Chinul veşnic — De ce este aceasta o doctrină care tulbură?

„Am auzit că l-aţi destituit pe pastorul vostru. Cu ce a greşit?“

„O, ne spunea întruna că vom merge toţi în iad!“

„Iar noul pastor ce vă spune?“

„Şi noul pastor ne spune că vom merge în iad.“

„Atunci, care este deosebirea?“

„Ei, deosebirea este că, atunci cînd pastorul dinainte ne spunea acest lucru, o făcea pe un asemenea ton de parcă s-ar fi bucurat de asta, dar cînd ne-o spune noul pastor, o face pe un asemenea ton de parcă i se frînge inima.“

ACEASTĂ relatare, prezentată într-o carte cu ilustrări, reflectă, în felul său, faptul că mulţi învăţători ai Bibliei, precum şi mulţi dintre cei care merg la biserică, se simt tulburaţi cînd este vorba despre doctrina iadului. Într-un context mai larg, ea confirmă ceea ce semnala teologul canadian Clark H. Pinnock: „Dintre toate ideile teologice care au tulburat conştiinţa umană de-a lungul secolelor, cred că puţine au putut cauza o nelinişte mai mare decît explicaţia că iadul ar fi o pedeapsă veşnică conştientă, suferită în corp şi în suflet“.

Implicaţii de natură morală

De ce sînt deci tulburaţi mulţi cînd este vorba despre scenele din infern care sînt prezentate de creştinătate (vezi chenarul)? Profesorul Pinnock arată: „Ideea că o creatură conştientă ar trebui să sufere la nesfîrşit o tortură fizică şi psihică tulbură profund, iar gîndul că aceasta este aplicată printr-un decret divin este o insultă la adresa convingerii mele cu privire la iubirea lui Dumnezeu“.

Da, învăţătura despre chinul etern ridică o problemă de natură morală. De pildă, unii creştini sinceri reflectează la întrebările ridicate de teologul catolic Hans Küng: „Să privească oare Dumnezeul iubirii . . . toată eternitatea la această torturare fizico-psihică nesfîrşită, lipsită de speranţă, de milă, de iubire şi plină de cruzime a creaturilor sale?“ Küng continuă: „Este el un creditor atît de nemilos? . . . Cum am considera o fiinţă umană care şi-ar satisface setea de răzbunare într-un mod atît de neîndurător şi nestăpînit?“a Într-adevăr, cum poate oare Dumnezeu, care ne spune în Biblie că trebuie să-i iubim pe duşmanii noştri, să dorească să-i tortureze veşnic pe duşmanii săi (1 Ioan 4:8–10)? Nu este surprinzător faptul că unii oameni ajung la concluzia că natura iadului este incompatibilă cu natura lui Dumnezeu şi că, din punct de vedere moral, această doctrină este lipsită de sens.

Numeroşi alţi credincioşi încearcă să-şi înăbuşe conştiinţa evitînd aceste întrebări. Însă ignorarea acestor întrebări nu duce la dispariţia nedumeririlor. Aşadar, să înfruntăm controversa. Care sînt implicaţiile de natură morală legate de această doctrină? În lucrarea Criswell Theological Review, profesorul Pinnock scrie: „Chinul veşnic este inadmisibil din punct de vedere moral deoarece îl înfăţişează pe Dumnezeu ca fiind un monstru însetat de sînge care menţine în existenţă un Auschwitz veşnic pentru nişte victime cărora nu le permite nici măcar să moară“. El întreabă: „Cum poate cineva care este dotat cu compasiune să rămînă calm în timp ce se gîndeşte la o astfel de idee [doctrina tradiţională a iadului]? . . . Cum este posibil ca unii creştini să conceapă o divinitate atît de plină de cruzime şi atît de răzbunătoare?“

Demonstrînd influenţa nefastă pe care această doctrină putea s-o aibă asupra comportamentului uman, Pinnock comentează: „Să mă mai mir de atrocităţile pe care le-au comis cei care au crezut într-un Dumnezeu care îşi torturează duşmanii?“ El conchide: „Nu este oare acesta un concept foarte tulburător care necesită unele revizuiri?“ Într-adevăr, dacă o astfel de cruzime îi este atribuită lui Dumnezeu, nu este de mirare că unele persoane cu bun simţ care merg la biserică reexaminează ideea focului iadului. Şi ce anume observă ele? O altă problemă cu care se confruntă concepţia chinului veşnic.

Iadul şi dreptatea

Multe persoane care meditează asupra tradiţionalei doctrine a iadului constată că aceasta pare să-l prezinte pe Dumnezeu acţionînd în mod nedrept, ceea ce constituie o ofensă la adresa simţului lor natural de dreptate. Cum anume?

Unul dintre răspunsuri îl găsiţi comparînd doctrina despre chinul etern cu o normă a dreptăţii stabilită de Dumnezeu: „Ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“ (Exodul 21:24). Ca să înţelegem, să aplicăm în cazul doctrinei focului iadului acea lege divină dată Israelului antic, o lege a retribuţiei exacte. La ce concluzie veţi ajunge, probabil? Că numai acei păcătoşi care le-au cauzat altora un chin veşnic merită la rîndul lor un chin veşnic egal — chin veşnic pentru chin veşnic. Dar, întrucît oamenii (indiferent cît ar fi de răi) nu le pot cauza altora decît un chin limitat, faptul de a-i condamna la un chin veşnic creează o disproporţie între delictele lor şi pedeapsa infinită a focului iadului.

Altfel spus, sentinţa ar fi prea severă. Ea ar depăşi cu mult principiul „ochi pentru ochi, dinte pentru dinte“. Luînd în considerare faptul că învăţăturile lui Isus au moderat ideea de a răsplăti cu aceeaşi monedă, veţi recunoaşte, probabil, că adevăraţilor creştini le-ar fi foarte greu să vadă ceva just în chinul veşnic. — Matei 5:38, 39; Romani 12:17.

Cum este justificată doctrina

Cu toate acestea, mulţi credincioşi caută în continuare să justifice această doctrină. Cum anume? În cartea sa, The Problem of Pain, autorul englez Clive S. Lewis pledează în favoarea majorităţii apărătorilor doctrinei astfel: „Nu există nici o altă doctrină pe care aş elimina-o cu mai multă plăcere din creştinism decît aceasta, dacă mi-ar sta în putere. Dar ea are sprijinul deplin al Scripturilor şi, mai ales, al propriilor cuvinte ale Domnului nostru“. Astfel, deşi mărturisesc despre chinul veşnic că este un lucru înspăimîntător, partizanii doctrinei susţin în acelaşi timp că doctrina este obligatorie întrucît ei cred că această învăţătură există în Biblie. Teologul Pinnock menţionează: „Recunoscîndu-i caracterul dezgustător, ei speră să demonstreze fidelitatea lor fermă faţă de Biblie şi un anumit eroism care decurge din faptul că ei cred un asemenea adevăr inspirator de teamă numai pe considerentul că îl susţine Scriptura. Ei lasă impresia că este în joc infailibilitatea Bibliei. Dar într-adevăr aşa stau lucrurile?“

Şi dumneavoastră vă întrebaţi, poate, dacă fidelitatea faţă de Biblie nu vă permite o altă alegere în afară de aceea de a accepta această doctrină. Ce spune în realitate Biblia?

[Chenarul de la pagina 5]

TREI IMAGINI CONCORDANTE

Mărturisirea de credinţă de la Westminster — crez acceptat de mulţi protestanţi — afirmă că cei care nu merg la cer „vor fi aruncaţi în chinuri eterne şi vor fi pedepsiţi cu distrugere veşnică“. „În Creştinismul Romano-Catolic, explică The Encyclopedia of Religion, iadul este considerat a fi o stare de pedeapsă fără sfîrşit . . . caracterizată . . . prin ardere în foc, precum şi alte torturi.“ Aceeaşi enciclopedie adaugă faptul că „Creştinismul Ortodox Răsăritean“ împărtăşeşte „învăţătura că iadul este un destin al focului veşnic şi al pedepsei care-i aşteaptă pe cei blestemaţi“. — Volumul 6, paginile 238, 239.

[Notă de subsol]