Ei au fost un exemplu pentru noi

RELATATĂ DE CRAIG ZANKER

De opt ani, soţia mea, Gayle, şi cu mine suntem pionieri, adică miniştri cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. De şase ani, slujim în mijlocul populaţiei băştinaşe din regiunile rurale izolate ale Australiei. Nu facem însă decât să urmăm exemplul excelent pe care ni l-au lăsat părinţii şi bunicii mei.

PERMITEŢI-MI să vă vorbesc în mod deosebit despre bunicii mei. Întotdeauna i-am numit în mod afectuos Opa şi Oma, acestea fiind diminutivele în olandeză ale cuvintelor bunicul şi bunica. Bunicul meu, Charles Harris, încă mai slujeşte cu zel în Melbourne, unde locuieşte de aproape 50 de ani.

Aflarea adevărurilor biblice

Opa s-a născut într-un orăşel din statul insular Tasmania, Australia. În 1924, pe când el avea 14 ani, tatăl său a cumpărat la licitaţie cufărul unui marinar. Acesta s-a dovedit a fi o adevărată comoară, în sens spiritual, deoarece în el se aflau câteva volume scrise de primul preşedinte al Watch Tower Bible and Tract Society, Charles Taze Russell.

Se pare că pe tatăl lui Opa nu prea l-au interesat acele cărţi, dar Opa a început să le citească şi a recunoscut imediat că ele conţineau adevăruri biblice vitale. Astfel, el a început să-i caute pe Studenţii Internaţionali ai Bibliei, adică pe reprezentanţii editorilor acelor cărţi, cunoscuţi în prezent sub numele de Martorii lui Iehova. El dorea să vorbească cu aceştia pentru a putea primi şi alte explicaţii legate de adevărurile biblice pe care le aflase.

După multe căutări, a găsit trei femei în vârstă care îi învăţau în mod zelos pe alţii. Ele au avut o influenţă foarte mare asupra tânărului Charles. În cele din urmă, în 1930, el s-a dedicat lui Iehova Dumnezeu şi s-a botezat. A renunţat la ocupaţia sa de măcelar şi a plecat spre nord, la Sydney, unde fusese numit evanghelizator cu timp integral.

Efectuând pionierat în Australia

În următorii câţiva ani, teritoriile în care predica Charles includeau cartierul periferic Bondi, din zona de coastă a oraşului Sydney, precum şi unele zone rurale din statul New South Wales. Apoi, a fost numit la mii de kilometri distanţă, şi anume în Perth, statul Western Australia, situat în cealaltă extremitate a continentului. Timp de şase luni, a depus mărturie în zona comercială a oraşului Perth, iar după aceea, a fost numit împreună cu alţi doi pionieri în regiunile întinse, cu populaţie rară, din nord-vestul Australiei.

Teritoriul în care a fost numit grupul celor trei — Arthur Willis, George Rollsten şi Charles — avea o suprafaţă de patru ori mai mare decât cea a Italiei! Populaţia era rară, ţinutul rural, arid, iar căldura, toridă. Uneori trebuiau să parcurgă peste 500 de kilometri de la o fermă la alta, ferme cunoscute sub numele de staţiuni de creştere a vitelor. Maşina pe care o foloseau ei era o vechitură chiar şi în comparaţie cu standardele anului 1930, însă aveau o credinţă puternică şi multă hotărâre.

Drumurile de pământ, strâmte şi pline de gropi, se întretăiau cu drumurile pentru cămile, iar ici-colo, în praful fin (numit „bulldust“) se ascundeau cioturi periculoase de copaci. Nu este surprinzător faptul că, adesea, arcurile maşinii se stricau. Axul din spate s-a rupt de două ori, iar cauciucurile s-au tăiat de nenumărate ori. Adeseori, pentru a-şi continua călătoria, pionierii făceau nişte petece din cauciucuri vechi şi le introduceau în interiorul cauciucurilor existente, prinzându-le cu şuruburi.

Pe când eram doar un băieţandru, l-am întrebat pe Opa ce anume le dădea curaj să continue să călătorească în asemenea condiţii dificile. El mi-a explicat că în izolarea lor, ei îl aveau aproape pe Iehova. Ceea ce era uneori un lucru greu din punct de vedere fizic, spunea el, se dovedea a fi o binecuvântare din punct de vedere spiritual.

Fără nici un aer de superioritate sau de autoîndrepţăţire, Opa se arăta uimit de faptul că atât de mulţi oameni par să fie exagerat de preocupaţi de acumularea bunurilor materiale. „Este mult mai uşor, îmi amintea el, să treci prin viaţă cu cât mai puţine bagaje posibil. Dacă Isus era dispus să doarmă sub cerul liber atunci când era necesar, şi noi ar trebui să fim fericiţi să facem acelaşi lucru, în cazul în care numirea noastră implică situaţii care o cer“ (Matei 8:19, 20). Iar el şi colaboratorii săi au făcut, într-adevăr, acest lucru.

Invitat într-o ţară străină

În 1935, Opa a primit o nouă numire în lucrarea de predicare, şi anume să le depună mărturie locuitorilor de pe insulele aflate în sudul Oceanului Pacific. Împreună cu un grup format din alţi şase pionieri, s-a îmbarcat pe velierul Lightbearer, o navă cu o lungime de 16 metri, aparţinând Societăţii Watch Tower.

Odată, în timp ce se aflau pe Marea Coralilor, din nordul Australiei, motorul secundar al navei Lightbearer s-a defectat. Nu sufla nici o boare de vânt, astfel încât au rămas în pană la mulţi kilometri depărtare de uscat. Deşi exista pericolul de naufragiu în zona Marii Bariere de Corali, Opa era impresionat de acea linişte extraordinară. „Marea era calmă ca un lac, scria el în jurnalul său. Nu voi uita niciodată apusul de soare din fiecare seară petrecută pe acea mare liniştită. Era o privelişte atât de frumoasă, încât mi-a rămas întipărită pentru totdeauna în memorie.“

Din fericire, înainte ca plutirea în derivă să-i ducă spre recif, vântul a reînceput să bată, iar ei au navigat în siguranţă, cu pânzele sus, până în portul Port Moresby din Papua-Noua Guinee, unde le-a fost reparat motorul. Din Port Moresby au pornit spre insula Thursday şi apoi până pe Java, o insulă mare din Indonezia. Opa s-a îndrăgostit foarte mult de această ţară care a fost descrisă ca fiind „un şirag de perle legat de ecuator“. Pe atunci, Indonezia era o colonie olandeză, şi, drept urmare, bunicul a învăţat atât limba olandeză, cât şi limba indoneziană. Literatura pe care o oferea în activitatea sa de predicare era însă în cinci limbi: olandeză, indoneziană, chineză, engleză şi arabă.

Opa avea mare succes în plasarea literaturii biblice. Odată, Clem Deschamp, însărcinat cu administrarea depozitului Watch Tower din Batavia (acum, Djakarta), a fost chemat în faţa unui ofiţer olandez care supraveghea îndeaproape lucrarea noastră de predicare. „Câţi oameni de-ai dumneavoastră lucrează în estul Javei?“, a întrebat ofiţerul.

„Unul singur“, a răspuns fratele Deschamp.

„Cum vă gândiţi că aş putea să cred acest lucru?, a spus ofiţerul pe un ton sec. Judecând după cantitatea de literatură care este distribuită peste tot, trebuie să aveţi o adevărată armată de lucrători acolo!“

Opa consideră că acesta a fost unul dintre cele mai frumoase complimente din viaţa sa. Dar, fără îndoială că l-a meritat, dat fiind faptul că nu era ceva neobişnuit pentru el să plaseze între 1 500 şi 3 000 de publicaţii în fiecare lună.

Căsătoria, interdicţia şi războiul

În decembrie 1938, Opa s-a căsătorit cu o tânără indoneziană, pe nume Wilhelmina, care a devenit bunica mea. Oma, adică bunica, era amabilă, tandră, harnică şi avea o voce blândă. Ştiu aceste lucruri, fiindcă în copilărie ea mi-a fost cel mai apropiat prieten.

După căsătorie, Opa şi Oma şi-au continuat împreună serviciul de pionier. Pe atunci, ceilalţi membri ai grupului de pe Lightbearer fie se împrăştiaseră în alte părţi ale lumii, fie se întorseseră acasă. Dar Opa făcuse din Indonezia ţara sa şi era hotărât să rămână aici.

Pe măsură ce se apropia cel de-al doilea război mondial, guvernul olandez aflat la putere în Indonezia, acţionând sub presiunile exercitate de cler, a început să impună restricţii asupra activităţii Martorilor lui Iehova, interzicând în cele din urmă lucrarea noastră. Drept urmare, predicarea se efectua cu dificultate, utilizând numai Biblia. Aproape în fiecare oraş pe care Opa şi Oma îl vizitau, erau duşi în faţa oficialităţilor şi interogaţi. Erau trataţi ca nişte delincvenţi. La scurt timp după decretarea interdicţiei, cumnatul lui Opa a fost aruncat în închisoare pentru că a adoptat poziţia de neutralitate creştină. El a murit într-o închisoare aflată sub autoritatea guvernului olandez.

Opa şi Oma locuiau într-un camion care fusese transformat în rulotă. Folosind această locuinţă mobilă, ei predicau pe toată insula Java. În 1940, în timp ce se întrezărea pericolul unei invazii militare japoneze, ei au fost binecuvântaţi cu o fetiţă, care a devenit mama mea. I-au dat numele Victory, după titlul unei cuvântări pe care o ţinuse cu doi ani înainte preşedintele de atunci al Watch Tower Bible and Tract Society, J. F. Rutherford. Ei eu continuat pionieratul chiar şi în perioada când s-a născut fetiţa.

La începutul anului 1942, pe când Opa, Oma şi Victory se aflau pe un cargobot olandez, întorcându-se de pe insula Borneo, s-a auzit un puternic bubuit de artilerie din direcţia unei nave de război japoneze. Toate luminile s-au stins, iar călătorii au început să ţipe. Aşa şi-a făcut apariţia războiul în viaţa familiei mele. Deşi au reuşit să ajungă cu bine în port, insula Java a fost invadată de japonezi la numai câteva zile după aceea, iar un ofiţer olandez le-a dezvăluit unor soldaţi japonezi locul unde se aflau Opa şi Oma.

Când au fost găsiţi de japonezi, le-au fost luate toate bunurile, inclusiv jucăriile micuţei Victory, şi au fost duşi în două lagăre de concentrare diferite. Oma a primit permisiunea de a păstra cu ea pe Victory, iar Opa nu le-a mai văzut pe tot parcursul următorilor trei ani şi jumătate.

Viaţa în lagărele de concentrare

În timpul detenţiei sale, Opa a fost transferat dintr-un oraş în altul — din Surabaja în Ngawi, apoi în Bandung şi în final în Tjimahi. Aceste mutări succesive urmăreau să contracareze orice tentativă de a pune la cale un plan de evadare. Prizonierii erau în majoritate olandezi, iar câţiva erau englezi şi australieni. În timp ce se afla în lagăr, Opa a învăţat meseria de bărbier, pe care o mai practică ocazional şi acum. Singura carte religioasă pe care a avut permisiunea să o păstreze a fost Biblia — şi anume exemplarul său King James Version.

Între timp, Oma şi Victory au fost, de asemenea, mutate dintr-un lagăr în altul. În aceste lagăre, comandantul le desemna pe unele femei pentru a îndeplini unele „servicii sociale“ în afara lagărului. Din anumite motive însă, pe Oma nu a ales-o niciodată. Mai târziu, ea a aflat că acele femei erau trimise să slujească drept prostituate pentru soldaţii japonezi.

Deoarece soldaţii japonezi nu le priveau în mod favorabil pe fetiţe, Oma o îmbrăca întotdeauna pe Victory ca pe un băiat şi îi tăia părul scurt. Numele Victory a cauzat o mare problemă atunci când comandantul a vrut să ştie ce semnifica numele — victoria armatelor imperiale japoneze sau victoria americanilor?

„Victoria Regatului lui Dumnezeu asupra tuturor guvernărilor pământeşti!“, a răspuns bunica cu mândrie.

Drept pedeapsă pentru că a refuzat să spună „Victoria armatelor imperiale japoneze“, Oma şi fetiţa ei în vârstă de cinci ani au fost forţate să stea timp de opt ore în picioare, în poziţie de drepţi, sub arşiţa soarelui tropical — fără pic de umbră, fără un strop de apă, fără să se aşeze, fără să se aplece. Dar, cu ajutorul lui Iehova, ele au supravieţuit acestei încercări îngrozitoare.

La un an după ce Oma a fost închisă în lagăr, comandantul lagărului i-a spus că soţul ei murise. Ea a pus cu tristeţe fotografia lui Opa pe fundul valizei sale uzate şi a mers mai departe, în pofida durerii resimţite.

Viaţa în închisoarea-lagăr era grea. Raţia zilnică pentru fiecare persoană consta dintr-o gamelă de tapioca dimineaţa, 190 de grame de pâine de sagu pentru masa de prânz şi o gamelă de orez fiert în supă de legume la cină. Din cauza acestei raţii sărăcăcioase, malnutriţia era un fenomen obşnuit, iar dizenteria făcea zilnic victime.

În timpul detenţiei, Opa a suferit de pelagră şi de edem nutriţional (boala foamei). Cât despre Oma, ea a fost la un pas de moarte, deoarece de multe ori îi dădea mâncarea sa micuţei Victory, pentru ca aceasta să nu moară de foame. Cruzimea şi foamea au devenit tovarăşi de nelipsit. Oma şi fetiţa ei au putut supravieţui numai stând aproape de Dumnezeul lor, Iehova.

Îmi amintesc foarte bine una dintre vorbele preferate ale lui Opa: „Libertate înseamnă să fii în armonie cu Cel Divin, adică Iehova“. Astfel, Opa se considera liber în adevăratul sens al cuvântului, chiar şi în timp ce suporta o detenţie aspră. Iubirea pe care el şi Oma o aveau pentru Iehova i-a ajutat cu certitudine ‘să suporte toate’ (1 Corinteni 13:7, nota de subsol). Acea relaţie strânsă cu Iehova ne străduim să o păstrăm acum şi noi, Gayle şi cu mine.

Eliberarea şi o întâlnire de neuitat

În cele din urmă, în 1945 a luat sfârşit cel de-al doilea război mondial. La scurt timp după capitularea Japoniei, Opa a fost transportat cu trenul. Pe drumul de la Djakarta la Bandung, trenul a fost oprit de soldaţi indonezieni. Deşi ostilităţile cu Japonia încetaseră, indonezienii luptau pentru a dobândi independenţa faţă de Olanda. Opa a fost atât de surprins văzându-se dintr-odată dat jos din tren, încât a uitat să vorbească englezeşte şi a început să vorbească în olandeză. Pentru indonezieni, olandeza era limba duşmanului, iar duşmanul trebuia să fie ucis.

Ca prin minune, în timp ce îl percheziţionau pe Opa, soldaţii au găsit permisul său de conducere obţinut în Australia, de care el uitase cu totul. Din fericire, indonezienii nu se aflau în război cu Australia. Opa consideră şi astăzi drept o intervenţie divină descoperirea acelui permis care confirma că era cetăţean australian, deoarece tot în acel punct de oprire, dar numai cu câteva ore mai târziu, aceleaşi trupe au ucis 12 olandezi care au trecut pe acolo cu trenul.

La scurt timp după acest incident, Oma şi Victory aşteptau să fie transportate din zona sfâşiată de război. În timp ce şedeau la marginea drumului, a trecut pe acolo un convoi nesfârşit de camioane care transportau atât soldaţi, cât şi civili. Deodată, fără vreun motiv anume, convoiul s-a oprit. Oma a aruncat din întâmplare o privire în camionul cel mai apropiat care era neacoperit la spate şi, spre uimirea ei, a văzut acolo un bărbat extrem de slăbit pe care l-a recunoscut imediat. Era soţul ei! Nu există cuvinte care să poată exprima emoţia reîntâlnirii lor.

Înapoi în Australia

Când bunicul s-a întors cu familia sa în Australia în anul 1946, după 11 ani petrecuţi în Indonezia, viaţa nu s-a dovedit a fi uşoară pentru ei. Se întorceau ca refugiaţi de război — săraci, malnutriţi şi priviţi cu suspiciune de mulţi localnici. Oma şi Victory au avut mult de suferit din cauza prejudecăţilor rasiale manifestate împotriva emigranţilor veniţi din Asia. Opa a trebuit să lucreze din greu toată ziua pentru a-şi întreţine familia şi pentru a-i asigura o locuinţă. În pofida acestor greutăţi, ei au perseverat şi au supravieţuit, păstrându-şi intactă spiritualitatea.

În prezent, după mai mult de 48 de ani, Opa locuieşte în Melbourne, unde participă în ministerul din casă în casă. El a văzut-o pe Victory şi pe copiii ei îmbrăţişând adevărul, dedicându-şi viaţa lui Iehova şi intrând, fiecare la rândul său, în serviciul de pionier cu timp integral.

Des Zanker, care a devenit tatăl meu, şi Victory s-au botezat la începutul anilor ’50, iar în anul 1958 Des a devenit membru al familiei Betel din Australia. După ce s-a căsătorit cu Victory, care slujea ca pionier special, ei au făcut pionierat o perioadă, iar apoi au fost invitaţi în ministerul itinerant. După aceea m-am născut eu, astfel încât au trebuit să părăsească lucrarea itinerantă pentru a mă creşte pe mine. Totuşi, după 27 de ani, tata face încă pionierat.

La începutul anului 1990, Oma a murit fără suferinţă acasă, chiar în locuinţa în care a crescut mama. În aceeaşi casă din Melbourne am crescut şi eu, precum şi fratele şi sora mea mai mică. Faptul de a trăi împreună într-o singură casă a fost o adevărată binecuvântare pentru familia noastră. Câteodată era înghesuială, dar nu-mi aduc aminte să ne fi făcut vreodată probleme din această cauză. Chiar şi soţia mea, Gayle, a locuit în această înghesuială, în primii noştri patru ani de căsnicie, însă i-a plăcut. Când am plecat, în cele din urmă, pentru a ne duce în teritoriul unde am fost numiţi, eu am plâns. Primisem atât de mult sprijin şi iubire în casa aceea!

Acum însă, Gayle şi cu mine avem motive să abundăm de bucurie, deoarece avem posibilitatea să facem ceea ce au făcut înaintea noastră părinţii mei şi părinţii părinţilor mei. Când am plecat de acasă, ne-a fost un izvor de mângâiere motivul plecării, şi anume acela de a înfăptui voinţa lui Iehova în cadrul serviciului cu timp integral. Ne străduim din răsputeri să urmăm exemplul excelent al fidelilor noştri înaintaşi, care au găsit o mângâiere asemănătoare atunci când numirea primită le-a pretins să lucreze în condiţii dificile, atunci când au fost într-o situaţie de sărăcie lucie şi chiar şi atunci când au fost deţinuţi ani de zile în lagărele de concentrare japoneze. — 2 Corinteni 1:3, 4.

Opa a găsit întotdeauna consolare în cuvintele inspirate adresate lui Iehova de regele David: „Bunătatea Ta preţuieşte mai mult decît viaţa“ (Psalmul 63:3). Bunicul meu a avut întotdeauna dorinţa arzătoare de a se bucura pentru eternitate de această bunătate iubitoare. Întreaga sa familie are dorinţa de a împărtăşi această bucurie împreună cu el.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Oma şi Opa Harris

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

Craig Zanker (în spate), împreună cu soţia sa, părinţii săi, precum şi fratele şi sora sa mai mică