Bogata noastră moştenire spirituală
RELATATĂ DE PHILLIP F. SMITH
„S-a aprins o torţă care va arde de la un capăt la celălalt al întunecatei Africi.“ Cât de fericiţi am fost să citim cuvintele de mai sus pe pagina 75 a Anuarului pe 1992 al Martorilor lui Iehova! Aceste cuvinte au fost scrise în 1931 de bunicul nostru, Frank W. Smith, într-o scrisoare adresată fratelui Joseph F. Rutherford, preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower. Bunicul a scris această scrisoare pentru a oferi un raport cu privire la un turneu de predicare făcut de el şi de fratele său.
„ANUARUL pe 1992“ explica: „Gray Smith împreună cu fratele său mai mare, Frank, doi miniştri pionieri curajoşi din Cape Town [Africa de Sud], au pornit spre coloniile britanice din Africa de Est pentru a explora posibilităţile de a răspândi vestea bună. Au luat o maşină, un De Soto pe care l-au transformat într-o casă pe roate, au urcat-o pe un vapor împreună cu 40 de cutii de carton pline cu cărţi şi au navigat spre Mombasa, portul naval al Kenyei“.
În scrisoarea sa adresată fratelui Rutherford, bunicul a descris călătoria de la Mombasa la Nairobi, capitala Kenyei: „Am pornit cu maşina în cea mai îngrozitoare călătorie pe care am făcut-o vreodată. Ne-au trebuit patru zile de mers de dimineaţă până seara ca să parcurgem 360 de mile [580 de kilometri] . . . După fiecare milă trebuia să mă dau jos cu o lopată ca să nivelez brazdele, să umplu gropile, de asemenea, trebuia să tai trestie furajeră şi pomi ca să umplu mlaştinile, pentru ca roţile să poată trage“.
După ce au ajuns la Nairobi, Frank şi Gray au lucrat în fiecare zi, timp de 21 de zile, pentru a distribui literatura lor biblică. „Judecând după cele auzite, scria bunicul, lucrarea de depunere a mărturiei a stârnit multă agitaţie printre persoanele religioase din Nairobi.“ După aceea, bunicul a fost nerăbdător să se întoarcă acasă la fiul său în vârstă de doi ani, Donovan, şi la soţia sa, Pyllis, care îl aştepta pe al doilea copil al lor, pe tatăl nostru, Frank. Bunicul a luat primul vapor din Mombasa, dar a murit de malarie înainte de a ajunge acasă.
În timp ce sora mea, fratele meu şi eu meditam la acea relatare din Anuar, gândul ne-a zburat la tatăl nostru drag. În 1991, numai cu câteva luni înainte de a primi Anuarul pe 1992, el a murit din cauza unor complicaţii survenite în urma unei intervenţii chirurgicale la inimă. Deşi nu l-a cunoscut niciodată pe tatăl său, el a avut aceeaşi iubire profundă pentru Iehova ca şi acesta. Cât de mult s-ar fi bucurat bunicul să ştie că 28 de ani mai târziu, în 1959, fiul său va călca pe urmele sale în calitate de ministru creştin în Africa de Est.
Copilăria tatălui meu
Tatăl nostru s-a născut pe data de 20 iulie 1931, în Cape Town, la două luni după moartea propriului său tată şi i s-a pus numele acestuia. De la o vârstă fragedă, tata şi-a demonstrat iubirea faţă de Iehova. Când avea doar nouă ani, el stătea în gara principală din Cape Town şi făcea lucrare de mărturie cu placarde, în timp ce colegii săi de şcoală îl ridiculizau. La vârsta de 11 ani, el şi-a simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. Uneori, în cadrul ministerului, tata trebuia să depună singur mărturie pe o stradă întreagă. Când avea 18 ani, el conducea studiul Turnului de veghere într-o grupă de surori creştine în vârstă dintr-o suburbie a oraşului Cape Town.
În 1954, Societatea Watch Tower a anunţat că în anul următor aveau să se ţină în Europa congrese internaţionale. Tata dorea foarte mult să participe, dar nu avea suficienţi bani pentru călătorie. Astfel, el a încheiat un contract pe trei luni pentru a lucra ca chimist la minele de cupru din Rhodesia de Nord (actuala Zambie). Laboratoarele unde se făcea analiza minereului erau situate în regiunea împădurită a Africii.
Tata ştia că în Rhodesia de Nord existau mulţi Martori africani, astfel, atunci când a sosit aici, el i-a căutat şi a aflat unde îşi ţineau întrunirile. Deşi nu ştia limba locală, el s-a asociat cu ei şi a frecventat cu regularitate întrunirile Martorilor lui Iehova din congregaţia de la mina de cupru. Europenii care lucrau la mine aveau prejudecăţi rasiale şi îşi manifestau prejudecăţile vorbindu-le adesea africanilor într-un mod insultător. Cu toate acestea, tata era întotdeauna amabil.
La sfârşitul celor trei luni, un muncitor african care nu era Martor a venit la tata şi l-a întrebat: „Ştiţi cum vă spunem noi?“ Bărbatul a zâmbit şi a spus: „Vă spunem Bwana, [dl] Turnul de veghere“.
În 1955, tata a putut să participe la Adunările „Regatul victorios“, ţinute în Europa. Acolo a cunoscut-o pe Mary Zahariou, care, anul următor, a devenit soţia sa. După ce s-au căsătorit, s-au stabilit în Parma, Ohio, S.U.A.
În Africa de Est
La un congres de district din Statele Unite, congresiştilor li s-a făcut invitaţia de a sluji acolo unde era o mai mare nevoie de miniştri. Părinţii noştri au luat hotărârea să meargă în Africa de Est. Ei au făcut exact ce sugerase Societatea Turnul de veghere. Ei au economisit suficienţi bani pentru a cumpăra bilete dus-întors în cazul în care tata nu ar fi reuşit să obţină o slujbă, deoarece numai celor cu autorizaţie de lucru li se permitea să locuiască în acel teritoriu.
După ce, în iulie 1959, au obţinut paşapoartele, vizele şi au fost vaccinaţi, tata şi mama au călătorit pe un vas comercial de la New York la Mombasa, trecând prin Cape Town. Călătoria a durat patru săptămâni. În Mombasa, pe chei, au fost întâmpinaţi cu căldură de fraţii creştini care veniseră înaintea lor pentru a sluji acolo unde era o mai mare nevoie. Când au sosit în Nairobi, tata a găsit o scrisoare care îl aştepta. Era un răspuns la cererea sa pentru un post de chimist la Departamentul de Cercetări Geologice din Entebbe, Uganda. Tata şi mama au luat trenul spre Kampala, Uganda, unde tata a fost chestionat şi angajat. Atunci nu era decât un singur Martor în regiunea Entebbe-Kampala, George Kadu.
Guvernul colonial a plătit cursul pe care tata l-a făcut ca să înveţe luganda, limba locală. El a fost încântat de acest lucru, deoarece oricum îşi propusese să înveţe limba, pentru a putea fi mai eficient în minister. Mai târziu, tata a ajutat chiar la traducerea broşurii „Această veste bună a Regatului“ în limba lugandă.
Tata nu s-a temut să le depună mărturie altora. El le-a vorbit tuturor europenilor din departamentul în care lucra şi a participat cu regularitate la mărturia depusă ugandezilor. El i-a depus mărturie chiar şi procurorului general african al Ugandei. Acest bărbat nu numai că a ascultat mesajul Regatului, dar i-a şi invitat pe mama şi pe tata să ia masa împreună cu el.
Sora mea, Anthe, s-a născut în 1960, iar eu în 1965. Familia noastră s-a ataşat foarte mult de fraţii şi surorile din congregaţia mică, dar aflată într-o continuă creştere, din Kampala, capitala ţării. Întrucât eram singurii Martori albi din oraşul vecin Entebbe, am avut câteva experienţe amuzante. Odată, un prieten de-al tatei a făcut un popas neaşteptat în Entebbe şi a încercat să ia legătura cu el. Nu a izbutit să-l găsească până când nu a întrebat: „Cunoaşteţi cumva perechea europeană de Martori ai lui Iehova care locuiesc aici?“ Persoana respectivă i-a condus imediat direct la casa unde locuiau mama şi tata.
Am trecut şi prin experienţe dificile, printre care se numără şi două revolte armate din care am scăpat cu viaţă. La un moment dat, trupele guvernului îi împuşcau pe toţi cei care făceau parte dintr-un anumit grup etnic. Zi şi noapte se trăgea încontinuu. Întrucât între orele 6 seara şi 6 dimineaţa era stare de asediu, întrunirile se ţineau pe parcursul după-amiezii în casa părinţilor mei din Entebbe.
Mai târziu, când starea de asediu a încetat, tata ne-a dus cu maşina în Kampala pentru studiul Turnului de veghere. Un soldat a îndreptat o carabină spre noi, a oprit maşina în care eram şi a dorit să ştie unde mergeam. Pe atunci nu eram decât un copilaş, iar Anthe avea cinci ani. Când tata i-a explicat în mod calm, arătându-i Bibliile şi literatura noastră, soldatul ne-a lăsat să plecăm.
În 1967, după aproape opt ani petrecuţi în Uganda, părinţii noştri au hotărât să se întoarcă în Statele Unite, din cauza unor probleme de sănătate şi a responsabilităţilor familiale. Ne-am asociat cu congregaţia din Canfield, Ohio, unde tata a slujit ca bătrân. Părinţii mei au ajuns să-i iubească pe fraţii de aici tot aşa de mult cum i-au iubit pe cei din micuţa congregaţie din Kampala.
Educaţia creştină iubitoare
În 1971 s-a născut fratele meu David. De mici am fost educaţi într-o atmosferă plină de iubire şi de căldură. Fără nici o îndoială, aceasta îşi avea rădăcina în relaţia plină de iubire care exista între părinţii noştri.
Când eram copii, tata obişnuia ca, de fiecare dată, înainte de culcare, să ne citească o relatare din Biblie, să se roage şi apoi, fără să ştie mama, ne dădea o ciocolată împachetată într-o poleială aurie. Întotdeauna studiam Turnul de veghere împreună cu toată familia, indiferent unde ne aflam. Odată, când ne aflam în vacanţă cu familia, l-am studiat pe munte şi, cu o altă ocazie, în timp ce priveam oceanul. Adeseori, tata ne spunea că acestea erau unele dintre cele mai fericite amintiri ale sale. Spunea că îi compătimea pe cei care erau privaţi de marea bucurie pe care o poate aduce un studiu familial.
Când era vorba să ne arătăm dragostea faţă de Iehova, tata ne învăţa prin exemplul personal. Ori de câte ori sosea câte un nou exemplar al revistelor Turnul de veghere sau Treziţi-vă! sau primeam o altă publicaţie Watchtower, tata obişnuia să citească pe nerăsuflate întreaga publicaţie. Am învăţat de la el că adevărul biblic nu trebuie privit cu superficialitate, ci trebuie considerat ca fiind o comoară preţioasă. Una dintre cele mai valoroase bunuri ale noastre este Biblia cu referinţe a tatei. De fapt, fiecare pagină este plină cu însemnări culese în urma studiilor sale. Acum, când citim comentariile sale marginale, aproape că mai putem încă să-l auzim învăţându-ne şi sfătuindu-ne.
Fidel până la sfârşit
Pe 16 mai 1991, în timp ce se afla în ministerul de teren, tata a avut o criză de inimă. Câteva săptămâni mai târziu, el a suferit o operaţie pe cord deschis care părea reuşită. Totuşi, în noaptea de după operaţie, am primit un telefon de la spital. Tata avea hemoragie, iar doctorii erau foarte îngrijoraţi. El a fost dus de două ori înapoi în sala de operaţie ca să se încerce oprirea hemoragiei, dar fără nici un rezultat. Sângele nu i se coagula.
A doua zi, întrucât starea sănătăţii tatălui nostru s-a înrăutăţit brusc, medicii au luat-o deoparte mai întâi pe mama, iar apoi pe fratele meu mai mic, încercând să-i convingă să fie de acord cu o transfuzie de sânge pentru tata. Însă tata le spusese mai înainte medicilor că nu va accepta nici o transfuzie de sânge, indiferent de situaţie. El le-a explicat care sunt motivele lui scripturale pentru care refuză transfuzia de sânge, dar a spus că va accepta orice înlocuitor nesanguin. — Leviticul 17:13, 14; Faptele 15:28, 29.
O ostilitate ascunsă din partea unor membri ai personalului medical a creat o atmosferă tensionată la secţia de terapie intensivă. Aceasta, adăugată la starea din ce în ce mai gravă a sănătăţii tatălui nostru, părea uneori imposibil de suportat. L-am implorat pe Iehova pentru ajutor şi am încercat, de asemenea, să aplicăm sugestiile practice pe care le primiserăm. Astfel, atunci când mergeam la secţia de terapie intensivă, eram întotdeauna îmbrăcaţi frumos şi respectuoşi faţă de personalul medical. Arătam un interes activ faţă de starea sănătăţii tatălui nostru punând întrebări pertinente şi mulţumindu-i fiecărui cadru medical implicat în îngrijirea acordată lui tata.
Eforturile noastre nu au trecut neobservate de personalul medical. În câteva zile, atmosfera tensionată s-a schimbat într-una de prietenie. Infirmierele care l-au îngrijit pe tata verificau în permanenţă evoluţia stării lui, deşi nu mai erau împuternicite să aibă grijă de el. Un medic care fusese foarte nepoliticos cu noi s-a îmblânzit într-o aşa măsură, încât a întrebat-o pe mama cum face faţă situaţiei. Congregaţia noastră, precum şi rudele ne-au oferit un ajutor iubitor. Ei ne-au trimis mâncare şi multe cărţi poştale şi s-au rugat pentru noi.
Din nefericire, tata nu a reacţionat la tratament. El a murit la zece zile după prima operaţie. Suntem profund îndureraţi din cauza pierderii tatălui nostru. Uneori, sentimentele pierderii sunt copleşitoare. Din fericire, Dumnezeul nostru promite că ne va ‘purta zilnic povara’, iar noi am învăţat să ne sprijinim pe el mai mult ca niciodată. — Psalmul 68:19.
Cu toţii suntem hotărâţi să continuăm să-i slujim şi noi lui Iehova în mod fidel, astfel încât să avem bucuria de a-l vedea pe tata în lumea nouă. — Marcu 5:41, 42; Ioan 5:28; Faptele 24:15.
[Legenda fotografiei de la pagina 21]
Frank Smith împreună cu mama sa, Phyllis, în Cape Town
[Legenda fotografiei de la pagina 22]
Tata şi mama la căsătoria lor
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Pentru primul botez din Entebbe, fraţii au închiriat piscina unui şef african.
[Legenda fotografiei de la pagina 23]
Salut potrivit obiceiului local
[Legenda fotografiei de la pagina 24]
Tata şi mama cu puţin timp înainte de moartea acestuia