Bătălia împotriva bolii şi a morţii — este cîştigată acum?

NICI boală, nici moarte! Pentru majoritatea oamenilor aceasta ar însemna să iei dorinţele drept realitate. În fond, aşa cum a scris doctorul în medicină Wade W. Oliver, profesor de bacteriologie, „conform celor mai vechi date istorice, boala a modelat, în mod incontestabil, destinul omenirii . . . Mari epidemii s–au năpustit asupra omului cu o rapiditate înfricoşătoare . . . Boala s–a ţinut veşnic scai de el.“

Există vreun motiv să credem că o schimbare radicală este iminentă? Este ştiinţa medicală pe cale să elimine toate bolile şi, poate, chiar moartea?

Medicii şi cercetătorii au desfăşurat, indiscutabil, o muncă remarcabilă în lupta împotriva bolilor. Care persoană bine informată ar putea să nu fie recunoscătoare pentru tratamentul plin de succes al holerei, tratament care a fost, în fine, pus la punct spre sfîrşitul secolului al XIX–lea, sau pentru descoperirea vaccinului împotriva temutei variole? Acest vaccin a fost obţinut în 1796 de Edward Jenner din variola taurinelor — o ulceraţie nu atît de necruţătoare. În 1806, cînd Thomas Jefferson, preşedintele Statelor Unite, i–a scris lui Jenner, el a exprimat simţămintele multor altora: „Dumneavoastră vă aparţine plăcuta cugetare că omenirea nu poate niciodată uita că aţi existat; naţiunile viitoare vor şti numai din istorie că a existat îngrozitoarea variolă.“

De altfel, şi succesele cercetărilor medicale asupra unor boli ca difteria şi poliomielita trebuie menţionate cu satisfacţie şi recunoştinţă. Numai foarte puţini sînt aceia care să nu laude astăzi progresele mai recente realizate în tratamentul bolilor cardiace şi al cancerului. Şi totuşi, oamenii mor încă de boli de inimă şi cancer. Obiectivul de a elimina toate bolile şi suferinţele s–a dovedit a fi efectiv iluzoriu.

Bolile „noi“

În mod paradoxal, epoca actuală care este martora apariţiei tomografiei şi a chirurgiei reparatorii este şi martora unui val de boli „noi“ ca boala legionarilor, sindromul şocului toxic şi ucigătoarea SIDA — recordmana publicităţii.

Este adevărat că mulţi se întreabă cît de noi sînt bolile acestea. Într–un articol apărut în U.S.News & World Report se spune că, în unele cazuri, boli care există de multă vreme au fost doar diagnosticate cu mai multă exactitate şi li s–au dat denumiri noi. De exemplu, boala legionarilor a fost depistată pentru prima oară în 1976, dar se pare că ea a fost anterior diagnosticată greşit sub denumirea de pneumonie virală. În mod asemănător, sindromul şocului toxic pare să fi fost confundat înainte cu scarlatina.

Cu toate acestea, o serie de maladii par a fi indiscutabil noi. SIDA este, fără îndoială, cea mai cunoscută dintre ele. Această boală fatală care mutilează a fost pentru prima oară depistată şi denumită în 1981. O altă boală „nouă“, mai puţin cunoscută, este febra purpurică braziliană. Ea a fost depistată în 1984, în Brazilia, iar rata mortalităţii cauzate de ea se estimează la 50%.

Nu se întrevede nici o vindecare

Deci în pofida eforturilor susţinute ale omului, nu se întrevede nicidecum o vindecare completă şi definitivă a bolilor umane. Este adevărat că speranţa medie de viaţă a crescut, de la 1900 încoace, cu circa 25 de ani, însă această schimbare se datorează îndeosebi tehnicilor medicale care au redus riscul mortalităţii la sugari şi copii. Însă durata vieţii omului rămîne, în esenţă, apropiată de aceea consemnată în Biblie: „şaptezeci de ani“. — Psalm 90:10.

A fost deci o noutate cînd Anna Williams a murit în decembrie 1987, la vîrsta de 114 ani. Iată ce a scris un ziarist despre moartea domnişoarei Williams: „Oamenii de ştiinţă cred că limita superioară a longevităţii umane este, probabil, între 115 şi 120 de ani. Dar de ce să fie aşa? De ce să expire corpul uman după 70, 80 sau chiar 115 ani?“

În anii ’60 cercetătorii medicali au descoperit că celulele umane par să aibă capacitatea de a se diviza numai de aproximativ 50 de ori. Odată atinsă această limită, se pare că nu se mai poate face nimic pentru a păstra celulele în viaţă. Aceasta însă tinde să contrazică teoria ştiinţifică anterioară potrivit căreia celulele umane ar putea trăi pe timp indefinit dacă s–ar asigura condiţii prielnice.

Adăugaţi la aceasta faptul că o mare parte din suferinţa omului este cauzată chiar de el, după cum a conchis inteligent un cercetător: „Bolile nu au fost înfrînte numai prin tratamentele de natură biomedicală. Istoricul bolii este strîns legat de factorii de ordin social şi moral.“

Organizaţia Mondială a Sănătăţii a remarcat: „În loc să prevenim mai întîi înseşi cauzele bolii, ne facem singuri răni, crezînd că ştiinţa, doctorii şi spitalele vor găsi vindecarea. Desigur, nu ne putem descurca fără acele sedii de îngrijire medicală care salvează efectiv viaţa, dar s–o spunem deschis: ele nu ne ameliorează «sănătatea», ci nu ne lasă să murim. . . . Înclinaţia autodistrugătoare a fumătorului şi a băutorului, efectele şomajului asupra minţii şi corpului — acestea sînt cîteva dintre «bolile noi». De ce permitem «epidemia de accidente rutiere» care seceră vieţi şi ne secătuieşte resursele financiare?“

Boala, suferinţa şi moartea ne domină încă foarte mult. Totuşi, avem motive să aşteptăm cu încredere timpul cînd nu va mai fi nici boală, nici moarte. Dar lucrul cel mai bun este că avem toate motivele să credem că acel timp este foarte aproape.

[Chenarul/Fotografiile de la pagina 4]

„BOLILE EGIPTULUI“

Faptul că oamenii au luptat zadarnic împotriva bolilor încă de timpuriu este consemnat chiar şi în Biblie. De exemplu, Moise a făcut o interesantă referire la „toate bolile urîte ale Egiptului“. — Deuteronom 7:15, NW.

Acestea includeau, se pare, elefantiaza, disenteria, variola, ciuma bubonică şi oftalmia. Poporul lui Moise a scăpat de aceste maladii datorită, în mare măsură, obiceiurilor igienice avansate impuse lor de legămîntul Legii.

Totuşi, o examinare atentă a mumiilor egiptene a dus la identificarea unei sumedenii de alte „boli ale Egiptului“. Printre ele se numărau artrita, spondilita, bolile de dinţi şi de maxilar, apendicita şi guta. O scriere medicală laică veche, cunoscută sub denumirea de Ebers Papyrus, menţionează chiar şi boli ca tumorile, durerile de stomac şi ficat, diabetul, lepra, conjunctivita şi surzenia.

Medicii egipteni antici îşi dădeau toată silinţa să combată aceste boli, unii devenind mari specialişti în domeniul lor medical. Iată în acest sens consemnările istoricului grec Herodot: „Ţara [Egiptul] este plină de medici; unul tratează numai bolile ochiului; altul pe cele ale capului, ale dinţilor, ale abdomenului sau ale organelor interne.“ Totuşi, o mare parte din „medicina“ egipteană era de fapt şarlatanie religioasă şi departe de a fi ştiinţifică.

Medicii moderni se bucură de un succes mult mai mare în lupta împotriva bolilor. Cu toate acestea, cercetătorul medical Jessie Dobson a tras această incitantă concluzie: „Ce se poate învăţa deci dintr–un studiu al bolilor din epocile trecute? Concluzia generală care se desprinde dintr–o analiză a dovezilor pare să fie aceea că bolile şi afecţiunile trecutului îndepărtat nu se deosebesc în mod vădit de cele ale prezentului . . . După cîte se pare toate talentele şi eforturile de cercetări asupra pacienţilor au făcut puţin pentru eradicarea bolii.“ —Disease in Ancient Man.