„Învaţă-ne să ne rugăm“
„DOAMNE, învaţă-ne să ne rugăm.“ Această cerere a fost făcută de unul dintre discipolii lui Isus Cristos (Luca 11:1). Discipolul, căruia nu i se menţionează numele, avea, evident, o profundă apreciere pentru rugăciune. În mod similar, adevăraţii închinători de astăzi recunosc importanţa rugăciunii. De fapt, ea este mijlocul prin care putem fi ascultaţi de Cel mai Înalt personaj din univers! Şi, gândiţi-vă numai! ‘Cel care ascultă rugăciunea’ acordă personal atenţie preocupărilor şi îngrijorărilor noastre (Psalmul 65:2). Şi mai important este faptul că, prin intermediul rugăciunii, noi îi aducem mulţumiri şi laude lui Dumnezeu. — Filipeni 4:6.
Cu toate acestea, cuvintele „învaţă-ne să ne rugăm“ dau naştere la câteva întrebări serioase. Diferitele religii din lumea întreagă folosesc multe metode de a-l aborda pe Dumnezeu. Dar există un mod corect şi unul greşit de a ne ruga? Drept răspuns, să acordăm mai întâi atenţie câtorva obiceiuri religioase populare care includ rugăciunea. Ne vom concentra asupra celor practicate în America Latină.
Imaginile şi „sfinţii protectori“
Ţările din America Latină sunt, în general, foarte religioase. De exemplu, pe tot cuprinsul Mexicului există practica populară de a te ruga „sfinţilor protectori“. Într-adevăr, este ceva obişnuit ca oraşele mexicane să aibă „sfinţi protectori“, în cinstea cărora se oficiază sărbători în anumite zile. Catolicii mexicani se roagă totodată la o mare varietate de imagini. Însă „sfântul“ care este invocat depinde de cererea pe care doreşte să o facă închinătorul. Dacă o persoană caută un partener de căsătorie, aceasta ar putea aprinde o lumânare pentru „Sfântul“ Anton. Dacă cineva urmează să pornească într-o călătorie cu maşina, acesta i se poate încredinţa „Sfântului“ Cristofor, ocrotitorul călătorilor, îndeosebi al automobiliştilor.
Dar de unde provin astfel de obiceiuri? Istoria arată că, la sosirea lor în Mexic, spaniolii au găsit o populaţie dedicată închinării la zei păgâni. În cartea sa Los Aztecas, Hombre y Tribu (Aztecii, omul şi tribul), Victor Wolfgang von Hagen spune: „Existau zei personali, fiecare plantă avea zeul ei, fiecare activitate zeul sau zeiţa ei, chiar şi sinuciderea avea un zeu. Yacatecuhtli era zeitatea comercianţilor. În această lume politeistă, toţi zeii aveau înclinaţii şi roluri bine stabilite“.
Asemănarea dintre aceşti zei şi „sfinţii“ catolici era atât de izbitoare, încât, atunci când conchistadorii au încercat să-i „creştineze“ pe băştinaşi, localnicii nu au făcut altceva decât să schimbe direcţia devotamentului lor, de la idolii lor la „sfinţii“ Bisericii. Un articol din The Wall Street Journal a recunoscut originea păgână a catolicismului practicat în unele părţi ale Mexicului. Se menţiona că, într-o zonă, majoritatea celor 64 de „sfinţi“ veneraţi de populaţie erau corespondentul „anumitor zei maya“.
New Catholic Encyclopedia susţine că „între sfinţi şi cei de pe pământ s-a stabilit o legătură intimă, de încredere, . . . o legătură care, departe de a diminua relaţia cu Cristos şi cu Dumnezeu, o îmbogăţeşte şi o face mai profundă“. Dar cum ar putea o legătură care este evident un vestigiu al păgânismului să facă mai profundă relaţia unei persoane cu adevăratul Dumnezeu? I-ar putea face într-adevăr plăcere lui Dumnezeu rugăciunile adresate acestor „sfinţi“?
Originea rozariului
Un alt obicei popular presupune folosirea rozariului. Diccionario Enciclopédico Hispano-Americano (Dicţionarul enciclopedic hispano-american) descrie rozariul drept „un şirag de cincizeci sau de o sută cincizeci de mărgele separate în grupuri de câte zece de alte mărgele mai mari, şirag unit la capete printr-un crucifix, în prezent precedat de trei mărgele“.
Explicând modul de folosire a rozariului, o publicaţie catolică spune: „Sfântul Rozariu este o formă de rugăciune vocală şi mintală cu privire la Tainele izbăvirii noastre. Este alcătuit din cincisprezece seturi de câte zece. Fiecare set constă în recitarea Rugăciunii Domnului o dată, de zece ori Ave Maria şi o dată Gloria Patri. În timpul fiecărui set de zece mărgele se meditează la o taină“. Tainele sunt doctrine, sau învăţături, pe care catolicii ar trebui să le cunoască, acestea referindu-se la viaţa, suferinţa şi moartea lui Cristos Isus.
The World Book Encyclopedia afirmă: „Primele rugăciuni făcute cu ajutorul unui rozariu au început în creştinism în decursul evului mediu, dar au devenit larg răspândite numai prin anii 1400 şi 1500“. Oare rozariul este folosit în exclusivitate în catolicism? Nu. Diccionario Enciclopédico Hispano-Americano declară: „Mărgele similare se folosesc în închinarea islamică, lamaistă şi budistă“. Într-adevăr, Encyclopedia of Religion and Religions remarcă: „S-a sugerat că mahomedanii şi-au luat rozariul de la budişti, iar creştinii de la mahomedani în perioada cruciadelor“.
Unii susţin că rozariul serveşte doar ca ajutor mnemonic când este necesară repetarea unui număr de rugăciuni. Dar aprobă Dumnezeu folosirea acestuia?
Nu trebuie să facem speculaţii sau să punem în discuţie cât de potrivite sau de justificate sunt astfel de obiceiuri. Isus a dat un răspuns autoritar când continuatorii lui i-au cerut să-i înveţe cum să se roage. Ceea ce a spus el îi va lumina şi, probabil, îi va surprinde pe unii cititori.
[Legenda fotografiilor de la pagina 3]
Catolicii obişnuiesc să folosească rozarii. Care este originea acestora?