Iehova m-a susţinut ca prieten

Relatată de Maria Hombach

CÎND AVEAM şase ani, am învăţat la şcoală un frumos cîntec popular german: „Ştii cîte stele sînt pe cerul albastru? (. . .) Dumnezeu, Domnul, le numără pe toate, nici măcar una nu lipseşte (. . .) El te cunoaşte şi pe tine şi te iubeşte nespus.“ (Tradus din germană.) Într–o zi cîntam acest cîntec, cînd mama mi–a spus: „El te cunoaşte şi te iubeşte şi pe tine.“ Din clipa aceea l–am considerat pe Dumnezeu ca prieten. La rîndul meu, am hotărît să–l iubesc. Lucrul acesta s–a petrecut înainte de primul război mondial, cînd locuiam în Bad Ems, pe rîul Lahn.

Şaptesprezece ani mai tîrziu, în 1924, în timpul unei vacanţe, am făcut cunoştinţă cu o fată de vîrsta mea. Ea făcea parte dintre studenţii Bibliei, cunoscuţi azi sub denumirea de Martorii lui Iehova. Timp de patru săptămîni am avut cu ea discuţii aprinse despre religie. La un moment dat a venit vorba despre „iad“. „Tu n–ai închide o pisică vie într–un cuptor aprins, nu–i aşa?“ m–a întrebat ea. Întrebarea ei m–a zguduit ca un răsunet şi mi–am dat seama că fusesem crunt înşelată. De acum înainte puteam învăţa totul despre Dumnezeu — ce fel de persoană este el în realitate, de fapt tot ce voiam să ştiu despre el încă de cînd eram copil.

Aceasta a fost pentru mine ca descoperirea ’unei comori ascunse în ogor‘ (Matei 13:44). Întoarsă acasă, am alergat entuziasmată la vecini, cu inima arzînd de nerăbdare, ca să le împărtăşesc noile lucruri învăţate. La scurt timp după aceea m–am mutat într–un orăşel din sudul Germaniei, Sindelfingen, unde locuia un grup de 20 de Studenţi ai Bibliei. Plină de zel, m–am alăturat lor în această nouă activitate de evanghelizare de la uşă la uşă.

Prima dată cînd am auzit despre serviciul de pionier a fost în 1929, în timpul unei cuvîntări ţinute de un frate care era slujitor itinerant. El a întrebat cine dorea să devină pionier. Am ridicat spontan mîna. N–am şovăit nici o clipă. Inima îmi spunea: „Iată–mă! Trimite–mă!“ — Isaia 6:8.

Mi–am dat demisia din biroul unde lucram, şi la 1 octombrie 1929 am început în sud–vestul Germaniei serviciul de pionier special, cum se numeşte astăzi. În Limburg, la Bonn, pe ambarcaţiunile internaţionale din portul Köln şi în alte localităţi, noi, pionierii, am răspîndit din belşug şi repede sămînţa adevărului sub formă tipărită. — Ecleziast 11:1.

Am simţit prietenia lui Dumnezeu

Cînd Adolf Hitler şi–a instaurat dictatura în Germania, în 1933, a trebuit să părăsesc serviciul de pionier şi să mă întorc la Bad Ems. Autorităţile au aflat repede că nu votasem la alegeri. Două zile mai tîrziu au venit doi poliţişti ca să–mi facă percheziţie în cameră. Într–un colţ se afla coşul de hîrtii în care, cu o clipă mai înainte, aruncasem toate adresele Martorilor pe care îi cunoşteam. Nu avusesem timp să golesc coşul. Poliţiştii au scotocit peste tot cu excepţia coşului de hîrtii.

Cît de recunoscătoare am fost că, între timp, sora mea Anna acceptase şi ea prietenia cu adevăratul Dumnezeu! Împreună cu ea m–am mutat, în 1934, în oraşul Freudenstadt şi acolo am început să răspîndim cu multă atenţie literatură biblică. Odată, în timpul concediului, ne–am dus cu trenul la oraşul nostru natal, Bad Ems, unde am făcut o vizită fulger, răspîndind în grabă o cutie plină cu 240 de broşuri, după care am dispărut. Hărţuiala pe care o făcea Gestapoul în Freudenstadt ne–a determinat să ne mutăm în alt oraş, astfel că, în 1936, ne–am stabilit la Stuttgart. Acolo am stabilit legătura cu conducerea noastră subterană şi imediat mi s–a dat de „lucru“. Primeam în mod regulat ilustrate cu salutări. De fapt, acestea erau mesaje cifrate. Munca mea era să le aduc la un loc secret din oraş. Ca să nu periclitez această activitate, mi s–a spus să nu răspîndesc literatură. Totul a mers bine pînă în august 1938.

Într–o zi am primit o carte poştală prin care eram înştiinţată să stau, într–o anumită seară, în faţa unei biserici binecunoscute. Acolo urma să primesc informaţii suplimentare. M–am dus la locul stabilit. Era întuneric beznă. A venit un om care s–a prezentat cu numele de Julius Riffel. Ştiam că acesta era numele unui frate fidel care lucra subteran. Omul mi–a spus repede să mă duc la Bad Ems, într–o anumită zi, ca să mă întîlnesc acolo cu cineva. Apoi a dispărut grăbit.

Însă pe peronul gării din Bad Ems mă aştepta numai Gestapoul. Ce se întîmplase? Bărbatul cu care mă întîlnisem în faţa bisericii era de fapt Hans Müller, un fost frate din Dresda, care ştia totul despre lucrarea subterană din Germania, dar care începuse să lucreze pentru Gestapo. El mi–a întins în seara aceea o capcană, dar aceasta a dat greş. Cu puţin timp înainte, mama mă anunţase că a avut o uşoară comoţie, iar eu, în scrisoarea de răspuns, i–am promis că voi veni într–o zi la Bad Ems ca să o văd. Din fericire, data aceasta a coincis cu „misiunea“ mea, iar scrisorile noastre mi–au asigurat un alibi în procesul care mi s–a intentat ulterior. Spre surprinderea mea, tribunalul m–a achitat şi, în februarie 1939, după cinci luni şi jumătate de detenţie, am fost eliberată.

Cum am răspuns la prietenia Sa

Desigur, nu intenţionam să rămîn inactivă, cu atît mai mult cu cît majoritatea fraţilor sufereau în lagăre de concentrare sau erau în detenţie, în alte locuri.

După ce fraţii germani de răspundere au fost arestaţi cu ajutorul lui Müller, funcţia de distribuire a hranei spirituale a fost preluată de Ludwig Cyranek. Acest frate, fost lucrător la Betelul din Magdeburg, tocmai fusese eliberat din închisoare şi m–a vizitat la Bad Ems. „Hai, Maria! Să continuăm lucrul!“, a spus el. Ludwig m–a adus înapoi la Stuttgart, unde am obţinut un serviciu laic. Adevărata mea muncă a început în martie 1939, cu răspîndirea valizelor pline de exemplare ale Turnului de veghere în Stuttgart şi în împrejurimile lui. La această lucrare au participat cu mult curaj şi alţi Martori.

Fratele Cyranek a fost ulterior condamnat la moarte şi decapitat la 3 iulie 1941.

El nu îşi părăseşte niciodată prietenii

Atît Anna cît şi eu, împreună cu alte surori fidele, am fost închise în închisoarea din Stuttgart. Deseori auzeam cum deţinuţii erau bătuţi. Detenţia la izolare, unde nu ai nimic de făcut, este o experienţă amară. Dar, întrucît nu absentasem de la nici o întrunire creştină şi eram încă tinere, ne aminteam aproape toate articolele din Turnul de veghere. Ca atare, credinţa noastră a rămas puternică, iar noi am putut să rezistăm.

Într–o zi, doi agenţi ai Gestapoului au venit de la Dresda să ne ia pe mine şi pe tovarăşa mea de închisoare Gertrud Pfisterer (actualmente Wulle) pentru identificare. De obicei, deţinuţilor le era permis să călătorească numai cu personalul, fapt care necesita zile în şir. Dar nouă ni s–a rezervat un întreg compartiment la un expres, cu toate că trenul era supraaglomerat. „Voi sînteţi foarte importante pentru noi. Nu vrem să vă pierdem“, ne–au explicat ofiţerii Gestapoului.

La Dresda Gestapoul m–a pus faţă în faţă cu un al treilea trădător din rîndurile noastre. Mi–am dat seama că ceva nu e în regulă, aşa că am rămas tăcută şi nici măcar nu l–am salutat. Apoi am fost pusă faţă în faţă cu un bărbat înalt şi corpolent, în uniformă de soldat: trădătorul Müller, cu care mă întîlnisem în faţa bisericii. Am părăsit încăperea fără să scot un cuvînt. Gestapoul nu obţinuse nimic de la mine.

Fiecare dintre aceşti trădători a sfîrşit–o rău. Potrivit spuselor naziştilor, aceştia iubeau trădarea, dar nu pe trădători. Cei trei trădători au fost trimişi pe frontul de răsărit şi nu s–au mai întors. Cît de diferit a fost deznodămîntul celor care nu au renunţat niciodată la prietenia cu Dumnezeu şi cu poporul său! Mulţi dintre cei loiali, printre care Erich Frost şi Konrad Franke, care au suferit mult pentru Domnul, iar mai tîrziu au devenit supraveghetori de filială în Germania, s–au întors vii din cuptorul de foc al persecuţiei.a

Mîndri de „captura“ lor, agenţii Gestapoului din Stuttgart le–au cerut colegilor lor din Dresda, în mai 1940, să ne trimită înapoi. Procesul nostru urma să fie judecat în sudul Germaniei. Dar, după cît se pare, Gestapoul din nord nu se afla în bune relaţii cu cel din sud, aşa că biroul din Dresda a refuzat să ne dea. Drept urmare, cei din Stuttgart au venit personal şi ne–au luat cu ei. Ce s–a întîmplat apoi? Transportarea noastră cu automobilul la gară a fost o călătorie frumoasă pe malul rîului Elba; în celulele noastre nu mai văzusem copaci înverziţi şi cerul albastru de multă vreme. Ca mai înainte, ni s–a rezervat un compartiment întreg şi ni s–a permis chiar să cîntăm din cîntările Regatului. Cînd am schimbat trenul, ni s–a servit o masă la restaurantul gării. Imaginaţi–vă: dimineaţa mîncaserăm doar o bucăţică de pîine uscată, iar acum o masă în toată regula!

Procesul meu a fost judecat la tribunalul din Stuttgart, la 17 septembrie 1940. Prin faptul că scrisesem şi expediasem scrisorile lui Ludwig Cyranek, eu informasem persoane din străinătate despre activitatea noastră ilegală şi despre faptul că eram persecutaţi. Aceasta însemna înaltă trădare, ceea ce atrăgea pedeapsa cu moartea. De aceea, mi s–a părut ca un miracol că eu, principalul acuzat din Stuttgart, am fost condamnată la numai trei ani şi jumătate de detenţie celulară. Era evident că un anume Schlipf, persoană oficială din partea Gestapoului, care ne tratase în mod favorabil, şi a cărui conştiinţă îl mustra, îşi folosea influenţa în folosul nostru. Cîndva el spusese că nu mai putea să doarmă din cauza noastră, a „fetelor“. Oricum, în Dresda nu aş fi scăpat atît de uşor.

Cum pot beneficia de o prietenie durabilă

Deşi mîncarea la temniţă nu era la fel de rea ca în lagărele de concentrare, am slăbit foarte mult, ajungînd în final doar piele şi os. Anii 1940—1942 au trecut şi deseori mă gîndeam: ’Cînd ţi se va termina condamnarea, te vor duce într–un lagăr de concentrare, unde te vei bucura de compania surorilor şi nu vei mai fi singură.‘ De fapt, habar n–aveam ce–o să se întîmple.

Gardienii au rămas pur şi simplu surprinşi cînd cererea de eliberare formulată de părinţii mei catolici a fost aprobată. (Refuzasem de repetate ori să fac eu însămi o asemenea cerere.) În timp ce tovarăşii mei de credinţă au fost aruncaţi în lagărele de concentrare, eu — condamnată pentru înaltă trădare şi fără să fac vreun compromis — aveam să scap atît de uşor! Aşadar, în 1943 eram din nou liberă şi aveam deci posibilitatea de a lua, cu foarte mare prudenţă, material teocratic din Holzgerlingen. După ce îl copiam, îl ascundeam între pereţii unui termos plin cu cafea şi îl duceam la fraţii care trăiau de–a lungul Rinului şi în zona Westerwald, care aparţinea Germaniei. Apoi, pînă la sfîrşitul războiului, am putut să lucrez netulburată. Mai tîrziu am aflat că ofiţeri de poliţie prietenoşi, care primiseră denunţuri împotriva noastră, nu le–au înaintat Gestapoului.

Dar ce am făcut după 1945? Aveam dorinţa de a reîncepe cît mai grabnic serviciul de pionier. Cu totul pe neaşteptate, am primit cea mai frumoasă invitaţie care mi s–a adresat vreodată: Nici în visurile mele cele mai îndrăzneţe nu–mi imaginasem vreodată că voi fi invitată să lucrez la Betelul din Wiesbaden!

Şi de la 1 martie 1946 pînă astăzi am rămas acolo, la Betel (actualmente în Selters/Taunus). Timp de mulţi ani am avut satisfacţia să lucrez într–un serviciu condus de Konrad Franke, fostul supraveghetor al filialei. Am lucrat cu plăcere şi în alte sectoare, de exemplu la spălătorie. Chiar şi acum, la 87 de ani, mai lucrez aici cîteva ore pe săptămînă la împăturitul prosoapelor. Dacă aţi vizitat Betelul, probabil că ne–am văzut acolo.

De–a lungul timpului am avut privilegiul de a–i ajuta pe mulţi să primească adevărul, printre ei numărîndu–se mama mea şi o altă soră de corp. Am constatat că vorbele mamei: „El te cunoaşte şi te iubeşte“, erau la fel de valabile ca cele ale psalmistului: „El însuşi te va susţine“ (Psalm 55:22). Ce bucurie este pentru mine să–l iubesc pe Iehova, în timp ce el mă susţine ca prieten!

[Notă de subsol]