De la timiditate la curaj – călătoria mea către viața de misionar

M-am născut în 1951 în Viena (Austria), într-o familie catolică. Eram un copil timid, dar credeam în Dumnezeu și mă rugam des. Când aveam nouă ani, tatăl meu a început să studieze cu Martorii lui Iehova, iar, la scurt timp, mama i-a urmat exemplul.

Nu a durat mult și ne-am alăturat Congregației Döbling din Viena. Făceam multe lucruri împreună ca familie: citeam și studiam Biblia, participam la întruniri și dădeam o mână de ajutor cu ocazia congreselor. Încă din copilărie, tata a sădit în mine o iubire profundă față de Iehova. De fapt, el se ruga mereu ca eu și sora mea să devenim pioniere. Dar, pe atunci, eu nu aveam acest obiectiv.

ÎNCEP SERVICIUL CU TIMP INTEGRAL

M-am botezat în 1965, la vârsta de 14 ani. Însă, în lucrarea de predicare, îmi era greu să abordez necunoscuți. De asemenea, mă luptam cu sentimente de inferioritate și îmi doream cu orice preț să fiu acceptată de ceilalți tineri. Prin urmare, la scurt timp după ce m-am botezat, m-am împrietenit cu persoane care nu erau Martore. Îmi plăcea să stau în compania lor, însă conștiința mă mustra deoarece știam că nu este bine să petrec atât de mult timp cu cei care nu-i slujesc lui Iehova. Însă nu aveam puterea de a face o schimbare. Ce m-a ajutat?

În acea perioadă, o tânără de 16 ani, pe nume Dorothée, a devenit vestitoare în congregația noastră. M-a impresionat mult să văd cât de zeloasă era în lucrarea din casă în casă. Deși eram puțin mai mare ca ea, nu mă implicam la fel de mult în lucrarea de predicare. Mi-am spus: „Părinții mei sunt Martori, dar ea este singură la adevăr. Și cu toate că mama ei este bolnavă, Dorothée iese mereu în predicare”. Exemplul acestei tinere m-a motivat să fac mai mult pentru Iehova. În scurt timp, eu și Dorothée am început să facem pionierat împreună. Mai întâi, am făcut pionierat de vacanță (numit acum pionierat auxiliar) și apoi am slujit ca pioniere regulare. Entuziasmul prietenei mele era molipsitor. Ea m-a ajutat să inițiez primul meu studiu biblic. Cu timpul, am început să mă simt mai relaxată când predicam din casă în casă, pe stradă sau în alte situații.

În primul an în care am slujit ca pionieră regulară, în congregația noastră s-a mutat un frate austriac, pe nume Heinz. El cunoscuse adevărul în Canada, în timp ce se afla în vizită la fratele lui, care era Martor. A fost repartizat în congregația noastră din Viena ca pionier special. Mi-a plăcut de el de la bun început. Însă Heinz dorea să devină misionar, iar eu nu aveam nicio intenție de a începe acest serviciu. Prin urmare, inițial mi-am ascuns sentimentele. Mai târziu însă, eu și Heinz am început să ne dăm întâlniri, ne-am căsătorit și am făcut împreună pionierat în Austria.

CULTIV DORINȚA DE A SLUJI CA MISIONARĂ

Heinz îmi vorbea deseori despre dorința lui de a deveni misionar. Deși nu a insistat niciodată să-mi stabilesc acest obiectiv, m-a motivat să mă gândesc la el prin întrebări precum: „Din moment ce nu avem copii, nu am putea face mai mult în serviciul lui Iehova?”. Pentru că eram timidă, îmi era teamă să devin misionară. Este adevărat, făceam pionierat, însă gândul de a începe lucrarea misionară cu tot ceea ce presupune aceasta mă copleșea. Totuși, Heinz a continuat să-mi vorbească cu răbdare despre acest obiectiv. De asemenea, el m-a încurajat să mă concentrez mai degrabă la oameni decât să mă îngrijorez cu privire la propria persoană. Sfaturile lui m-au ajutat mult.

Treptat, am cultivat dorința de a începe lucrarea misionară, așa că am completat o cerere pentru Școala Galaad. Însă servul de filială a sugerat să-mi îmbunătățesc mai întâi cunoștințele de limbă engleză. După trei ani în care m-am străduit să învăț mai bine această limbă, am primit – spre surprinderea noastră – o repartiție într-o congregație de limbă sârbocroată din Salzburg (Austria). Am petrecut în acest teritoriu șapte ani, dintre care unu în lucrarea de circumscripție. Limba sârbocroată era dificilă, însă ne-am bucurat să începem multe studii biblice.

Apoi, în 1979, am fost rugați să mergem într-o „vacanță” în Bulgaria. Lucrarea era interzisă în această țară, așa că nu am predicat deloc. Însă am introdus pe ascuns în Bulgaria publicații în miniatură, pe care li le-am dat celor cinci surori care locuiau în Sofia, capitala țării. Deși mi-a fost foarte frică, Iehova m-a susținut și mi-a dat putere. A fost o însărcinare dificilă, dar și palpitantă. Am observat îndrăzneala acelor surori și bucuria pe care o simțeau, deși riscau să fie arestate oricând. Această experiență mi-a dat curajul de-a accepta orice repartiție aș primi din partea organizației lui Iehova.

Între timp, am mai depus o cerere pentru Școala Galaad, care, de data aceasta, a fost acceptată. Credeam că vom participa la școală în Statele Unite. Dar, în noiembrie 1981, au început să se țină cursurile Anexei Școlii Galaad la filiala din Wiesbaden (Germania). Întrucât materialul era prezentat în limba germană, mi-a fost mai ușor să îl înțeleg. Însă unde aveam să fim repartizați?

SLUJIM ÎNTR-O ȚARĂ SFÂȘIATĂ DE RĂZBOI

Prima noastră repartiție a fost Kenya. Totuși, filiala din Kenya ne-a întrebat dacă am fi dispuși să slujim în Uganda, o țară vecină. Cu mai bine de un deceniu în urmă, guvernul din Uganda fusese răsturnat printr-o lovitură de stat militară, condusă de generalul Idi Amin. Sub dictatura sa, mii de ugandezi și-au pierdut viața, iar alte milioane au trăit în teroare. Apoi, în 1979, guvernul ugandez a fost din nou răsturnat. Evident, în aceste condiții, aveam un sentiment de nesiguranță la gândul de a mă muta în Uganda. Însă Școala Galaad ne pregătise să ne punem încrederea în Iehova, astfel că am acceptat repartiția.

În Uganda domnea haosul. Iată cum a descris Heinz situația în Anuarul pe 2010: „Multe servicii, precum alimentarea cu apă și mijloacele de comunicare, nu erau funcționale. . . . Noaptea mai ales, se auzeau focuri de armă și aveau loc jafuri. . . . Cu toții stăteau închiși în casă, rugându-se și sperând că noaptea va trece fără musafiri nepoftiți”. În ciuda acestei situații sumbre, frații locali prosperau din punct de vedere spiritual!

În 1982, eu și Heinz am ajuns în Kampala, capitala Ugandei. În primele cinci luni, am locuit în casa familiei Waiswa, Sam și Christina. Ei ne-au primit în locuința lor, deși aveau cinci copii și stăteau împreună cu încă patru rude. Deseori, fratele și sora Waiswa, împreună cu copiii lor, mâncau doar o dată pe zi. De aceea, ospitalitatea lor a fost cu adevărat remarcabilă. Cât timp am stat cu această familie, eu și Heinz am învățat multe lecții practice, care ne-au ajutat în viața de misionar. De exemplu, am învățat să economisim apa spălându-ne cu doar câțiva litri și apoi folosind-o la toaletă. În 1983, eu și Heinz ne-am găsit o locuință într-o zonă relativ sigură din Kampala.

Lucrarea de predicare ne-a adus multă bucurie. Îmi amintesc că, într-o lună, am distribuit peste 4 000 de reviste. Dar oamenii erau cei care ne aduceau cele mai mari satisfacții. Ei aveau un respect profund față de Dumnezeu și doreau să vorbească despre Biblie. În general, eu și Heinz aveam fiecare între 10 și 15 studii biblice. În acea perioadă, am învățat multe lucruri de la cei cu care studiam. De exemplu, am apreciat foarte mult atitudinea pe care o aveau în timp ce veneau pe jos la întruniri în fiecare săptămână – nu se plângeau niciodată și erau întotdeauna cu zâmbetul pe buze.

În 1985 și în 1986 au avut loc încă două conflicte armate în Uganda. Deseori, vedeam copii-soldați care păzeau puncte de control ținând în mâini arme de asalt. În acea perioadă, ne rugam deseori pentru discernământ și o inimă calmă, în timp ce îi căutam pe cei interesați de adevăr. Iar Iehova a ascultat rugăciunile noastre. De multe ori, temerile pe care le aveam dispăreau când găseam pe cineva care reacționa pozitiv la mesajul despre Regat.

Am găsit multă bucurie depunându-le mărturie și străinilor. De exemplu, am studiat cu Murat și Dilbar Ibatullin, un cuplu căsătorit din Tatarstan (Rusia Centrală). Murat lucra în domeniul medical. Amândoi s-au botezat și continuă să-i slujească lui Iehova cu fidelitate. Mai târziu, am întâlnit-o pe Tatiana Vileiska, o femeie din Ucraina care era atât de deprimată, încât se gândea să-și ia viața. După ce s-a botezat, Tatiana s-a mutat înapoi în Ucraina și mai târziu a lucrat ca traducător al publicațiilor noastre.a

NOI PROVOCĂRI

În 1991, în timp ce eu și Heinz eram în vacanță în Austria, am fost contactați de filiala locală, care ne-a informat că vom primi o nouă repartiție: Bulgaria. După căderea comunismului în Europa de Est, lucrarea Martorilor lui Iehova din Bulgaria a fost recunoscută legal. După cum am menționat deja, eu și Heinz introduseserăm clandestin literatură în această țară în timpul interdicției. Însă acum eram trimiși acolo pentru a predica.

Am fost îndrumați să mergem în Bulgaria fără să ne mai întoarcem în Uganda. Așa că nu am putut reveni la casa de misionari pentru a ne împacheta lucrurile sau pentru a ne lua rămas-bun de la prietenii noștri. Am mers la Betelul din Germania, unde ni s-a dat o mașină, și apoi am călătorit spre Bulgaria. Acolo am fost repartizați în Sofia, într-o grupă de aproximativ 20 de vestitori.

În Bulgaria ne-am confruntat cu noi provocări. În primul rând, nu cunoșteam limba. În plus, singurele publicații disponibile în bulgară erau Adevărul care conduce la viață eternă și Cartea mea cu relatări biblice. De asemenea, era foarte greu să începi studii biblice. În pofida acestor provocări, grupa noastră mică, dar zeloasă făcea progrese frumoase. Acestea nu au trecut neobservate. Am devenit ținta persecuțiilor Bisericii Ortodoxe și atunci au început cu adevărat problemele.

În 1994, organizației noastre i s-a anulat înregistrarea oficială și am început să fim tratați ca o sectă interzisă. Unii frați au fost arestați. Mass-media a răspândit minciuni îngrozitoare despre noi susținând că Martorii lui Iehova ucid copii și își conving adepții să se sinucidă. În aceste condiții, a devenit foarte greu să predicăm. Deseori, eu și Heinz întâlneam oameni agresivi care țipau la noi, aruncau cu lucruri în noi și chemau poliția. Nu era posibil să primim literatură în țară și era tot mai greu să închiriem săli pentru întruniri. La un moment dat, poliția chiar a întrerupt și a oprit desfășurarea programului unui congres. Eu și Heinz nu eram obișnuiți cu un astfel de tratament plin de ură. Cât de diferit era acest teritoriu de cel din Uganda, cu oameni atât de receptivi și prietenoși! Ce ne-a ajutat să facem față acestei schimbări?

Timpul petrecut alături de frații și surorile noastre a fost o sursă de bucurie. Aceștia erau foarte fericiți că găsiseră adevărul și apreciau mult ajutorul pe care li-l ofeream. Am rămas strâns atașați unii de alții și ne-am susținut reciproc. În această perioadă, am învățat că putem fi fericiți în orice repartiție dacă ne concentrăm mai mult asupra oamenilor decât asupra problemelor.

Cu timpul însă, situația s-a îmbunătățit. În 1998, organizația noastră a fost din nou recunoscută oficial și, în scurt timp, au fost disponibile multe publicații în limba bulgară. Apoi, în 2004, a avut loc un eveniment memorabil: dedicarea filialei. În prezent, în Bulgaria slujesc 2 953 de vestitori, repartizați în 57 de congregații. Iar în anul de serviciu trecut, asistența totală la Comemorare a fost de 6 475 de persoane. Dacă la un moment dat în Sofia slujeau doar cinci surori, acum aici sunt nouă congregații. Am văzut cu ochii noștri cum ‘cel mic a devenit o mie’. (Is. 60:22)

PROBLEME LA NIVEL PERSONAL

Problemele de sănătate nu m-au ocolit. De-a lungul anilor, am avut mai multe tumori, inclusiv o tumoare pe creier. Am făcut radioterapie și apoi am fost supusă unei intervenții chirurgicale de 12 ore în India pentru a se îndepărta cea mai mare parte a tumorii. După aceea, am rămas un timp la filiala din India pentru a mă recupera, iar apoi ne-am întors în repartiția noastră din Bulgaria.

Între timp, Heinz a fost diagnosticat cu boala Huntington, o afecțiune ereditară rară. Din cauza acesteia, i-a fost din ce în ce mai greu să meargă, să vorbească și să-și controleze mișcările. Pe măsură ce boala avansa, nu s-a mai putut descurca singur și a avut nevoie tot mai mult de ajutorul meu. Uneori, situația grea în care ne aflam, dar și teama că nu-l voi mai putea îngriji mă copleșeau. În această perioadă, de mare ajutor ne-a fost un frate tânăr pe nume Bobi, care îl invita cu regularitate pe Heinz în predicare. Bobi nu se simțea stânjenit de modul în care vorbea Heinz sau de mișcările lui necontrolate. Puteam întotdeauna să contez pe acest tânăr când eu nu reușeam să îl ajut pe Heinz. Deși eu și soțul meu am decis să nu avem copii în acest sistem, am simțit că Iehova ne-a dat un fiu, pe Bobi. (Mar. 10:29, 30)

Heinz a trebuit să lupte și cu cancerul. Din nefericire, în 2015, soțul meu a decedat. După moartea lui, am avut un sentiment intens de nesiguranță. Nu-mi venea să cred că nu mai era lângă mine. Însă Heinz este încă viu în mintea și în inima mea. (Luca 20:38) Deseori, pe parcursul zilei, aud cuvintele sale pline de bunătate și sfaturile lui înțelepte ca și cum ar fi aici. Sunt foarte recunoscătoare pentru anii minunați pe care i-am petrecut împreună în serviciul lui Iehova.

RECUNOSCĂTOARE PENTRU AJUTORUL LUI IEHOVA

Pot spune cu certitudine că Iehova m-a susținut în toate încercările mele. El m-a ajutat să depășesc timiditatea și să devin o misionară care se concentrează la necesitățile oamenilor. (2 Tim. 1:7) Datorită lui Iehova, atât eu, cât și sora mea mai mică suntem în serviciul cu timp integral. În prezent, ea și soțul ei slujesc în lucrarea itinerantă, călătorind prin Europa pentru a vizita congregații de limbă sârbă. Rugăciunile rostite de tatăl meu cu mulți ani în urmă au primit răspuns.

Studierea Bibliei îmi aduce multă pace lăuntrică. Am învățat ca, atunci când trec prin perioade dificile, să mă rog „și mai stăruitor”, la fel ca Isus. (Luca 22:44) Iubirea și bunătatea fraților din congregația mea din Nadejda, Sofia, sunt o modalitate prin care Iehova îmi răspunde la rugăciuni. Deseori, frații și surorile mă invită la ei și îmi spun cât de mult mă apreciază. Compania lor îmi aduce o bucurie autentică.

Deseori, meditez la speranța învierii. Cu ochii minții, îi văd pe părinții mei stând în fața casei noastre, la fel de frumoși ca în ziua în care s-au căsătorit. O văd și pe sora mea, care ne gătește ceva delicios. Mi-l imaginez și pe Heinz stând cu noi și având grijă de calul său. Această călătorie imaginară în viitor mă ajută să nu mă mai concentrez la sentimentele mele negative și îmi umple inima cu recunoștință față de Iehova.

Gândindu-mă la evenimentele din viața mea și la viitorul care ne așteaptă, pot spune la fel ca David: „Unde aș fi dacă n-aș fi avut credință că voi vedea bunătatea lui Iehova în țara celor vii? Speră în Iehova, fii curajos și inima să-ți fie tare! Da, speră în Iehova!”. (Ps. 27:13, 14)