Păstrarea integrităţii creştine în Liberia sfîşiată de război
Relatată de un martor ocular
„CÎND se luptă elefanţii şi iarba suferă.“ Cît de bine rezumă acest proverb vest–african ceea ce s–a petrecut recent în timpul războiului din Liberia! Aproximativ 20 000 de oameni şi–au pierdut viaţa, iar jumătate din populaţia de 2,6 milioane a ţării s–a mutat în alte locuri. Majoritatea celor care au suferit nu erau soldaţi; ei erau „iarba“ — bărbaţi, femei şi copii nevinovaţi.
Cînd a izbucnit războiul, în decembrie 1989, cei aproape 2 000 de Martori ai lui Iehova din Liberia se bucurau de creşteri numerice constante şi priveau cu încredere spre viitor. Din nefericire, şi ei au făcut parte din ‘iarba care a suferit’.
Extinderea războiului
Războiul a început de–a lungul graniţei Liberiei cu Coasta de Fildeş, iar peste puţin timp, locuitorii au început să se refugieze în capitala Monrovia, oraş cu o populaţie de peste o jumătate de milion de locuitori. Din martie pînă în mai 1990, timp în care luptele s–au deplasat spre sud, misionarii Martorilor lui Iehova au fost evacuaţi la început din Ganta şi apoi din Gbarnga. Ei au fost printre ultimii locuitori care au părăsit aceste oraşe. Războiul a atins un punct culminant atunci cînd forţele armate au ajuns în Monrovia, la 2 iulie 1990.
Nimeni nu a fost pregătit pentru ororile care au urmat. Trei armate separate s–au luptat încontinuu între ele pe străzi, cu artilerie grea, rachete şi lansatoare de grenade. Cei care nu au fost ucişi deoarece aparţineau unui trib care era ţinta urii altora, au fost supuşi unor permanente hărţuieli şi căutări. Într–o noapte de august, peste 600 de bărbaţi, femei şi copii care–şi găsiseră adăpost în biserica luterană Sf. Petru au fost executaţi de către un detaşament care, sub influenţa războiului, manifesta un spirit de a ucide.
Sute de oameni au fugit de război numai cu hainele pe care le aveau pe ei. Numeroase familii au fost separate şi, timp de luni de zile după aceea, le–a fost imposibil să fie iar împreună. Aveai impresia că toată populaţia Monroviei şi–a schimbat domiciliul, în timp ce casele goale nu erau locuite decît de soldaţi şi de refugiaţi fugiţi din alte părţi ale oraşului. Mai mult de jumătate din populaţia Monroviei s–a deplasat în alte locuri. Majoritatea au pierdut tot ce posedau şi cel puţin o rudă le–a fost ucisă. Unii au pierdut mult mai mult.
Situaţia a ajuns într–un punct atît de critic încît alte cinci ţări vest–africane au trimis soldaţi pentru a încerca să restabilească pacea. Pînă la sfîrşitul lui octombrie 1990, majoritatea luptelor încetaseră. Atunci însă, spectrul foametei s–a aşternut ca un linţoliu peste oraşul ars. Agenţiile de ajutorare au raportat că, la un moment dat, aproape o treime din copiii Monroviei sub cinci ani erau subnutriţi şi peste o sută de oameni mureau zilnic. Stările de lucruri au fost agravate de către căutătorii de profituri; mulţi furau orezul destinat ajutorării în caz de foamete şi apoi îl vindeau cu 20 de dolari o cană, sau chiar mai scump. Pretutindeni erau prezente bolile, îndeosebi holera, deoarece serviciile de alimentare cu apă şi electricitate, precum şi cele sanitare erau complet distruse.
Cei aproximativ o mie de Martori ai lui Iehova care locuiau în Monrovia au suferit, de asemenea, îngrozitor. Majoritatea au fugit din oraş şi s–au dus la ţară, în timp ce alţii au plecat cu vaporul în Gana şi Nigeria sau pe şosea în Coasta de Fildeş sau Sierra Leone. Din iulie pînă în decembrie 1990, peste 30 de Martori şi–au pierdut viaţa. Unii au fost ucişi de gloanţe, în timp ce alţii au murit din cauza bolilor şi foamei. Alan Battey şi Arthur Lawson, misionari americani, absolvenţi ai şcolii de instruire ministerială, s–au aflat, în mod clar, printre cei ucişi. Oh, cît de consolatoare este speranţa învierii, bazată pe Biblie, pentru aceia dintre noi care şi–au pierdut rude sau prieteni în aceste timpuri critice! — Faptele 24:15.
Fraternitatea creştină în acţiune
În timp ce războiul continua să facă ravagii, mulţi Martori care şi–au părăsit locuinţele au venit să se refugieze la Biroul filialei Martorilor lui Iehova şi la un cămin de misionari situat în cealaltă parte a oraşului. Unii au căutat ocrotire deoarece erau membri ai unui trib pe care îi ucideau soldaţii din regiune. Celor mai mulţi li s–au repartizat anumite activităţi în cadrul filialei şi au fost de mare ajutor la bucătărie şi la curăţenie, în timp ce alţii au fost repartizaţi să caute legume verzi în mlaştinile din apropiere, atunci cînd condiţiile din exterior permiteau lucrul acesta.
Oamenii dormeau peste tot, în dormitoarele misionarilor, pe coridoare, în departamentul de expediţie şi în birouri. Am săpat şi întreţinut latrine. Femeile au fost repartizate să servească în calitate de infirmiere şi ele au îngrijit cu succes multe cazuri de malarie şi febră. Diareea era adesea o problemă.
Am organizat proceduri speciale în cadrul clădirii, inclusiv o instruire de retragere în caz de bombardament. Astfel, atunci cînd forţele adverse trăgeau tiruri grele de artilerie, noi eram instruiţi cum să ajungem cît mai repede la locurile de adăpost din cadrul filialei. Deşi zidul nostru înalt de trei metri oferea o oarecare protecţie, totuşi el nu reuşea să ne ţină la adăpost de gloanţele care ricoşau. Acoperişul nostru avea în scurt timp înfăţişarea unei site de cernut piper, din cauza găurilor din el!
Mulţi şi–au riscat viaţa pentru a–i ocroti pe fraţii lor Martori de cei care căutau să–i ucidă pentru că aparţineau unui trib care era ţinta urii lor. Într–o zi, la Biroul filialei a venit plîngînd o soră creştină cu copiii ei care supravieţuiseră, unul avînd numai două săptămîni. Soţul ei şi un fiu adolescent tocmai fuseseră împuşcaţi sub ochii ei. Ea şi ceilalţi copii fuseseră bine ascunşi de către o altă Martoră atunci cînd ucigaşii se întorseseră să–i caute.
O altă familie a sosit la filială împreună cu o vestitoare nebotezată care contribuise la ocrotirea lor ca să nu fie ucişi de către membrii tribului din care făcea ea parte. Apoi, cînd situaţia s–a schimbat şi vestitoarea nebotezată a fost cea care a ajuns în pericol, familia respectivă a salvat–o de membrii tribului lor.
De repetate ori, misionarii aveau să vorbească cu bărbaţi înarmaţi veniţi la poarta Biroului filialei, încercînd să–i reţină să nu scotocească sau să jefuiască clădirea. O dată, un grup furios a năvălit în interior, ameninţîndu–ne cu armele şi afirmînd cu insistenţă că îi ascundeam pe membrii unui anumit trib. Ei au rămas surprinşi văzînd cît de calm se comportau Martorii locali, stînd aşezaţi în linişte şi ascultînd cu ocazia întrunirii creştine care era în curs de desfăşurare. Ei au scotocit clădirea, dar nu au găsit ceea ce căutau. Întotdeauna am putut să–i asigurăm pe intruşi că noi nu ascundeam nici soldaţi, nici pe cineva dintre duşmanii lor. În calitate de creştini noi am fost neutri.
O dată, în timpul unor lupte grele, un grup de Martori a sosit la filială aducînd un frate bolnav de cancer în ultima fază. Din nefericire, el a murit la scurt timp după aceea. A fost săpat un mormînt în grădină şi am avut un serviciu funerar extrem de emoţionant! Fratele fusese unul dintre cei mai buni bătrîni locali ai noştri, avînd mulţi ani de serviciu fidel. Aproximativ o sută de persoane care–şi părăsiseră locuinţele erau strînse în foaier în vederea cuvîntării de înmormîntare, care s–a ţinut pe fundalul vacarmului unei canonade.
Obţinem hrană şi apă
Rezervele de hrană erau foarte limitate. Chiar înainte de izbucnirea războiului, comercianţii încetaseră să importe produse. Astfel, în oraş rămăseseră puţine alimente. Rezervele noastre de hrană de la filială le–ar fi ajuns celor 12 membri ai familiei noastre timp de multe luni, dar aveam adeseori pînă la 200 de persoane care locuiau cu noi, inclusiv unii vecini care nu erau Martori, dar care aveau o nevoie disperată de ajutor. Nu ne puteam permite decît o mică porţie zilnică pentru fiecare; am supravieţuit cu aceste porţii timp de mai multe luni. Tuturor ne era foame. Copiii erau numai piele şi oase, atîrnînd moi în braţele părinţilor lor.
În curînd, rezervele noastre de hrană s–au epuizat. Unde puteam oare să mai găsim ceva? În Monrovia nu era deschis nici un magazin. Oriîncotro te uitai, oameni înfometaţi rătăceau pe străzi în căutare de hrană. Oamenii mîncau orice — inclusiv cîini, pisici şi şobolani. Doi misionari din cadrul filialei au decis să încerce o deplasare la Kakata, un oraş aflat la circa 60 km, unde luptele încetaseră.
Ei au lipit pe geamurile maşinii reviste Turnul de veghere şi alte semne care să–i identifice drept Martori ai lui Iehova. După ce au trecut prin diverse puncte de control, au fost opriţi şi chestionaţi de un bărbat înalt şi solid care avea nişte grenade atîrnate pe piept şi un revolver la şold. Ei s–au identificat a fi Martori ai lui Iehova şi i–au spus că doreau să ajungă la Kakata pentru a procura hrană.
„Urmaţi–mă“, le–a spus el. „Eu sînt aici comandantul luptei.“ El i–a dus la cartierul său general. Cînd a aflat că adăpostiseră persoane care–şi părăsiseră locuinţele, le–a ordonat oamenilor săi să livreze filialei noastre 20 de saci de orez, fiecare sac cîntărind 45 kg! Totodată, le–a fost eliberat un permis pentru a merge la Kakata şi li s–a dat o escortă înarmată pentru a–i conduce în siguranţă prin punctele de control rămase.
La Kakata l–au găsit pe fratele nostru creştin Abraham care era proprietarul unui magazin. El pusese deoparte pentru noi cîteva cutii cu alimente, inclusiv lapte praf, zahăr, legume conservate şi alte produse necesare. A fost într–adevăr minunat să vezi modul în care li s–a purtat de grijă fraţilor noştri în călătoria lor. Probabil că lui Iehova i–a plăcut faptul că ne–am împărţit hrana cu fraţii şi vecinii noştri, deoarece acum rezervele noastre erau reînnoite. — Proverbele 11:25.
În cealaltă parte a Monroviei, misionarii din cadrul căminului misionar s–au îngrijit, de asemenea, de cei care îşi părăsiseră locuinţele şi au primit ajutor, la rîndul lor, din surse neaşteptate. De exemplu, un misionar a primit trei saci de orez de la un soldat care şi–a amintit de el de pe timpul cînd, cu 16 ani în urmă, acesta slujise în regiunea în care locuia soldatul. Un alt misionar a obţinut patru saci de orez după o întrevedere cu liderul uneia dintre facţiunile aflate în luptă.
La un moment dat se părea că ar trebui să evacuăm filiala din cauza lipsei de apă. Un timp, puţul nostru a fost singura sursă de apă potabilă pentru mulţi locuitori din zonă. Dar rezervele de carburant pentru generatorul electric al pompei au început să se epuizeze. Cînd a aflat de problema noastră, un bărbat care primise găzduire la filiala noastră în primele zile ale războiului, din apreciere faţă de ceea ce făcusem pentru el, ne–a procurat carburant, astfel încît rezervele noastre de apă nu s–au epuizat niciodată.
Păstrarea tăriei spirituale
Cînd ultimii misionari din rîndurile noastre au fost siliţi să părăsească Liberia în octombrie 1990, lucrul care ne–a preocupat cel mai mult a fost: Cum vor reuşi să facă faţă fraţii şi surorile noastre? În urma rapoartelor pe care le–am primit din perioada aceea, este evident că ei s–au menţinut ocupaţi în minister.
Înainte de război, media lunară de ore petrecute în minister de fiecare vestitor era de 17 ore. Dar, în timpul războiului, în pofida necesităţii permanente de a căuta hrană prin tufişuri, Martorii din unele congregaţii au avut o medie de 20 de ore pentru fiecare vestitor! Mai mult decît atît, din cauza numărului mic de reviste Turnul de veghere, multe dintre surorile noastre au copiat cu mîna articolele de studiu, pentru ca la studiul duminical să poată fi puse în circulaţie mai multe exemplare.
Martorii care fugiseră de luptele ce aveau loc în oraş s–au revărsat în cele patru congregaţii din apropiere de Monrovia. Aceşti fraţi pierduseră tot ce aveau, deoarece nu se putuseră întoarce să–şi ia nimic din locuinţele lor. Timp de luni de zile, mulţi fuseseră efectiv despărţiţi de copiii şi părinţii lor, aflîndu–se chiar de cealaltă parte a liniei frontului! La Comemorarea morţii lui Isus, din 30 martie, aceste patru congregaţii au avut împreună o asistenţă de 1 473 de persoane.
Cei aproximativ 300 de Martori rămaşi în Monrovia au depus eforturi deosebite pentru a activa ca pionieri auxiliari pe parcursul lunii în care a avut loc Comemorarea, chiar dacă, cu numai cîteva săptămîni înainte, fuseseră atît de slăbiţi fizic din cauza foamei, încît abia puteau umbla. Ei au lucrat cu asiduitate pentru a–i invita pe oameni la Comemorare şi au fost prezente 1 116 persoane.
Un bătrîn creştin din Monrovia a explicat: „Am decis să ne reluăm întrunirile la Sala Regatului începînd din decembrie 1990. La prima întrunire, asistenţa a fost de 17 persoane. Mai tîrziu s–a ridicat la 40 de persoane şi s–a menţinut pentru un timp la 40. Apoi, în 24 februarie, asistenţa noastră a crescut la 65 de persoane şi, o săptămînă mai tîrziu, la 85. De asemenea, aproape toţi membrii congregaţiei au răspuns la apelul de a activa ca pionieri auxiliari în luna martie“.
Grija faţă de alţii
„Fraţii din biserica noastră au fost ocupaţi să se ucidă unii pe alţii [în cadrul triburilor aflate în opoziţie] în timpul războiului“, a remarcat o rudă care nu este în adevăr a unui Martor, „şi n–au avut timp niciodată să se ocupe de fraţii lor de credinţă.“ Dar cît de diferită a fost situaţia în cazul poporului lui Iehova!
Preşedintele unei echipe de ajutorare din cartier le–a scris, de exemplu, fraţilor care se îngrijeau de filială, în februarie 1991: „Această scrisoare serveşte ca semn de recunoştinţă şi apreciere faţă de dvs. şi instituţia dvs. pentru condiţiile de stocare pe care continuaţi să le puneţi la dispoziţia noastră în timp ce le distribuim hrană oamenilor noştri. Gestul dvs. umanitar atestă faptul că sînteţi dispuşi, ca Societate, să aduceţi pace şi bunăvoinţă în ţară. Vă rugăm să vă continuaţi bunele dvs. servicii“.
Martorii lui Iehova din alte ţări au fost gata să răspundă la nevoile fraţilor lor din Liberia. Ajutoarele au fost furnizate de ţări cum ar fi: Sierra Leone şi Coasta de Fildeş, din Africa de Vest, Ţările de Jos şi Italia, din Europa, şi Statele Unite.
O fetiţă, a cărei mamă a fost executată deoarece aparţinea unui trib care constituia ţinta urii altora, şi–a exprimat recunoştinţa pentru ajutorul primit. Ea a scris: „Vă mulţumesc foarte mult pentru toate lucrurile pe care mi le–aţi trimis. Mă faceţi să mă simt ca şi cum mama s–ar afla lîngă mine. Pe mama şi pe frăţiorul meu i–am pierdut în război. Îl rog pe Iehova să vă binecuvînteze pe toţi. Am 11 ani“.
La fel de recunoscător pentru ajutorul primit, un frate cu o familie compusă din şase membri, a cărui soţie a trebuit să stea ascunsă timp de luni de zile datorită originii sale tribale, a scris: „Nu trebuie să dăm buzna în casele oamenilor ca să le jefuim sau să le cumpărăm bunurile, şi, totuşi, spre deosebire de vecinii noştri, avem în fiecare zi ceva de mîncare deoarece ştim cum să utilizăm cu înţelepciune puţinul de care dispunem. Am învăţat lucrul acesta de la Iehova“.
Foarte impresionant a fost, de asemenea, spiritul de care a dat dovadă un frate care a fugit cu soţia şi cu cei doi copii în Coasta de Fildeş. El a lăsat în urmă o casă frumoasă care a fost ulterior arsă pînă la temelii. Totuşi, el a spus că ceea ce l–a îndurerat cel mai mult nu a fost pierderea casei sale, ci a bibliotecii sale teocratice!
Lecţii valoroase pe care le–am învăţat
Privind în urmă, pot să apreciez faptul că Iehova ne–a învăţat multe lecţii valoroase. Cunoscîndu–i personal pe mulţi fraţi care şi–au păstrat integritatea şi au supravieţuit, precum şi pe unii care şi–au păstrat integritatea şi au murit, am învăţat să apreciez importanţa faptului de a avea atitudinea mintală a apostolului Pavel care a scris: „Dacă trăim, trăim pentru Iehova şi dacă murim, murim pentru Iehova. Aşadar, fie că trăim, fie că murim, noi aparţinem lui Iehova“. — Romani 14:8, NW.
Un alt frate, misionar de mult timp, a remarcat: „Prin toate acestea, am învăţat că Iehova este un Ajutor fără egal. Întocmai cum a spus Pavel: «Ba încă avem în noi înşine sentinţa morţii, pentru ca să ne punem încrederea nu în noi înşine, ci în Dumnezeu care înviază morţii»“ (2 Corinteni 1:9; Psalmul 30: 10). El a adăugat: „Războiul ne–a arătat foarte limpede că poporul lui Iehova constituie într–adevăr o fraternitate, îmbrăcată cu iubirea plină de sacrificiu de sine pe care a evidenţiat–o Isus“. — Ioan 13:35.
O soră din Liberia ne–a adresat o scrisoare nouă, celor cîţiva misionari care am părăsit ţara în cursul luptelor din octombrie 1990, scrisoare care ilustrează foarte bine tăria fraternităţii noastre creştine. „Mă rog ca toţi să vă întoarceţi curînd în Liberia“, scria ea, „şi să putem ţine o adunare. Oh! Cum aştept ziua aceea! Chiar şi numai gîndul acesta mă face fericită.“
Da, va fi un lucru minunat să vedem cursul obişnuit al activităţii creştine din Liberia restabilit complet. Sora noastră are dreptate; prima adunare din Monrovia după întoarcerea misionarilor şi a altor refugiaţi va fi o mare bucurie. Nu există nici o îndoială în această privinţă!
[Harta de la pagina 27]
(Pentru modul în care textul apare în pagină, vezi publicaţia)
LIBERIA
Monrovia
Kakata
Gbarnga
Ganta
SIERRA LEONE
GUINEEA
COASTA DE FILDEŞ
Oceanul Atlantic
[Legenda fotografiei de la pagina 28]
Copii ai unor Martori care şi–au părăsit locuinţele, aflaţi la Biroul filialei în timpul războiului
[Legenda fotografiei de la pagina 31]
Refugiaţi liberieni sortînd unele articole de îmbrăcăminte donate de către Martori din Coasta de Fildeş