Singură, dar niciodată părăsită

RELATATĂ DE ADA LEWIS

Întotdeauna am fost înclinată spre individualism. Totodată sunt foarte hotărâtă în tot ce fac — alţii mă numesc uneori încăpăţânată. Ştiu şi cât de uşor este să vorbeşti pe şleau, şi această trăsătură mi-a cauzat multe probleme de-a lungul anilor.

TOTUŞI, îi sunt recunoscătoare lui Iehova Dumnezeu pentru că nu m-a respins din cauza defectelor mele de personalitate. Prin studierea Cuvântului său am reuşit să-mi schimb personalitatea şi am slujit, astfel, intereselor Regatului său aproximativ 60 de ani. Din copilărie am iubit caii, iar ajutorul pe care mi l-a acordat Dumnezeu ca să-mi controlez caracterul oarecum îndărătnic mi-a amintit deseori de modul în care este folosită zăbala pentru a ţine în frâu un cal.

M-am născut în 1908, în apropierea unui frumos lac albastru în Mount Gambier, în Australia de Sud. Părinţii mei aveau o fermă de lapte, iar eu eram fiica cea mai mare dintre cei opt copii. Tatăl nostru a murit pe când noi toţi eram destul de mici. Aceasta însemna că o mare parte din administrarea fermei cădea în grija mea, întrucât cei doi fraţi mai mari trebuiau să lucreze departe de casă pentru a câştiga ceva cu care să întreţină familia. Viaţa la fermă pretindea o muncă grea.

Primul contact cu adevărul biblic

Familia noastră frecventa cu regularitate Biserica Prezbiteriană, iar noi eram membri activi ai ei. Eu am devenit profesoară la şcoala duminicală şi mi-am luat în serios responsabilitatea de a-i învăţa pe copii ceea ce eu consideram a fi corect din punct de vedere spiritual şi moral.

În 1931 a murit bunicul meu, iar printre bunurile sale se aflau câteva cărţi scrise de preşedintele de atunci al Societăţii Watch Tower, J. F. Rutherford. Am început să citesc Harpa lui Dumnezeu şi Creaţia şi, cu cât citeam mai mult, cu atât mai surprinsă eram să constat că multe lucruri pe care eu le credeam şi pe care li le predam copiilor nu erau susţinute de Biblie.

A fost un şoc să aflu că sufletul uman nu este nemuritor, că majoritatea oamenilor nu vor merge la cer după moarte şi că nu există chinul veşnic în focul iadului pentru cei răi. Totodată am fost tulburată când am descoperit că respectarea săptămânală a sabatului duminical nu este o cerinţă creştină. Aşa că mă aflam în faţa unei decizii serioase: să rămân de partea învăţăturilor tradiţionale ale creştinătăţii sau să încep să predau adevărul biblic. Nu mi-a trebuit mult timp pentru a decide să întrerup orice asociere cu Biserica Presbiteriană.

Acum efectiv singură

Familia mea, prietenii şi fostele cunoştinţe de la biserică nu au fost deloc încântaţi când le-am spus că intenţionam să părăsesc biserica şi să nu mai predau la şcoala duminicală. Iar când au aflat că eu începusem să mă asociez cu aşa-numiţii oameni ai judecătorului Rutherford, aceasta nu a făcut decât să adauge combustibil la clevetirea aprinsă. Nu am fost chiar ostracizată, însă majoritatea membrilor familiei mele şi foştii mei prieteni erau reci faţă de mine, ca să nu spun mai mult.

Cu cât studiam şi verificam mai mult textele scripturale menţionate în cărţile pe care le citeam, cu atât simţeam mai mult necesitatea de a le predica şi altora. Am aflat că Martorii lui Iehova mergeau din casă în casă în cadrul ministerului lor public. Dar în acea perioadă nu exista nici un Martor în districtul nostru. Prin urmare, nimeni nu m-a încurajat să predic vestea bună a Regatului lui Dumnezeu, nici nu mi-a arătat cum să o fac (Matei 24:14). Mă simţeam foarte singură.

Cu toate acestea, porunca biblică de a le predica altora continua să-mi răsune în minte şi am hotărât că trebuia să încep să predic într-un fel oarecare. După multe rugăciuni, am decis să încep să-i vizitez pe vecini în casele lor pur şi simplu pentru a le spune ce învăţasem în urma studiilor mele şi pentru a încerca să le arăt aceste lucruri în Bibliile lor. Prima locuinţă a fost cea a fostului meu director de la şcoala duminicală. Reacţia lui glacială şi comentariile negative la adresa părăsirii bisericii nu au fost, în mod sigur, un început încurajator. Însă am simţit o satisfacţie profundă şi o tărie interioară neobişnuită atunci când am părăsit casa lui şi am continuat să vizitez celelalte case.

De fapt, nu am întâmpinat o opoziţie făţişă, dar eram uluită de indiferenţa generală pe care foştii mei asociaţi din biserică o manifestau la vizita mea. Spre surprinderea şi dezamăgirea mea, cea mai puternică opoziţie a venit din partea fratelui meu mai mare, ceea ce mi-a amintit de cuvintele lui Isus: „Veţi fi daţi în mâinile lor până şi de părinţii, fraţii, rudele şi prietenii voştri; . . . şi veţi fi urâţi de toţi din cauza Numelui Meu“. — Luca 21:16, 17.

Am învăţat să călăresc bine încă de la o vârstă fragedă, aşa că m-am gândit că cea mai rapidă modalitate de a ajunge la casele oamenilor era călare. Aceasta îmi oferea posibilitatea să parcurg distanţe mai mari în zona rurală din jur. Însă, într-o după-amiază, calul meu s-a împiedicat şi a căzut pe un drum alunecos, iar eu am suferit o fractură craniană foarte gravă. Un timp au existat temeri că s-ar putea să nu supravieţuiesc. După acea căzătură, dacă drumurile erau ude sau alunecoase, călătoream într-o trăsurică uşoară trasă de cal în loc să merg călare.

Contactul cu organizaţia

La câtva timp de la accidentul meu, un grup de predicatori cu timp integral, cunoscuţi în prezent ca pionieri, au vizitat districtul Mount Gambier. Astfel, pentru prima dată am putut vorbi direct cu colaboratorii mei în credinţă. Înainte de a pleca, ei m-au încurajat să scriu la filiala Societăţii Watch Tower şi să întreb cum aş putea participa la lucrarea de predicare publică într-un mod mai organizat.

După ce am scris la Societate am primit cărţi, broşuri şi o fişă de mărturie tipărită pe care să o folosesc atunci când mă prezentam la uşi. Mă simţeam puţin mai aproape de fraţii şi surorile mele spirituale datorită legăturii stabilite prin poştă cu biroul filialei. Însă atunci când grupul de pionieri a plecat în următorul oraş, m-am simţit mai singură ca oricând.

Ca urmare a „rondului“ de mărturie pe care îl făceam în fiecare zi — în principal cu calul şi cu trăsurica — am devenit foarte cunoscută în district. În acelaşi timp, puteam să mă ocup de treburile mele de la fermă. Familia mea se resemnase deja în faţa acestui program al meu şi nu mai depunea nici un efort pentru a mă împiedica. Timp de patru ani am slujit în acest mod ca proclamator nebotezat şi izolat al veştii bune.

Congresul şi, în sfârşit, botezul

În aprilie 1938, fratele Rutherford a vizitat Australia. Puternica opoziţie din partea clerului a dus la anularea contractului de închiriere a Primăriei din Sydney. Totuşi, în ultimul moment s-a obţinut permisiunea de a folosi Stadionul. Schimbarea planului, impusă de împrejurări, s-a dovedit, de fapt, benefică, întrucât Stadionul, fiind mai încăpător, a putut găzdui mult mai multe mii. Au asistat în jur de 12 000 de persoane, interesul multora fiind evident trezit de opoziţia clerului faţă de întrunirea noastră.

Cu ocazia vizitei fratelui Rutherford s-a ţinut un congres de câteva zile şi într-o suburbie din apropierea Sydney-ului. Acolo mi-am simbolizat, în sfârşit, dedicarea la Iehova Dumnezeu prin botezul în apă. Vă puteţi imagina bucuria pe care am simţit-o când m-am întâlnit, în cele din urmă, cu sute de fraţi şi surori de pe tot cuprinsul vastului continent australian?

Din nou la Mount Gambier

Întorcându-mă acasă, m-am simţit cumplit de singură, însă eram mai hotărâtă ca oricând să fac tot ce pot în lucrarea Regatului. Nu peste mult timp am cunoscut familia Agnew — pe Hugh, pe soţia sa şi pe cei patru copii ai lor. Ei locuiau în oraşul Mil​li​cent, la numai 50 de kilometri de Mount Gambier, aşa că parcurgeam cu calul şi cu trăsurica 50 de kilometri dus, 50 întors pentru a conduce un studiu biblic regulat cu ei. Atunci când ei au îmbrăţişat adevărul, singurătatea mea a fost uşurată.

La scurt timp după aceea am format o grupă pentru mărturia organizată. Apoi, din fericire, mama mea a început să manifeste interes şi mi s-a alăturat în circuitul meu de 100 de kilometri spre studiul cu grupa nou formată. Începând de atunci, mama a fost întotdeauna o încurajare şi un ajutor, chiar dacă au mai trecut câţiva ani până la botezul ei. Nu mai eram singură!

Micul nostru grup a produs patru pioniere: pe cele trei fiice ale familiei Agnew — Crystal, Estelle şi Betty — şi pe mine. Mai târziu, la începutul anilor ’50, toate aceste trei fete au urmat cursurile Şcoalii Biblice Galaad. Ele au fost repartizate ca misionare în India şi Sri Lanka, unde încă slujesc cu fidelitate.

În ianuarie 1941, activitatea Martorilor lui Iehova din Australia a fost pusă sub interdicţie, aşa că imediat am acţionat în consecinţă. Am pus tot ce folosisem în minister — literatura, fonografele portabile, cuvântările biblice înregistrate etc. — într-un cufăr mare de tablă. Apoi am pus cufărul într-o şură şi am adus câteva căruţe cu fân pentru a-l acoperi.

În pofida interdicţiei, noi ne-am continuat predicarea din casă în casă, însă cu prudenţă, folosind numai Biblia când le vorbeam locatarilor. Revistele şi broşurile le ţineam sub şaua calului şi le scoteam numai atunci când observam un interes sincer faţă de mesajul Regatului. În cele din urmă, în iunie 1943, interdicţia a fost ridicată şi noi am putut oferi din nou literatura în mod deschis.

Noi repartiţii

În 1943 m-am pus la dispoziţie ca pionieră, iar în anul următor am părăsit Mount Gambier pentru o nouă repartiţie. La început am fost invitată să lucrez un timp la filiala Societăţii din Strathfield. După aceea am primit în mod succesiv repartiţii în mai multe orăşele din sudul statului Noua Galie de sud şi din vestul statului Victoria. Cu toate acestea, una dintre cele mai recompensatoare repartiţii din punct de vedere spiritual pentru mine a fost atunci când am slujit alături de o congregaţie mare din oraşul Melbourne. Întrucât veneam dintr-un orăşel de provincie, în perioada în care am slujit acolo am învăţat foarte multe lucruri.

În repartiţia mea din regiunea depresionară a districtului Gippsland, Victoria, partenera mea de pionierat, Helen Crawford, şi cu mine am condus multe studii biblice şi, în scurt timp, sub ochii noştri s-a format o congregaţie. Acel district cuprindea un teritoriu rural foarte mare, iar mijlocul de transport de care dispuneam era o maşină veche pe care nu ne puteam bizui. Câteodată mergeam cu maşina, dar de multe ori o împingeam. Ce mult îmi doream un cal! Uneori aveam motive să spun: „Dau orice (în afară de Regat) pentru un cal!“ În majoritatea oraşelor din acel district există astăzi congregaţii puternice şi Săli ale Regatului frumoase.

În 1969 am fost repartizată la Canberra, capitala Australiei. Acest loc de mărturie era variat şi constituia o provocare, întrucât deseori am luat legătura cu personalul multor ambasade străine. În prezent slujesc tot aici, însă în ultimii ani mi-am concentrat eforturile de predicare în zona industrială a oraşului.

În 1973 am avut privilegiul să asist la marile congrese ţinute în Statele Unite. Un alt moment remarcabil din viaţa mea a fost atunci când m-am aflat printre delegaţii la congresul din 1979 şi am făcut o călătorie în Israel şi Iordania. Vizitarea locurilor biblice şi meditarea la evenimentele care s-au întâmplat acolo a constituit o experienţă cu adevărat emoţionantă. Am putut simţi ce înseamnă să pluteşti pe apele extrem de sărate ale Mării Moarte, iar în timpul vizitei noastre la Petra, în Iordania, am avut din nou ocazia să călăresc. Aceasta mi-a amintit de acele zile de început când am putut să ajung cu mesajul Regatului în zone rurale izolate mergând călare.

Îmi continuu serviciul cu timp integral

Dorinţa mea de a continua serviciul cu timp integral în pofida vârstei înaintate a rămas vie graţie unor măsuri speciale cum ar fi Şcoala Serviciului de Pionier şi întrunirile pentru pionieri ţinute în preajma adunărilor de circumscripţie, precum şi datorită încurajării continue primite din partea supraveghetorilor itineranţi. Pot spune cu adevărat că Iehova a dirijat cu bunătate lucrurile astfel încât zilele singurătăţii mele să aparţină trecutului.

În prezent am 87 de ani şi, după aproape 60 de ani petrecuţi în serviciul lui Iehova, am un cuvânt de încurajare pentru alţii care poate că au şi ei tendinţa de a vorbi pe şleau şi de a fi foarte independenţi: Supuneţi-vă întotdeauna îndrumării lui Iehova. Fie ca Iehova să ne ajute să ne controlăm caracterul şi fie ca el să ne reamintească în mod constant că, deşi uneori ne-am putea simţi singuri, el nu ne va părăsi niciodată.