O viaţă bogată, recompensatoare în serviciul lui Iehova

RELATATĂ DE LEO KALLIO

Era în anul 1914 şi în cartierul nostru periferic din Turku, un oraş din Finlanda, lua sfârşit o zi frumoasă de vară târzie. Deodată, liniştea a fost sfâşiată de vestea că a izbucnit un mare război. Peste puţin timp, străzile s-au umplut de oameni care comentau însemnătatea evenimentelor. Privind feţele serioase ale adulţilor, noi, copiii, ne întrebam ce anume se petrecea. Aveam nouă ani şi îmi amintesc că paşnicele jocuri de copii s-au schimbat în jocuri de-a războiul.

CU TOATE că nu s-a implicat în primul război mondial (1914—1918), Finlanda a fost sfâşiată însă de războiul civil din 1918. Rude şi foşti prieteni au ridicat armele unii împoriva altora din cauza diferenţelor de vederi pe plan politic. Familia noastră, compusă din şapte membri, s-a confruntat şi ea cu această ură. Tata, care îşi exprima deschis opiniile, a fost arestat şi condamnat la şapte ani de închisoare. Mai târziu a fost achitat, dar sănătatea îi fusese deja distrusă.

În această perioadă dificilă, familia noastră a suferit din cauza foamei şi a bolilor. Trei surori ale mele mai mici au murit. Fratele tatălui meu, care locuia în oraşul Tampere, auzind despre necazurile noastre, i-a invitat pe tata şi pe mama să meargă împreună cu noi, cei doi copii care mai rămăsesem, să locuiască cu el.

După câţiva ani, în timp ce locuiam încă în Tampere, am întâlnit o tânără fermecătoare, pe nume Sylvi. Ea avea o situaţie familială asemănătoare cu a mea. Tatăl ei fusese ucis în timpul războiului civil, iar, după aceea, un prieten apropiat al familiei lor, Kaarlo (Kalle) Vesanto din oraşul Pori, le-a luat la el pe ea, pe sora ei şi pe mama lor. El s-a îngrijit ca mama Sylviei să găsească un loc de muncă, iar fetele să meargă la şcoală. Mai târziu, Sylvi s-a mutat la Tampere pentru a găsi un loc de muncă şi aici ne-am întâlnit.

O seară care mi-a schimbat viaţa

În 1928, eu şi Sylvi ne-am logodit, iar într-o zi ne-am dus la Pori să-l vizităm pe Kalle Vesanto şi familia sa. Nici un alt eveniment nu mi-a influenţat viaţa într-un mod atât de hotărâtor ca acesta. Kalle fusese proprietar de cai de curse şi participant la curse, dar renunţase la această ocupaţie. Atât el, cât şi soţia lui deveniseră vestitori zeloşi ai veştii bune despre Regatul lui Dumnezeu. 1990 Yearbook of Jehovah’s Witnesses (Anuarul Martorilor lui Iehova pe 1990) relatează cum el a angajat nişte lucrători ca să-i scrie cuvintele „Milioane de oameni care trăiesc în prezent nu vor muri niciodată“ pe un perete exterior al casei sale care avea două etaje. Inscripţia avea caractere atât de mari, încât putea fi citită cu uşurinţă din trenurile care treceau în viteză pe acolo.

În noaptea aceea, Kalle şi cu mine am discutat până la primele ore ale dimineţii. „De ce? De ce? De ce?“, întrebam eu, iar Kalle îmi explica. Am învăţat adevărurile biblice fundamentale literalmente peste noapte. Mi-am notat textele scripturale care explicau diferite învăţături. Mai târziu, când m-am întors acasă, mi-am luat un carneţel şi am copiat toate textele scripturale, cuvânt cu cuvânt. Deoarece nu eram familiarizat încă cu Biblia, mă foloseam de acest carneţel pentru a le depune mărturie celor care lucrau împreună cu mine pe un şantier de construcţii. După ce demascam învăţăturile religiei false, mă trezeam adesea repetând cuvintele lui Kalle: „Băieţi, aţi fost realmente înşelaţi!“

Kalle mi-a dat adresa unei căsuţe din Tampere, unde se întruneau aproximativ 30 de Studenţi ai Bibliei. Aici, mă ghemuiam într-un colţ, lângă uşă, aproape de fratele Andersson, proprietarul căsuţei. Nu asistam cu regularitate la întruniri, dar rugăciunea s-a dovedit a fi de folos. Odată, pe când mă confruntam cu probleme serioase la locul de muncă, m-am rugat: „Dumnezeule, te rog, dacă mă vei ajuta să depăşesc aceste dificultăţi, îţi promit că voi asista la fiecare întrunire“. Dar lucrurile s-au înrăutăţit. Atunci mi-am dat seama că eu îi pusesem condiţii lui Iehova, de aceea mi-am modificat rugăciunea şi am spus: „Orice s-ar întâmpla, promit că voi asista la fiecare întrunire“. Atunci adversităţile cu care mă confruntam s-au atenuat, iar eu am început să asist cu regularitate la întruniri. — 1 Ioan 5:14.

Primii ani ai ministerului nostru

În 1929 m-am căsătorit cu Sylvi, iar în 1934 amândoi ne-am simbolizat dedicarea faţă de Iehova prin botezul în apă. Pe timpul acela, ministerul nostru consta şi din a merge la locuinţele oamenilor luând cu noi un fonograf şi câteva discuri şi a le oferi cu amabilitate locatarilor în mod gratuit cuvântări înregistrate, bazate pe Biblie. Adesea oamenii ne invitau imediat în casă, iar după ce ascultau cuvântarea înregistrată, începeam cu ei o conversaţie, după care ei acceptau literatura noastră.

Cu permisiunea autorităţilor şi folosindu-ne de difuzoare, prezentam aceleaşi cuvântări biblice înregistrate şi în parcuri. Iar în cartierele periferice, instalam megafonul pe un acoperiş sau pe un horn. Altădată, le prezentam pe malul lacului, unde locuitorii oraşului se strângeau în mare număr. Luam pur şi simplu difuzoarele cu noi într-o barcă şi vâsleam încet de-a lungul ţărmului. În zilele de duminică, mergeam cu autobuzul pentru a predica în zonele rurale, luând cu noi preţioasele difuzoare şi foarte multă literatură.

O schimbare care ne-a pus credinţa la încercare

În 1938, cu toate că lucram în continuare ca zidar, am început ministerul cu timp integral, devenind pionier. În primăvara care a urmat, am primit din partea Biroului de filială al Societăţii invitaţia de a deveni ministru itinerant, sau supraveghetor de circumscripţie, cum se numeşte acum. Decizia nu era uşoară, deoarece colaborarea cu congregaţia noastră din Tampere era plăcută. În plus, posedam o casă proprie, aveam un fiu de şase ani, pe nume Arto, care urma să meargă în scurt timp la şcoală, iar Sylviei îi plăcea munca ei laică de vânzătoare. Totuşi, după ce m-am consultat cu ea, am acceptat acest nou privilegiu în serviciul Regatului. — Matei 6:33.

Apoi a început o altă perioadă dificilă. La 30 noiembrie 1939, odată cu pătrunderea trupelor sovietice în Finlanda, a izbucnit războiul. Războiul, care a fost numit războiul de iarnă, a ţinut până în martie 1940, când Finlanda a trebuit să accepte un tratat de pace. Părea că şi natura intrase în război, deoarece a fost cea mai geroasă iarnă din câte-mi aduc aminte. Mă deplasam cu bicicleta de la o congregaţie la alta, în timp ce termometrul arăta sub -30°C!

În 1940, lucrarea Martorilor lui Iehova a fost interzisă în Finlanda. Ca urmare a acestui fapt, mulţi tineri Martori finlandezi au fost aruncaţi în închisoare şi au fost obligaţi să zacă acolo în nişte condiţii inumane. Din fericire, am reuşit să slujesc congregaţiile pe tot parcursul celui de-al doilea război mondial, din 1939 până în 1945. Din acest motiv, adeseori, a trebuit să fiu departe de Sylvi şi de Arto luni în şir. În plus, mă aflam sub permanenta ameninţare de a fi arestat din cauza desfăşurării unei activităţi ilegale.

Probabil că ofeream o privelişte ciudată, mergând pe o bicicletă încărcată cu o valiză, o geantă cu literatură, un fonograf şi nişte discuri înregistrate. Unul dintre motivele pentru care purtam cu mine şi discurile pentru fonograf era acela de a dovedi, în cazul unei arestări, că nu eram un paraşutist în recunoaştere, un spion al ruşilor. Înţelegeţi că în felul acesta puteam demonstra că, dacă aş fi fost un paraşutist, discurile mi s-ar fi spart la aterizare.

Odată însă, în timp ce vizitam o zonă învecinată care fusese avertizată în legătură cu prezenţa unui spion, o familie de Martori m-a luat, din greşeală, drept spion. Am bătut la uşa lor într-o noapte întunecoasă de iarnă, iar ei au fost atât de speriaţi, încât nu mi-au deschis uşa. Am petrecut, aşadar, noaptea aceea într-un grajd şi m-am îngropat în fân încercând să mă încălzesc. În dimineaţa următoare, neînţelegerea cu privire la identitatea mea s-a clarificat şi, trebuie să spun că, până la sfârşitul vizitei, membrii familiei respective s-au dovedit extraordinar de ospitalieri faţă de mine!

În anii aceia de război, numai fratele Johannes Koskinen şi cu mine am slujit congregaţiile din centrul şi nordul Finlandei. Fiecare trebuia să se îngrijească de o regiune vastă, având o lungime de aproximativ 600 de kilometri. Aveam de vizitat atât de multe congregaţii, încât nu puteam sta decât două sau trei zile în fiecare congregaţie. Trenurile ajungeau rareori la timp, iar autobuzele erau puţine şi atât de aglomerate, încât era de mirare cum de mai ajungeam la destinaţie.

Scăpând ca prin urechile acului!

Odată, pe la începutul războiului de iarnă, m-am dus la Biroul filialei din Helsinki şi am ridicat patru cutii pline cu literatură interzisă pe care trebuia să le transport cu trenul pentru a le distribui unor congregaţii. Pe când mă aflam în gara Riihimäki, s-a auzit alarma aeriană. Soldaţii din tren şi-au pus imediat mantalele albe, iar pasagerilor li s-a spus să părăsească imediat trenul şi să se refugieze pe un câmp pustiu situat de cealaltă parte a gării.

I-am rugat pe soldaţi să ducă ei cutiile, vorbindu-le despre importanţa conţinutului lor. Patru dintre ei au luat fiecare câte o cutie şi am alergat împreună circa 200 de metri pe câmpul acoperit cu zăpadă. Ne-am aruncat la pământ, iar cineva a strigat la mine: „Hei, civilule, să nu faci nici cea mai mică mişcare! Dacă cei din avioane observă vreo mişcare ne bombardează!“ Am avut suficientă curiozitate încât să-mi întorc cu grijă capul pentru a privi spre cer şi am numărat 28 de avioane!

Deodată, pământul s-a cutremurat din cauza exploziilor bombelor. Deşi gara nu a fost lovită, trenul cu care sosisem noi fusese bombardat. Ce ciudat arătau trenul distrus şi şinele răsucite! În dimineaţa următoare, am putut să-mi continuu călătoria cu cutiile mele, iar soldaţii au plecat şi ei mai departe cu un alt tren. După război, unul dintre ei a devenit Martor şi mi-a istorisit că, după întâmplarea aceea, soldaţii vorbiseră despre ciudatul civil şi despre cutiile lui.

Puţin mai târziu, în timp ce călătorea pentru a sluji în micuţa congregaţie din Rovaniemi, un oraş din nordul Finlandei, fratele Koskinen a fost arestat înainte de a coborî din tren. El a fost aruncat în închisoare, unde a fost maltratat cu brutalitate. Când a sosit timpul să mă duc şi eu pentru a sluji în aceeaşi congregaţie, am luat măsuri să cobor din tren în mica staţie Koivu. De acolo, sora Helmi Pallari s-a îngrijit să-mi continuu călătoria într-un vagon care transporta lapte. Vizita mea în congregaţia Rovaniemi a avut succes. Însă, la plecare am avut probleme.

În drum spre gară, eu şi însoţitorul meu ne-am întâlnit cu doi militari care verificau actele de identitate ale tuturor trecătorilor. „Nu te uita la ei. Uită-te drept înainte“, am spus eu. Am trecut printre ei ca şi când n-ar fi existat. Atunci ei au început să ne urmărească. În cele din urmă, ajungând la gară, am reuşit să-i evit strecurându-mă prin mulţime şi am sărit într-un tren care tocmai pornise. Într-adevăr, lucrarea itinerantă din acele timpuri nu a fost lipsită de emoţii!

Cu o anumită ocazie, am fost arestat şi dus în faţa comisiei de recrutare. Voiau să mă trimită pe front. Dar a sunat telefonul şi a răspuns ofiţerul care se pregătea să mă interogheze. Am putut auzi vocea care striga de la celălalt capăt al firului: „Ce naiba îmi tot trimiteţi oameni din ăştia bolnavi şi incapabili? N-avem ce face cu ei decât să-i trimitem înapoi. Ne trebuie oameni apţi de muncă!“ Din fericire, aveam la mine un certificat medical care arăta de ce boală sufeream. După ce am prezentat acest document, mi s-a dat drumul şi astfel mi-am continuat fără întrerupere lucrarea de la o congregaţie la alta!

Oferind ajutor la un proces

Isteria războiului continua să facă ravagii, iar prietenul meu Ahti Laeste a fost arestat. Soţia lui m-a chemat. Când am ajuns la locuinţa lor, am găsit printre actele sale un document eliberat de poliţia locală care-i permitea lui Ahti să prezinte cuvântări înregistrate în parcurile publice din oraş. Ne-am dus la tribunal cu documentul respectiv. După ce s-a încheiat lectura acuzaţiei, i-am înmânat fratelui Laeste documentul în cauză. Judecătorul a dat ordin ca un soldat să aducă un fonograf şi mai multe înregistrări conţinând cuvântări biblice pentru a fi audiate de instanţă. După audierea fiecărei cuvântări, judecătorul a declarat că nu găsea nimic nepotrivit în ceea ce se spunea acolo.

Apoi, Ahti, soţia lui şi cu mine am fost invitaţi să ieşim pe coridor pentru a aştepta hotărârea judecătorească. Acolo, cu răsuflarea tăiată, aşteptam rezultatul. În cele din urmă, am auzit o voce care a spus: „Acuzatul este rugat să intre în sala de judecată“. Fratele Laeste a fost achitat! Inima ne-a fost efectiv plină de recunoştinţă faţă de Iehova, în timp ce ne-am continuat lucrarea — fratele şi sora Laeste în cadrul congregaţiei din localitatea lor, iar eu, în activitatea itinerantă.

Războiul se sfârşeşte — serviciul nostru continuă

Când războiul a luat sfârşit, interdicţia impusă lucrării noastre de predicare a fost ridicată, iar fraţii au fost eliberaţi din închisoare. În numeroşii ani în care am slujit, am fost profund impresionat de rolul pe care surorile creştine l-au avut în lucrarea Regatului şi în susţinerea soţilor lor. Am fost recunoscător îndeosebi pentru sacrificiile făcute de Sylvi şi pentru sprijinul ei. Datorită acestui fapt, timp de 33 de ani am putut continua fără întrerupere lucrarea itinerantă, iar după aceea am putut sluji ca pionier special.

Atât Sylvi, cât şi eu l-am încurajat pe Arto să înceapă pionieratul atunci când a terminat şcoala, să înveţe limba engleză şi să urmeze cursurile Şcolii biblice Galaad din Statele Unite. El a absolvit Şcoala Galaad în 1953. După aceea s-a căsătorit cu Eeva şi au participat împreună în diferite aspecte ale serviciului cu timp integral, inclusiv în lucrarea de circumscripţie, în serviciul Betel şi în serviciul de pionier special. În 1988, s-au mutat la Tampere, unde locuim noi, pentru a ne îngriji, pe mine şi pe Sylvi, dar, în acelaşi timp, continuă să slujească în calitate de pionieri speciali.

Sylvi şi cu mine ne-am bucurat de o viaţă bogată şi plină de binecuvântări şi avem nenumărate amintiri care ne încurajează, cu toate că, acum, puterile noastre au slăbit mult. Lucrul cel mai recompensator este să ne gândim la creşterea la care am asistat. Când am început să vizitez congregaţiile în anul 1939, în Finlanda existau 865 de vestitori, iar acum sunt peste 18 000!

În 1938, când am început ministerul cu timp integral, nici nu mi-a trecut prin minte că şi peste 55 de ani voi avea bucuria de a participa la acest serviciu. În pofida vârstei înaintate, continuăm să umblăm în puterea lui Iehova, aşteptând cu bucurie să primim recompensa promisă. Avem încredere în cuvintele psalmistului: „DOMNUL este bun; bunătatea Lui ţine în veci şi credincioşia Lui din generaţie în generaţie“. — Psalmul 100:5.

[Legenda fotografiei de la pagina 21]

Leo şi Sylvi Kallio şi-au simbolizat dedicarea faţă de Iehova în 1934.

[Legenda fotografiei de la pagina 23]

O fotografie recentă a lui Leo şi a Sylviei după aproape 60 de ani de serviciu devotat.