Slujind sub mâna iubitoare a lui Iehova

RELATATĂ DE LAMBROS Zoumbos

Aveam în faţă o alegere decisivă: să accept oferta unchiului meu bogat de a deveni managerul vastelor lui proprietăţi imobiliare, rezolvând astfel problemele financiare ale familiei mele, sau să devin un ministru cu timp integral al lui Iehova Dumnezeu. Daţi-mi voie să vă explic ce factori au influenţat decizia pe care am luat-o în final.

M-AM născut în 1919, în oraşul Volos din Grecia. Tatăl meu era negustor de galanterie bărbătească şi ne bucuram de prosperitate materială. Însă în urma depresiunii economice de la sfârşitul anilor ’20, tata a fost obligat să dea faliment şi şi-a pierdut magazinul. Eram trist ori de câte ori vedeam faţa disperată a tatălui meu.

Un timp, familia noastră a trăit într-o sărăcie lucie. În fiecare zi plecam de la şcoală cu o oră mai devreme ca să stau la rând pentru raţia de alimente. Însă în pofida sărăciei, aveam o viaţă de familie liniştită. Visul meu era să devin medic, însă pe la 15 ani am fost nevoit să abandonez şcoala şi să încep să muncesc pentru a-mi ajuta familia să supravieţuiască.

Apoi, în timpul celui de-al doilea război mondial, germanii şi italienii au ocupat Grecia, şi a fost o foamete mare. Deseori vedeam prieteni şi cunoştinţe murind de foame pe străzi, o privelişte îngrozitoare pe care n-o voi uita niciodată! Odată, familia noastră a rămas 40 de zile fără pâine — un aliment de bază în Grecia. Ca să supravieţuim, fratele meu mai mare şi cu mine ne-am dus în satele vecine şi am făcut rost de cartofi de la prieteni şi rude.

O boală devine o binecuvântare

La începutul anului 1944 m-am îmbolnăvit foarte grav de o formă de pleurezie. În timpul celor trei luni cât am stat în spital, un văr mi-a adus două broşuri şi mi-a spus: „Citeşte-le; sunt sigur că îţi vor plăcea“. Broşurile Cine este Dumnezeu? şi Protecţie erau publicate de Watch Tower Bible and Tract Society. După ce le-am citit, am împărtăşit conţinutul lor cu ceilalţi pacienţi.

După ce am fost externat m-am asociat cu congregaţia din Volos a Martorilor lui Iehova. Dar o lună de zile am fost reţinut în casă, ca pacient extern, şi am citit între şase şi opt ore pe zi numerele mai vechi ale Turnului de veghere, precum şi alte publicaţii editate de Societatea Watch Tower. Ca urmare, creşterea mea spirituală a fost foarte rapidă.

De-abia scăpăm

Într-o zi, pe la jumătatea anului 1944, stăteam pe o bancă în parcul din Volos. Dintr-o dată, un grup paramilitar care susţinea armata germană de ocupaţie a înconjurat locul şi i-a arestat pe toţi cei prezenţi. Circa 24 de oameni am fost duşi pe străzi până la sediul Gestapoului, situat într-o magazie de tutun.

După câteva minute am auzit pe cineva strigând numele meu şi numele persoanei cu care vorbisem în parc. Un ofiţer din armata greacă ne-a chemat şi ne-a spus că, în timp ce eram escortaţi de soldaţi, una dintre rudele mele ne-a văzut şi i-a spus că noi eram Martori ai lui Iehova. Apoi ofiţerul grec a spus că eram liberi să mergem acasă şi ne-a dat cartea lui de vizită pentru a o folosi în caz că eram arestaţi din nou.

Ziua următoare am aflat că germanii îi executaseră pe majoritatea celor arestaţi, ca măsură represivă pentru uciderea a doi soldaţi germani de către partizanii rezistenţei greceşti. Pe lângă faptul că am fost salvat de la o posibilă moarte, cu această ocazie am învăţat ce valoare are neutralitatea creştină.

În toamna anului 1944 mi-am simbolizat dedicarea la Iehova prin botezul în apă. Vara următoare, Martorii au făcut demersuri ca eu să slujesc în congregaţia din Sklithro, situat în munţi, unde sănătatea mea se putea restabili complet. Războiul civil care a urmat după încheierea ocupaţiei germane în Grecia era pe atunci în toi. Din întâmplare, satul în care locuiam eu era un fel de bază pentru forţele de gherilă. Preotul de acolo şi un alt om răutăcios m-au acuzat de spionaj în favoarea forţelor guvernamentale şi au făcut să fiu interogat înaintea unei curţi marţiale autoconstituite de gherilă.

La procesul ţinut în faţa curţii înscenate a asistat comandantul forţelor de gherilă din regiune. Când am terminat de expus motivele pentru care stăteam în sat şi le-am arătat că, fiind creştin, eu eram complet neutru în războiul civil, comandantul le-a spus celorlalţi: „Dacă se atinge cineva de acest flăcău va avea de-a face cu mine!“

Mai târziu m-am întors în oraşul meu natal Volos, având credinţa chiar mai puternică decât sănătatea fizică.

Progres spiritual

La puţin timp după aceea am fost numit slujitor contabil în congregaţia locală. În pofida greutăţilor create de războiul civil, printre care numeroase arestări din cauza acuzaţiilor de prozelitism avansate de clerici, participarea la ministerul creştin ne-a adus multă bucurie atât mie, cât şi celorlalţi membri ai congregaţiei.

Apoi, la începutul anului 1947, am fost vizitaţi de un supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova. Era prima vizită de genul acesta după cel de-al doilea război mondial. În perioada respectivă, congregaţia noastră înfloritoare din Volos s-a împărţit în două, iar eu am fost numit supraveghetor care prezidează în una dintre congregaţii. Pe atunci, organizaţiile paramilitare şi naţionaliste răspândeau groaza printre oameni. Clerul a profitat de situaţie. Ei au îndreptat autorităţile împotriva Martorilor lui Iehova, răspândind zvonul fals că noi eram comunişti sau adepţi ai grupărilor de stânga.

Arestări şi întemniţări

În decursul anului 1947 am fost arestat de aproximativ 10 ori şi judecat de trei ori. De fiecare dată am fost achitat. În primăvara anului 1948 am fost condamnat la patru luni de închisoare pentru prozelitism. Mi-am satisfăcut pedeapsa în închisoarea din Volos. Între timp, numărul proclamatorilor Regatului din congregaţia noastră s-a dublat, iar bucuria şi fericirea umpleau inimile fraţilor.

În octombrie 1948, pe când aveam o întrunire cu alţi şase martori cu răspundere din congregaţia noastră, cinci poliţişti au dat buzna în casă şi ne-au arestat, ameninţându-ne cu arma. Ei ne-au dus la postul de poliţie fără să ne explice motivul arestării, şi acolo am fost bătuţi. Eu am primit pumni în faţă de la un poliţist care fusese boxer. După aceea am fost azvârliţi într-o celulă.

După un timp, ofiţerul de serviciu m-a chemat în biroul lui. Când am deschis uşa, el a aruncat înspre mine o călimară cu cerneală, care şi-a greşit ţinta şi s-a spart de perete. A făcut-o ca să mă intimideze. Apoi mi-a pus în faţă o coală de hârtie şi un stilou şi mi-a ordonat: „Scrie numele tuturor Martorilor lui Iehova din Volos şi adu-mi lista dimineaţă. Dacă nu, ştii ce te-aşteaptă!“

Nu am răspuns, dar când m-am întors în celulă, ceilalţi fraţi şi cu mine ne-am rugat lui Iehova. Am scris doar numele meu pe hârtie şi am aşteptat să fiu chemat. Dar nu am mai auzit nimic din partea ofiţerului. În timpul nopţii au venit forţele militare opuse, iar ofiţerul le-a ieşit înainte, în fruntea oamenilor săi. În încăierarea care a urmat, el a fost grav rănit şi a trebuit să i se amputeze un picior. În cele din urmă, cazul nostru a fost adus în faţa instanţei, fiind acuzaţi că am ţinut o întrunire ilegală. Toţi şapte am fost condamnaţi la câte cinci ani de închisoare.

Întrucât am refuzat să asist la Liturghia de duminică ţinută în închisoare, am fost trimis la izolare. În a treia zi am cerut să vorbesc cu directorul închisorii. „Cu tot respectul vă spun că mi se pare lipsit de sens să pedepsiţi pe cineva care este dispus să petreacă cinci ani în închisoare pentru credinţa sa“, i-am spus. El a căzut pe gânduri, iar într-un final mi-a zis: „De mâine vei lucra aici, în birou cu mine“.

Până la urmă am lucrat ca asistent al medicului închisorii. Ca urmare, am învăţat multe lucruri despre îngrijirea sănătăţii, care mi-au fost foarte utile în anii de mai târziu. Cât am fost în închisoare am avut multe ocazii să predic, iar trei persoane au reacţionat favorabil, devenind Martori ai lui Iehova.

După ce am satisfăcut aproape patru ani de închisoare am fost, în sfârşit, eliberat condiţionat în 1952. Mai târziu a trebuit să apar în faţa tribunalului din Corint pentru problema neutralităţii (Isaia 2:4). Acolo am fost reţinut puţin timp într-o închisoare militară, unde a început un nou şir de brutalizări. Unii ofiţeri îşi foloseau mult imaginaţia în ameninţările lor, spunând: „Îţi voi scoate inima în bucăţi cu un pumnal“ sau „Nu spera într-o moarte rapidă cu numai şase gloanţe“.

Un alt fel de test

Însă după puţin timp eram din nou acasă, slujind în congregaţia Volos şi lucrând cu jumătate de normă într-un serviciu laic. Într-o zi am primit o scrisoare din partea biroului de filială al Societăţii Watch Tower din Atena, prin care eram invitat la un curs de instruire de două săptămâni, după care urma să încep să vizitez congregaţiile Martorilor lui Iehova ca supraveghetor de circumscripţie. În acelaşi timp, un unchi din partea tatălui, unchi care nu avea copii, dar care deţinea vaste proprietăţi imobiliare, m-a rugat să-i administrez bunurile. Familia noastră încă trăia în sărăcie, iar acest loc de muncă le-ar fi rezolvat problemele economice.

Mi-am vizitat unchiul ca să-mi exprim recunoştinţa pentru oferta lui, dar l-am informat că decisesem să accept o însărcinare specială în ministerul creştin. Când a auzit aceasta, s-a ridicat în picioare, mi-a aruncat o privire serioasă şi a ieşit precipitat din cameră. S-a întors cu un cadou generos sub formă de bani, care putea susţine familia mea câteva luni. A spus: „Ia aceşti bani şi fă ce vrei cu ei“. Nici astăzi nu pot descrie ce am simţit în momentul acela. Era ca şi cum aş fi auzit vocea lui Iehova spunându-mi: „Ai făcut alegerea corectă. Eu sunt cu tine“.

Cu binecuvântarea familiei mele, am plecat la Atena în decembrie 1953. Deşi numai mama a devenit Martoră, ceilalţi membri ai familiei nu s-au opus activităţii mele creştine. Când am ajuns la biroul filialei din Atena, mă aştepta o altă surpriză. O telegramă din partea sorei mele mai mici mă informa că lupta de doi ani a tatălui pentru a obţine un ajutor social se încheiase în ziua aceea cu un deznodământ fericit. Ce mai puteam să cer? Parcă aveam aripi, gata să mă avânt spre înălţimi în serviciul lui Iehova!

Dăm dovadă de precauţie

În primii mei ani în lucrarea de circumscripţie a trebuit să fiu foarte atent, deoarece Martorii lui Iehova erau persecutaţi în mod aspru de autorităţile religioase şi politice. Ca să-i vizitez pe fraţii creştini, mai ales pe cei care trăiau în orăşele şi sate, mergeam multe ore prin întunericul nopţii. Fraţii, care riscau să fie arestaţi, se adunau într-o casă şi aşteptau cu răbdare sosirea mea. Ce schimb excelent de încurajări constituiau pentru noi toţi acele vizite! — Romani 1:11, 12.

Pentru a nu fi depistat, uneori mă deghizam. Odată m-am deghizat într-un cioban ca să pot trece de un punct de control şi să ajung la o adunare unde erau fraţi care aveau o disperată nevoie de păstorire spirituală. Cu altă ocazie, în 1955, eu şi un alt Martor ne-am dat drept vânzători de usturoi, ca să nu trezim suspiciunea poliţiei. Aveam misiunea de a lua legătura cu câţiva fraţi creştini din orăşelul Árgos Orestikón, fraţi care deveniseră inactivi.

Ne-am aşezat marfa în piaţa publică a oraşului. Însă un poliţist tânăr care patrula prin zonă a început să ne suspecteze şi, ori de câte ori trecea, ne privea foarte curios. În cele din urmă mi-a spus: „Tu nu prea semeni a vânzător de usturoi“. În acel moment s-au apropiat trei femei tinere şi şi-au exprimat dorinţa de a cumpăra nişte usturoi. Arătând spre marfa mea, am exclamat: „Acest poliţist tânăr mănâncă usturoi ca acesta, şi uitaţi-vă ce puternic şi ce chipeş este!“ Femeile s-au uitat la poliţist şi au râs. A zâmbit şi el, după care a dispărut.

Când a plecat, am profitat de ocazie şi m-am dus la magazinul unde fraţii noştri de credinţă erau croitori. I-am cerut unuia dintre ei să-mi coasă un nasture pe care îl smulsesem de la jachetă. În timp ce o făcea, m-am aplecat spre el şi i-am şoptit: „Am venit de la biroul filialei ca să vă văd“. La început fraţii s-au temut, întrucât nu mai aveau nici o legătură cu ceilalţi Martori de ani de zile. I-am încurajat cât am putut de bine şi am stabilit să ne întâlnim mai târziu în cimitirul oraşului pentru a mai sta de vorbă. Din fericire, vizita a fost încurajatoare, iar ei au devenit iarăşi zeloşi în ministerul creştin.

Găsesc un partener fidel

În 1956, după trei ani de când începusem lucrarea itinerantă, am întâlnit-o pe Niki, o tânără creştină care iubea foarte mult lucrarea de predicare şi dorea să-şi petreacă viaţa în ministerul cu timp integral. Ne-am îndrăgostit unul de altul şi ne-am căsătorit în iunie 1957. Mă întrebam dacă Niki va fi în stare să întrunească cerinţele lucrării itinerante în condiţiile ostile care predominau atunci în Grecia pentru Martorii lui Iehova. Cu ajutorul lui Iehova a reuşit, devenind astfel prima femeie care-şi acompania soţul în lucrarea de circumscripţie din Grecia.

Am continuat să participăm împreună la lucrarea itinerantă zece ani, slujind în majoritatea congregaţiilor din Grecia. De multe ori ne deghizam şi, cu valiza în mână, umblam prin întunericul nopţii ore în şir pentru a ajunge la o congregaţie. În pofida marii opoziţii cu care ne confruntam deseori, eram încântaţi să observăm direct spectaculoasa creştere numerică a Martorilor.

Serviciul la Betel

În ianuarie 1967, Niki şi cu mine am fost invitaţi să slujim la Betel, cum este numit biroul filialei Martorilor lui Iehova. Invitaţia ne-a luat pe amândoi prin surprindere, dar am acceptat-o, fiind convinşi că Iehova dirija lucrurile. Cu trecerea timpului am reuşit să ne dăm seama ce privilegiu mare este să slujeşti în acest centru al activităţii teocratice.

La trei luni după ce am intrat în serviciul Betel, o fracţiune militară a preluat puterea, iar Martorii lui Iehova au fost nevoiţi să-şi continue lucrarea într-un mod mai puţin vizibil. Am început să ne întrunim în grupuri mici, ne ţineam adunările în păduri, predicam cu prudenţă şi tipăream şi distribuiam literatură biblică în secret. Nu era greu să ne adaptăm acestor condiţii, deoarece noi ne-am întors pur şi simplu la metodele după care ne desfăşuraserăm activitatea în anii precedenţi. În pofida restricţiilor, numărul Martorilor a crescut de la mai puţin de 11 000 în 1967 la peste 17 000 în 1974.

După aproape 30 de ani în serviciul Betel, Niki şi cu mine continuăm să ne bucurăm de binecuvântările spirituale de care avem parte, în pofida limitelor datorate vârstei şi sănătăţii. Mai mult de zece ani am locuit în clădirea filialei de pe strada Kartali din Atena. În 1979 a fost dedicată o nouă filială în Marousi, o suburbie a Atenei. Dar din 1991 ne bucurăm de noile clădiri ale spaţioasei filiale din Eleona, situată la 60 de kilometri nord de Atena. Aici lucrez în infirmeria Betelului nostru, unde mă folosesc foarte mult de instruirea pe care am primit-o în închisoare ca asistent medical.

De-a lungul celor peste patru decenii de minister cu timp integral, eu, la fel ca Ieremia, am ajuns să înţeleg adevărul promisiunii lui Iehova: „«Ei vor lupta împotriva ta, dar nu te vor birui; căci Eu sunt cu tine, ca să te scap,» zice DOMNUL“ (Ieremia 1:19). Într-adevăr, Niki şi cu mine ne-am bucurat de un pahar de binecuvântări din partea lui Iehova care dă pe deasupra. Ne bucurăm în mod constant de abundenta sa grijă iubitoare şi bunătate nemeritată.

Îndemnul meu pentru tinerii din organizaţia lui Iehova este să facă din ministerul cu timp integral cariera lor. În felul acesta, ei pot accepta invitaţia lui Iehova de a verifica dacă el va fi loial promisiunii sale de a ‘deschide zăgazurile cerurilor şi de a turna peste ei o binecuvântare care va da pe deasupra’ (Maleahi 3:10). Tinerilor, pot să vă asigur, din proprie experienţă, că Iehova vă va binecuvânta pe toţi cei care vă puneţi astfel încrederea completă în el!

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Lambros Zoumbos şi soţia sa, Niki