Iehova s-a îngrijit de noi sub interdicţie — Partea a 2-a

ÎN TIMPUL celui de-al doilea război mondial, catarama centurii de la uniforma mea de soldat nazist purta inscripţia „Dumnezeu este cu noi“. Pentru mine acest lucru nu era altceva decît un exemplu în plus al implicării bisericilor în război şi vărsare de sînge. Lucrul acesta m-a dezgustat. Aşadar, în momentul în care doi Martori ai lui Iehova s-au angajat cu mine într-o conversaţie la Limbach-Oberfrohna, Germania Răsăriteană, îmi era foarte silă de religie şi devenisem ateu şi evoluţionist.

„Să nu vă gîndiţi cumva că voi deveni creştin“, le-am spus Martorilor care m-au vizitat. Dar argumentele lor m-au convins că există un Dumnezeu. Împins de curiozitate, mi-am cumpărat o Biblie şi am început s-o studiez cu ei. Aceasta se petrecea în primăvara anului 1953, cînd activităţile Martorilor din Germania Răsăriteană se aflau deja de aproape trei ani sub interdicţie comunistă.

Turnul de veghere din 15 august 1953, engl., descria situaţia Martorilor lui Iehova de atunci, spunînd: „Deşi sîntem în mod constant spionaţi şi ameninţaţi, deşi nu putem să ne vizităm fără să fim siguri că nu sîntem urmăriţi, deşi faptul de a fi descoperit că posezi literatură Watchtower înseamnă doi sau trei ani închisoare pentru ‘distribuire de literatură instigatoare’ şi deşi sute de fraţi mai maturi, care fuseseră în frunte, se află în închisoare, totuşi slujitorii lui Iehova din Germania Răsăriteană continuă să predice“.

În 1955 soţia mea, Regina, şi cu mine am asistat la un congres internaţional al Martorilor lui Iehova din Nürnberg, Germania Apuseană, iar în anul următor am fost botezaţi amîndoi în Berlinul de Vest. Aceasta era, desigur, înainte de ridicarea Zidului Berlinului în 1961, zid care a despărţit Germania Răsăriteană de Berlinul de Vest. Dar chiar înainte de a fi botezat, loialitatea mea faţă de Iehova Dumnezeu a fost pusă la încercare.

Asumarea de responsabilităţi

Congregaţia Martorilor lui Iehova din Limbach-Oberfrohna pe care am început să o frecventăm avea nevoie de cineva care să ridice literatura biblică din Berlinul de Vest. Eram angajat într-o mică afacere şi aveam doi copii mici, dar faptul de a-i sluji lui Iehova devenise deja obiectivul central al vieţii noastre. Ne-am modificat maşina noastră veche, fapt care făcea posibilă ascunderea a 60 de cărţi în ea. Faptul de a fi curier era o treabă riscantă, dar aceasta m-a învăţat să mă bizui pe Iehova.

Trecerea cu maşina din Berlinul de Est în sectorul de vest nu era un lucru uşor şi deseori m-am mirat cum de am reuşit întotdeauna. Odată aflaţi în sectorul liber, strîngeam literatura şi ascundeam cărţile în maşină înainte de a trece frontiera înapoi în Germania Răsăriteană.

Odată, tocmai terminasem de ascuns cărţile cînd un străin a ieşit dintr-un bloc de locuinţe. „Hei, voi de colo“, a strigat el. Inima a încetat să-mi bată. Oare ne observase? „Data viitoare ar fi mai bine să vă duceţi în altă parte. Maşina radar a poliţiei est-germane parchează la colţul acela şi ar putea să vă prindă.“ Am scos un oftat de uşurare. Trecerea frontierei a decurs bine, iar toţi patru care eram în maşină, am cîntat pe tot parcursul drumului înapoi spre casă.

Pregătire pentru izolare

În anii 1950 fraţii din Germania Răsăriteană se bizuiau pe cei din sectorul de vest pentru literatură şi îndrumare. Dar în 1960 s-au făcut modificări care l-au ajutat pe fiecare Martor din Germania Răsăriteană să menţină un contact mai strîns cu colaboratorii săi Martori din regiunea în care trăia. Atunci, în iunie 1961, s-au ţinut la Berlin cursurile primei clase din cadrul Şcolii pentru ministerul Regatului pentru bătrîni. Am urmat acest prim curs de patru săptămîni. La numai şase săptămîni după aceea eram pe neaşteptate rupţi de Vest atunci cînd a fost ridicat Zidul Berlinului. Lucrarea noastră era acum nu numai subterană, dar şi izolată.

Unora le-a fost teamă că activităţile Martorilor lui Iehova din Germania Răsăriteană aveau să încetinească şi să se oprească complet. Dar modificările organizatorice care fuseseră introduse cu mai puţin de un an înainte ne-au ajutat să ne păstrăm unitatea şi forţa spirituală. În plus, instruirea primită de bătrînii care urmaseră cursurile primei clase din cadrul Şcolii pentru ministerul Regatului i-a echipat să transmită această instruire altor bătrîni. Astfel Iehova ne-a pregătit pentru izolarea noastră, aşa cum ne pregătise pentru interdicţia din 1950 cu ajutorul congreselor de district din 1949.

Rupţi de Vest, era limpede că trebuia să luăm iniţiativa pentru a menţine organizaţia în mişcare. Le-am scris fraţilor noştri din Berlinul de Vest şi le-am sugerat o întîlnire pe o şosea din sectorul de est care era accesibilă pentru călătorii din Vest. Am înscenat o pană de automobil la locul fixat. Cîteva minute mai tîrziu fraţii s-au apropiat, aducîndu-ne literatură biblică. Din fericire, ei mi-au adus şi exemplarul meu din manualul Şcolii pentru ministerul Regatului, notiţele pe care le făcusem şi Biblia mea, pe care le lăsasem la Berlin din motive de securitate. Cît de emoţionat am fost să le primesc înapoi! Nici nu ştiam cît de mare nevoie urma să am de ele în următorii cîţiva ani.

O şcoală în condiţii subterane

Cîteva zile mai tîrziu am primit instrucţiuni să organizăm ţinerea unor cursuri ale Şcolii pentru ministerul Regatului în toată Germania Răsăriteană. Au fost numiţi patru instructori, printre care şi eu. Mi se părea însă că instruirea tuturor bătrînilor era o sarcină imposibil de realizat atîta timp cît lucrarea noastră era sub interdicţie. Pentru a camufla ceea ce făceam, am decis să organizăm cursurile sub forma unei vacanţe în camping.

Fiecare clasă era alcătuită din patru cursanţi şi eu ca instructor, plus un al şaselea frate care servea ca bucătar. Soţiile şi copiii erau prezenţi şi ei. Aşadar, formam, în general, un grup de 15 pînă la 20 de persoane. Era imposibil să utilizăm un camping obişnuit, de aceea eu şi familia mea am pornit în căutarea unor locuri convenabile.

Într-o ocazie, în timp ce călătoream printr-un sat, am remarcat un drum de ţară care ducea într-o pădurice departe de drumurile circulate. Locul părea ideal, aşa încît m-am adresat primarului. „Căutăm un loc pentru a ne instala un camping împreună cu alte cîteva familii pentru două săptămîni, i-am explicat eu. Dorim să fim singuri astfel încît copiii să poată zburda în jur. N-am putea folosi păduricea de acolo?“ El a fost de acord, aşadar am făcut pregătirile.

La locul respectiv, am amplasat corturile şi automobilul meu cu rulotă astfel încît să creem în centru un patrulater care era ascuns privirilor din afară. Rulota servea drept sală de clasă. Ne întruneam în ea pentru 8 ore de studiu intensiv pe zi, timp de 14 zile. Pe suprafaţa îngrădită se aflau scaune şi o masă, instalate pentru eventualitatea că am avea vizitatori neaşteptaţi. Şi am avut! În astfel de momente, am apreciat realmente sprijinul iubitor al familiilor noastre.

În timp ce ţineam cursurile, familiile noastre stăteau de pază. Cu o anumită ocazie, primarul, care era şi secretarul partidului comunist pe plan local, a fost văzut venind pe drumul de ţară care urca spre păduricea noastră. Cel aflat de pază a apăsat un buton care era conectat prin cablu cu o sonerie din rulotă. Am sărit imediat afară din rulotă, ne-am aşezat pe locurile aranjate dinainte în jurul mesei şi am început să jucăm cărţi. Aveam chiar şi o sticlă de rachiu pentru a face ca scena să pară reală. Primarul ne-a făcut o vizită prietenească şi s-a întors acasă fără să aibă vreo bănuială despre ceea ce se petrecea în realitate.

Cursurile Şcolii pentru ministerul Regatului s-au ţinut în întreaga ţară din primăvara anului 1962 pînă spre sfîrşitul anului 1965. Instruirea intensivă primită acolo, care a inclus informaţii asupra modului în care să facem faţă situaţiei noastre particulare din Germania Răsăriteană, i-a pregătit pe bătrîni pentru supravegherea lucrării de predicare. Pentru a participa la cursuri, bătrînii nu numai că şi-au sacrificat concediul, dar au riscat totodată să fie duşi la închisoare.

Foloasele şcolii

Autorităţile ţineau în mod atent sub observaţie activităţile noastre, iar spre sfîrşitul anului 1965, după ce majoritatea bătrînilor participaseră la cursurile şcolii, ele au încercat să dea o lovitură mortală organizaţiei noastre. Au arestat 15 Martori consideraţi a fi în fruntea lucrării. A fost o acţiune bine pregătită care a cuprins toată ţara. Mulţi au crezut din nou că Martorii îşi vor înceta activitatea. Dar, cu ajutorul lui Iehova, ne-am adaptat situaţiei şi ne-am continuat lucrarea ca şi înainte.

Ceea ce a făcut posibil acest lucru a fost îndeosebi instruirea pe care o primiseră bătrînii în cadrul Şcolii pentru ministerul Regatului şi legăturile pline de încredere care au fost consolidate prin intermediul asocierii de care s-au bucurat în timpul cursurilor. Astfel, organizaţia a demonstrat ce era în stare. Cît de important a fost faptul că am urmat îndeaproape instrucţiunile organizaţiei! — Isaia 48:17.

În lunile care au urmat a devenit evident faptul că măsurile restrictive în masă luate de autorităţile guvernamentale au avut doar în mică măsură un efect nefavorabil asupra activităţii noastre. După un scurt interval de timp ne-am putut relua cursurile în cadrul Şcolii pentru ministerul Regatului. Odată ce autorităţile au luat notă de rezistenţa noastră fermă, au fost forţate să-şi schimbe tactica. Ce triumf pentru Iehova!

Activi în minister

Pe timpul acela, grupele noastre de studiu de carte al congregaţiei erau formate din aproximativ cinci persoane. Fiecare dintre noi primea literatura biblică prin intermediul acestui aranjament al studiului de carte, iar lucrarea de predicare era coordonată din aceste mici grupe de studiu. Încă de la început Iehova ne-a binecuvîntat pe Regina şi pe mine cu multe persoane care doreau să studieze Biblia.

Serviciul din casă în casă a fost adaptat puţin pentru a evita să fim descoperiţi şi arestaţi. Mergeam la o adresă, apoi săream cîteva case înainte de a bate la o altă uşă. La o casă, o doamnă ne-a invitat înăuntru pe mine şi pe Regina. Discutam cu ea o temă scripturală cînd a intrat în încăpere fiul ei. El a fost foarte direct.

„L-aţi văzut vreodată pe Dumnezeul dvs.? a întrebat el. Să ştiţi că eu nu cred decît în ceea ce văd. Toate celelalte sînt prostii.“

„Nu pot crede acest lucru, i-am răspuns eu. V-aţi văzut vreodată creierul? Tot ceea ce faceţi indică faptul că aveţi unul.“

Regina şi cu mine i-am oferit exemple şi despre alte lucruri pe care le acceptăm fără să le vedem, cum ar fi electricitatea. Tînărul ne-a ascultat cu atenţie şi un studiu biblic a fost iniţiat cu el şi cu mama sa. Amîndoi au devenit Martori. În realitate, 14 persoane cu care am studiat eu şi soţia mea au devenit Martori. Jumătate din acest număr au fost persoane cu care am intrat în legătură în timpul vizitelor noastre din casă în casă, iar pe celelalte le-am cunoscut pentru prima dată în timpul mărturiei informale.

De îndată ce era condus cu regularitate un studiu biblic la domiciliu şi consideram că persoana respectivă este demnă de încredere, o invitam la întrunirile noastre. Dar lucrul principal pe care îl luam în considerare era dacă persoana care studia nu punea cumva în pericol siguranţa poporului lui Dumnezeu. Astfel, uneori trecea aproape un an pînă cînd invitam o persoană cu care studiam Biblia la o întrunire, iar în unele ocazii trecea şi mai mult timp. Îmi amintesc de un bărbat care se bucura de o oarecare poziţie de prestigiu; el era în relaţii amicale cu oficialităţi de frunte ale partidului comunist. El a studiat Biblia timp de nouă ani înainte de a i se permite să asiste la întruniri! Astăzi acest bărbat este unul dintre fraţii noştri creştini.

Autorităţile încă ne mai urmăresc

După 1965 nu am mai cunoscut alte arestări în masă, dar nici nu am fost lăsaţi în pace. Autorităţile au continuat să vegheze cu grijă asupra noastră. Cam pe timpul acela am ajuns mult implicat în organizarea activităţilor noastre, fapt pentru care oficialităţile mi-au acordat o atenţie specială. De nenumărate ori m-au luat să mă chestioneze, conducîndu-mă la postul de poliţie şi interogîndu-mă. „Acum poţi să-ţi iei adio de la libertate, spuneau ei. La închisoare cu tine.“ Dar, în cele din urmă, mi-au dat întotdeauna drumul.

În 1972 m-au vizitat două oficialităţi şi, din neatenţie, au făcut un excelent compliment congregaţiei noastre. Ei ascultaseră în secret un studiu al revistei Turnul de veghere din cadrul congregaţiei noastre. „Am constatat că articolul era foarte ofensiv“, au reproşat ei. Erau în mod evident preocupaţi de ceea ce puteau crede alţii despre ideologia comunistă dacă citeau articolul care fusese examinat. „La urma urmei, au spus ei, Turnul de veghere are un tiraj de cinci sau şase milioane şi este citit în unele ţări dezvoltate. Nu este chiar un jurnal ieftin.“ În sinea mea am gîndit: ‘Cîtă dreptate aveţi!’

În 1972 eram sub interdicţie de 22 de ani şi Iehova ne îndrumase în mod înţelept şi iubitor. Noi am urmat cu grijă instrucţiunile sale, dar trebuiau să mai treacă încă 18 ani pînă cînd Martorii din Germania Răsăriteană aveau să fie recunoscuţi legal. Cît de recunoscători sîntem pentru minunata libertate de care ne bucurăm acum de a-i aduce închinare Dumnezeului nostru, Iehova! — Relatată de Helmut Martin.