Am găsit o comoară de o valoare inestimabilă

RELATATĂ DE FLORENCE WIDDOWSON

În timp ce se apropia noaptea, am decis să ne instalăm cortul aproape de lagună. Nu era locul ideal de campat pentru două femei, însă ne-am gândit că nu va fi nici un pericol pentru o singură noapte. În timp ce eu eram ocupată cu instalarea cortului, Marjorie pregătea cina.

TOCMAI terminasem de bătut ultimul ţăruş al cortului, când privirea mi-a fost atrasă de o mişcare din apropierea unei buturugi negre. „Ai văzut şi tu ceva mişcându-se lângă buturuga aceea?“, am strigat eu către Marjorie.

„Nu“, a răspuns ea puţin tulburată.

„Şi totuşi, precis s-a mişcat, am strigat eu. Dă-mi ceainicul!“

L-am luat şi, cu securea pe umăr, m-am îndreptat spre lagună. Când am ajuns aproape de buturugă, un bărbat a ieşit din spatele ei!

„Este bună de băut apa din lagună?“, am reuşit să îngăim eu.

„Nu, nu este, a răspuns el morocănos, dar dacă vreţi să beţi, vă aduc eu puţină apă.“

Am refuzat imediat oferta sa şi, spre marea mea uşurare, el s-a întors brusc şi a plecat. Tremurând, m-am întors în grabă la Marjorie şi i-am spus ce se întâmplase. Am demontat repede cortul, l-am împachetat şi am plecat. Mai târziu, ni s-a spus că bărbatul acela tocmai fusese eliberat din închisoare.

Deşi în 1937, specialiştii în prospecţiuni geologice campau deseori pe acele terenuri aurifere din Australia, noi eram alt fel de prospectori. Noi căutam persoane care erau preţioase pentru Dumnezeu.

Mediul în care am crescut

Cu o sută de ani în urmă, tatăl meu era potcovar în micul sat Porepunkah din statul Victoria. Eu m-am născut în 1895 şi am crescut împreună cu cei patru fraţi ai mei în apropiere de râul Ovens, la poalele muntelui Buffalo. Părinţii mei mergeau cu regularitate la Biserica Unională, iar eu frecventam Şcoala duminicală, al cărei director era tatăl meu.

În 1909, în timpul unei furtuni violente, mama a suferit un atac de cord şi a murit în braţele tatălui meu. Apoi, pe la începutul anului 1914, unul dintre fraţii mei a plecat de acasă, iar, câteva ore mai târziu, ne-a fost adus înapoi — mort. Se sinucisese. Durerea noastră era cu atât mai profundă, cu cât ştiam din învăţătura bisericii că îl aştepta infernul, deoarece sinuciderea era considerată un păcat de neiertat.

Spre sfârşitul aceluiaşi an, a izbucnit primul război mondial, şi doi dintre fraţii mei s-au înrolat pentru serviciul militar de peste ocean. Veştile înspăimântătoare despre suferinţele şi vărsările de sânge care aveau loc ne-au determinat pe şase tinere din grupul nostru, să începem să studiem, împreună cu tatăl meu, cartea biblică a lui Ioan.

Descoperirea unei adevărate comori

Ellen Hudson avea un exemplar al cărţii The Time Is at Hand (Timpul este aproape), de Charles Taze Russell. Entuziasmul ei faţă de această carte ne-a influenţat şi pe ceilalţi din grup. Când a aflat că această carte făcea parte dintr-o serie de şase volume, intitulate Studies in the Scriptures (Studii din Scripturi), ea a trimis o scrisoare la International Bible Students Association din Melbourne şi a solicitat restul volumelor din serie. Grupul nostru a fost de acord ca la studiile săptămânale să folosim primul volum, intitulat The Divine Plan of the Ages (Planul divin al epocilor).

Imaginaţi-vă bucuria tatălui meu şi a mea când am descoperit că nu există un infern arzător. Teama că fratele meu se afla în focul infernului s-a risipit. Am aflat adevărul că morţii sunt inconştienţi, ca şi când ar dormi, şi că ei nu trăiesc nicăieri în altă parte, suportând chinuri (Eclesiastul 9:5, 10; Ioan 11:11–14). Câteva tinere din grupul nostru de studiu biblic am decis să ne ducem la vecinii noştri şi să le predicăm adevărurile pe care le învăţaserăm. Am mers la casele din apropiere, iar pentru a ajunge la locuitorii din alte sate, foloseam biciclete şi o şaretă cu două roţi, trasă de un cal.

Am participat pentru prima dată la mărturia din casă în casă în ziua Armistiţiului, adică în 11 noiembrie 1918. Împreună cu alte două tinere din grupul nostru de studiu am efectuat o călătorie de 80 de kilometri până în oraşul Wangaratta, pentru a distribui tractul The Peoples Pulpit (Amvonul poporului). Câţiva ani de zile mai târziu, în timp ce mă aflam într-una din regiunile din interiorul ţării, regiune care îmi fusese repartizată pentru predicare, am trăit experienţa menţionată la început.

În 1919, am asistat la un congres al Studenţilor Bibliei ţinut la Melbourne. Acolo, pe 22 aprilie 1919, mi-am simbolizat dedicarea faţă de Iehova, prin scufundare în apă. Banchetul spiritual mi-a adâncit aprecierea faţă de comoara spirituală a Regatului cerurilor, precum şi faţă de oganizaţia pământească a lui Iehova. — Matei 13:44.

După congres nu m-am întors acasă, ci am acceptat invitaţia de a depune mărturie timp de o lună împreună cu Jane Nicholson, o predicatoare cu timp integral. Am fost repartizate de-a lungul râului King, în aglomerările rurale ai căror locuitori se ocupau cu agricultura şi cu creşterea vitelor. Cu numai câţiva ani înainte, această regiune muntoasă servise drept cadru pentru filmul The Man From Snowy River.

În 1921 am primit excelentul auxiliar pentru studierea Bibliei, intitulat The Harp of God (Harfa lui Dumnezeu). Când tatăl meu a început să folosească această carte ca manual pentru cursurile sale de la Şcoala duminicală, mulţi părinţi au obiectat şi i-au cerut să-şi dea demisia. El şi-a dat-o imediat. Mai târziu, am primit broşura Hell (Infernul), pe a cărei copertă se aflau câteva întrebări care stârneau curiozitatea: „Ce este acesta? Cine se află în el? Se poate ieşi de acolo?“ Tata a fost atât de impresionat de dovezile biblice clare cu privire la acest subiect, încât a început imediat să distribuie această broşură din casă în casă. El a plasat sute de exemplare în satul nostru, precum şi în satele vecine.

Expediţii de predicare împreună cu tata

În cele din urmă, tata a cumpărat un automobil pentru a ajunge cu mesajul Regatului şi la locuitorii din alte regiuni. Ca potcovar, el era obişnuit mai mult cu caii, aşa că am ajuns să fiu eu şoferul automobilului. La început, rămâneam peste noapte la hotel. Nu peste mult timp, acest lucru s-a dovedit a fi prea costisitor şi am început să petrecem noaptea în cort.

Tata lăsa scaunul din faţă al maşinii în jos, în poziţie orizontală, iar eu puteam dormi în maşină. Mai instalam şi un cort mic în care să doarmă tata. După ce mergeam mai multe săptămâni cu cortul, ne reîntorceam la Porepunkah, unde tata îşi redeschidea potcovăria. Nu încetam să ne minunăm de mulţimea de clienţi pe care-i aveam şi care ne furnizau banii necesari pentru următoarea călătorie de predicare.

Multe persoane cu o dispoziţie corectă au reacţionat în mod favorabil la vizitele noastre şi au acceptat în cele din urmă un studiu biblic la domiciliu. Acum, în acea regiune, în care a slujit la început micul nostru grup din Porepunkah, există şapte congregaţii, fiecare dintre ele având propria Sală a Regatului. Într-adevăr, cine poate dispreţui „ziua începuturilor slabe“? — Zaharia 4:10.

În 1931, tata şi cu mine am parcurs aproape 300 de kilometri pe nişte drumuri foarte rele, pentru a asista la o întrunire specială, la care a fost adoptat noul nostru nume, „Martorii lui Iehova“. Amândoi am fost încântaţi de acest nume unic, bazat pe Scripturi (Isaia 43:10–12). El ne identifica mult mai clar decât acel nume mai puţin caracteristic de „Studenţii internaţionali ai Bibliei“, nume sub care fuseserăm cunoscuţi până atunci.

Într-o zi, în timp ce predicam în oraşul Bethanga, l-am întâlnit pe preotul Bisericii Anglicane din localitate. El s-a înfuriat şi a început să meargă pe urmele noastre în numeroasele locuri unde plasaserăm cărţi, cerându-le oamenilor să i le predea lui. După aceea, el a iniţiat arderea publică a cărţilor în centrul oraşului. Dar fapta lui vrednică de dispreţ s-a întors împotriva lui.

După ce am informat biroul de filială al Societăţii despre cele întâmplate, a fost tipărită o scrisoare deschisă care condamna acţiunea întreprinsă de clericul respectiv. De asemenea, s-au luat măsuri ca mai mulţi Martori să se deplaseze cu maşinile în tot districtul pentru a distribui scrisoarea. Când tata şi cu mine am revizitat oraşul, am plasat mai multe cărţi decât înainte. Localnicii erau curioşi să afle ce conţinea această literatură „interzisă“!

Prima persoană din nord-estul statului Victoria care a îmbrăţişat adevărul biblic în urma predicării noastre a fost Milton Gibb. În intervalul dintre vizitele noastre, el a studiat temeinic toate publicaţiile Societăţii pe care i le-am lăsat. Cu ocazia uneia dintre vizitele noastre ulterioare, am fost uimiţi să-l auzim spunând: „Acum sunt unul dintre discipolii voştri“.

Cu toate că eram încântaţi de decizia lui, totuşi i-am explicat: „Nu, Milton. Nu ai putea fi unul dintre discipolii mei“.

„Atunci, sunt unul dintre discipolii lui Rutherford.“

I-am atras iarăşi atenţia: „Nu, nu poţi fi nici discipol al lui Rutherford, dar sper să fii unul dintre discipolii lui Cristos“.

Milton Gibb s-a dovedit a fi doar una dintre multele comori preţioase pentru care am petrecut atât de mulţi ani făcând prospecţiuni. El şi doi dintre fiii săi sunt bătrâni creştini, iar alţi membri ai familiei sale sunt vestitori activi ai congregaţiei.

Întâmpinând diverse încercări

Cu toate că în ianuarie 1941 lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Australia, noi am continuat să predicăm, folosindu-ne numai de Biblie. Apoi, mi-am întrerupt pionieratul, sau ministerul cu timp integral, atunci când am fost chemată acasă să-l îngrijesc pe tatăl meu, care era grav bolnav. Mai târziu m-am îmbolnăvit şi eu şi am avut nevoie de o intervenţie chirurgicală dificilă. Restabilirea sănătăţii mele a pretins câtva timp, dar am simţit cât de adevărată este promisiunea lui Dumnezeu: „Nicidecum n-am să te las, cu nici un chip nu te voi părăsi“ (Evrei 13:5). O soră creştină m-a îmbărbătat, spunându-mi: „Flo, nu uita că nu eşti niciodată singură. Iar tu şi Iehova formaţi întotdeauna o majoritate“.

Apoi, după 13 săptămâni de suferinţă, a venit sfârşitul tatălui meu drag. La 26 iulie 1946, a închis ochii. S-a bucurat de o viaţă lungă şi a avut speranţă cerească (Filipeni 3:14). Astfel, la vârsta de 51 de ani, după ce îmi petrecusem prima parte a vieţii împreună cu tata, am rămas singură. Apoi l-am cunoscut pe viitorul meu soţ. Ne-am căsătorit în 1947 şi am început să facem împreună pionierat. Această perioadă fericită nu a durat însă mult timp, deoarece în 1953 el a suferit un atac de apoplexie, în urma căruia a rămas invalid.

Vorbirea soţului meu a fost grav afectată, conversaţia cu el devenind aproape imposibilă. Acesta a fost cel mai dificil aspect legat de îngrijirea lui. În încercarea de a înţelege ceea ce se străduia el să spună, mintea îmi era supusă unei concentrări cu adevărat foarte mari. Cu toate că locuiam într-o regiune izolată, fără să fie în apropiere nici o congregaţie, Iehova nu ne-a părăsit nici în acei ani de încercare. Am continuat să fiu la curent cu ultimele informaţii din partea organizaţiei, precum şi cu hrana spirituală furnizată în permanenţă în revistele Turnul de veghere şi Treziţi-vă! La 29 octombrie 1957, soţul meu drag a murit.

Ministerul în Adelaide

Am rămas din nou singură. Ce aveam să fac? Oare aveam să fiu acceptată din nou în rândul miniştrilor cu timp integral, după o întrerupere de aproape cinci ani? Am fost acceptată, aşa că mi-am vândut casa şi am reînceput pionieratul în Adelaide, capitala Australiei de Sud. Pe atunci acolo era nevoie de pionieri şi am fost repartizată în congregaţia Prospect.

Întrucât îmi era teamă să şofez în condiţiile de trafic din oraş, mi-am vândut maşina şi am început să folosesc din nou bicicleta. Am folosit-o până la vârsta de 86 de ani, ajungând să fiu cunoscută în zona respectivă sub numele de „mica doamnă de pe bicicleta albastră“. Cu timpul, am devenit tot mai nesigură în circulaţie; roata din faţă a bicicletei părea că tremură în permanenţă. Ultimul incident s-a petrecut într-o după-amiază, când am căzut, lovindu-mă de un gard viu. ‘Este pentru ultima dată’, mi-am zis, şi astfel m-am reîntors la mersul pe jos.

Acum câţiva ani, în timp ce asistam la un congres de district, picioarele mele au început să mă lase, iar după aceea am fost supusă la două intervenţii chirurgicale la şolduri. După operaţie am fost bine până în momentul în care un câine mare m-a trântit la pământ. A fost necesară continuarea tratamentului, iar de atunci am avut nevoie de un cadru de sprijin pentru a mă ajuta la mers. Mintea îmi este încă foarte activă. Este aşa cum se exprima un frate: „Se pare că corpul tău care îmbătrâneşte nu poate ţine pasul cu mintea ta tânără“.

Pe parcursul anilor, am asistat la creşterea, la dezvoltarea şi la înmulţirea congregaţiilor. Apoi, în 1983, pe când aveam 88 de ani, am plecat din Adelaide pentru a locui împreună cu o familie din Kyabram, statul Victoria, unde am petrecut zece ani fericiţi. Reuşesc şi acum să ies în ministerul de teren; fraţii din congregaţie mă conduc cu maşina pentru a vizita persoanele cărora le furnizez cu regularitate revistele. Aceste persoane vin cu amabilitate la mine la maşină, astfel încât pot sta de vorbă cu ele.

Meditând la cei peste 98 de ani pe care i-am trăit, îmi amintesc cu tandreţe de numeroasele persoane loiale şi fidele care l-au lăudat pe Iehova împreună cu mine, îndeosebi de minunatul meu tată. Se pare că, dintre toate aceste persoane fidele care mi-au fost parteneri de pionierat, sunt singura care am rămas în viaţă. Dar marea bucurie care mă aşteaptă, de a fi împreună cu aceia care nutresc speranţa de a primi premiul vieţii în Regatul ceresc al lui Dumnezeu, constituie într-adevăr o comoară de o valoare inestimabilă!

[Legenda fotografiei de la pagina 28]

M-am botezat la 22 aprilie 1919.

[Legenda fotografiei de la pagina 31]

Sunt fericită că încă îi slujesc lui Iehova, deşi am aproape 100 de ani!