Îi slujesc lui Iehova de aproape 70 de ani în Cuba

Îmi amintesc că viața în satul nostru era pașnică. Locuiam aproape de unele dintre rudele noastre: mătuși, unchi și bunici. Mâncarea era suficientă și trăiam o viață fericită.

Când aveam aproape cinci ani, părinții mei au început să studieze Biblia cu Walton Jones. Era un predicator zelos, care mergea pe jos aproximativ zece ore doar pentru a ajunge la noi în sat. De fiecare dată când venea, mulți din familie se adunau la casa bunicilor mei și petreceau ore întregi discutând cu Walton din Biblie. Părinții mei, precum și unchiul Pedro și mătușa Ela au fost încântați de ceea ce învățau și, nu după mult timp, s-au botezat ca Martori ai lui Iehova. Ela are acum aproape 100 de ani și continuă să slujească în Cuba ca pionieră.

La vremea aceea, Martorii lui Iehova se bucurau de libertate de închinare în Cuba. Eram bine cunoscuți deoarece predicam din casă în casă și duceam cu noi serviete și genți pline de publicații biblice valoroase. Mergeam foarte mult pe jos. Îmi amintesc cu drag de acele „timpuri favorabile”, în care eram liberi să-i slujim lui Iehova. Însă în față ne stăteau „timpuri dificile”. (2 Tim. 4:2)

TIMPURI DIFICILE

Când aveam în jur de cinci ani, tatăl și unchiul meu au călătorit într-o altă parte a insulei pentru a asista la un congres. Din nefericire, în timpul călătoriei, amândoi s-au îmbolnăvit de febră tifoidă din cauza apei contaminate. Îmi amintesc că, după ce s-au întors, unchiul meu și-a pierdut părul din cauza bolii, dar a supraviețuit. În schimb, tata a încetat din viață. Nu avea decât 32 de ani.

După moartea tatălui meu, mama a decis să ne mutăm la fratele ei, care locuia în satul Lombillo. Asta a însemnat să ne despărțim de rudele noastre, inclusiv de bunici, pe care îi iubeam foarte mult. Dar am continuat să-i slujim împreună lui Iehova ca familie.

M-am botezat într-un bazin, în apropiere de Lombillo, în 26 august 1957. Aveam zece ani. Nici nu-mi trecea prin minte că, în mai puțin de doi ani, viața avea să se schimbe radical pentru Martorii lui Iehova din Cuba. În 1959, guvernul a fost înlăturat și puterea a fost preluată de un regim comunist.

Ne găseam acum sub conducerea unui guvern care acorda multă importanță serviciului militar. Poporul lui Iehova a fost afectat, deoarece noi ne păstrăm neutri în chestiunile politice și militare, indiferent de țara în care ne aflăm. Prin urmare, ne-am pierdut treptat libertatea de închinare de care ne bucuraserăm. În cele din urmă, guvernul a interzis activitățile noastre și sute de frați fideli au fost trimiși în închisoare. Unii dintre ei erau deseori bătuți și privați de hrană. Alteori, hrana care li se oferea conținea sânge, pe care Biblia ne interzice să-l consumăm.

În pofida provocărilor, am continuat să ne întrunim pentru a-i aduce închinare lui Iehova. (Evr. 10:25) Am ținut chiar și congrese la ferme și în alte locuri din țară. Îmi amintesc că, într-o ocazie, un frate ne-a permis să folosim un adăpost mare pentru oi ca loc de congres. Nu am putut să facem curățenie în adăpost înainte și nici măcar să scoatem oile de acolo. Cu toate acestea, am ținut congresul – oi propriu-zise și simbolice la un loc. (Mica 2:12)

Am apreciat munca grea a fraților care ne-au ajutat în acea perioadă să obținem hrană spirituală. De exemplu, programul congreselor era înregistrat dinainte pe casete, care apoi circulau în toată țara. Uneori nu erau decât doi frați care pregăteau și înregistrau toate cuvântările din programul congresului. Întrucât frații înregistrau aceste casete în locații clandestine, auzeam uneori în fundal cocoși sau alte zgomote interesante. Dacă la locul congresului nu exista curent electric, un frate stătea pe o bicicletă care avea montat un dinam și pedala pentru a genera curent. Astfel, casetofonul era alimentat cu energie și noi puteam auzi programul. E adevărat că nu aveam circumstanțe ideale și nici numărul de publicații tipărite de care se bucurau frații noștri din alte țări, însă nu ne-a lipsit niciodată hrana spirituală. Și, cu siguranță, i-am slujit cu bucurie lui Iehova împreună. (Neem. 8:10)

PIONIERI ȘI PĂRINȚI

După ce am împlinit 18 ani, am început să slujesc ca pionier regular în orașul Florida. Un an mai târziu, am fost numit pionier special în Camagüey, un oraș important din Cuba. Acolo am întâlnit-o pe Emilia, o soră frumoasă din Santiago de Cuba. Am început să ne dăm întâlniri și, în decurs de un an, ne-am căsătorit.

M-am angajat cu normă întreagă la una dintre numeroasele fabrici de zahăr deținute de stat. Eu și Emilia nu mai puteam sluji ca pionieri. Însă doream să dedicăm cât mai mult timp activităților spirituale. Astfel, am ales să lucrez la fabrică de la 3 la 11 dimineața. Nu-mi plăcea să mă trezesc atât de devreme, însă acest program îmi permitea să particip cu regularitate la lucrarea de predicare și să asist la toate întrunirile împreună cu Emilia.

În 1969, am devenit părinți. În acel an, s-a născut primul nostru fiu, Gustavo. Tot în acea perioadă, frații ne-au invitat să slujim în lucrarea itinerantă. Pe atunci, în Cuba, nu era ceva neobișnuit ca o familie cu copii să fie rugată să slujească în această lucrare. Astfel, a început una dintre cele mai fericite, dar și una dintre cele mai aglomerate perioade din viața noastră. Eu și Emilia ne-am simțit privilegiați să le putem sluji în acest fel fraților și surorilor noastre. În perioada în care am slujit în lucrarea itinerantă, s-a născut fiul nostru Obed, apoi Abner și, după câțiva ani, fiica noastră Mahely.

Privind în urmă la anii în care am slujit în lucrarea de circumscripție, mi se umple inima de bucurie când îmi amintesc cum și-a binecuvântat Iehova slujitorii din Cuba. Și, cu siguranță, a binecuvântat și eforturile pe care le-am făcut pentru a sădi în inima copiilor noștri iubirea față de el. Dați-mi voie să vă explic cum a fost viața pentru mine și Emilia în perioada în care am slujit ca supraveghetor de circumscripție.

ÎN LUCRAREA ITINERANTĂ SUB INTERDICȚIE

În anii ’60 și ’70, am început să simțim cu adevărat efectele interdicției asupra lucrării noastre. Sălile Regatului au fost închise, misionarii au fost expulzați din țară, iar mulți frați tineri au fost arestați și aruncați în închisoare. De asemenea, biroul de filială din Havana a fost închis.

Din cauza interdicției, nu puteam vizita congregațiile decât în weekenduri. Astfel, fiecare congregație beneficia de o vizită pe parcursul a două weekenduri. Nu luam multe lucruri cu noi în călătorii și deseori foloseam o bicicletă, aceasta fiind cea mai discretă modalitate de a ne deplasa. Desigur, făceam vizitele în secret. Trebuia să ne comportăm în așa fel încât să pară că ne vizitam rudele, ceea ce nu era greu. De fapt, în mijlocul congregațiilor ne simțeam ca în familie și chiar trebuia să fim atenți să nu pierdem din vedere obiectivul spiritual al vizitei. (Mar. 10:29, 30) Cu toate acestea, trebuia să fim discreți. Deseori eram urmăriți și interogați de poliție, iar gazdele noastre riscau să fie arestate dacă eram descoperiți. (Rom. 16:4)

În această perioadă, am întâlnit mulți frați și surori care au arătat o generozitate remarcabilă, deși aveau puțin pe plan material. În unele zone pe care le-am vizitat erau foarte mulți țânțari, însă frații erau dispuși să ne dea plasa lor de țânțari, astfel încât să putem dormi mai bine noaptea. Alții erau dornici să ne găzduiască, cu toate că aveau puține alimente. De fapt, uneori se întâmpla să aducem noi mâncare și să o împărțim cu gazdele noastre.

Nu puteam lua toți copiii cu noi când vizitam congregațiile. De aceea eram însoțiți de unul dintre copii, în timp ce mama și sora mea rămâneau acasă cu ceilalți. În realitate, faptul de a călători cu un copil era o măsură de protecție. Uneori eram percheziționați de poliție, însă obișnuiam să ascundem publicațiile în sacoșa cu scutece murdare – un loc unde polițiștii nu ar fi căutat.

O admir foarte mult pe Emilia pentru modul în care a avut grijă de copiii noștri și m-a susținut pe parcursul perioadei în care am slujit în lucrarea itinerantă. În ce mă privește, am reușit să păstrez un echilibru între locul de muncă de la fabrica de zahăr și responsabilitățile pe care le aveam ca supraveghetor de circumscripție. Cum anume? Uneori, lucram în două schimburi consecutive, o dată sau de două ori pe săptămână, astfel încât să am weekendul liber. Mai târziu însă, la fabrică mi s-au dat alte responsabilități. Am devenit șef de echipă și trebuia să lucrez șapte zile pe săptămână. Nu am avut posibilitatea să refuz acest program. Însă am găsit o soluție. Dacă le dădeam celor din echipa mea suficient de lucru în weekend, mă acopereau cât timp vizitam congregațiile. Din câte știu, șefii mei nu au remarcat niciodată că nu apăream la lucru în weekend.

NE PĂSTRĂM BUCURIA ÎN POFIDA SCHIMBĂRILOR

Într-o zi, în 1994, frații cu răspundere din Cuba i-au invitat pe toți supraveghetorii itineranți, 80 la număr, la o întrunire specială în Havana. A fost o mare bucurie să ne întâlnim, în sfârșit, după atâția ani. La acea întrunire au fost menționate mai întâi câteva schimbări organizatorice. Apoi a urmat un anunț șocant. Frații ne-au spus că luaseră decizia să le dezvăluie autorităților numele noastre. Dar de ce doreau să facă asta?

Frații au explicat că se întâlniseră cu oficiali guvernamentali cu scopul de a îmbunătăți relațiile dintre guvern și Martorii lui Iehova. Iar autoritățile le ceruseră o listă cu numele tuturor supraveghetorilor de circumscripție. Cu toții am fost de acord să le fie date numele noastre. Iar din acel moment relațiile cu autoritățile s-au îmbunătățit.

În cele din urmă, nu a mai trebuit să ținem întruniri și să mergem în lucrarea de predicare în secret, cu toate că recunoașterea legală a organizației noastre nu era încă pusă în discuție. Mai târziu am aflat că autoritățile cunoșteau deja numele unor supraveghetori din țară, însă doreau o confirmare a informațiilor pe care le aveau.

În septembrie 1994, ni s-a permis să deschidem din nou un birou de filială. Chiar am putut folosi aceeași clădire care fusese închisă cu 20 de ani în urmă.

Mai târziu, în 1996, eu și Emilia am primit un telefon prin care eram invitați să slujim la Betel. După ce am depășit șocul inițial, le-am amintit fraților că încă aveam doi copii acasă, de care trebuia să avem grijă, și că ei erau prioritatea noastră. Frații au analizat cu multă considerație situația noastră și ulterior ne-au spus că totuși doreau să slujim la Betel. Am acceptat invitația și am început să facem pregătiri pentru a ne muta cu toții în Havana.

Ca să fiu sincer, la început nu mi-a plăcut să slujesc la Betel. Petrecusem atât de mulți ani în lucrarea itinerantă, încât mintea și inima mea erau în teritoriu. Mi-era greu să stau la birou. Însă ceilalți beteliști și în special soția mea, Emilia, m-au ajutat să-mi schimb punctul de vedere. Cu timpul, mi-am redobândit bucuria și acum slujesc cu plăcere la Betel.

Eu și Emilia nu mai suntem tineri, însă inima ni se umple de bucurie când ne gândim la toți frații și surorile pe care i-am cunoscut de-a lungul anilor și alături de care am avut privilegiul să-i slujim lui Iehova. De asemenea, simțim o bucurie aparte când îi vedem pe copiii, precum și pe nepoții noștri slujindu-i lui Iehova. Împărtășim sentimentele vârstnicului apostol Ioan, care a spus: „Pentru mine nu este bucurie mai mare decât aceasta: să aud despre copiii mei că umblă în continuare în adevăr”. (3 Ioan 4)

Acum, după ce am slujit la Betel timp de aproape 30 de ani, eu și Emilia facem tot ce putem pentru a ne îndeplini responsabilitățile, în pofida vârstei înaintate și a luptei cu cancerul. De-a lungul anilor, am întâmpinat unele dificultăți, însă ne bucurăm că am putut să-i slujim „fericitului Dumnezeu” timp de aproape 70 de ani aici, pe insula Cuba. (1 Tim. 1:11; Ps. 97:1)