Noi nu ieşim la pensie!
„NOI NU IEŞIM LA PENSIE“ — acesta este deviza care vă întâmpină când vizitaţi un cămin neobişnuit din Tokyo, Japonia. Aici locuieşte o familie formată din 22 de membri, bărbaţi şi femei, media lor de vârstă fiind de 70 de ani. Ei sunt uniţi nu prin legături de sânge, ci printr-un interes comun — serviciul misionar. În total, ei au perseverat 1 026 de ani în lucrarea de predicare cu timp integral! Cei mai în vârstă membri, trei la număr, s-au născut în 1910. Şapte dintre ei şi-au început serviciul cu timp integral pe când erau adolescenţi. Nouă dintre ei au asistat la creşterea lucrării de predicare a Regatului în Japonia chiar de la începuturile ei, după cel de-al II-lea război mondial. — Isaia 60:22.
Totuşi, această clădire cu şase etaje, fostul sediu al filialei Watch Tower, este un loc de încurajare, în special datorită spiritului, sau înclinaţiei predominante, a misionarilor care locuiesc acolo. Deşi majoritatea au limite fizice din cauza vârstei sau a sănătăţii precare, nici unul dintre aceşti luptători spirituali nu doreşte să abandoneze. Martorii japonezi au renovat complet clădirea pentru ei, prevăzând-o cu o Sală a Regatului la demisol şi cu un ascensor de persoane.
Ce îi face fericiţi
Întrucât se află în misiunea lor de atât de mulţi ani, aceşti misionari se simt aici ca la ei acasă. „Când m-am dus în Australia pentru congresul de district din vara trecută — spunea una dintre cele mai în vârstă membre ale familiei — , după două săptămâni eram dispusă să mă întorc acasă!“ Ei iubesc oamenii pe care îi slujesc şi au cultivat o afecţiune profundă pentru ei. Toţi misionarii se bucură mult de scrisorile şi telefoanele care le amintesc de activităţile din zilele de odinioară.
Acesta este rezultatul unui minister sârguincios. Motivaţi de iubire pentru Iehova, misionarii au predicat Cuvântul lui Dumnezeu cu sentimentul urgenţei în diferite circumstanţe (compară cu 2 Timotei 4:2). „Ne-am autoeducat să fim bucuroşi pentru simplul motiv că îi slujim lui Iehova“, spune Vera MacKay, care slujeşte în Japonia de 37 de ani. „Chiar dacă nu ne deschide nimeni uşa, noi ne aflăm acolo pentru a depune mărturie despre Iehova.“
Doisprezece dintre aceşti misionari nu au fost căsătoriţi niciodată, însă ei sunt fericiţi că îi pot sluji Domnului fără distragere (1 Corinteni 7:35). Gladys Gregory, care slujeşte ca misionară de 43 de ani, este una dintre ei. Ea spune: „Ca să am mai multă libertate pentru serviciul lui Iehova, m-am înrolat în lucrarea de pionier, mai târziu am fost la Galaad [Şcoala Biblică Galaad a Societăţii Watchtower] şi după aceea în lucrarea misionară. Fără să fi făcut vreun jurământ în acest sens, am rămas celibatară şi, la fel ca mulţi alţi fraţi, nu am regretat niciodată“.
Dispoziţia de a face schimbări
Deşi unele persoane devin încăpăţânate pe măsură ce îmbătrânesc, misionarii au fost dispuşi să facă schimbări. Lois Dyer, Molly Heron şi Lena şi Margrit Winteler locuiau într-o casă de misionari mai mică dintr-un cartier de locuinţe din Tokyo. Ele au rămas acolo mai mult de 20 de ani şi s-au ataşat de oamenii din acea zonă a oraşului. În teritoriile repartizate lor, surorile Winteler aveau 40 de persoane în traseul cu reviste, în timp ce Molly şi Lois aveau 74 în al lor. Apoi Societatea le-a invitat să se mute în casa de misionari cu şase etaje, în inima oraşului Tokyo. „La început am fost descurajată şi nefericită“, recunoaşte Lena. Ca întotdeauna însă, ele au făcut schimbările impuse de noua lor repartiţie. Cum se simt ele acum? „Foarte fericite“, răspunde Lena. „În prezent, doi fraţi de la Betel sunt împreună cu noi pentru a ne găti şi a ne face curăţenie. Suntem bine îngrijite.“ Toate sunt în asentimentul lui Lois, care spune: „Grija iubitoare pe care ne-o poartă organizaţia lui Iehova ne ajută să perseverăm“.
Norrine Thompson a făcut şi ea schimbările necesare în noile circumstanţe. „Timp de 15 ani, spune ea, am avut privilegiul să-l însoţesc pe soţul meu [originar din Noua Zeelandă] în lucrarea de district, atunci când toată Japonia era un singur district.“ Dar sănătatea soţului ei s-a deteriorat şi ea a trebuit să suporte cea mai mare încercare din viaţă — moartea lui, cu 18 ani în urmă. „În timpul acela, spune ea, ceea ce m-a ajutat să-mi continuu lucrarea misionară a fost iubirea manifestată de fraţii din întreaga Japonie împreună cu rugăciunea şi participarea din plin la serviciu.“
Rezistând în pofida problemelor de sănătate
„Majoritatea au anumite probleme de sănătate, însă ei sunt voioşi, iar dorinţa lor de a sluji este o calitate remarcabilă,“ afirmă Albert Pastor, supraveghetorul casei de misionari. La cămin au fost repartizaţi un medic şi soţia lui, care este infirmieră, pentru a se îngriji de misionari.
Într-o zi, cu aproape trei ani în urmă, Elsie Tanigawa, o absolventă a celei de-a 11-a promoţii a Şcolii Galaad, nu a mai putut dintr-o dată să vadă cu ochiul stâng. Patru luni mai târziu i-a fost afectat şi ochiul drept. „Uneori mă simt puţin descurajată pentru că nu mai pot sluji ca înainte. Însă graţie tuturor îngrijirilor din partea Societăţii şi graţie sprijinului iubitor acordat de partenerul meu şi de alţii, continuu să găsesc bucurie în serviciul lui Iehova“, spune Elsie.
Shinichi Tohara şi soţia lui, Masako, care au fost colegi de promoţie cu Elsie la Galaad, au avut multe probleme de sănătate pe parcursul ultimilor câţiva ani. Pentru Shinichi, un vorbitor capabil, este un mare inconvenient faptul că nu îşi poate vedea notiţele din cauza vederii slăbite. Chiar dacă, în ultimii ani, a trecut prin operaţii mai grele sau mai uşoare, ochii îi strălucesc atunci când vorbeşte despre un student al Bibliei în vârstă de 90 de ani pe care îl ajută în prezent.
Deşi au „un ţepuş în carne“, aceşti misionari îşi privesc slăbiciunile la fel ca apostolul Pavel, care a spus: „Când sunt slab, atunci sunt tare“ (2 Corinteni 12:7–10). Şi ei sunt cu adevărat tari! Ei sunt prezenţi în fiecare zi la închinarea de dimineaţă de la ora 7. După micul dejun, cei cărora le permite sănătatea merg în ministerul de teren dimineaţa devreme.
Richard şi Myrtle Shiroma sunt printre cei care ies cu regularitate în serviciu. Myrtle a suferit câteva apoplexii din cauza arteriosclerozei creierului care s-a instalat în 1978, însă ea şi-a însoţit soţul în lucrarea itinerantă până în noiembrie 1987. În prezent Richard, el însuşi de 70 de ani, o ajută pe Myrtle să facă toate lucrurile. El se trezeşte la 5 dimineaţa, o dă jos din pat, o spală, o îmbracă, o fardează şi îi dă să mănânce cu lingura. Apoi o scoate în serviciul de teren în fiecare dimineaţă cu căruciorul ei cu rotile, mergând din casă în casă aproximativ o oră, după care le depune mărturie oamenilor în staţiile de autobuz. Myrtle nu mai poate vorbi, însă ultimele cuvinte pe care le-a rostit au fost Dendo, dendo, care în japoneză înseamnă „Predicare, predicare“.
Fiica lor, Sandra Sumida, s-a mutat în casa de misionari pentru a-i ajuta. Sandra şi-a pierdut recent soţul iubit în urma unui atac de cord. Ea apreciază minunatul aranjament al Societăţii Watch Tower, prin care a fost repartizată înapoi în Japonia din Guam, unde slujise ca misionară împreună cu soţul ei. „Am simţit întotdeauna că nu pot face prea mult pentru a-mi ajuta părinţii, fiindcă eram în Guam“, spune ea. „Sora mea, Joanne, s-a îngrijit de ei în această casă. Deci, atunci când mi s-a ivit ocazia, am cosiderat-o binevenită. Faptul de a mă simţi utilă aici a fost terapia mea de la moartea subită a soţului meu.“
Încă în formă
Chiar dacă misionarii simt efectele vârstei înaintate, ei nu vor să renunţe la spiritul lor de misionari (Psalmul 90:10; Romani 5:12). Jerry şi Yoshi Toma, care au fost printre primii absolvenţi ai Galaadului veniţi în Japonia, ies încă în lucrare în teritoriul comercial din regiunea industrială Shibuya. „Când am venit să locuim în clădirea cu etaj care era aici în 1949, mergeam din bordei în bordei. Acum Tokyo s-a transformat într-o metropolă. Suntem în vârstă şi nu mai putem face cât reuşeam să facem înainte. Însă, când ne întoarcem din predicare, ne simţim atât de învioraţi“, spune Yoshi.
Lillian Samson este de 40 de ani misionară în Japonia şi îşi îndrăgeşte foarte mult ministerul. „În prezent ajut o femeie de 80 de ani care a studiat cu partenera mea, Adeline Nako, înainte de întoarcerea acesteia în Hawaii pentru a-şi îngriji mama bolnavă. Nu demult, doamna a devenit o vestitoare a Regatului, după ce a depăşit problema cultului strămoşilor. Ea s-a dus la templu şi i-a spus soţiei preotului: «M-am convertit la creştinism!»“ Cu astfel de bucurii în viaţa ei, Lillian nu a regretat niciodată ziua când, la 19 ani, a renunţat la serviciul laic şi a început pionieratul.
Ruth Ulrich şi Martha Hess, misionare care sunt partenere de peste 45 de ani, activează de 35 de ani din această casă de misionari. Ele au devenit bine cunoscute în teritoriu. Odată, un supraveghetor de circumscripţie a întrebat-o pe Martha: „Aş putea să împrumut faţa ta şi să merg de la uşă la uşă?“ Oamenii cunoşteau faţa Marthei şi îşi întindeau mâinile să ia reviste, în timp ce supraveghetorul de circumscripţie a întâmpinat dificultăţi în iniţierea de conversaţii.
În traseul ei cu reviste, Ruth a întâlnit o femeie care nu poate citi din cauza unor probleme de sănătate. Totuşi femeia continuă să primească revistele şi chiar a acceptat cartea cartonată Omenirea în căutarea lui Dumnezeu. Ruth se întreba dacă să-i mai lase reviste, întrucât se părea că nimeni nu citeşte literatura. Apoi, într-o zi, soţul femeii s-a apropiat de Ruth cu cartea în mână, spunând: „Aceasta este o carte minunată! Am citit-o de două ori în întregime“. Ruth a început un studiu biblic cu el şi cu soţia lui.
Casa de misionari este în sine un punct de atracţie pentru persoanele interesate. Într-o seară, un tânăr a venit la poartă şi a spus: „Am aflat că dacă vin aici pot primi ajutor ca să cunosc Biblia“. S-a început un studiu biblic cu el. Fiind bucătar la un restaurant chinezesc, el lucra cu o femeie care era exclusă de mulţi ani. Revistele lăsate de un vestitor care venise la restaurant au ajuns şi în bucătărie. Tânărului bucătar i-au plăcut şi el a început să-i pună întrebări fostei Martore. Nefiind în măsură să răspundă, ea i-a sugerat să viziteze casa de misionari. În prezent, el este slujitor ministerial şi pionier. Cu timpul, femeia exclusă a fost reintegrată şi, în cele din urmă, a devenit şi ea pionieră regulară.
Toţi misionarii din această casă apreciază ceea ce a făcut Iehova pentru ei. Ei au venit din Australia, Canada, Hawaii, Elveţia şi Statele Unite, iar 11 dintre ei au făcut parte din cea de-a 11-a promoţie sau din promoţiile anterioare ale şcolii de misionari Galaad. Ei au fost martori la progresul lucrării Regatului în Japonia şi împărtăşesc sentimentele regelui David, care a spus: „Am fost tânăr şi am îmbătrânit, dar n-am văzut pe cel drept părăsit, nici pe urmaşii lui cerşindu-şi pâinea“ (Psalmul 37:25). În semn de apreciere pentru grija iubitoare a lui Dumnezeu, aceşti misionari sunt hotărâţi să nu abandoneze, ci să continue să-i slujească lui Iehova.