„Ce este adevărul?“

CEI doi bărbaţi care stăteau faţă în faţă erau extrem de diferiţi. Unul era un politician cinic, ambiţios, bogat şi gata să facă orice pentru a avansa în cariera sa. Celălalt era un învăţător care dispreţuia bogăţia şi prestigiul şi care era pregătit să-şi jertfească viaţa pentru a salva vieţile altora. Nu mai este nevoie să spunem că aceşti doi oameni nu împărtăşeau aceleaşi opinii. În special într-o anumită privinţă erau în complet dezacord: în privinţa adevărului.

Bărbaţii erau Pontius Pilat şi Isus Cristos. Isus stătea înaintea lui Pilat în postura de criminal condamnat. De ce? Isus a explicat că motivul pentru aceasta — de fapt, chiar motivul pentru care venise pe pământ şi îşi efectuase ministerul — se rezuma la un singur aspect: adevărul. „Eu pentru aceasta M-am născut — a spus el — şi pentru aceasta am venit în lume: ca să mărturisesc despre adevăr.“ — Ioan 18:37.

Răspunsul lui Pilat a devenit o întrebare memorabilă: „Ce este adevărul?“ (Ioan 18:38). Dorea el cu adevărat un răspuns? Probabil că nu. Isus era genul de om care putea răspunde la orice întrebare care i se punea din sinceritate, însă el nu i-a răspuns lui Pilat. Iar Biblia spune că, după ce a pus întrebarea, Pilat a ieşit imediat din sala de audienţe. Foarte probabil că guvernatorul roman a pus întrebarea cu o neîncredere plină de cinism, ca şi cum ar fi spus: „Adevărul? Ce mai e şi asta? Nu există aşa ceva!“a

Opinia sceptică a lui Pilat cu privire la adevăr nu este neobişnuită astăzi. Mulţi cred că adevărul este relativ — cu alte cuvinte, ceea ce este adevărat pentru o persoană poate fi neadevărat pentru alta, astfel încât amândoi pot să „aibă dreptate“. Această convingere este atât de răspândită, încât i s-a dat chiar un nume: „relativism“. Şi dumneavoastră priviţi în acest mod problema adevărului? Dacă da, este oare posibil să fi adoptat această opinie fără să o analizaţi în profunzime? Şi chiar dacă nu aţi adoptat-o, ştiţi cât de mult vă afectează viaţa această filozofie?

Un asalt împotriva adevărului

Pontius Pilat nu era nici pe departe prima persoană care punea la îndoială ideea adevărului absolut. Câţiva filozofi greci din antichitate au făcut din predarea unor astfel de dubii pur şi simplu cariera vieţii lor. Cu cinci secole înainte de Pilat, Parmenide (considerat părintele metafizicii europene) susţinea că nu se poate ajunge la adevărata cunoaştere. Democrit, aclamat drept „cel mai mare filozof al antichităţii“, a declarat: „Adevărul este îngropat în adâncuri. . . . Nu cunoaştem nimic sigur“. Socrate, probabil cel mai venerat dintre toţi aceştia, a spus că tot ceea ce ştia cu certitudine era că nu ştie nimic.

Acest asalt împotriva ideii că adevărul poate fi cunoscut a continuat până în zilele noastre. De exemplu, unii filozofi spun că, întrucât cunoştinţa ajunge la noi prin intermediul simţurilor, care pot fi înşelate, nici o cunoştinţă nu este un adevăr care poate fi verificat. Filozoful şi matematicianul francez René Descartes şi-a propus să examineze toate lucrurile de care era sigur. El a eliminat tot, cu excepţia unui adevăr pe care îl considera inconstestabil: „Cogito ergo sum“, sau „Cuget, deci exist“.

O cultură a relativismului

Relativismul nu se limitează la filozofi. El este promovat de conducătorii religioşi, este predat în şcoli ca doctrină şi este difuzat prin mass media. Episcopul John S. Spong a declarat acum câţiva ani: „Trebuie . . . să trecem de la ideea că noi deţinem adevărul şi că alţii trebuie să adopte punctul nostru de vedere la înţelegerea faptului că adevărul absolut depăşeşte ceea ce putem noi cuprinde“. Relativismul lui Spong, asemenea relativismului multor clerici de astăzi, abandonează uşor învăţăturile morale ale Bibliei în favoarea unei filozofii potrivit căreia „fiecare cu a lui“. De exemplu, în încercarea de a-i face pe homosexuali să se simtă mai „degajaţi“ în Biserica Episcopală, Spong a scris o carte în care afirma că apostolul Pavel a fost homosexual!

În multe ţări, se pare că sistemul de învăţământ promovează un mod de gândire similar. Allan Bloom a scris în cartea sa The Closing of the American Mind (Închiderea minţii americanilor): „Există un lucru de care un profesor poate fi absolut sigur: aproape orice student care intră la universitate crede, sau cel puţin aşa afirmă, că adevărul este relativ“. Bloom a constatat că, dacă el contesta convingerea studenţilor în această privinţă, ei reacţionau cu stupoare, „ca şi cum el ar fi pus la îndoială faptul că 2 + 2 = 4“.

Aceeaşi mentalitate este promovată în multe alte moduri. De exemplu, deseori reporterii TV şi de presă par să fie mai preocupaţi să-şi amuze spectatorii decât să prezinte situaţia reală. Unele programe de ştiri au fost chiar falsificate sau trucate pentru a le face să pară mai senzaţionale. În lumea divertismentelor este lansat un atac şi mai puternic împotriva adevărului. Valorile şi adevărurile morale după care s-au ghidat părinţii şi bunicii noştri sunt considerate pe scară largă ca fiind perimate şi sunt adesea obiectul ridiculizării.

Bineînţeles, unii ar putea susţine că o mare parte din acest relativism denotă o mentalitate largă şi, prin urmare, are o influenţă pozitivă asupra societăţii umane. Dar aşa să fie oare? Şi ce se poate spune despre influenţa lui asupra dumneavoastră? Consideraţi că adevărul este relativ sau că nu există? Dacă da, faptul de a căuta adevărul s-ar putea să vi se pară o pierdere de timp. O astfel de opinie vă va afecta viitorul.

[Note de subsol]