Se poate împăca predestinarea cu iubirea lui Dumnezeu?

„DEFINIM predestinarea drept planul etern al lui Dumnezeu, prin care el a stabilit ce dorea să facă cu fiecare om. Căci el nu i-a creat pe toţi în aceeaşi stare, ci îi predestinează pe unii pentru viaţă veşnică, iar pe alţii pentru osândă veşnică.“

Aşa a definit reformatorul protestant Jean Calvin concepţia sa despre predestinare în cartea sa Institutio religionis Christianae (Institutele religiei creştine). Această concepţie pleacă de la ideea că Dumnezeu este omniscient şi că acţiunile creaturilor sale nu-i pot contesta scopurile, nici nu-l pot obliga să-şi schimbe planurile.

Dar asta spune în realitate Biblia despre Dumnezeu? Mai mult, este această explicaţie compatibilă cu calităţile lui Dumnezeu, îndeosebi cu calitatea sa fundamentală — iubirea?

Un Dumnezeu capabil să prezică viitorul

Dumnezeu are capacitatea de a prezice viitorul. El se descrie pe sine ca „spunând sfârşitul de la început şi cu mult înainte ce nu este încă împlinit. Eu zic: «Hotărârile Mele vor rămâne în picioare şi Îmi voi aduce la îndeplinire toată plăcerea Mea»“ (Isaia 46:10). Pe parcursul istoriei omenirii, Dumnezeu a făcut să fie consemnate profeţiile sale pentru a arăta că poate face uz de preştiinţa sa şi că poate prezice evenimente înainte ca acestea să aibă loc.

Astfel, în zilele lui Belşaţar, regele Babilonului, când profetul Daniel a avut un vis despre două animale sălbatice, în care unul îl succeda pe celălalt, Iehova i-a dat interpretarea sa: „Berbecul pe care l-ai văzut, cu cele două coarne: sunt împăraţii Mediei şi Persiei. Ţapul păros însă este împărăţia Greciei“ (Daniel 8:20, 21). Evident, Dumnezeu a făcut uz de preştiinţa sa pentru a dezvălui succesiunea puterilor mondiale. Imperiul Babilonean, care predomina pe timpul acela, avea să fie succedat de Medo-Persia şi apoi de Grecia.

Profeţiile se pot referi, de asemenea, la o singură persoană. De exemplu, profetul Mica a declarat că Mesia avea să se nască în Betleem (Mica 5:2). Şi de această dată, Dumnezeu a făcut uz de preştiinţa sa. Acest eveniment a fost însă anunţat cu un scop anume — identificarea lui Mesia. Acest exemplu nu justifică generalizarea unei doctrine a predestinării cu privire la fiecare individ.

Dimpotrivă, Scripturle arată că există situaţii în care Dumnezeu alege să nu cunoască dinainte deznodământul. Chiar înainte de distrugerea Sodomei şi a Gomorei, el a declarat: „Mă voi coborî acum să văd dacă în adevăr au lucrat în totul după strigătul venit până la Mine; şi dacă nu, voi şti“ (Geneza 18:21). Acest verset arată clar că Dumnezeu nu a cunoscut gradul de depravare al oraşelor respective înainte de a cerceta problema.

Adevărat, Dumnezeu poate prevedea anumite evenimente, dar în multe cazuri el a ales să nu facă uz de preştiinţa sa. Deoarece este atotputernic, Dumnezeu are libertatea de a face uz de capacităţile sale aşa cum doreşte el, nu cum doresc oamenii imperfecţi.

Un Dumnezeu care poate reglementa lucrurile

Asemenea lui Calvin, unii spun că Dumnezeu a predeterminat căderea omului în păcat înainte de crearea acestuia şi că el i-a predestinat pe ‘cei aleşi’ înainte de acestă cădere. Dar, dacă aşa ar sta lucrurile, nu ar fi fost oare o dovadă de ipocrizie din partea lui Dumnezeu să le ofere lui Adam şi Evei perspectiva vieţii veşnice, fiind pe deplin conştient că ei vor fi incapabili să o atingă? În plus, niciunde în Scripturi nu este contestat faptul că primului cuplu uman i s-a dat posibilitatea să aleagă fie să urmeze îndrumările divine şi să trăiască veşnic, fie să le respingă şi să moară. — Geneza, capitolul 2.

Dar a anulat în realitate păcatul lui Adam şi al Evei scopul lui Dumnezeu? Nu, deoarece imediat după ce au păcătuit, Dumnezeu a anunţat că va ridica o „sămânţă“ pentru a-i distruge pe Satan şi pe agenţii acestuia şi că va reglementa din nou lucrurile pe pământ. Întocmai cum câteva insecte nu pot opri un grădinar să realizeze o recoltă excelentă, tot la fel neascultarea lui Adam şi a Evei nu-l va împiedica pe Dumnezeu să transforme pământul într-un paradis. — Geneza, capitolul 3.

Ulterior, Dumnezeu a dezvăluit că va aduce în existenţă un guvern regal, încredinţat unui descendent al regelui David, şi că şi alţi oameni se vor asocia acestui Regat. Aceste persoane sunt numite „sfinţii Celui Prea Înalt“. — Daniel 7:18; 2 Samuel 7:12; 1 Cronici 17:11.a

A prezice nu înseamnă a predestina

Faptul că Dumnezeu a ales să nu cunoască ce cale avea să urmeze omenirea nu l-a împiedicat să profeţească consecinţele acţiunilor bune sau rele ale omului. Un mecanic care îl avertizează pe un şofer cu privire la starea proastă a maşinii sale nu poate fi considerat răspunzător de producerea unui accident, nici nu poate fi acuzat că l-ar fi predestinat. În mod asemănător, Dumnezeu nu poate fi acuzat că ar fi predestinat consecinţele tragice ale acţiunilor oamenilor.

La fel au stat lucrurile şi cu descendenţii primului cuplu uman. Iehova a pus înaintea lui Cain o alegere, înainte ca acesta să-şi ucidă fratele. Avea el să stăpânească păcatul, sau păcatul avea să stăpânească peste el? Nimic din ce s-a scris nu lasă să se înţeleagă faptul că Iehova ar fi predeterminat alegerea rea a lui Cain de a-şi ucide fratele. — Geneza 4:3–7.

Mai târziu, Legea mozaică i-a avertizat pe israeliţi cu privire la ceea ce avea să se întâmple dacă se îndepărtau de Iehova, de exemplu, dacă-şi luau soţii din naţiunile păgâne. Ce a fost prezis s-a întâmplat. Aceasta reiese din cazul regelui Solomon care, în anii târzii ai vieţii, a fost influenţat de soţiile sale străine să practice idolatria (1 Împăraţi 11:7, 8). Da, Dumnezeu şi-a avertizat poporul, însă nu a predestinat acţiunile lor individuale.

Creştinii aleşi sunt încurajaţi să persevereze dacă nu vor să fie privaţi de recompensa promisă de a domni în ceruri cu Cristos (2 Petru 1:10; Apocalipsa 2:5, 10, 16; 3:11). Aşa cum au întrebat unii teologi din trecut, de ce au fost date aceste avertismente dacă chemarea celor aleşi era definitivă?

Predestinarea şi iubirea lui Dumnezeu

Omul a fost înzestrat cu voinţă liberă, fiind creat „după chipul lui Dumnezeu“ (Geneza 1:27). Voinţa liberă era indispensabilă dacă oamenii urmau să-l onoreze pe Dumnezeu şi să-i slujească din iubire, nu ca nişte roboţi cu fiecare mişcare stabilită dinainte. Iubirea manifestată de creaturile libere şi inteligente avea să-i dea lui Dumnezeu posibilitatea să respingă acuzaţiile nedrepte. El spune: „Fiul meu, fii înţelept şi înveseleşte-mi inima, ca să am cu ce să răspund celui ce mă batjocoreşte“. — Proverbele 27:11.

Dacă slujitorii lui Dumnezeu ar fi predestinaţi — sau programaţi, ca să zicem aşa — nu s-ar putea oare pune la îndoială sinceritatea iubirii lor pentru Creator? De asemenea, nu ar fi contrar imparţialităţii lui Dumnezeu ca el să facă o alegere predeterminată a persoanelor destinate pentru glorie şi pentru fericire fără să ia în considerare meritele lor personale? Mai mult, dacă unii primesc un astfel de tratament preferenţial, în timp ce alţii sunt destinaţi pentru pedeapsă eternă, este puţin probabil ca lucrul acesta să stârnească sentimente sincere de recunoştinţă în „cei aleşi“. — Geneza 1:27; Iov 1:8; Faptele 10:34, 35.

În fine, Cristos le-a spus discipolilor săi să predice vestea bună întregii omeniri. Dacă Dumnezeu i-a ales deja pe cei care vor fi salvaţi, nu ar slăbi oare aceasta zelul creştinilor în evanghelizare? Nu ar face oare lucrul acesta ca lucrarea de predicare să fie efectiv lipsită de sens?

Iubirea imparţială a lui Dumnezeu este cea mai puternică forţă care îi poate motiva pe oameni să-l iubească la rândul lor. Expresia supremă a iubirii lui Dumnezeu a fost sacrificarea Fiului său în favoarea omenirii păcătoase, imperfecte. Preştiinţa lui Dumnezeu cu privire la Fiul său constituie un caz special, care însă ne dă asigurarea că promisiunile de restabilire care se bazează pe Isus vor fi într-adevăr împlinite. Aşadar, să exercităm credinţă în acest Fiu şi să ne apropiem de Dumnezeu. Să ne manifestăm aprecierea acceptând invitaţia lui Dumnezeu de a intra într-o relaţie excelentă cu Creatorul nostru. Astăzi, Dumnezeu adresează această invitaţie tuturor celor ce doresc să facă uz de voinţa lor liberă şi să-şi manifeste iubirea faţă de el.

[Notă de subsol]

[Chenarul de la pagina 7]

PREDESTINAREA UNEI CLASE

„Pe aceia pe care i-a cunoscut mai dinainte, i-a şi [predestinat, nota de subsol] să fie asemenea chipului Fiului Său, pentru ca El să fie cel întâi-născut dintre mai mulţi fraţi. Şi pe aceia pe care i-a hotărât mai dinainte, i-a şi chemat; şi pe aceia pe care i-a chemat, i-a şi îndreptăţit; iar pe aceia pe care i-a îndreptăţit, i-a şi slăvit“ (Romani 8:29, 30). Cum ar trebui să înţelegem termenul „predestinat“ utilizat de Pavel în aceste versete?

Raţionamentul folosit de Pavel aici nu este un argument hotărâtor în favoarea predestinării individuale. Pe la începutul secolului nostru, Dictionnaire de théologie catholique explica argumentele lui Pavel (Romani, capitolele 9–11) astfel: „Opinia care predomină din ce în ce mai mult printre exegeţii catolici este că însăşi noţiunea de predestinare pentru viaţă eternă nu a fost formulată“. Aceeaşi lucrare de referinţă îl citează apoi pe M. Lagrange: „Problema tratată în principal de Pavel nu se referă nicidecum la predestinare şi dezaprobare, ci pur şi simplu la chemarea păgânilor la harul creştinismului, antiteza acesteia fiind necredinţa evreilor. . . . Ea se referă la grupuri, păgâni, iudei, şi nu în mod direct la anumite persoane“. — Sublinierea noastră.

Mai recent, The Jerusalem Bible prezenta aceeaşi concluzie cu privire la aceste capitole (9–11) declarând: „Aşadar, tema acestor capitole nu este problema predestinării persoanelor pentru glorie, nici chiar pentru credinţă, ci a rolului jucat de Israel în cursul istoriei salvării omenirii, singura chestiune ce reiese din declaraţiile V[echiului] T[estament]“.

Ultimele versete din Romani, capitolul 8, aparţin aceluiaşi context. Astfel, aceste versete ne amintesc pe bună dreptate că Dumnezeu a prevăzut existenţa unei clase, sau grup, din omenire care avea să fie chemată pentru a domni împreună cu Cristos, precum şi cerinţele pe care trebuia să le întrunească — şi aceasta fără desemnarea dinainte a persoanelor care urmau să fie alese, deoarece lucrul acesta ar fi contrar iubirii şi dreptăţii sale.