe noţiunile de bază ale noii lor limbi, şi aceasta cu rezultate interesante.

Christine Flynn, care făcea pionierat de 21 de ani, s-a hotărât împreună cu alţi şapte pionieri să se înscrie la un curs de limbă gujarati în perioada 1996–1997. Profesorii erau un cuplu căsătorit din India şi au fost mai mult decât surprinşi, ca să spunem aşa, când au văzut câţi elevi vorbitori de limbă engleză le frecventează cursul. „Ei şi-au schimbat de multe ori orarul pentru a ne ajuta“, spune Christine. „M-au ajutat să-mi pregătesc prezentările pentru serviciul de teren şi au asistat chiar la câteva întruniri ale noastre.“

Cam în aceeaşi perioadă, Christine şi-a găsit un nou serviciu laic. La locul de muncă, ea a întâlnit o tânără care vorbea limba gujarati. Când Christine a salutat-o în gujarati, tânăra şi-a exprimat uimirea şi a vrut să ştie de ce învăţa ea această limbă. Christine i-a explicat şi i-a depus o mărturie excelentă, la care tânăra a răspuns: „Nici o altă religie nu şi-ar încuraja membrii să înveţe o limbă atât de grea. Cu adevărat trebuie să aveţi ceva important de spus“.

În 1994, Pauline Duncan, de asemenea pionieră, s-a străduit să înveţe limba bengali. La început a considerat că această limbă este foarte grea. „De multe ori l-am implorat pe Iehova cu lacrimi, spunându-i cât de grea este această limbă şi că îmi venea să renunţ“, spune ea. „Dar, cu ajutorul spiritului lui Iehova, precum şi datorită hotărârii şi eforturilor mele, am depăşit etapa cea mai grea şi sunt fericită că nu am renunţat, pentru că acum culeg roade minunate.“ Beverley Crook, o altă pionieră, spune următoarele cu privire la efectele faptului că ea a învăţat limba bengali asupra persoanelor pe care le vizitează: „De când am învăţat limba, ministerul meu a cunoscut o transformare completă. Persoanele de limbă bengali ştiu cu siguranţă că le iubim pentru că ne-am făcut timp să învăţăm limba pe care o vorbesc ele“.

Jennifer Charles, pionieră într-o congregaţie de limbă franceză în care sunt mulţi refugiaţi din Republica Democratică Congo, spune: „Faptul de a învăţa o altă limbă m-a ajutat să înţeleg cum se simt persoanele din teritoriul meu când sosesc într-o ţară a cărei limbă nu pot să o vorbească“.

Timp de câţiva ani, mulţi pionieri, printre care şi surori celibatare care pot să slujească unde este nevoia mai mare, au fost încurajaţi să se adreseze supraveghetorului lor de circumscripţie în vederea mutării într-o congregaţie din apropiere în care se remarcă o necesitate. Unii au ales să înveţe o nouă limbă pentru a da ajutor în teritoriul de limbi străine. În Londra şi suburbiile ei, peste 100 de surori pioniere au făcut acest lucru. Ministerul desfăşurat de ele în mijlocul celor care vorbesc alte limbi a fost rodnic. Cu ajutorul lor, multe persoane au studiat Biblia şi au asistat la întrunirile creştine.

Când spiritul de misionar persistă

Din diferite motive, unii misionari au considerat necesar să se întoarcă în Marea Britanie. Mulţi dintre aceştia au continuat să facă o lucrare excelentă.

În 1964, după ce activaseră în serviciul misionar 14 ani, Wilfred şi Gwen Gooch s-au mutat din Nigeria la filiala din Londra. Ei nu au făcut acest lucru pentru că ar fi fost nemulţumiţi de serviciul în Nigeria; ei au preţuit acest serviciu. De fapt, Wilfred fusese numit să se ocupe cu supravegherea filialei din Marea Britanie. Prin atitudinea lor pozitivă însă, ei au reuşit să încurajeze mulţi pionieri din Anglia să se pună la dispoziţie pentru a sluji în orice mod în care i-ar îndruma Iehova prin intermediul organizaţiei sale. Wilfred obişnuia să spună deseori: „Vei învăţa mai mult într-un an ca misionar, decât în 30 de ani ca pionier“. El nu voia să spună că vei învăţa mai mult din Scripturi, ci că vei învăţa mai multe lucruri despre tine însuţi, despre viaţă şi despre cum să te înţelegi cu fraţii şi cu surorile tale.

John şi Pat Barker, absolvenţi ai celei de-a 45-a promoţii a Şcolii Biblice Galaad, s-au întors în Anglia când erau pe cale să devină părinţi. Ei însă depuseseră eforturi asidue ca să înveţe dialectul mandarin, pentru a putea să le depună mărturie chinezilor din Taiwan. Când s-au întors în Anglia, ei au continuat să caute persoane de origine chineză cărora să le împărtăşească vestea bună. După ce copiii lor au crescut şi s-au căsătorit, John şi Pat au devenit pionieri regulari şi se bucură în prezent de un minister productiv într-o congregaţie din Midlands, Birmingham, în care există un grup care vorbeşte dialectul mandarin. Câţiva dintre cei cu care au studiat ei s-au întors în China, având suficientă cunoştinţă din adevăr.

David Shepherd, fost misionar în Ghana, s-a căsătorit şi are trei copii. Dar David îşi continuă serviciul cu timp integral. Ce anume a contribuit la aceasta? Iată ce spune el: „Am văzut cât de puţin aveau fraţii din Ghana, şi aceasta m-a ajutat să mă străduiesc să duc o viaţă cât se poate de simplă“.

Clădiri corespunzătoare lucrării

Literatura biblică tipărită a jucat un rol important în răspândirea veştii bune despre Regat. La începutul anilor ’70, filiala din Londra a îndeplinit un rol important în ce priveşte furnizarea acestei hrane dătătoare de viaţă în mai multe ţări. O mare parte din aceasta a fost expediată în ţări din Africa, iar o parte mai mică în Australia.

Treptat, sarcina de tipărire a revistelor în diferite limbi a fost preluată de alte filiale care aveau tipografii, în timp ce tipografia din Londra s-a concentrat asupra periodicelor publicate în limbile engleză, olandeză şi swahili. Cu toate acestea, planificarea pentru cele două rotative tipografice MAN din Anglia era încărcată în continuare. Pentru o bună încadrare în termenele prevăzute, în 1977, la una dintre aceste rotative s-a lucrat din trei în trei săptămâni şi în schimbul de noapte.

Venise timpul să se extindă clădirile din Londra ale Societăţii. La Watch Tower House din Mill Hill, care s-a folosit până spre sfârşitul anilor ’50, nu mai era spaţiu pentru publicaţiile tipărite de filială. Restricţiile impuse de planul clădirii împiedicau extinderea tipografiei din Watch Tower House. Prin urmare, Corpul de Guvernare a fost de acord să se găsească un alt loc pentru tipografie şi, în acelaşi timp, să se extindă Betelul pentru a-i găzdui pe fraţii, din ce în ce mai mulţi, de care era nevoie pentru lucrare.

În cele din urmă, pentru tipografie s-a găsit un teren de 3 000 de metri pătraţi la Wembley, aflat la aproximativ 13 kilometri distanţă. Clădirea cu două etaje asigura suficient spaţiu pentru o tipografie mai mare, precum şi pentru un apartament, o bucătărie, o sală de mese şi o sală care să poată fi folosită ca recepţie. Tipografia a fost mutată aici în 1980, echipamentul existent a fost suplimentat cu o presă offset Harris nouă, cu cinci unităţi, iar, în numai doi ani, producţia anuală de reviste a ajuns la 38 328 000.

Între timp, au început lucrările la o nouă aripă a Watch Tower House din Mill Hill, care asigura alte 41 de camere pentru familia Betel, precum şi o sală de mese mai mare şi o bucătărie. John Andrews, supraveghetor de district, care avea pregătire în domeniul arhitecturii, a fost chemat la Betel ca să lucreze alături de echipa care se ocupa de construcţie. Martori din multe părţi ale ţării s-au oferit să lucreze voluntar la sfârşit de săptămână. În pofida căderilor masive de zăpadă şi a temperaturilor extrem de scăzute din iarna 1981–1982, munca a continuat în ritm susţinut. Mai multe persoane care nu erau Martore au fost angajate ca subantreprenori şi au lucrat alături de fraţi. Noua aripă a clădirii a fost dată în folosinţă după doi ani şi ceva. Acest lucru a avut loc aproape în acelaşi timp cu un alt eveniment remarcabil.

O sarcină colosală

În iunie 1982, Corpul de Guvernare a acceptat invitaţia lansată de comitetul filialei de a ţine în Marea Britanie întrunirea anuală a Watch Tower Bible and Tract Society of Pennsylvania din 1983. Acest eveniment urma să aibă o dublă importanţă deoarece fraţii de la Filială intenţionau ca dedicarea noilor clădiri ale Betelului din Londra să se ţină în acelaşi sfârşit de săptămână în care ei găzduiau întrunirea anuală.

„Într-o dimineaţă, în jurul orei opt, am primit un telefon de la Peter Ellis de la Betel“, îşi aminteşte Dennis Loft. „El mi-a cerut să fac demersuri ca să închiriem Sala De Montfort pentru data de 1 octombrie.“ Aici a avut loc memorabilul congres din 2–10 septembrie 1941, la care s-a lansat cartea Children (Copiii). La vremea aceea, când cel de-al II-lea război mondial era în plină desfăşurare, iar fraţii noştri susţineau plini de curaj neutralitatea creştină, Albert Schroeder, în prezent membru al Corpului de Guvernare, era servul filialei din Marea Britanie. Ce ocazie minunată trebuie să fi fost această întrunire anuală pentru vârstnicii supravieţuitori ai războiului de a-i revedea pe slujitorii loiali ai lui Iehova din zilele de început!

Întrunirea anuală din 1983 a fost prima de acest fel ţinută în afara graniţelor Americii de Nord. S-au făcut demersuri pentru realizarea unei legături care să permită ca programul de la Leicester să poată fi urmărit la Sala de Congrese Dudley din Midlands. Astfel, mai mulţi fraţi puteau să se bucure de acea ocazie. Primii care urmau să fie invitaţi erau cei ce îi slujeau lui Iehova de cel puţin 40 de ani. Filialele din Europa au fost informate cu privire la acest eveniment, iar membrii familiilor Betel au fost invitaţi pentru sfârşitul săptămânii. S-a înţeles imediat că la Betelul din Londra nu era loc suficient pentru a-i găzdui pe toţi aceşti delegaţi europeni. Prin urmare, s-au făcut planuri pentru organizarea unui departament de cazare de ale cărui servicii să beneficieze toţi oaspeţii.

Între timp, fratele Loft a luat legătura cu Consiliul Municipal din Leicester, însă a aflat că una dintre cele mai mari firme din oraş a organizat o serată dansantă exact la sfârşitul de săptămână în care doream noi să închiriem sala. Cerând şi alte detalii, Dennis a aflat că evenimentul urma de fapt să aibă loc în 30 septembrie, dar, fiindcă după aceea era mult de muncă pentru a face curăţenie, sala fusese închiriată şi pentru ziua următoare. „Dacă preluăm noi responsabilitatea de a face curăţenie, am putea să închiriem sala pentru 1 octombrie?“, a întrebat Dennis. Administratorul a fost de acord, iar Dennis a răsuflat uşurat, deşi pe moment nu şi-a dat seama prea bine de imensitatea acestei sarcini.

La miezul nopţii de 30 septembrie, 400 de fraţi, organizaţi în echipe conduse de câte un şef de echipă, au trecut la acţiune curăţând sala în urma seratei dansante. În plus, au înlocuit mesele cu 3 000 de scaune pe care le-au aranjat ca pentru întrunire. A fost o sarcină colosală care trebuia îndeplinită în numai opt ore. Dennis îşi aminteşte: „Un aspect unic a constat în aceea că, deşi la întrunirea anuală fuseseră invitaţi foarte puţini dintre aceşti fraţi, numai faptul că au putut să contribuie cu ceva — chiar şi numai să facă pregătiri în vederea desfăşurării ei — este un lucru de care îşi amintesc şi astăzi“. Fraţii au mochetat podiumul şi i-au pus flori pe margini. La ora 8.00 dimineaţa, sala strălucea de curăţenie. Personalul sălii a rămas uimit. Fraţii au înţeles că această întrunire avea toate şansele să fie ceva foarte deosebit. Şi nu au fost dezamăgiţi.

O întrunire de neuitat

Printre cele 3 671 de persoane prezente la acest ospăţ spiritual de la Leicester au fost 693 de delegaţi de la 37 de filiale. Majoritatea celor din auditoriu erau surori şi fraţi unşi. Reg Kellond, din Telford, şi Emma Burnell, din Paignton, ambii fiind de 99 de ani, erau cei mai vârstnici delegaţi din Marea Britanie. Janet Tait, din Glasgow, precum şi Mary Grant, Edith Guiver şi Robert Warden, fiecare fiind în vârstă de peste 80 sau 90 de ani, au învăţat adevărul înainte de primul război mondial. Câtă experienţă au acumulat ei în viaţa pe care au dus-o în serviciul lui Iehova! Ei au participat la lucrarea de mărturie de-a lungul unei perioade în care numărul de lăudători ai lui Iehova din Marea Britanie a crescut de la câteva mii la 92 320. Toţi aşteptau cu nerăbdare încurajarea pe care membrii Corpului de Guvernare urmau să le-o ofere.

Albert Schroeder a ţinut o cuvântare cu tema „Continuaţi să speraţi în Iehova, ca să nu vă extenuaţi“, bazată pe Isaia 40:31 (NW). De asemenea, el a intervievat câţiva fraţi fideli, şi anume pe Robert Warden şi Harold Rabson, ambii din Glasgow, care s-au botezat în 1913 şi, respectiv, în 1914, pe Robert Anderson, care era pionier de 51 de ani, şi pe Ernie Beavor, care fusese supraveghetor de circumscripţie timp de 17 ani şi ai cărui copii erau, toţi trei, în serviciul misionar. Toţi aceştia au vorbit cu entuziasm despre anii, mulţi la număr, petrecuţi în serviciul lui Iehova. Daniel Sydlik, alt membru al Corpului de Guvernare, a ţinut o cuvântare pe tema: „Ce este cel mai bun urmează să vină“. A fost o cuvântare pe care fraţii şi-o amintesc şi azi.

„Când am primit invitaţia, a scris un frate, am fost copleşiţi de amintirile legate de acel minunat congres ţinut în 1941, în timp de război, la Sala De Montfort. În mod sigur, acel congres ţinut ca prin minune în Marea Britanie sfâşiată de război a fost lucrul cel mai bun pe care îl aşteptasem — însă «cel mai bun urma să vină». Am plecat de la această întrunire cu inimile debordând de recunoştinţă faţă de Iehova, hotărâţi fiind să-i rămânem loiali Creatorului nostru, Regelui său, Cristos Isus, şi organizaţiei pe care El o foloseşte într-un mod atât de evident.“

După acest eveniment, mulţi dintre delegaţi au călătorit până la Londra pentru a se bucura de programul de dedicare a clădirilor nou construite ale Betelului. Programul sesiunilor a fost transmis prin telefon la Sala de Congrese North London, oferindu-se astfel unui număr mai mare de persoane posibilitatea să asculte cuvântarea de dedicare ţinută de Frederick Franz, preşedintele de atunci al Societăţii.

O mai bună amplasare a tipografiei

Clădirile filialei erau departe de a fi ideale pentru lucru. Watch Tower House se afla în Mill Hill, însă tipografia se afla la o distanţă de 13 kilometri, în Wembley. Între douăzeci şi cinci şi treizeci de betelişti făceau naveta ca să lucreze acolo.

Cu câţiva ani înainte, Nathan Knorr, care era pe atunci preşedintele Societăţii, observase că o clădire care aparţinea firmei U.K. Optical şi care se afla peste drum de Watch Tower House ar fi putut oferi condiţii ideale pentru o tipografie. La vremea aceea însă, aceasta nu era de vânzare. Însă în septembrie 1986, la o întrunire organizată de Poştă, Phillip Harris, supraveghetorul departamentului nostru de expediţie, a aflat că firma U.K. Optical intenţionează să elibereze acele clădiri din Bittacy Hill. S-au făcut imediat demersuri în vederea cumpărării acestei proprietăţi cu o suprafaţă de două hectare. Două luni mai târziu, formalităţile în vederea vânzării au fost încheiate şi, în acelaşi timp, s-au încheiat cu succes negocierile în vederea vânzării tipografiei de la Wembley. Apoi a început construcţia propriu-zisă a noii tipografii.

În primul rând, trebuiau demolate clădirile vechi din spate, de la Bittacy Hill, pentru a face loc noii tipografii. Când săpăturile au avansat, fraţii au descoperit că această zonă fusese folosită ca loc de aruncare a deşeurilor industriale. După ce s-a îndepărtat tot molozul, a devenit evident că în planurile clădirii putea fi inclus şi un subsol uriaş. Peste 5 000 de voluntari, veniţi atât din Marea Britanie, cât şi de peste hotare, au petrecut mai bine de o jumătate de milion de ore de muncă la această construcţie. Rezultatul a fost o tipografie excelentă şi un garaj care puteau fi folosite timp de foarte mulţi ani.

A doua etapă a construcţiei consta în demolarea vechii clădiri a U.K. Optical, în care erau birouri şi fabrica, pentru a face loc noii clădiri cu birouri. Pentru ca noul nostru bloc cu birouri să nu facă notă discordantă cu celelalte clădiri din jur, autorităţile locale în domeniul urbanisticii au insistat ca acesta să fie construit din cărămidă. Acest lucru s-a realizat prin folosirea de cărămidă aparentă încastrată în panouri de beton prefabricate. Odată ce toate cele 157 de panouri placate cu cărămidă au fost ridicate şi montate la locul lor, casa IBSA a căpătat repede contur. Directorul unei societăţi care a vizitat şantierul la puţin timp după aceea a întrebat câţi zidari am angajat. „În mod sigur, cel puţin cincizeci“, a spus el meditativ. El a clătinat din cap în semn de neîncredere când a aflat că toată munca a fost efectuată doar de şase femei şi doi bărbaţi!

În 1993, noul complex, alcătuit din birouri şi o tipografie, situat pe vârful dealului Bittacy, era gata pentru a fi folosit. Acesta a fost dedicat în timpul vizitei lui Albert Schroeder, membru al Corpului de Guvernare. La vremea aceea, în ţară erau 127 395 de persoane care luau parte la serviciul de teren; un motiv de bucurie, desigur!

Ajutor la scară internaţională

Filiala din Germania a Societăţii a intervenit pentru a ajuta la tipărirea revistelor în limba engleză în perioada în care avea loc transferul tipografiei noastre de la Wembley la noul sediu, la Casa IBSA. La scurt timp după aceea însă, la Londra s-a reluat tipărirea şi zeci de milioane de reviste care prezentau adevăruri dătătoare de viaţă au ieşit de sub tiparul noii noastre tipografii.

Deşi aflată la mare distanţă de Africa de Est, tipografia de la Londra a produs cu regularitate reviste pentru această parte a lumii. Aici sunt expediate cu regularitate ediţii ale revistelor atât în limba engleză, cât şi în limba swahili. În mod asemănător, insulele din zona Mării Caraibilor îşi primesc revistele din Marea Britanie. De mulţi ani, navele care transportă banane îşi poartă încărcătura din Indiile de Vest până pe coastele vestice ale Marii Britanii. Ele se întorc cu mărfuri pentru insule, iar alături de acestea sunt aduse cu regularitate reviste transportate gratuit, deoarece Societatea este privită ca o organizaţie caritabilă.

Când departamentul de expediţie pregăteşte containerele care trebuie trimise în străinătate, spaţiile goale ale acestora sunt folosite pentru a le trimite fraţilor din zone unde există o situaţie economică grea diferite lucruri necesare. Zeci de mii de scaune rămase de la Sălile Regatului din toată ţara au fost transportate astfel în ţări ca Liberia, Mozambic, Senegal, Tanzania şi Zambia. Acolo sunt folosite în congregaţii în care vin acum foarte multe persoane interesate, care sunt nerăbdătoare să afle vestea bună despre Regatul lui Dumnezeu.

Când condiţiile de război existente în Bosnia în 1994 au impus începerea unor operaţiuni de ajutorare a fraţilor noştri de acolo, filiala din Austria a furnizat cu bucurie alimente, îmbrăcăminte şi alte materiale. Când însă autorităţile din Bosnia au hotărât că viitoarele încărcături trebuie trimise unei organizaţii înregistrate legal, s-a solicitat ajutor filialei din Marea Britanie. Documentele legale au fost întocmite în limbile engleză şi croată, autentificate de un notar şi expediate prin curier. Când au sosit documentele, convoiul tocmai plecase din Viena. Mergând cu maşina, fraţii au ajuns din urmă convoiul la graniţă şi au predat documentele legale exact în momentul în care ajutoarele trebuiau să treacă graniţa!

În august 1998, când s-au făcut demersuri în vederea mutării tipografiei din Franţa în Anglia, 50 de membri ai familiei Betel din Louviers au fost transferaţi la Betelul din Londra pentru a ajuta la efectuarea lucrărilor de tipărire suplimentare. În urma unor negocieri îndelungate a fost posibil, de asemenea, ca în 1999 să fie mutate de la Louviers la Londra marea rotativă offset şi celelalte echipamente de tipărire. În timp ce beteliştii francezi se străduiau să înveţe engleza, iar beteliştii britanici încercau să folosească câteva expresii în franceză, toţi erau de fapt uniţi în vorbirea ‘limbii pure’ a adevărului biblic şi astfel au reuşit să lucreze umăr la umăr în vederea îndeplinirii unor lucrări care să-l onoreze pe Iehova. — Ţef. 3:9.

Ajutorul ajunge la insule

În decursul anilor, filiala din Marea Britanie a supravegheat lucrarea de predicare desfăşurată pe insule din mai multe zone. Unele dintre acestea fac parte din Insulele Britanice. Pe insula Wight, din largul coastei sudice, există şapte congregaţii puternice. Insula Man, din Marea Irlandei, are o congregaţie prosperă de aproximativ 190 de vestitori. Insulele Hebride, din largul coastelor vestice ale Scoţiei, găzduiesc peste 60 de vestitori, care depun mărturie cu regularitate în cătune izolate. Pe insulele Orkney şi Shetland, situate în largul ţărmului nord-estic al Scoţiei, există congregaţii în creştere, care le depun o mărturie temeinică celor ce nu locuiesc pe continent. Într-adevăr, pionierii din insulele Shetland îşi extind teritoriul până departe în Marea Nordului, întrucât ei vizitează navele de pescuit şi le depun mărturie marinarilor de la bordul acestora.

Cele două congregaţii de pe insula Guernsey, una dintre Insulele Normande, se îngrijesc să depună mărturie pe insulele mai mici Alderney şi Sark. Acest lucru pretinde eforturi considerabile. De exemplu, încă de la începutul anilor ’80, locuitorilor insulei Sark — al căror număr este în prezent de 575 — li s-a depus mărturie cu regularitate. Un pionier din Guernsey care a predicat pe insula Sark a întâlnit un tânăr a cărui mamă era Martoră şi locuia în altă parte a Insulelor Britanice. La început, tânărul nu a manifestat interes, însă, după câteva discuţii, un cuplu de Martori a iniţiat un studiu cu el şi cu prietena lui, studiu care a fost ţinut în cea mai mare parte prin corespondenţă. Congregaţiile din Guernsey şi Jersey au contribuit la acoperirea cheltuielilor pe care le pretindea trimiterea unei pioniere, o dată pe lună, pe insulele Sark şi Alderney. Beneficiind de acest ajutor personal şi de studiul prin corespondenţă, treptat, atât tânărul, cât şi prietena lui au progresat spiritualiceşte. Pentru a le oferi în continuare ajutor, un bătrân a ţinut cu ei un studiu prin telefon, folosind cartea Uniţi în închinarea adusă singurului Dumnezeu adevărat. În aprilie 1994, atât tânărul, cât şi tânăra, care între timp îi devenise soţie, erau pregătiţi pentru botez. În prezent, când condiţiile meteo nu le permit să traverseze marea pentru a ajunge la Guernsey, o legătură telefonică le permite să ia parte la întrunirile congregaţiei şi să tragă foloase din acestea. Într-adevăr, se depun eforturi serioase pentru a ajuta persoane de orice fel să tragă foloase în urma auzirii veştii bune.

Pe insula învecinată, Jersey, există trei congregaţii care prosperă. Aceste congregaţii, împreună cu cele din Guernsey găzduiesc pe rând congresul anual de district, la care asistă aproximativ 500 de Martori locali şi circa 1 000 de persoane din alte părţi ale Marii Britanii. În plus, întrucât pe această insulă sosesc mulţi muncitori sezonieri vorbitori de limbă portugheză, unii dintre vestitorii locali au învăţat limba portugheză pentru a reuşi să le împărtăşească într-un mod mai eficient mesajul despre Regat.

La o distanţă mult mai mare se află insulele Falkland. Mulţi dintre cei 2 200 de locuitori ai lor provin din Insulele Shetland şi din alte părţi ale Scoţiei. Arthur Nutter, împreună cu soţia şi copiii săi s-au mutat în 1980 din Anglia pe Insulele Falkland pentru a contribui la depunerea de mărturie. Doi ani mai târziu, din cauza evenimentelor survenite în lumea afacerilor, filiala din Marea Britanie a considerat că era înţelept să se asigure o supraveghere a întregii lucrări de predicare de aici. Deşi insulele Falkland se află la o distanţă de aproximativ 13 000 de kilometri de Londra, s-au planificat vizite ale supraveghetorilor itineranţi, care să fie în folosul micuţei congregaţii de acolo. Acest mod de organizare a activităţii de supraveghere din Marea Britanie a durat 15 ani.

De aproape 50 de ani, filiala din Marea Britanie supraveghează şi lucrarea poporului lui Iehova din Malta, insulă situată în inima Mării Mediterane. În anul 58 e.n., aflându-se în drum spre Roma, apostolul Pavel a naufragiat pe această insulă (Fap. 28:1). În apropiere se află Gozo, o insuliţă dependentă de Malta. În prezent, ambele găzduiesc congregaţii prospere ale poporului lui Iehova.

Deşi încă din 1936 s-au trimis din Malta rapoarte privitoare la depunerea de mărturie, lucrarea Regatului nu a prins rădăcini în rândul populaţiei malteze decât în anii ’70. S-au făcut în repetate rânduri eforturi de a le împărtăşi oamenilor de aici vestea bună, însă Biserica Romano-Catolică exercita un puternic control atât asupra guvernului, cât şi asupra vieţii particulare.

Gesualda Lima avea 13 ani când a auzit-o pentru prima oară pe mama ei explicându-le celorlalţi membri ai familiei ce-i spusese o vecină care era Martoră a lui Iehova. Aceasta se întâmpla în 1970. „Când am auzit numele Iehova, pentru mine a fost ceva cu totul deosebit“, îşi aminteşte Gesualda (Psalmul 83:18). Ulterior, părinţii ei s-au opus interesului pe care îl manifesta ea faţă de mesajul Bibliei. Fără să se descurajeze, ea a continuat să studieze Biblia, a început să asiste la întruniri, şi-a dedicat viaţa lui Iehova şi a fost botezată. În 1981 s-a căsătorit cu Ignazio, un italian entuziast şi plin de zel. Ei au avut şi au încă privilegiul de a sluji ca miniştri cu timp integral în Malta şi au ajutat aproximativ 100 de persoane să înveţe adevărul. Majoritatea acestora sunt maltezi.

Joe Axiak, de meserie ceasornicar, este un maltez prietenos care a auzit prima oară despre adevăr de la familia unui unchi de-ai săi. Însă, pentru că pe atunci avea o fire independentă, Joe a plecat de acasă şi a mers în Australia. Când a început să se asocieze cu Martorii lui Iehova de acolo, unul dintre fraţii lui l-a avertizat: „Dacă mama o să audă că ai de gând să devii Martor al lui Iehova, o să moară, iar eu o să dau foc sălii ăleia dacă te prind că te mai duci acolo“. Cu toate acestea, Joe a perseverat, iar acest lucru a dat rezultate bune. În prezent, el şi şapte dintre fraţii şi surorile sale, inclusiv fratele care l-a ameninţat, îi slujesc lui Iehova.

După ce s-a întors în Malta, Joe s-a căsătorit şi, împreună cu soţia sa, Jane, a hotărât să acorde o deosebită atenţie teritoriului de pe insula Gozo. În fiecare sfârşit de săptămână, ei mergeau până acolo cu feribotul. După ce s-a născut fiul lor, David, le-a fost mai greu să călătorească, aşa că s-au hotărât să se stabilească în Gozo. Ce bucurie au simţit ei când, în 1984, s-a înfiinţat o congregaţie! În prezent, pe insula Gozo sunt 27 de vestitori. Ei se întrunesc în propria lor Sală a Regatului şi le predică cu regularitate vestea bună altora.

Dacă cel puţin era în malteză

Exprimarea adevărurilor Bibliei în propria lor limbă, malteza, i-a ajutat pe mulţi dintre aceşti insulari să progreseze în ce priveşte dobândirea unei cunoştinţe exacte despre Iehova şi căile sale. — Col. 1:9, 10.

Helen Massa, o femeie cu care Gesualda Lima a studiat Biblia, îşi aminteşte de vremea când toate întrunirile se ţineau în limba engleză. Cu toate că uneori se străduia din răsputeri să înţeleagă ceea ce se spunea, Helen preţuieşte amintirile legate de excelenta instruire primită. Ea vorbeşte adesea despre modul răbdător de a preda al unui frate britanic, Norman Rutherford, care a slujit în Malta la sfârşitul anilor ’60 şi începutul anilor ’70. Norman şi soţia sa, Isabel, care sunt absolvenţi ai celei de-a 11-a clase a Şcolii Biblice Galaad, au acţionat întotdeauna cu prudenţă deoarece erau străini. Dorinţa lor era să rămână acolo şi să le dea sprijin surorilor şi fraţilor locali, care adoptaseră o atitudine curajoasă în faţa opoziţiei religioase şi a celei manifestate de familie.

La începutul anilor ’70, Joe Micallef, un ziarist care vorbea fluent limba engleză, a fost încântat când Norman Rutherford a fost de acord să studieze Biblia cu el. Joe îşi aminteşte: „Îi puneam o întrebare şi aş fi fost fericit dacă îmi răspundea cu da sau cu nu“. Însă Norman a înţeles că a preda însemna mai mult decât doar a răspunde la întrebări. „El intra în detalii, explicându-mi de ce răspunsul era da sau de ce era nu.“ Aceasta a întărit credinţa lui Joe.

Deşi primele întruniri la care a asistat Joe erau ţinute în limba engleză, după un timp, câteva persoane din asistenţă au primit însărcinarea de a face un rezumat în limba malteză al ideilor principale din paragrafele Turnului de veghere. Acest lucru nu era întotdeauna uşor de făcut. Fratele lui Joe, Ray, s-a hotărât să-şi scrie rezumatul, însă a descoperit că îi era mai uşor să traducă întregul paragraf. „Când Peter Ellis, care vizita Malta în calitate de supraveghetor de circumscripţie, a văzut ce se întâmpla, spune în continuare Joe, a sugerat să cumpărăm o maşină de copiat.“ Astfel, în 1977 a apărut primul exemplar dactilografiat al Turnului de veghere în limba malteză. Când fraţii aveau nevoie de ajutor la scrierea sau corectarea matriţelor, cine le putea oferi un ajutor mai competent dacă nu o persoană care lucra în domeniul tiparului: ziaristul Joe! „Ascultaţi!, a exclamat Joe, cineva trebuie să-şi asume responsabilitatea pentru acest lucru!“ Fraţii au răspuns: „Ei bine, pe cine propui să facă acest lucru?“, la care Joe a răspuns: „Nu ştiu, dar eu sunt dispus să încerc.“ Astfel a început Joe să lucreze la traducerea publicaţiilor în limba malteză. Fireşte, în prezent, demersurile în vederea traducerii publicaţiilor se fac prin intermediul comitetului de redactare, nu în mod independent.

În 1979 a apărut prima ediţie a Turnului de veghere în limba malteză. Activitatea de traducere a fost preluată treptat de o echipă de traducători. În prezent, revista Turnul de veghere apare bilunar, iar Treziţi-vă! este publicată lunar în limba malteză. Un nou progres a fost înregistrat în 1998 în timpul vizitei unui supraveghetor de zonă, Douglas Guest, când au fost dedicate noile birouri ale departamentului de traducere, casa de misionari şi Sala Regatului din Casa IBSA aflată în oraşul Mosta. A doua zi, 631 de fraţi şi surori s-au întrunit pentru a auzi rapoarte despre progresul lucrării de predicare efectuate în Malta.

Instruiţi pentru a asigura o supraveghere iubitoare

Dovedind grijă iubitoare faţă de poporul său, Iehova a prezis prin intermediul profetului Ieremia următoarele: „Voi pune peste ele păstori care le vor paşte“ (Ier. 23:4). În acest scop, Iehova nu numai că a furnizat bătrâni în mijlocul poporului său, ci şi le-a dat acestora îndrumări şi instruire, astfel încât ei să fie capabili să asigure acel fel de supraveghere iubitoare pe care El o doreşte pentru oile sale.

Începând din 1960, fraţi capabili din Marea Britanie, dar şi din alte ţări, au tras foloase în urma instruirii primite la Şcoala pentru Ministerul Regatului. Acest program a început ca un curs de patru săptămâni, care a fost ulterior redus la două săptămâni. Au fost invitaţi supraveghetorii itineranţi, precum şi supraveghetorii congregaţiilor. Cursul s-a ţinut la Betelul din Londra. Apoi, ca să se poată beneficia mai uşor de această instruire, cursurile şcolii s-au ţinut în diferite părţi ale ţării. Congregaţiile şi, de fapt, întreaga organizaţie au avut de câştigat.

Pe parcursul anului 1977 s-a ţinut cu toţi bătrânii un curs suplimentar de 15 ore. De atunci încoace s-au ţinut cursuri asemănătoare cu durate diferite. S-a acordat o atenţie deosebită unor subiecte cum ar fi modul de a-l imita pe Iehova în calitate de păstori iubitori ai turmei, modul de a instrui în cadrul întrunirilor congregaţiei, modul în care trebuie efectuată lucrarea de evanghelizare în cadrul fiecărei congregaţii şi modul în care trebuie susţinute normele drepte ale lui Iehova. La cursurile Şcolii pentru Ministerul Regatului care s-au ţinut în Marea Britanie în 1997 au fost invitaţi 11 453 de bătrâni şi 10 106 slujitori ministeriali.

Ei se pun la dispoziţie

Pe lângă bătrânii care slujesc în congregaţii, alţi bărbaţi capabili slujesc în calitate de slujitori itineranţi, ocupându-se de grupuri de congregaţii care alcătuiesc circumscripţii şi de grupuri de circumscripţii care alcătuiesc districte. De cele 1 455 de congregaţii şi 70 de circumscripţii care există în prezent în Marea Britanie se ocupă 77 de supraveghetori itineranţi. Aceştia sunt oameni care, pe lângă faptul că întrunesc cerinţele spirituale, au făcut schimbări în viaţa lor pentru a se pune la dispoziţie în vederea acestui serviciu.

Pe la începutul anilor ’70, un supraveghetor itinerant l-a încurajat pe David Hudson să urmeze o carieră teocratică. Însă, la vremea aceea, David era foarte ataşat de serviciul său laic, el ocupând postul de şef de departament în cadrul unei firme de fotocopiere. Apoi, conducerea firmei a hotărât pe neaşteptate că nu mai era nevoie de postul ocupat de el. În acest moment, el a înţeles pe deplin comentariul făcut în 1984 de Lyman Swingle, membru al Corpului de Guvernare, la o întrunire de la Cardiff, Ţara Galilor. Fratele Swingle a comparat faptul de a face o carieră lumească cu „lustruirea alamei de pe o corabie care se scufundă“. David şi soţia sa, Eileen, au început să-şi organizeze treburile astfel încât să reuşească să facă pionierat. Ei au renunţat la casa lor confortabilă cu grajduri şi cai şi şi-au axat viaţa, ca niciodată înainte, pe relaţia lor cu Iehova. Începând din 1994, David, însoţit de soţia sa, îşi îndeplineşte responsabilităţile care îi revin în calitate de supraveghetor de circumscripţie. Amândoi sunt de acord că bucuria de a-i sluji lui Iehova nu se poate compara cu nici un lucru de natură materială la care au renunţat.

La mijlocul anilor ’70, când a învăţat adevărul, Ray Baldwin s-a convins pe deplin că predicarea veştii bune merita tot timpul pe care i-l putea acorda el. Drept urmare, chiar înainte de botezul său, când i s-a propus să fie promovat la locul de muncă cu condiţia să se mute într-un alt oraş, el a refuzat şi, în schimb, a solicitat o muncă cu o jumătate de normă. După botez, el a început imediat pionieratul auxiliar. La puţin timp după ce s-a căsătorit, el şi soţia sa, Linda, şi-au făcut planuri să înceapă serviciul de pionier regular. Pentru a se pune mai mult la dispoziţie în ce priveşte activităţile teocratice, Ray a renunţat la locul de muncă pe care îl avea la un supermarket şi s-a ocupat cu spălarea ferestrelor. Începând din septembrie 1997 şi el slujeşte în calitate de supraveghetor de circumscripţie.

Alţi fraţi au fost dispuşi să-şi asume responsabilităţi în ce priveşte Comitetele de Asistenţă Sanitară, care furnizează un sprijin iubitor Martorilor ce se confruntă cu situaţii care impun un tratament medical de urgenţă. Acest lucru a pretins un timp pentru instruire, dar nu a fost decât începutul. În octombrie 1990 au sosit trei reprezentanţi ai serviciului de informaţii sanitare de la Brooklyn ca să conducă un seminar la Birmingham, Anglia. O sută cincizeci şi doi de fraţi din Belgia, Irlanda, Israel, Malta, Marea Britanie şi Olanda au primit o bună instruire privitoare la modul în care pot să ajute autorităţile în domeniul medical să înţeleagă poziţia noastră în legătură cu problema sângelui. Vizitatorii de la Brooklyn au participat la instruirea practică a delegaţilor în ce priveşte prezentarea motivelor ce stau la baza poziţiei pe care o adoptăm în faţa autorităţilor medicale atât din Londra, cât şi din alte centre importante.

După al doilea seminar, ţinut în februarie 1991 la Nottingham, în toată ţara au intrat în funcţiune Comitete de Asistenţă Sanitară. În anul următor s-au format alte 16 comitete, iar fraţii care făceau parte din ele au primit instruire în cadrul unui seminar ţinut în Stoke-on-Trent. Pentru a crea un cadru mai larg de colaborare între Martori şi autorităţi, alt seminar, ţinut în iunie 1994 la Surrey Assembly Hall, a oferit instruire în ceea ce priveşte modul în care trebuie abordaţi judecătorii, reprezentanţii serviciilor sociale şi medicii pediatri. Acest seminar a pus bazele unei colaborări mai ample cu personalul medical. După ce s-a luat legătura cu aceştia, a fost posibil să se alcătuiască o listă cu peste 3 690 de medici din Marea Britanie care s-au arătat dispuşi să respecte punctul de vedere al Martorilor cu privire la sânge şi tratamente medicale.

Preşedintele Comitetului de Asistenţă Sanitară din regiunea Luton, la nord de Londra, recunoaşte fără ezitare că, atunci când a început să lucreze în cadrul acestui comitet, nu şi-a dat seama cât de solicitat va fi din punct de vedere fizic şi emoţional. El este recunoscător pentru sprijinul iubitor oferit de soţia sa, care, de asemenea, nutreşte o iubire profundă pentru Iehova şi pentru surorile şi fraţii ei creştini. Treptat, el a reuşit să consolideze relaţii de colaborare excelente atât cu personalul medical, cât şi cu cel administrativ de la un mare spital din regiunea repartizată lui. „Ori de câte ori fraţii noştri se confruntă cu situaţii care impun un tratament medical de urgenţă, noi trebuie să fim pregătiţi să le oferim sprijin“, a spus el. Spiritul cu care se oferă aceste servicii a deschis de multe ori calea pentru depunerea unei mărturii excelente.

Începutul serviciului la sediul mondial

Unii dintre fraţii a căror carieră teocratică a început în Marea Britanie au fost invitaţi să slujească la Brooklyn, New York, la sediul mondial al Martorilor lui Iehova.

John Barr, născut în 1913 în Scoţia, a învăţat adevărul de la părinţii săi. Deşi în adolescenţă a fost foarte timid, ceea ce a făcut să-i fie foarte greu să converseze cu oamenii la locuinţele lor în cadrul lucrării din casă în casă, cu ajutorul lui Iehova a depăşit acest obstacol. În 1939, el a acceptat invitaţia de a începe să lucreze la Betelul din Londra. Pe parcursul dificilei perioade a celui de-al doilea război mondial, el a slujit câţiva ani în calitate de supraveghetor itinerant, până în 1946, când a fost invitat să se întoarcă la Betelul din Londra. După douăzeci şi unu de ani de la prima sa numire ca membru al familiei Betel, s-a căsătorit cu Mildred Willett, o soră zeloasă care era absolventă a celei de-a 11-a clase a Şcolii Galaad şi care i s-a alăturat apoi în serviciul la Betel. În 1977 a fost invitat să devină membru al Corpului de Guvernare. Când i-a spus lui Mildred, ea a crezut la început că glumeşte, însă el nu glumea. Şi astfel, anul următor au fost transferaţi amândoi la sediul mondial de la Brooklyn, New York. Ei continuă să slujească acolo fericiţi.

Şi alţii au fost invitaţi să devină membri ai personalului de la sediul mondial. Printre aceştia se numără Allan Boyle, născut la Liverpool, care a început să lucreze la Betelul din Londra. Pentru a folosi într-o măsură mai mare talentele sale în domeniul artei, în 1979, Societatea l-a invitat să se transfere la Brooklyn. În 1949, când a fost botezat, Eric Beveridge locuia în Birmingham. În 1981, după 21 de ani de serviciu misionar în Portugalia şi Spania, el şi soţia sa, Hazel, au devenit membri ai familiei Betel din Brooklyn. Robert Pevy, născut în Sandwich, Kent, în sudul Angliei, a slujit în Irlanda nouă ani, apoi a efectuat serviciul misionar împreună cu soţia sa, Patricia, în Filipine încă nouă ani, adică până în 1981 când au început şi ei să lucreze la sediul mondial.

Schimbări în ce priveşte supravegherea Filialei

De-a lungul anilor, mai mulţi bărbaţi capabili din punct de vedere spiritual au avut responsabilitatea de a coordona filiala din Marea Britanie. După ce Albert Schroeder a fost obligat să părăsească Anglia în timpul celui de-al doilea război mondial, Pryce Hughes a fost numit supraveghetorul filialei — iar aceasta într-un moment în care el încă se afla în închisoare din cauza neutralităţii sale creştine! Aderarea fratelui Hughes la principiul neutralităţii creştine a fost aspru încercată. Din acest motiv, el a fost închis în timpul primului război mondial o dată, iar în timpul celui de-al doilea război mondial de două ori. Simţind o recunoştinţă sinceră pentru modul în care îşi îndrumă Iehova organizaţia, fratele Hughes a continuat să se ocupe de supravegherea filialei timp de peste 20 de ani. Cei ce au slujit împreună cu el îşi mai amintesc de amabilitatea lui, precum şi de faptul că indiferent de responsabilităţile pe care le-a avut, el a continuat să aibă o iubire fierbinte pentru ministerul de teren.

În 1976, când s-a luat hotărârea ca în fiecare filială să existe un comitet — nu o persoană — care să supravegheze activitatea, Wilfred Gooch a fost numit coordonator şi, împreună cu el, John Barr, Pryce Hughes, Philip Rees şi John Wynn. Câţiva dintre membrii acelui prim grup au murit. În cadrul comitetului filialei au fost numiţi alţi fraţi, printre care, în prezent, se numără John Andrews, Jack Dowson, Ron Drage, Dennis Dutton, Peter Ellis, Stephen Hardy, Bevan Vigo şi John Wynn.

Bucuria de la congresele internaţionale

Martorii lui Iehova constituie o fraternitate mondială. Astfel, când a devenit posibil ca ei să se întrunească în libertate în ţări din Europa de Est după decenii de represiune, în mijlocul Martorilor din lumea întreagă s-a făcut simţită o mare bucurie. Cât de potrivit a fost acest moment pentru a se ţine congrese internaţionale în ţări în care acest lucru nu a fost posibil atât de multă vreme! Congresele urmau să ducă atât la consolidare spirituală, cât şi la depunerea unei mărturii publice excelente. Martorii lui Iehova din Marea Britanie au avut bucuria de a contribui la aceasta.

În 1989, când au fost organizate în Polonia trei congrese mari intitulate „Devoţiunea Sfântă“, delegaţi din cel puţin 37 de ţări s-au reunit cu ocazia acestor evenimente memorabile. Printre aceştia s-au aflat 721 de britanici. Iată ce îşi amintesc David şi Lynn Sibrey cu privire la spiritul manifestat la congresul de la Poznan, Polonia: „A fost extraordinar!“ Apoi adaugă: „Nu am mai avut niciodată parte de o atmosferă ca aceasta. Ce bucurie să te asociezi în libertate cu mii dintre fraţii noştri din Rusia şi din Europa de Est care înainte se întruniseră doar în grupuri mici! Din câte am aflat, unii veniseră chiar cu riscul vieţii. Era copleşitor pentru ei, dar şi pentru noi!“ În anul următor, după ce punctele de control de la frontiera dintre Germania de Est şi cea de Vest fuseseră desfiinţate, în mijlocul auditoriului entuziast de la congresul din Berlin, care a constituit cu adevărat celebrarea unei victorii, s-au aflat 584 de britanici. În 1991, când pe Stadionul Strahov din Praga, în actuala Republică Cehă, s-au strâns 74 587 de delegaţi, 299 de britanici au fost prezenţi acolo cu mare bucurie. În acelaşi an, Marea Britanie a fost, de asemenea, bine reprezentată în rândul Martorilor din 35 de ţări care s-au reunit la Budapesta, Ungaria. În 1993, 770 de delegaţi din Marea Britanie au fost prezenţi la congresul din Moscova, Rusia, iar 283 de delegaţi au asistat la congresul ţinut la Kiev, Ucraina. Toate acestea au fost ocazii marcante care nu vor fi uitate niciodată.

Alte congrese internaţionale la care au asistat delegaţi din Marea Britanie s-au ţinut în Africa, America Latină, America de Nord şi în Orient. Când Martorii se bucură de o asociere strânsă cu aceste ocazii, legăturile iubirii creştine sunt întărite. Aceasta este o dovadă palpabilă a faptului că, aşa cum s-a prezis în Cuvântul lui Dumnezeu, ei sunt din „orice neam, din orice seminţie, din orice popor şi de orice limbă“. — Apoc. 7:9, 10.

Din medii diferite

Cei ce au reacţionat la mesajul Bibliei şi au devenit Martori ai lui Iehova în timp ce locuiau în Insulele britanice provin din medii foarte diferite. Datorită iubirii lor pentru Iehova, mulţi au făcut schimbări semnificative în viaţa lor astfel încât să poată să-i slujească în mod deplin.

Donald Davies, de origine jamaicană, care era baterist profesionist într-o formaţie de jazz, a sosit în Anglia în 1960. Deşi a primit literatură biblică în 1969, abia după 13 ani, când un cuplu de Martori i-a vorbit despre importanţa faptului de a cunoaşte numele lui Dumnezeu, a manifestat interes pentru Biblie (Ezec. 38:23; Ioel 2:32). Mai târziu, în decursul acelui an, el împreună cu un prieten muzician au asistat la un congres de district ţinut în apropiere. La scurt timp după aceea a început să aplice lucrurile învăţate. Fără să discute despre aceasta cu cineva, Donald a înţeles că va fi foarte dificil să-şi continue cariera muzicală şi, în acelaşi timp, să-i slujească lui Iehova. Prin urmare, în 1984, şi-a vândut instrumentele muzicale şi a început să facă pionierat, privilegiu de care se bucură şi acum.

Tony Langmead era ofiţer în Aviaţia Militară Regală când soţia sa a început să studieze Biblia cu Martorii lui Iehova. Conduita ei pe măsură ce devenea creştină l-a câştigat „fără cuvânt“ (1 Pet. 3:1, 2). El a părăsit aviaţia militară pentru a duce o viaţă paşnică în calitate de slujitor al lui Iehova. — Is. 2:3, 4.

Frank Cowell a fost crescut în religia anglicană, dar, cu timpul, a început să caute în altă parte adevărul. O vizită pe care a făcut-o la o Sală a Regatului a dus la un studiu al Bibliei cu Martorii lui Iehova. În prezent, el lucrează ca profesor de economie politică la Londra, însă, când în cadrul colegiului se planifică seminare pentru serile în care se ţin întruniri ale congregaţiei, deciziile sale arată că el este în primul rând un Martor al lui Iehova.

Susannah era membră a Ansamblului Regal de Balet când o întâlnire întâmplătoare cu o fostă colegă de şcoală care îi fusese prietenă a dus la iniţierea unui studiu biblic. În calitate de Martoră botezată, ea a decis să nu mai participe la spectacolele de balet şi să devină instructor de dans, pentru a putea răscumpăra timpul în vederea unei noi cariere, cea de pionieră, axându-şi astfel viaţa pe ministerul ei. În prezent este căsătorită şi, atât ea, cât şi soţul ei, Kevin Gow, învaţă dialectul mandarin pentru a le împărtăşi vestea bună chinezilor, tot mai numeroşi, din Liverpool.

Christina, sora lui Rene, era Martoră, însă Rene considera că religia era ceva absurd, aşa că a refuzat să o asculte. Ulterior însă, când a lucrat în Londra, ea a vizitat deseori British Museum. Cu ocazia uneia dintre vizite a fost fascinată de explicaţia dată de un ghid despre legătura care există între Biblie şi diferitele exponate ale muzeului. Ea şi-a amintit unele lucruri pe care sora ei încercase să i le spună. După puţin timp, Rene Deerfield a devenit şi ea Martoră.

Andrew Meredith se afla la închisoare când a început să studieze Biblia. Acest studiu a dus la schimbări importante în modul său de viaţă. După eliberarea din închisoare, s-a căsătorit cu o Martoră din Punjab şi, împreună, ei îşi desfăşoară ministerul în mijlocul persoanelor vorbitoare de limbă punjabi din estul Londrei.

Daksha Patel s-a născut în Kenya din părinţi hinduşi, ea însăşi fiind o hindusă devotată. Însă când a studiat Biblia cu Martorele din Wolverhampton, Anglia, şi-a dat seama că învăţa adevărul. Când a ajuns la vârsta la care putea să ia ea însăşi decizii, s-a botezat, apoi a devenit pionieră. Ea şi soţul ei, Ashok, slujesc în prezent ca membri ai familiei Betel din Londra. Ei au călătorit, în interesul serviciului pe care îl efectuează la Betel, în India, Nepal şi Pakistan pentru a ajuta la traducerea literaturii biblice.

Ei continuă să depună mărturie

Martorii lui Iehova se bucură văzând că în fiecare an foarte multe persoane îmbrăţişează închinarea la Iehova. Începând din 1972, numărul Martorilor activi din Marea Britanie aproape s-a dublat, ajungând acum la 126 535.

Sunt cei ce manifestă în prezent interes pentru mesajul Bibliei persoane care nu au mai întâlnit până acum Martori ai lui Iehova? Câţiva dintre ei sunt astfel de persoane şi au fost întâlniţi când Martorii au lucrat mai mult în zone comerciale şi pe străzi. Predicând pentru prima dată într-un teritoriu comercial, la o firmă, o Martoră a vorbit cu o persoană care lucra la recepţie, iar aceasta a manifestat mult interes. Vizita ulterioară pe care i-a făcut-o după două zile a dus imediat la un studiu biblic, care i-a dat posibilitatea să decidă dacă dorea să umble pe calea lui Iehova. Femeia nu mai întâlnise până atunci Martori ai lui Iehova deoarece lucra toată săptămâna şi, de obicei, lipsea de acasă şi la sfârşit de săptămână.

De cele mai multe ori, cei ce ascultă sunt persoane ale căror situaţii din viaţă s-au schimbat — probabil ca urmare a faptului că s-au căsătorit, că au devenit părinţi, că au îmbătrânit sau că s-au îmbolnăvit brusc. Ei tânjesc acum după răspunsuri la întrebări pe care în trecut pur şi simplu le ignoraseră.

Astfel, în august 1995, o femeie în vârstă de 85 de ani care fusese crescută într-o familie baptistă a acceptat cu plăcere broşura Se îngrijeşte într-adevăr Dumnezeu de noi? Ea pusese de multe ori această întrebare, dar nu primise un răspuns satisfăcător. A fost de acord să studieze Biblia. Pe măsură ce învăţa cerinţele lui Dumnezeu, şi era impresionată de grija sa iubitoare, înţelegea că era necesar să facă schimbări în viaţă. A renunţat la fumat — un obicei pe care îl avea de 60 de ani. A început să asiste la întrunirile congregaţiei locale şi, în septembrie 1997, Catherine May a fost pregătită pentru botezul creştin. La congresul de circumscripţie, în timp ce se pregătea să intre în apă, a remarcat o altă candidată la botez, o doamnă de vârsta ei. Ce surpriză! Era chiar sora ei de corp, Evelyn, care locuia în alt oraş. Nici una dintre ele nu ştiuse că cealaltă studia. Când aceste dragi persoane în vârstă, unite prin dedicarea lui Iehova, au devenit de astă dată surori în sens spiritual, au curs lacrimi de bucurie.

Unii oameni care s-au bucurat de vizita Martorilor au fost profund tulburaţi de evenimentele recente care au avut loc în bisericile de care aparţineau. Maurice Haskins primise prima dată literatură de la Martorii lui Iehova în 1939. Însă el era un susţinător loial al Bisericii Anglicane şi membru al consiliului bisericesc local. După 56 de ani, un Martor care mergea din casă în casă a vorbit cu cumnata lui Maurice. Aceasta l-a rugat pe Martor să revină pentru a-l întâlni pe Maurice, care, după spusele ei, avea întrebări în legătură cu Biblia. Când a fost vizitat, Maurice i-a cerut imediat Martorului să-i arate versete care explică punctul de vedere al Bibliei cu privire la homosexualitate şi la hirotonisirea femeilor. Ulterior, el a acceptat un studiu biblic pe baza cărţii Cunoştinţa care duce la viaţă veşnică. Schimbările nu au venit imediat. Însă, mai târziu, în timpul unei întruniri la care a participat şi episcopul, ceea ce învăţase l-a îndemnat să adopte o poziţie fermă cu privire la numirea unei femei în calitate de vicar (1 Tim. 2:12). La scurt timp după aceea, el a părăsit Biserica Anglicană, a început să asiste la întrunirile de la Sala Regatului şi, la vârsta de 84 de ani, a fost pregătit pentru a fi botezat.

Alţi oameni sunt ajutaţi de Martori care dau dovadă de discernământ şi perseverenţă. Când o femeie s-a identificat ca „ateistă şi umanistă“, Jaqueline Gamble a întrebat-o politicos în ce anume credea. Femeia a răspuns: „În oameni şi viaţă“. Şi, pentru că femeia era ocupată, sora noastră i-a lăsat un tract şi i-a promis că va reveni. Jaqueline a revenit împreună cu soţul ei, Matyn, şi a amintit răspunsul doamnei referitor la „oameni şi viaţă“. Când au aflat că soţul locatarei, Gus, era asistent social şi că avea puncte de vedere asemănătoare, ei au stabilit să-l întâlnească. Christine, soţia, a început să studieze Biblia şi a progresat, ajungând la pasul botezului. Gus însă nu a vrut să meargă la Sala Regatului. El a observat însă că, de când Christine a început să studieze cu Martorii lui Iehova, copiii săi deveniseră foarte respectuoşi, într-un fel care nu era caracteristic multor altor tineri.

Momentul decisiv pentru Gus a sosit în 1978. În timpul unui congres internaţional ţinut la Edinburgh, Scoţia, soţia sa le-a oferit cu ospitalitate câte o cafea membrilor unui grup de vestitori care depuneau mărturie în zona în care locuiau ei. Printre aceştia erau câţiva membri ai Corpului de Guvernare. Înainte de plecare, ei au spălat vasele pe care le folosiseră. Când Gus s-a întors acasă seara, Christine i-a povestit cu însufleţire despre vizitatorii ei neaşteptaţi. „Nu-mi pot imagina un cardinal vizitându-ne şi spălând vasele!“, a spus Gus. Puţin mai târziu, când era în vacanţă în Franţa, Gus a mers împreună cu familia sa la Sala Regatului. A fost copleşit de primirea care li s-a făcut şi de iubirea arătată faţă de ei. El a înţeles în scurtă vreme că această iubire se găseşte numai printre adevăraţii discipoli ai lui Isus Cristos (Ioan 13:35). La puţin timp după ce s-a întors la Edinburgh a început să studieze, a primit răspunsuri satisfăcătoare la întrebările care îl frământau şi şi-a dedicat viaţa lui Iehova.

Desigur, când oamenii din teritoriu manifestă prea puţin interes sau chiar lipsă de interes, Martorii lui Iehova trebuie să dea dovadă de răbdare şi să aibă o atitudine pozitivă pentru a continua să-i viziteze. Ar fi uşor să se descurajeze după ce se confruntă ore întregi cu refuzuri şi cu apatie. Cum reacţionează Martorii în astfel de cazuri? „Apatia este o problemă grea“, mărturiseşte Eric Hickling, din Louth, comitatul Lincolnshire. Meditarea la exemplele din trecut îl ajută să persevereze. „Mă rog cu fervoare şi des. Mă gândesc la Moise, Ieremia, Pavel şi, desigur, la Isus.“

Perseverarea în mod fidel şi binecuvântarea lui Iehova reprezintă doi dintre cei mai importanţi factori care contribuie la creşterea înregistrată aici. În urmă cu treizeci şi nouă de ani, Frank şi Rose Macgregor au primit o repartiţie într-un oraş în care oamenii erau foarte religioşi şi nu îi agreau pe Martorii lui Iehova. Cum au privit ei această repartiţie? Franc îşi aminteşte: „Eram foarte timid şi mă simţeam incompetent. Însă eu şi soţia mea am privit repartiţia noastră ca fiind primită de la Iehova“. Acest lucru i-a ajutat să păstreze o atitudine pozitivă. „Ne-am rugat ca localnicii să accepte adevărul.“ Ca urmare a acestui serviciu fidel, acolo există acum o congregaţie cu aproximativ 74 de vestitori, dintre care două treimi au învăţat adevărul chiar în acel oraş. Soţii Macgregor nu se laudă cu acest lucru; ei sunt pur şi simplu recunoscători că au fost folosiţi de Iehova. — 2 Cor. 4:7.

Geoff Young, care este Martor de multă vreme şi care continuă să ia parte la vizitarea congregaţiilor, spune: „Îi întreb deseori pe fraţi cum le-a mers în ziua aceea în minister“. Dacă răspunsul unora este negativ, el îi roagă să se gândească la multele lucruri pozitive pe care le-au realizat. El le aminteşte: „Am stat de partea lui Iehova. Am trăit potrivit dedicării noastre. Am colaborat cu «îngerul care zboară prin mijlocul cerului». I-am încurajat pe alţii să-l cunoască pe Iehova. Prin mărturia noastră am dat oamenilor un avertisment“. Apoi îi întreabă cum pot să spună că nu le-a mers bine, dacă au realizat toate aceste lucruri? „Oamenii reacţionează în funcţie de situaţia în care se află şi în funcţie de ceea ce este în inimile lor“, spune Geoff în continuare. „Ceea ce contează este fidelitatea noastră în depunerea mărturiei şi în răspândirea veştii bune.“ — Apoc. 14:6; 1 Cor. 4:2.

Ne bucurăm în „binecuvântarea de la Iehova“

Mulţi Martori ai lui Iehova din Marea Britanie sunt activi de 20, 40, 50 de ani sau mai mulţi. Ce simt ei în legătură cu ceea ce fac? În Proverbele 10:22, Biblia spune: „Binecuvântarea de la Iehova — iată ce îmbogăţeşte, şi el nu îi adaugă nici o durere“ (NW). Zeci de mii de Martori ai lui Iehova din Marea Britanie pot să confirme veridicitatea acestei declaraţii.

„Cel mai mare privilegiu încredinţat nouă, oamenilor.“ Acestea sunt cuvintele prin care Cornelius Hope din Basingstoke, acum în vârstă de circa 75 de ani, descrie ministerul creştin la care a luat parte timp de o jumătate de secol. Anne Gillam, care a fost botezată acum aproape 50 de ani şi al cărei soţ este supraveghetor de circumscripţie, vorbeşte despre ministerul ei ca despre ‘modul în care îşi dovedeşte ea iubirea pentru Iehova şi pentru Fiul său’.

Dennis Matthews, botezat în 1942, spune: „Consider că ministerul este asemenea hranei — întăritor pe plan spiritual. Găsim satisfacţie în înfăptuirea voinţei lui Dumnezeu fie că oamenii ascultă, fie că nu“. Soţia lui, Mavis, adaugă: „Pentru că i-am slujit lui Iehova încă din tinereţe, consider că nu există un alt mod de viaţă care să aducă mai multă bucurie“.

Ce cred cei ce sunt Martori de mult timp despre oameni şi despre reacţia lor? După cei peste 40 de ani petrecuţi în serviciul lui Iehova, Muriel Tavener spune: „Oamenii au nevoie de noi mai mult ca oricând, pentru că nu au nici o altă sursă de la care să primească ajutor spiritual“. Şi ce se întâmplă când ei acceptă acest ajutor? Soţul ei, Anthony, răspunde astfel: „A vedea cum oamenii acceptă adevărul şi fac schimbări în viaţă înseamnă a vedea miracolul pe care îl face Iehova când spiritul său îi atrage pe oameni ca să i se închine Lui“.

Faptul de a le împărtăşi altora speranţa pe care numai Cuvântul lui Dumnezeu o poate da aduce satisfacţie. Când Fred James, supraveghetor de oraş în Plymouth, Devon, şi soţia sa privesc în urmă la anii petrecuţi în serviciul sacru, ei numără peste 100 de persoane pe care le-au ajutat să progreseze până la pasul botezului. Multe dintre acestea slujesc în prezent ca bătrâni, slujitori ministeriali şi pionieri. Toţi cei trei fii ai lor au efectuat serviciul de pionier după terminarea şcolii, iar în prezent slujesc în calitate de bătrâni. Unul dintre ei, David, absolvent al Şcolii Biblice Galaad, slujeşte ca misionar şi membru al Comitetului filialei din Pakistan. Ce viaţă plină de satisfacţii au avut fratele şi sora James!

Anii petrecuţi în serviciul fidel adus lui Iehova le-au permis multor Martori din Marea Britanie să obţină rezultate excelente în ministerul lor. Richard şi Hazel Jessop îi slujesc lui Iehova de peste o jumătate de secol, în cea mai mare parte în serviciul cu timp integral. Ei i-au ajutat pe mulţi să vadă privilegiul de a-i fi dedicaţi lui Iehova şi toţi aceştia sunt dragi familiei Jessop. Totuşi, mai ales studiul pe care l-au condus cu Jack şi Lyn Dawson rămâne de neuitat. Acesta a început cu o vizită prietenească făcută unei persoane din aceeaşi regiune. (Hazel şi Jack sunt de origine din nord-estul Angliei.) În scurtă vreme, vizitele s-au transformat în studiu biblic. La un moment dat însă, Jack a spus că trebuie să întrerupă studiul pentru o vreme. Richard i-a răspuns: „Nu, nu poţi face acest lucru. Trebuie mai întâi să termini cartea şi abia după aceea vei putea să întrerupi studiul, dacă vrei“. Ei bine, Jack şi Lyn nu au ‘întrerupt studiul’. În schimb, ei s-au dedicat lui Iehova, au început lucrarea de pionier şi au devenit membri ai familiei Betel. Jack slujeşte acum în cadrul Comitetului filialei.

Felul în care unii tineri au reacţionat la adevărul biblic le-a produs o deosebită plăcere altora. Lui Robina Owler şi soţului ei, Sydney, care sunt pionieri în regiunea Dundee din Scoţia, progresele făcute de Paul Kearns, care la vârsta de 12 ani a început să vină la ei acasă pentru ca aceştia să poată ţine un studiu biblic cu el, le-au produs o deosebită plăcere. Adevărul a prins repede rădăcini în inima lui, dar, din cauză că tatăl lui i-a interzis să studieze, Paul şi-a amânat studiul biblic până a mai crescut şi a mers la un colegiu în Aberdeen. El a făcut progrese rapide. După botez, el şi-a propus ca obiectiv pionieratul. În 1992 a urmat cursurile Şcolii de Instruire Ministerială. În timp ce slujea ca bătrân în Sheffield, el a depus eforturi să înveţe limba spaniolă, iar în 1998 a fost repartizat să efectueze un serviciu misionar în Panama.

În Marea Britanie, peste 10 000 de Martori efectuează serviciul de pionier. Ei preţuiesc foarte mult binecuvântările ce decurg din acest serviciu. De exemplu, Bill şi June Thompsone erau căsătoriţi de mai bine de opt ani şi făceau pionierat când s-a născut primul lor copil. Cu timpul, au avut trei fete. Ei s-au străduit să păstreze serviciul de pionier pe primul plan în viaţa lor de familie. Programul lor era încărcat, însă faptul de a face lucrurile împreună, ca familie, i-a ajutat să aibă succes. „Întotdeauna ne-am făcut timp pentru fete“, spune Bill. „Şi când au devenit adolescente am făcut acelaşi lucru. Când voiau să meargă la patinoar, la bowling, la înot sau la diferite jocuri cu mingea, mergeam şi noi cu ele.“ În prezent, cele trei fete sunt căsătorite şi efectuează serviciul de pionier regular. Cu toţii se bucură de ceea ce Bill numeşte „cel mai bun mod de viaţă“.

În prezent, şaptezeci şi şapte de fraţi (majoritatea căsătoriţi) slujesc în Marea Britanie în calitate de supraveghetori itineranţi. Aceasta este o viaţă care se desfăşoară după o planificare extrem de încărcată săptămână de săptămână şi an de an. Geoff Young a efectuat acest serviciu până când vârsta înaintată şi problemele de sănătate au făcut necesară o schimbare. El şi soţia sa, Vee, îşi purtau toată averea într-un geamantan şi locuiau în fiecare săptămână în altă casă. Cum consideră Vee acest fel de viaţă? „Nu a fost prea greu, răspunde ea, pentru că familia noastră creştină creştea de fiecare dată când vizitam o congregaţie. Pretutindeni pe unde am mers am simţit căldura fraţilor. Oricare ar fi repartiţia pe care ne-o dă Iehova, aceasta nu poate decât să ne îmbogăţească viaţa.“ În timp ce se bucură de prezent, ei aşteaptă cu nerăbdare ceea ce ne rezervă viitorul. Geoff spune: „Acest sistem se îndreaptă spre un sfârşit sigur. După aceea ne vom bucura de minunata perspectivă de a participa la restabilirea condiţiilor paradiziace pe pământ. Dacă ne gândim la studiile biblice care se vor ţine imediat după începerea învierii — ce lucrare extraordinară vom avea de efectuat!“ Soţia lui adaugă: „Faptul de a şti că nu există nici un lucru care să i se poată opune lui Iehova îţi dă un sentiment minunat“.

Susţinerea „modului de viaţă care îi place lui Dumnezeu“

În iulie 1998, Marea Britanie a cunoscut un moment emoţionant când nouă congrese internaţionale cu tema „Modul de viaţă care îi place lui Dumnezeu“ s-au ţinut simultan în Edinburgh, Leeds, Manchester, Wolverhampton, Dudley, Norwich, Londra, Bristol şi Plymouth. Au fost prezenţi delegaţi din peste 60 de ţări. Programul de congres a fost prezentat în întregime în limbile engleză, franceză, spaniolă şi punjabi. În săptămâna care a urmat, congresul s-a ţinut în limba greacă.

La congresele din Marea Britanie au participat patru membri ai Corpului de Guvernare — John Barr, Theodore Jaracz, Albert Schroeder şi Daniel Sydlik —, iar cuvântările ţinute de aceştia au fost transmise simultan în toate locurile de desfăşurare a congreselor. Încă un motiv de emoţie l-a constituit prezenţa misionarilor care slujeau la data aceea în străinătate. Dintre sutele de Martori din Marea Britanie care au fost trimişi în serviciul misionar, 110 au fost prezenţi la aceste congrese. Zelul lor şi spiritul lor de sacrificiu i-au înviorat pe toţi cei ce le-au auzit interviurile în cadrul programului.

Tot ce s-a văzut şi s-a auzit cu ocazia acestor congrese s-a întipărit adânc în inimile celor prezenţi, chiar şi în inimile celor tineri. Rezoluţia adoptată în cadrul ultimei sesiuni a congresului a scos în evidenţă în mod clar modul de viaţă care îi place lui Dumnezeu, toţi fiind hotărâţi să umble potrivit acestuia. După program, băieţelul în vârstă de patru ani al unui cuplu de Martori din Darlington a spus: „Mami, eu îl iubesc cu adevărat pe Iehova. Te iubesc şi pe tine şi pe tati foarte, foarte mult, dar pe Iehova îl iubesc şi mai mult“. Când a fost întrebat de ce, el a spus că Iehova ne-a dat speranţa în Paradis şi l-a trimis pe Fiul său să moară pentru noi, „aşa că pe el trebuie să-l iubesc mai mult“.

La încheierea programului, atât în Edinburgh, cât şi în Londra, delegaţii din diferite ţări au fluturat batiste unii spre alţii, apoi au izbucnit în aplauze prelungi. Chiar şi după terminarea programului, mulţi au continuat să cânte cântările Regatului, lăudându-l astfel din inimă pe Iehova.

Mărturia care s-a depus

În Marea Britanie s-a depus o mărturie temeinică. Această lucrare a început în 1881, când sute de mii de tracte biblice au fost distribuite în principalele oraşe ale ţării în decursul a numai câteva săptămâni. Unele dintre seminţele semănate atunci au început să dea rod. În 1914, într-o perioadă de şase luni, „Foto-Drama Creaţiunii“ a fost prezentată în 98 de oraşe unui auditoriu alcătuit, în total, din 1 226 650 de persoane. Când a izbucnit primul război mondial, în Marea Britanie existau 182 de congregaţii. În decursul anilor ’20 şi ’30, activitatea de predicare s-a intensificat pe măsură ce un număr tot mai mare de persoane ce s-au asociat congregaţiilor au luat parte la ministerul din casă în casă, depunându-le personal mărturie locatarilor. De la al doilea război mondial încoace, în Marea Britanie s-au dedicat în minister 650 746 716 ore, s-au făcut 297 294 732 de vizite ulterioare la persoane interesate şi au fost distribuite publicului 74 105 130 de cărţi şi broşuri, pe lângă 567 471 431 de reviste. Martorii lui Iehova din Marea Britanie îi vizitează pe oameni acasă, în medie, de două sau de trei ori pe an.

Martorii lui Iehova sunt atât de bine cunoscuţi pentru lucrarea lor de evanghelizare efectuată de la uşă la uşă, încât atunci când deschid uşa şi văd pe cineva frumos îmbrăcat, mulţi locatari întreabă: „Sunteţi Martorii lui Iehova?“

Pământul este plin de cunoştinţa lui Iehova

În 1891, în timp ce inspecta terenul britanic, Charles Russell l-a văzut ca fiind un teren „pregătit, care aşteaptă să fie secerat“. Secerişul care se efectuează pe parcursul încheierii acestui sistem de lucruri este în mod evident aproape de sfârşit. Şi ce recoltă splendidă se dovedeşte a fi aceasta! În 1900, în Marea Britanie existau doar 138 de Studenţi în Biblie (cum erau cunoscuţi pe atunci Martorii lui Iehova), majoritatea fiind creştini unşi cu spirit. În prezent, numărul acestora este de 910 ori mai mare. Pe atunci, societatea folosită de Studenţii în Biblie îşi deschisese primul birou de filială în afara Statelor Unite. În prezent există pe glob 109 filiale. În cele două Americi sunt 24 de filiale. Alte 25 de filiale se află în Europa. Pe continentul african sunt 19 filiale. În Asia şi pe insule din diferite părţi ale pământului se află alte 41 de filiale. Colaborând cu acestea, 5,9 milioane de Martori iau parte la preamărirea numelui lui Iehova şi la răspândirea veştii bune despre Regatul său aflat în mâinile lui Isus Cristos. Ei sunt hotărâţi să depună mărturie în continuare până când Dumnezeu va spune că este de ajuns.

Apele dătătoare de viaţă curg deja din abundenţă de la tronul ceresc al lui Iehova Dumnezeu şi al Fiului său, Isus Cristos. Se lansează cu forţă invitaţia: „Celui care îi este sete să vină; cine vrea să ia apa vieţii fără plată“ (Apoc. 22:1, 17). În timpul Domniei de O Mie de Ani a lui Isus Cristos, când morţii vor fi înviaţi, fără îndoială că şi alte miliarde de persoane vor avea posibilitatea să se folosească de această măsură iubitoare, care va face ca ele să poată beneficia de viaţă veşnică. Programul de instruire divină care s-a desfăşurat până în prezent este doar un început. Avem în faţa noastră, în noul sistem de lucruri al lui Dumnezeu, timpul când în mod deplin „pământul va fi plin de cunoştinţa lui Iehova, aşa cum apele acoperă însăşi marea“. — Is. 11:9, NW.

[Harta/Fotografiile de la paginile 86, 87]

(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)

ANGLIA

Sălile de Congrese sunt situate în mod convenabil pe tot cuprinsul ţării: 1) Manchester, 2) North London, 3) Dudley, 4) Surrey, 5) East Pennine, 6) Bristol, 7) Edgware

[Legenda fotografiilor]

East Pennine

Edgware

Surrey

Mancester

Bristol

[Fotografii pe toată pagina 66]

[Legenda fotografiilor de la pagina 70]

Tom Hart

[Legenda fotografiei de la pagina 72]

Primul birou de filială al Societăţii

[Legenda fotografiilor de la pagina 72]

Clădirile care se folosesc în prezent

[Legenda fotografiilor de la paginile 74, 75]

Ei au plecat să slujească în străinătate: 1) Claude Goodman, 2) Robert Nisbet, 3) Edwin Skinner, 4) John Cooke, 5) Eric Cooke, 6) George Phillips, 7) George Nisbet. Fundal: Colportori călătorind spre Africa de Est

[Legenda fotografiei de la pagina 79]

Franziska Harris dovedeşte un interes deosebit faţă de angajatele ca fete în casă

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Vera Bull, slujind în Columbia

[Legenda fotografiei de la pagina 90]

Barry şi Jeanette Rushby — „am vrut întotdeauna să facem mai mult“

[Legenda fotografiei de la pagina 92]

Şcoala pentru Serviciul de Pionier la Sala de Congrese Dudley

[Legenda fotografiei de la pagina 95]

Familia Betel din Marea Britanie la închinarea de dimineaţă

[Legenda fotografiei de la pagina 96]

Festivitatea de absolvire a primei clase a Şcolii de Instruire Ministerială din Marea Britanie

[Legenda fotografiei de la pagina 102]

Prima Sală a Regatului din Marea Britanie construită prin metoda rapidă (Weston Favell, Northampton)

[Legenda fotografiei de la pagina 107]

Michael şi Jean Harvey

[Legenda fotografiei de la paginile 108, 109]

Pionieri care au decis să slujească alături de congregaţii de limbi străine

[Legenda fotografiei de la paginile 116, 117]

Albert Schroeder intervievând „veterani“ cu ocazia întrunirii anuale de la Leicester din 1983

[Legenda fotografiei de la pagina 123]

Pionieri din insulele Shetland apropiindu-se de o navă de pescuit aflată în teritoriul lor din larg

[Legenda fotografiei de la pagina 131]

John şi Mildred Barr

[Legenda fotografiei de la pagina 133]

Comitetul filialei (de la stânga la dreapta). Aşezaţi: Peter Ellis, John Wynn. În picioare: Bevan Vigo, Stephen Hardy, John Andrews, Ron Drage, Jack Dowson, Dennis Dutton

[Legenda fotografiilor de la paginile 138, 139]

Lucrarea de mărturie încă nu s-a încheiat

[Legenda fotografiilor de la paginile 140, 141]

Unii dintre cei ce privesc în urmă la anii, mulţi la număr, de serviciu fidel: 1) Sydney şi Robina Owler, 2) Anthony şi Muriel Tavener, 3) Richard şi Anne Gillam, 4) Geoff şi Vee Young, 5) Fred şi Ruse James, 6) Cornelius şi Riky Hope, 7) Dennis şi Mavis Matthews, 8) Richard şi Hazel Jessop