Accidentele — destin sau împrejurări?

ÎN timp ce traversa grăbită Bulevardul Nove de Julho din São Paulo, Brazilia, Cristina, o atrăgătoare tînără manechin, nu a văzut autobuzul care se apropia. Şoferul a încercat cu disperare să oprească vehicolul, dar era prea tîrziu. Cristina a fost călcată şi omorîtă.

Ştirea tragicului accident a fost publicată pe prima pagină a ziarului brazilian O Estado de S. Paulo, în numărul din 29 iulie 1990. Şi totuşi, el nu era decît unul dintre cele 50 000 de accidente rutiere care se înregistrează în fiecare an în Brazilia. Şi deşi alte mii de oameni devin infirmi în urma acestor accidente, alţii supravieţuiesc nevătămaţi. De ce atunci nu a supravieţuit şi această tînără? A fost destinul ei să moară în ziua aceea?

Nenumăraţi oameni vor susţine că aşa stau lucrurile. Ei cred în soartă, potrivit căreia evenimentele majore, cum ar fi clipa morţii unei persoane, sînt predeterminate. Această convingere a dat naştere la expresii ca: „Nimeni nu se poate împotrivi destinului“, „I–a sosit ceasul“ sau „Ce ţi–e scris în frunte ţi–e pus“. Dar există vreun sîmbure de adevăr în expresii populare ca acestea? Sîntem doar nişte marionete ale soartei?

Fatalismul, sau concepţia potrivit căreia toate evenimentele sînt determinate dinainte, era larg răspîndită în antichitate la greci şi la romani. Chiar şi astăzi această idee joacă un rol predominant în multe religii. De exemplu, islamismul respectă următoarele cuvinte din Coran: „Nici un suflet nu poate muri vreodată decît cu permisiunea lui Alah şi la un termen stabilit.“ Credinţa în soartă este, de asemenea, răspîndită în creştinătate şi ea a fost alimentată de doctrina predestinării, propagată de Jean Calvin. Aşadar, este un lucru obişnuit pentru clerici să spună rudelor îndurerate că un anumit accident a fost „voinţa lui Dumnezeu“.

Totuşi, concepţia că accidentele sînt cauzate de soartă contravine bunului simţ, experienţei şi logicii. În primul rînd, accidentele de automobil nu sînt cîtuşi de puţin rezultatul intervenţiei divine, deoarece o cercetare amănunţită dezvăluie de obicei o cauză perfect logică. În plus, statisticile arată clar că luarea unor măsuri de prevedere raţionale — cum ar fi purtarea unei centuri de siguranţă — reduce mult probabilitatea producerii unui accident mortal. Ar putea vreo măsură de precauţie să zădărnicească efectiv voinţa predeterminată a lui Dumnezeu?

Însă credinţa în soartă are un efect negativ asupra celui credincios. Nu îl încurajează ea la acţiuni nesăbuite, cum ar fi nesocotirea limitelor de viteză şi a semnalelor rutiere sau conducerea maşinii sub influenţa alcoolului sau a drogurilor? Dar şi mai grav este că credinţa în fatalism îi îndeamnă pe unii să dea vina pe Dumnezeu cînd cad victimă unui accident. Fiind furioşi şi neputincioşi, dar şi convinşi că Dumnezeu este indiferent, ei pot chiar să–şi piardă credinţa. Bine a spus poetul Emerson: „Credinţa într–o soartă crudă sau destin constituie un lucru de un tragism sfîşietor în viaţă.“

Dar ce spune Biblia despre întîmplări nefericite şi accidente? Ne învaţă ea realmente că acestea sînt produsul soartei? Şi apoi, ce spune ea despre perspectivele noastre de salvare? Avem cît de cît o şansă în această chestiune?

[Text generic pe pagina 4]

„Credinţa într–o soartă crudă sau destin constituie un lucru de un tragism sfîşietor în viaţă.“ Ralph Waldo Emerson