Părinţii noştri ne-au învăţat să-l iubim pe Dumnezeu

RELATARE DE ELIZABETH TRACY

Nişte bărbaţi înarmaţi, care cu o zi înainte conduseseră o gloată împotriva noastră, i-au luat cu forţa pe mama şi pe tata din maşină. Eu şi sora mea am rămas singure pe bancheta din spate, întrebându-ne dacă aveam să ne mai vedem vreodată părinţii. Ce anume a dus la această întâmplare înspăimântătoare care a avut loc în anul 1941 în apropiere de Selma, Alabama (S.U.A.)? Ce legătură au avut cu această întâmplare învăţăturile pe care le-am primit de la părinţii noştri?

TATA, Dewey Fountain, a fost crescut de o rudă la o fermă din Texas, după ce părinţii lui au murit când el era încă mic. Mai târziu el a mers să muncească pe nişte terenuri petrolifere. În 1922, când avea 23 de ani, tata s-a căsătorit cu Winnie, o tânără texană drăguţă, şi a început să facă planuri pentru a se stabili într-un loc şi a-şi închega o familie.

El şi-a construit o casă în ţinuturile împădurite din estul Texasului, lângă orăşelul Garrison. Acolo a cultivat diverse plante, inclusiv bumbac şi porumb, şi, de asemenea, a crescut tot felul de animale de fermă. Cu timpul am venit pe lume noi, copiii — Dewey junior în mai 1924, Edwena în decembrie 1925 şi eu în iunie 1929.

Învăţarea adevărului biblic

Mama şi tata credeau că înţelegeau Biblia întrucât erau membri ai Bisericii lui Cristos. Cu toate acestea, în 1932, G. W. Cook le-a trimis prin Monroe Fountain, fratele lui tata, cărţile Deliverance (Eliberare) şi Government (Guvernul), publicate de Societatea Watch Tower. Nerăbdător să le împărtăşească părinţilor mei ceea ce învăţa el, Monroe trecea deseori pe la noi la micul dejun, citea un articol din Turnul de veghere, după care se făcea că uita revista. După aceea, mama şi tata o citeau.

Într-o duminică dimineaţă, unchiul Monroe l-a invitat pe tata acasă la un vecin să asiste la un studiu biblic. El l-a asigurat că dl Cook putea să răspundă la toate întrebările sale cu ajutorul Bibliei. Când s-a întors de la studiu, tata ne-a spus plin de entuziasm: „Am primit răspuns la toate întrebările mele, precum şi informaţii suplimentare! Credeam că ştiu totul, dar, când dl Cook a început să explice despre iad, despre suflet şi despre scopul lui Dumnezeu referitor la pământ, precum şi despre modul în care Regatul lui Dumnezeu va duce la îndeplinire acest scop, mi-am dat seama că, de fapt, nu ştiam nimic despre Biblie!“.

Casa noastră era un fel de centru social. Veneau în vizită rude şi prieteni, se făceau bomboane fondante şi bulgări de floricele de porumb şi cântam împreună în timp ce mama ne acompania la pian. Treptat, aceste ocazii au făcut loc unor discuţii pe teme biblice. Deşi noi, copiii, nu înţelegeam toate lucrurile care se discutau, iubirea puternică a părinţilor noştri pentru Dumnezeu şi pentru Biblie era atât de vizibilă, încât fiecare dintre noi, copiii, a cultivat o iubire asemănătoare pentru Dumnezeu şi Cuvântul său.

Şi alte familii îşi puneau casa la dispoziţie pentru discuţii biblice săptămânale, care, de obicei, se concentrau asupra unui subiect din ultimul număr al revistei Turnul de veghere. Când familiile din oraşele învecinate Appleby şi Nacogdoches găzduiau aceste întruniri, noi ne înghesuiam în maşina noastră Ford model A şi mergeam acolo, indiferent că ploua sau că era soare.

Acţionând în conformitate cu ceea ce învăţau

Părinţilor noştri nu le-a trebuit prea mult timp să înţeleagă că era necesar să treacă la acţiune. Iubirea pentru Dumnezeu pretindea ca ei să le împărtăşească şi altora ceea ce învăţau (Faptele 20:35). Dar acest pas de a-şi exprima în mod public credinţa a fost o piatră de încercare, îndeosebi pentru că părinţii noştri erau din fire timizi şi umili. Cu toate acestea, ei au fost impulsionaţi de iubirea lor pentru Dumnezeu şi, tot din iubire pentru Dumnezeu, ne-au învăţat să ne încredem profund în Iehova. Tata reda acest lucru în următoarele cuvinte: „Iehova face predicatori din culegători de mazăre!“ În 1933, mama şi tata şi-au simbolizat dedicarea lor lui Iehova botezându-se într-un heleşteu din apropiere de Henderson (Texas).

La începutul anului 1935, tata a scris la Societatea Watch Tower şi a pus câteva întrebări referitoare la speranţa creştină privind viaţa veşnică (Ioan 14:2; 2 Timotei 2:11, 12; Apocalipsa 14:1, 3; 20:6). El a primit un răspuns chiar de la Joseph F. Rutherford, preşedintele de atunci al Societăţii. În loc să-i răspundă la întrebări, fratele Rutherford l-a invitat pe tata să asiste la congresul Martorilor lui Iehova care avea să se ţină în luna mai la Washington, D.C.

„E imposibil!“, şi-a spus tata. „Suntem fermieri şi avem 26 de hectare de pământ cultivate cu legume. Toate vor trebui recoltate şi duse la piaţă în acea perioadă.“ Totuşi la puţin timp după aceea a avut loc o inundaţie, care a spulberat recolte, garduri şi poduri şi, împreună cu acestea, şi scuzele tatei. Prin urmare, am închiriat împreună cu alţi Martori un autobuz pentru elevi şi am mers la congres, care se ţinea la 1 600 de kilometri nord-est.

La congres, mama şi tata au auzit plini de emoţie explicaţia clară privitoare la identitatea „marii mulţimi“ care va supravieţui „marelui necaz“ (Apocalipsa 7:9, 14). Pentru tot restul vieţii lor, speranţa vieţii veşnice pe un pământ paradiziac i-a impulsionat pe mama şi pe tata, încurajându-ne şi pe noi, copiii, să „apucăm ferm adevărata viaţă“, care pentru noi însemna viaţa veşnică pe pământ oferită de Iehova (1 Timotei 6:19; Psalmul 37:29; Apocalipsa 21:3, 4). Chiar dacă aveam numai cinci ani, m-am bucurat cu adevărat pentru că eram cu familia mea la acest eveniment fericit.

După ce ne-am întors de la congres, familia a recultivat terenul, şi mai târziu am obţinut cele mai bogate recolte pe care le-am avut vreodată. Acest lucru i-a ajutat, evident, pe mama şi pe tata să se convingă că încrederea deplină în Iehova nu va rămâne niciodată nerăsplătită. Ei au îmbrăţişat o formă specială a lucrării de predicare, în cadrul căreia fiecare a fost de acord să petreacă 52 de ore lunar în minister. Apoi, când a venit următorul sezon de semănare, ei au vândut absolut tot! Tata avea o rulotă de 6 pe 2,4 metri, construită pentru ca toţi cinci să locuim în ea, şi a cumpărat o marcă nouă de Ford cu două uşi pentru a trage rulota. Unchiul Monroe a făcut acelaşi lucru, mutându-se şi el cu familia într-o rulotă.

Suntem învăţaţi adevărul

În octombrie 1936, tata şi mama au început pionieratul, cum se numeşte ministerul cu timp integral. Am început să predicăm ca familie în districtele din estul Texasului, care fuseseră parcurse de puţine ori cu mesajul Regatului. Aproximativ un an ne-am mutat dintr-un loc în altul, însă în general ne-a plăcut realmente acest mod de viaţă. Mama şi tata ne-au învăţat prin fapte şi cuvânt să fim asemenea creştinilor din secolul I care s-au dedicat lucrării de transmitere la alţii a adevărului biblic.

Noi, copiii, am admirat-o pe mama îndeosebi pentru sacrificiile pe care le-a făcut renunţând la casa ei. A fost totuşi un singur lucru de care nu s-a despărţit, şi anume maşina ei de cusut. A fost o decizie înţeleaptă. Datorită îndemânării ei de croitoreasă, noi eram întotdeauna bine îmbrăcaţi. La fiecare congres aveam haine noi şi frumoase.

Îmi amintesc bine când în zona în care locuiam noi au venit Herman G. Henschel şi familia sa într-o maşină cu megafon a Societăţii Watch Tower. Ei şi-au parcat maşina într-o zonă dens populată, au pus o scurtă cuvântare înregistrată şi apoi i-au vizitat personal pe oameni pentru a le furniza informaţii suplimentare. Dewey junior s-a bucurat de compania fiului lui Herman, Milton, care era adolescent. În prezent, Milton este preşedintele Societăţii Watch Tower.

La congresul ţinut în 1937 la Columbus (Ohio), Edwena s-a botezat, iar părinţilor noştri li s-a oferit privilegiul de a sluji ca pionieri speciali. Pe atunci, sarcina de pionier special presupunea petrecerea a cel puţin 200 de ore pe lună în lucrarea de predicare. Privind în urmă, îmi dau seama cât de mult m-a ajutat exemplul excelent al mamei să-mi sprijin soţul pentru a se achita de responsabilităţile creştine.

Când tata iniţia un studiu biblic cu o familie, ne lua cu el şi pe noi, copiii, ca să le dăm un bun exemplu copiilor familiei respective. El ne punea să căutăm şi să citim textele biblice, precum şi să răspundem la unele întrebări elementare. Ca urmare a acestui lucru, mulţi dintre acei copii cu care am studiat îi slujesc lui Iehova cu fidelitate şi în prezent. Într-adevăr, şi în privinţa noastră s-a pus o bază solidă de a continua să-l iubim pe Dumnezeu.

Pe măsură ce Dewey junior creştea, îi venea greu să stea într-o astfel de locuinţă înghesuită împreună cu două surori mai mici. De aceea, în 1940 el a ales să plece şi să se dedice ministerului de pionier alături de alt Martor. În cele din urmă, Dewey s-a căsătorit cu Audrey Barron. Astfel, şi Audrey a învăţat multe lucruri de la părinţii noştri, ajungând să-i îndrăgească foarte mult pe mama şi pe tata. După ce Dewey junior a fost închis în 1944 din cauza neutralităţii sale creştine, Audrey a venit să locuiască un timp cu noi în rulota noastră strâmtă.

La congresul de proporţii ţinut în 1941 la St. Louis (Missouri), fratele Rutherford li s-a adresat copiilor între 5 şi 18 ani, care stăteau în faţă, într-un sector special. Eu şi Edwena am ascultat vocea lui clară şi caldă; era asemenea unui tată iubitor care îşi instruieşte copiii acasă. El le-a adresat părinţilor următoarele cuvinte încurajatoare: „Astăzi, Cristos Isus i-a adunat înaintea lui pe membrii poporului său de legământ şi le spune în cel mai convingător mod să-şi instruiască copiii pe calea dreptăţii“. El a adăugat: „Ţineţi-i lângă voi şi învăţaţi-i adevărul!“ Din fericire, părinţii noştri au făcut acest lucru!

La acel congres am primit noua broşură Jehovah’s Servants Defended (Slujitorii lui Iehova s-au apărat), care făcea o trecere în revistă a proceselor pe care Martorii lui Iehova le câştigaseră, inclusiv cele de la Curtea Supremă a Statelor Unite. Tata a studiat cu întreaga familie această broşură. Nu aveam nici cea mai vagă idee că eram pregătiţi pentru ceea ce urma să se întâmple în Selma (Alabama) după câteva săptămâni.

Acţiunea gloatelor în Selma

În dimineaţa în care a avut loc acea întâmplare terifiantă, tata le dăduse şerifului, primarului şi comandantului poliţiei din Selma copii ale unei scrisori în care se arăta că, potrivit constituţiei, aveam dreptul de a ne efectua ministerul. Cu toate acestea, ei au hotărât să ne constrângă să plecăm din oraş.

După-amiaza târziu, cinci bărbaţi înarmaţi au venit la rulota noastră şi ne-au luat ostatici pe mine, pe mama şi pe sora mea. Ei au început să ne scotocească peste tot în rulotă, încercând să găsească ceva subversiv. Tata era afară, iar ei, cu pistoalele îndreptate spre el, i-au ordonat să prindă rulota de maşină. Nu m-am speriat când am văzut toate acestea. Părea atât de ridicol că aceşti oameni credeau că eram periculoşi, încât eu şi sora mea am izbucnit în râs. Totuşi tata ne-a aruncat o privire, iar noi am devenit imediat serioase.

Când am fost gata de plecare, oamenii aceia au vrut ca eu şi Edwena să ne urcăm în maşina lor. Tata însă a rămas ferm pe poziţie. „Numai peste cadavrul meu!“, a spus el. După mai multe discuţii ni s-a permis să călătorim împreună, urmaţi de acei oameni înarmaţi, care mergeau cu maşina lor. La aproximativ 25 de kilometri de oraş, ei ne-au făcut semn să oprim la marginea şoselei şi i-au luat pe mama şi pe tata. Apoi bărbaţii au încercat pe rând să ducă muncă de lămurire cu ei, spunându-le: „Renunţaţi la religia asta. Întoarceţi-vă la fermă şi creşteţi-vă fiicele cum se cuvine!“. Tata a încercat să discute cu ei, dar fără nici un rezultat.

În cele din urmă, unul dintre ei a spus: „Plecaţi de aici şi, dacă o să vă mai întoarceţi vreodată în districtul Dallas, o să vă ucidem pe toţi!“

Uşuraţi şi din nou împreună, ne-am continuat călătoria timp de câteva ore şi apoi ne-am oprit pentru a înnopta. Reţinuserăm numărul de înmatriculare al maşinii acelor bărbaţi. Tata a raportat imediat totul la Societatea Watch Tower şi, după câteva luni, bărbaţii respectivi au fost identificaţi şi arestaţi.

La Galaad, şcoala pentru misionari

În 1946, Edwena a primit invitaţia de a urma cursurile celei de-a 7-a clase a Şcolii Biblice Galaad a Societăţii Watchtower, care se ţineau la South Lansing (New York). Albert Schroeder, unul dintre instructori, i-a vorbit despre calităţile ei excelente fostului său partener de pionierat Bill Elrod, care pe atunci slujea la Betel, sediul mondial de la Brooklyn (New York) al Martorilor lui Iehova.a Edwena a făcut cunoştinţă cu Bill şi, la aproximativ un an după ce Edwena a absolvit Galaadul, s-au căsătorit. Ei au rămas mulţi ani în ministerul cu timp integral, slujind împreună şi la Betel pentru o perioadă de cinci ani. Apoi, într-o zi a anului 1959, fratele Schroeder i-a anunţat pe cursanţii celei de-a 34-a clase a Şcolii Galaad că prietenul său drag devenise tată a doi gemeni, un băiat şi o fată.

La sfârşitul anului 1947, în timp ce slujeam împreună cu părinţii mei în Meridian (Mississippi), noi trei am primit invitaţia de a lua parte la cursurile celei de-a 11-a clase a Şcolii Galaad. Am fost uimiţi deoarece, potrivit regulamentului, eu eram prea tânără, iar mama şi tata erau prea în vârstă. S-a făcut însă o excepţie, iar noi am primit acest privilegiu nemeritat al instruirii biblice avansate.

Serviciul misionar alături de părinţii mei

Repartiţia noastră misionară a fost Columbia (America de Sud). Totuşi, numai în decembrie 1949, la peste un an de la absolvirea noastră, am sosit la Bogotá, la o casă de misionari, unde erau deja trei misionari. La început, tata era aproape convins că era mai uşor să-i înveţe pe oameni engleza decât să înveţe el spaniola! Da, erau tot felul de încercări, dar ce mari erau binecuvântările! În 1949, în Columbia existau mai puţin de o sută de Martori, dar acum sunt cu mult peste 100 000!

După ce au slujit în Bogotá timp de cinci ani, mama şi tata au fost trimişi în oraşul Cali. Între timp, în 1952, m-am căsătorit cu Robert Tracy, un colaborator care slujea ca misionar în Columbia.b Am rămas în Columbia până în 1982, când am fost repartizaţi în Mexic, unde servim şi în prezent. În cele din urmă, în 1968, părinţii mei au trebuit să se întoarcă în Statele Unite pentru îngrijire medicală. După ce şi-au recăpătat sănătatea, ei au continuat să slujească în calitate de pionieri speciali în apropiere de Mobile (Alabama).

Îngrijirea părinţilor noştri

Pe măsură ce anii au trecut, mama şi tata au început să-şi încetinească ritmul şi să aibă nevoie de mai mult sprijin şi ajutor. La cererea lor, ei au fost repartizaţi să slujească în Athens (Alabama), aproape de Edwena şi Bill. Mai târziu, fratele nostru, Dewey junior, s-a gândit că ar fi mai înţelept ca familia să locuiască împreună mai aproape, la Carolina de Sud. Prin urmare, Bill s-a mutat din nou cu familia sa la Greenwood, împreună cu mama şi cu tata. Aceste măsuri pline de iubire au făcut posibil ca eu şi Robert să ne continuăm serviciul de misionari în Columbia, ştiind că părinţii mei erau bine îngrijiţi.

Apoi, în 1985, tata a suferit un accident vascular cerebral, în urma căruia nu a mai putut să vorbească şi a rămas ţintuit la pat. Ne-am strâns laolaltă pentru a ţine un consiliu de familie şi pentru a vedea care era cea mai bună modalitate de a ne îngriji de părinţii noştri. S-a decis ca Audrey să aibă în cea mai mare parte grijă de tata şi că eu şi Robert puteam să-i oferim cel mai bun ajutor trimiţându-i în fiecare săptămână câte o scrisoare cu experienţe încurajatoare şi venind acasă cât de des puteam.

Ultima vizită pe care i-am făcut-o lui tata îmi este încă vie în minte. Nu mai putea să articuleze cuvintele, însă, după ce i-am spus că ne întorceam în Mexic, el a rostit cumva, cu mare efort şi emoţie, un singur cuvânt, „Adios!“. În felul acesta am ştiut că, în inima sa, ne aproba decizia de a continua să slujim în repartiţia noastră misionară. El a murit în iulie 1987, iar mama la nouă luni după aceea.

O scrisoare primită de la sora mea văduvă exprimă în mod succint şi exact aprecierea pe care fiecare dintre noi o avem pentru părinţii noştri. „Preţuiesc bogata-mi moştenire creştină şi niciodată nu voi crede vreo clipă că aş fi fost mai fericită dacă părinţii noştri ar fi ales să ne crească altfel. Exemplul lor de credinţă puternică, de sacrificiu de sine şi de încredere deplină în Iehova m-a ajutat să îndur momentele de descurajare din viaţă.“ Edwena a încheiat spunând: „Îi mulţumesc lui Iehova că am avut părinţi care, prin cuvânt şi exemplu, ne-au arătat cât de fericiţi putem fi dacă ne clădim viaţa pe faptul de a-i sluji Dumnezeului nostru, Iehova“.

[Note de subsol]

[Legenda fotografiilor de la paginile 22 şi 23]

Familia Fountain: (de la stânga la dreapta) Dewey, Edwena, Winnie, Elizabeth şi Dewey junior; dreapta: Elizabeth şi Dewey junior stând pe aripile maşinii cu megafon a lui Henschel (1937); dreapta jos: Elizabeth participând la lucrarea cu pancarte la vârsta de 16 ani