Planurile omului de securitate internaţională

„Cînd toate acestea se vor termina, dorim să fim aducătorii de vindecare. Dorim să facem ce putem pentru a facilita ceea ce aş putea numi cu optimism o nouă ordine mondială.“ — Preşedintele american George Bush, ianuarie 1991, la scurt timp după începerea războiului cu Irakul.

„Conceptul preşedintelui Bush despre o Nouă Ordine Mondială accentuează importanţa autorităţii unei legi şi credinţa că naţiunile au o responsabilitate colectivă în scopul [realizării] libertăţii şi dreptăţii. Odată cu sfîrşitul războiului rece îşi face apariţia o nouă eră.“ — Ambasadorul Statelor Unite în Australia, august 1991.

„În noaptea aceasta, în timp ce voi privi evenimentele legate de dezvoltarea democraţiei pe întregul glob, probabil — probabil că vom fi mai aproape ca oricînd de acea lume nouă.“ — Preşedintele american George Bush, septembrie 1991.

MULŢI conducători ai lumii vorbesc cu optimism despre viitor, asemenea preşedintelui Bush. Este întemeiat optimismul lor? Evenimentele care s-au derulat după al doilea război mondial oferă oare o bază pentru acest optimism? Credeţi că sînt în stare politicienii să aducă securitate internaţională?

Un plan remarcabil al oamenilor

„Pe parcursul ultimilor doi ani ai celui de-al doilea război mondial, explica documentarul de televiziune Goodbye War, au fost ucişi în fiecare lună peste un milion de oameni.“ În acele momente, naţiunile au resimţit necesitatea urgentă a unui plan care să preîntîmpine repetarea unui astfel de război. În timp ce războiul era încă în curs, reprezentanţi din 50 de naţiuni au realizat cel mai mare plan de securitate internaţională conceput vreodată de oameni: Carta Naţiunilor Unite. Preambulul Cartei exprima hotărîrea „de a salva generaţiile care vor urma de flagelul războiului“. Viitorii membri ai Naţiunilor Unite aveau „să-şi unească forţele pentru a menţine pacea şi securitatea internaţională“.

Patruzeci şi una de zile mai tîrziu a fost lansată dintr-un avion o bombă atomică asupra Hiroşimei. Ea a explodat deasupra centrului oraşului, ucigînd peste 70 000 de oameni. Această explozie împreună cu cea care a urmat după trei zile la Nagasaki au pus efectiv capăt războiului cu Japonia. Întrucît la 7 mai 1945 a capitulat şi aliata Japoniei, Germania, cel de-al doilea război mondial a luat astfel sfîrşit. Dar constituia acesta sfîrşitul tuturor războaielor?

Nu. De la al doilea război mondial încoace omenirea a asistat la 150 de războaie mai mici care au pretins peste 19 milioane de vieţi. Este limpede că remarcabilul plan ONU nu a adus încă securitatea internaţională. Ce anume nu a mers bine?

Războiul rece

Promotorii ONU nu au putut anticipa rivalitatea care s-a dezvoltat rapid între foştii aliaţi din cel de-al doilea război mondial. Multe state au luat poziţie în această luptă pentru putere care a ajuns să fie numită „războiul rece“ şi care a fost, în parte, o luptă între comunism şi capitalism. În loc să-şi unească forţele pentru a pune capăt războaielor, cele două blocuri de naţiuni au sprijinit părţile adverse în conflicte regionale şi în felul acesta au luptat unul împotriva altuia în Asia, Africa şi cele două Americi.

Spre sfîrşitul anilor ’60 războiul rece a început să se atenueze. Atenuarea a atins punctul culminant în 1975, cînd 35 de state au semnat ceea ce se numeşte Actul final de la Helsinki. Între participanţi s-au aflat Uniunea Sovietică şi Statele Unite, împreună cu aliaţii lor europeni. Toţi au promis să lucreze în favoarea ‘păcii şi securităţii’ şi „să se abţină . . . de la ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei împotriva integrităţii teritoriale sau a independenţei politice a vreunui stat, sau în orice altă manieră care nu este în armonie cu scopurile Naţiunilor Unite“.

Dar aceste idei nu au adus roade. La începutul anilor ’80 lupta între superputeri s-a intensificat din nou. Lucrurile s-au agravat atît de mult încît, în 1982, secretarul general al Naţiunilor Unite proaspăt-ales, dr. Javier Pérez de Cuéllar, a recunoscut eşecul organizaţiei sale şi a avertizat cu privire la o „nouă anarhie internaţională“.

Astăzi însă, secretarul general ONU şi alţi lideri se exprimă cu optimism. Articolele din presă se referă la „era posterioară războiului rece“. Cum s-a ajuns la această schimbare?

„Era posterioară războiului rece“

Un factor remarcabil l-a constituit întrunirea celor 35 de naţiuni în cadrul Conferinţei pentru Securitate şi Cooperare în Europa. În septembrie 1986 ele au semnat ceea ce se numeşte Documentul de la Stockholm, în care se reafirmă angajamentul lor din cadrul Acordului de la Helsinki din 1975.a Documentul de la Stockholm conţine un mare număr de norme care reglementează controlul activităţilor militare. „Rezultatele celor trei ani care au trecut sînt încurajatoare şi nivelul a ceea ce s-a realizat începe să depăşească obligaţiile scrise ale Documentului de la Stockholm“, a consemnat SIPRI (Institutul Internaţional de Cercetare pentru Pace din Stockholm) în Anuarul 1990.

Apoi, în 1987, superputerile au ajuns la un acord remarcabil care prevedea distrugerea tuturor rachetelor lor cu lansare de la sol avînd o rază de acţiune între 500 şi 5 500 de kilometri. „Este planificată distrugerea efectivă a rachetelor şi a lansatoarelor, iar stipulările acordurilor sînt respectate cu rigurozitate de ambele părţi“, spune SIPRI.

Au fost luate şi alte măsuri pentru reducerea riscurilor unui război nuclear. De exemplu, în 1988 superputerile au semnat un acord cu privire la „rachetele balistice intercontinentale şi rachetele balistice cu lansare de pe submarine“. În cazul lansării unor astfel de rachete, fiecare parte trebuie să o anunţe pe cealaltă „despre data planificată, zona de lansare şi zona de impact, cel puţin cu douăzeci şi patru de ore înainte“. Conform exprimărilor SIPRI, astfel de acorduri „elimină practic posibilitatea unor incidente locale care să degenereze într-un război nuclear mondial“.

În acest timp, planurile de îmbunătăţire a securităţii internaţionale s-au succedat cu rapiditate. Atunci, în mai 1990, în timpul unei conferinţe a superputerilor ţinută la Washington D.C., preşedintele sovietic Mihail Gorbaciov a propus ca cele două blocuri de naţiuni europene să semneze un tratat de pace. În iulie, cele 16 naţiuni vest-europene, membre ale NATO (Organizaţia Tratatului Atlanticului de Nord), s-au întrunit la Londra. Răspunsul lor la propunerea lui Mihail Gorbaciov a fost ca ambele părţi să semneze „o declaraţie comună în care să afirmăm în mod solemn că nu mai sîntem adversare şi să confirmăm intenţia noastră de a ne abţine de la ameninţarea cu forţa sau utilizarea forţei“. Titlul de pe prima pagină a unui ziar african descria acest lucru drept „un pas uriaş spre o pace mondială“.

Apoi, în ajunul unei conferinţe a superputerilor ţinute la Helsinki, Finlanda, un purtător de cuvînt al guvernului american a afirmat că „posibilitatea unui război [în Orientul Mijlociu] atrage după sine un nou plan colectiv de pace mondială“. Pacea a înregistrat un recul atunci cînd Irakul a invadat Kuweitul şi războiul ameninţa să se extindă în toate ţările din Orientul Mijlociu. Dar sub autoritatea Naţiunilor Unite, o forţă internaţională condusă de Statele Unite a respins forţele invadatoare, împingîndu-le înapoi în propria lor ţară. Unitatea internaţională de scop manifestată în acest război i-a încurajat pe unii să spere că s-a născut o nouă eră a cooperării.

De atunci, evenimentele mondiale au continuat să se dezvolte. În mod deosebit, însăşi natura a ceea ce a fost cîndva Uniunea Sovietică se schimba în mod dramatic. Statelor baltice li s-a permis să-şi declare independenţa, iar alte republici ale Uniunii Sovietice le-au urmat exemplul. Rivalităţi etnice violente şi-au făcut apariţia în ţări care păruseră solide ca un monolit sub controlul centralizat comunist. Pîna la sfîrşitul anului 1991, Uniunea Sovietică a încetat în mod oficial să existe.

Aceste schimbări radicale de pe scena politică mondială au deschis o ocazie pentru organizaţia Naţiunilor Unite. În această privinţă The New York Times se exprima astfel: „Destinderea tensiunilor mondiale şi noul spirit de cooperare dintre Statele Unite şi Uniunea Sovietică ar putea însemna pentru organizaţia mondială un rol nou şi mai puternic în afacerile internaţionale“.

Este oare, în sfîrşit, timpul ca această organizaţie aflată în al 47-lea an de existenţă să arate ce poate face? Intrăm, cu adevărat, în ceea ce Statele Unite au numit „un nou secol şi un nou mileniu de pace, libertate şi prosperitate“?

[Notă de subsol]