Iubirea familiei noastre faţă de Dumnezeu a triumfat asupra închisorii şi morţii

Relatare de Magdalena Kusserow Reuter

FRATELE meu Wilhelm urma să fie executat de nazişti în dimineaţa următoare. Dar care era crima comisă de el? Refuzul, din motive de conştiinţă, de a servi în armata germană. Wilhelm avea 25 de ani şi era perfect conştient că execuţia lui era iminentă. În seara zilei de 26 aprilie 1940 ne-a scris o scrisoare de adio, după care, foarte liniştit, s-a culcat şi a dormit adînc. Iată conţinutul scrisorii:

„Dragi părinţi, fraţi şi surori,

Ştiţi cu toţii cît de mult însemnaţi pentru mine, fapt care îmi revine în minte ori de cîte ori privesc la fotografia familiei noastre. La noi era întotdeauna atîta armonie! Totuşi, mai presus de orice, trebuie să-l iubim pe Dumnezeu, aşa cum ne-a poruncit Conducătorul [Führerul] nostru, Isus Cristos. Dacă îi susţinem cauza, el ne va răsplăti.“

În ultima noapte a vieţii lui, dragul nostru Wilhelm se gîndea la noi toţi: la părinţii lui, la cei cinci fraţi şi la cele cinci surori ale sale. Noi eram o familie neobişnuit de mare şi de unită. Pe parcursul tuturor încercărilor prin care am trecut de-a lungul timpului, ne-am îngrijit, ca familie, să acordăm prioritate iubirii noastre faţă de Iehova.

Casa noastră: „Epoca de aur“

De la botezul lor în anul 1924, părinţii mei, Franz şi Hilda Kusserow, au fost Studenţi în Biblie, sau Bibelforscher (Martori lui Iehova) foarte zeloşi. 1924 este, de asemenea, anul în care m-am născut, eu fiind al şaptelea din cei unsprezece copii pe care i-au avut părinţii mei. Împreună cu ei, noi am petrecut o copilărie minunată. Dat fiind că tatăl meu ieşise la pensie foarte devreme, el a putut să-şi consacre mult timp pentru a fi cu noi. Şi a făcut aceasta în armonie cu principiile Bibliei. Nu trecea o zi fără ca să primim instruire şi sfaturi biblice. Tata şi mama recunoşteau că un copil nu devine în mod automat închinător la Iehova pentru simplul fapt că părinţii lui sînt astfel de îchinători.

În 1931, cînd tata a dat curs unei invitaţii a Societăţii Watchtower, toată familia s-a mutat, pentru a se stabili într-un teritoriu în care, la vremea aceea, nu exista nici o adunare. La Paderborn şi în împrejurimile lui — sector care cuprindea 200 de oraşe şi sate — am avut mult de lucrat în serviciul de predicare. Annemarie, sora mea cea mai mare, a servit ca pionieră specială; tata şi fratele meu Siegfried, care avea 15 ani, erau pionieri permanenţi.

Pe cele două faţade ale casei noastre de la Bad Lippspringe se afla o inscripţie scrisă cu litere foarte mari, care erau vizibile de la distanţă. Inscripţia conţinea următoarele cuvinte, pe care tata le scrisese în limba germană: LESEN SIE ‘DAS GOLDENE ZEITALTER’ (CITIŢI ‘EPOCA DE AUR’, vechiul titlu al revistei Treziţi-vă!). Casa se găsea în apropierea unei linii de tramvai care făcea legătura între Paderborn şi Detmold. Cînd tramvaiul urma să se oprească în faţa casei, vatmanul striga: „Staţia EPOCA DE AUR!“ Şi de fapt, casa noastră, construită pe un teren cu o suprafaţă de peste un hectar, ascunsă printre pomii şi tufele unei grădini superbe, a devenit pentru noi un centru de instruire şi activitate în care totul se concentra asupra epocii de aur pe care o vom cunoaşte sub viitorul Regat al lui Dumnezeu. — Matei 6:9, 10.

Totul era în armonie

Într-o familie înzestrată cu atîţia copii, era absolut necesară o bună organizare. Trebuia, deseori, să strîngem sau să culegem fructele şi legumele. Trebuia să ne ocupăm de găini şi de raţe; mielul trebuia hrănit cu biberonul în fiecare zi. Coteiula „Fiffi“ şi pisica „Pussi“, care erau şi ei „membri“ îndrăgiţi ai familiei, necesitau îngrijire. De aceea, tata stabilise un program care includea diferite sarcini (menajul, întreţinerea grădinii, îngrijirea animalelor domestice) şi la care participa fiecare copil, băieţii schimbînd în fiecare săptămînă cu fetele, prin rotaţie.

Tăticu prevedea şi timp pentru destindere, care includea muzică şi pictură, precum şi o mulţime de alte lucruri, toate fiind făcute sub supravegherea mamei, care era profesoară. Aveam cinci viori, un pian, o orgă, două acordeoane, o chitară şi cîteva flaute. Da, nu numai că părinţii noştri ne supravegheau ca să ne facem lecţiile pentru şcoală, dar ei incluseseră în programul de instruire a noastră şi muzica instrumentală şi vocală.

Totuşi, astăzi consider că cel mai important era faptul că nu trecea nici o zi fără ca noi să fi primit instruire spirituală. Aceasta se făcea sau la masă, unde primeam răspuns la întrebările noastre, sau cînd învăţam pe de rost diferite texte din Biblie. Tata insista, de asemenea, ca să ne exprimăm corect. În concluzie, am avut o viaţă de familie ideală, mai frumoasă decît în basme. Desigur, aveam şi slăbiciuni, iar deseori tata ne disciplina prin cuvinte care ne afectau mai mult decît o pedeapsă fizică. El ne-a învăţat mereu să ne cerem iertare pentru greşelile pe care le făceam şi să-i iertăm pe alţii. Pe atunci nu de dădeam seama cît de preţioasă avea să fie pentru noi această instruire.

Cel mai mic membru al familiei noastre, „mezinul“, Paul-Gerhard, a venit pe lume în 1931. El a fost primit de fraţii lui — Wilhelm, Karl-Heinz, Wolfgang, Siegfried şi Hans-Werner, — precum şi de surorile lui — Annemarie, Waltraud, Hildegard, Elisabeth şi eu.

Încep încercările

La puţin timp după aceea, a venit la putere în Germania Adolf Hitler. Se părea că tata presimţea dificultăţile care aveau să vină, astfel că ne pregătea din ce în ce mai mult ca să putem înfrunta anii grei care ne aşteptau. El ne arăta din Biblie că unii Martori fideli trebuiau să fie persecutaţi, aruncaţi în închisoare, ba chiar ucişi (Matei 16:25; 2 Timotei 3:12; Apocalips 2:10). Îmi aduc aminte cum mă gîndeam că lucrurile acestea nu se refereau neapărat la familia noastră. Nu bănuiam cîtuşi de puţin ce ne rezerva viitorul.

Prima lovitură pentru noi a fost moartea fratelui meu Siegfried, care s-a înecat la vîrsta de 20 de ani. Apoi, începînd din primăvara lui 1933, naţional-socialiştii, care acum erau cunoscuţi mai mult sub numele de nazişti, au început să ne ţină sub supraveghere. Poliţia secretă a ordonat ca pereţii exteriori ai casei să fie văruiţi din nou, pentru a acoperi inscripţiile care erau scrise pe ei. Dar pe timpul acela varul era de o calitate atît de slabă, încît, cu toate eforturile, cuvintele EPOCA DE AUR tot se mai vedeau! Iar vatmanul continua să anunţe: „Staţia EPOCA DE AUR!“

Încetul cu încetul, presiunile s-au accentuat. Unii Martori care fuseseră trataţi cu duritate s-au refugiat la noi. Tata nu a mai primit pensie, deoarece refuzase să zică „Heil Hitler“. Între 1933 şi 1945 Gestapoul ne-a percheziţionat casa de cel puţin 18 ori. Dar oare acest lucru ne-a intimidat pe noi, copiii? Iată ce relatează sora mea Waltraud: „Chiar cînd persecuţia s-a intensificat, am fost totuşi întăriţi de părinţii noştri, care studiau Biblia cu regularitate cu noi. Noi aplicam în continuare programul lui tata.“

Cei mai tineri devin ţinta presiunilor

Cît despre cei mai mici dintre noi, în fiecare dimineaţă plecam la şcoală frămîntaţi de nelinişte. Profesorii ne cereau să salutăm drapelul, să cîntăm cîntece naziste şi să întindem braţul şi să spunem „Heil Hitler“. Întrucît refuzam să facem astfel, eram batjocoriţi de toţi. Dar ce ne-a ajutat să rămînem fermi? Toţi sîntem de acord să răspundem că secretul consta în discuţiile pe care părinţii noştri le purtau zilnic cu noi despre problemele cu care ne confruntam (Efeseni 6:4). Ei ne învăţau cum să acţionăm şi cum să ne apărăm cu Biblia (1 Petru 3:15). Deseori făceam exerciţii în privinţa aceasta, unii punînd întrebări, iar alţii dînd răspunsuri.

Sora mea Elisabeth îşi aduce aminte de o încercare aspră prin care a trebuit să treacă: „Unul dintre cele mai dificile momente pentru noi, pe care nu îl vom uita niciodată, a fost atunci cînd, în 1939, directorul şcolii ne-a acuzat că sîntem neglijaţi din punct de vedere spiritual şi moral şi a aranjat, prin intermediul unui tribunal, să fim ridicaţi de la şcoală şi duşi într-un loc necunoscut. Eu aveam 13 ani, Hans-Werner avea 9 ani şi ‘mezinul’, Paul-Gerhard, avea doar 7 ani!“

Foarte recent, după mai bine de 40 de ani de la data aceea, Paul-Gerhard a primit o scrisoare de la un funcţionar pe care încă îl mustra conştiinţa. Iată ce a scris acesta: „Eu sînt poliţistul care v-a condus pe dumneavoastră şi pe fratele şi sora dumneavoastră la o casă de corecţie. V-am predat acolo în aceeaşi seară.“ Imaginaţi-vă: Trei copii fără apărare, ridicaţi de la şcoală, fără să se spună un cuvînt părinţilor lor!

Mama a încercat să afle unde fusesem duşi. În sfîrşit, după cîteva săptămîni, ea ne-a regăsit într-o şcoală de corecţie din Dorsten. Directorul şi-a dat repede seama că cei trei copii erau bine educaţi şi că locul lor nu era în şcoala lui, astfel că după cîteva săptămîni le-a dat drumul. Dar ei nu au ajuns acasă. Ce se întîmplase?

Între timp, Gestapoul îi înterceptase şi îi transferase din Dorsten la Nettelstadt, aproape de Minden, într-o şcoală nazistă. Evident, vizitele membrilor de familie erau interzise, dar mama a încercat pe toate căile posibile să-şi încurajeze copiii, mergînd pînă acolo încît să facă să le parvină scrisori pe ascuns. O dată, ea chiar a reuşit să se întîlnească şi să vorbească cu ei în secret. Mai tîrziu copiii au fost separaţi şi duşi în locuri diferite. Totuşi, ei şi-au păstrat integritatea, refuzînd să salute drapelul sau să zică „Heil Hitler“. Ei indicau pasajul din Fapte 4:12, unde se spune despre Isus Cristos: „În nimeni altcineva nu există salvare [Heil‚ în limba germană].“

Întreaga familie este pusă la încercare

Între timp, tata a efectuat două condamnări la închisoare. La 16 august 1940 a fost eliberat, dar pentru puţină vreme, deoarece opt luni mai tîrziu a fost condamnat a treia oară şi închis în penitenciarul Kassel-Wehlheiden. Totuşi, în timpul celor cîteva luni de libertate, el a avut bucuria de a-i boteza pe trei dintre noi respectiv pe Hildegard, care avea 19 ani, pe Wolfgang, 18 ani, şi pe mine, care aveam 16 ani.

Tata a fost închis în acelaşi timp în care mama şi Hildegard erau închise. Şi eu am fost judecată şi condamnată la detenţie solitară în Vechta, o închisoare pentru delincvenţii minori. Aveam 17 ani. În timpul detenţiei nu prea aveam ce să fac. Nu-mi era uşor să mă scol devreme şi să stau toată ziua fără ocupaţie, avînd ca privelişte pereţii zugrăviţi cu var. Am încercat să-mi amintesc cît mai mult posibil din ceea ce învăţasem şi am rămas surprinsă de toate bogăţiile spirituale de care mi-am adus aminte. Am reconstituit cîntări întregi şi am dezvoltat în gînd subiecte biblice. Cît eram de recunoscătoare părinţilor mei pentru că ne-au instruit în cele mai mici detalii!

Primele şase luni de detenţie se apropiau de sfîrşit. Directoarea închisorii m-a chemat în biroul ei. Acolo, ea mi-a explicat că voi fi eliberată dacă voi semna un document care să certifice că renunţam la convingerile mele şi le consideram drept învăţături eronate. Din nou am avut privilegiul să-mi apăr credinţa. Drept răspuns, ea a tăcut; apoi m-a anunţat cu tristeţe că va trebui să mă trimită înapoi la Gestapo. Patru luni mai tîrziu am fost transferată în lagărul de concentrare de la Ravensbrück.

Mama şi Hildegard se aflau încă într-o altă închisoare. Ulterior le-am reîntîlnit cînd au fost trimise la Ravensbrück. De atunci mama şi eu n-am mai fost despărţite pînă la sfîrşitul războiului. Annemarie şi Waltraud erau, de asemenea, la închisoare. În perioada aceea toţi membrii familiei noastre au fost fie trimişi la închisoare, fie ridicaţi cu forţa. Marea noastră locuinţă din Bad Lippspringe, care altădată răsuna de cîntecele şi rîsetele copiilor lipsiţi de griji, era acum pustie. Cele două ziduri ale ei, pe care se aflau inscripţiile, fuseseră zugrăvite iar şi iar, pentru a se şterge literele. EPOCA DE AUR dispăruse.

La Ravensbrück — prieteni şi duşmani

Cînd am sosit la Ravensbrück, în pofida fricii pe care o simţeam, speram să întîlnesc acolo alţi Martori. Dar cum aveam să-i găsesc printre miile de deţinuţi? În timpul despăducherii — una dintre formalităţile la care eram supuse la sosire — deţinuta care mi-a examinat capul m-a întrebat în şoaptă: „De ce eşti aici?“ „Sînt Bibelforscher“‚ i-am răspuns. Ea a exclamat plină de bucurie: „Fii bine venită, dragă soră!“ Apoi am fost condusă la baraca pentru Bibelforscher şi acolo sora Gertrud Pötzinger m-a luat sub aripa ei.

A doua zi am fost chemată la biroul comandantului lagărului. Pe masa lui se afla o Biblie groasă, deschisă la Romani, capitolul 13. Comandantul mi-a ordonat să citesc primul verset, care spune: „Fiecare suflet să fie supus autorităţilor superioare.“ Cînd am terminat de citit, mi-a zis: „Şi acum, să-mi explici de ce nu vrei să asculţi de autorităţile superioare.“ I-am replicat: „Pentru aceasta ar trebui să vă citesc întregul capitol.“ La aceste cuvinte, el a închis brusc Biblia şi m-a dat afară. Acesta a fost începutul şederii mele de trei ani şi jumătate la Ravensbrück.

În afară de brutalitatea SS-iştilor, fără îndoială că iernile au constituit pentru noi cele mai grele momente. Pe un ger aspru, trebuia să stăm în poziţie de drepţi în curte, în fiecare dimineaţă, în timp ce ofiţerii făceau apelul. Acesta începea la ora patru dimineaţa şi putea să dureze între două şi cinci ore. Ni se interzicea să ţinem mîinile în buzunare. Mie mi-au degerat mîinile şi picioarele, astfel că am avut nevoie de îngrijire medicală.

Totuşi, noi ştiam şi să ne folosim de aceste ore irosite, pentru a ne fortifica din punct de vedere spiritual. Cînd gardienii SS erau prea departe pentru a ne putea auzi, ne transmiteam verbal de la una la alta un text biblic, fapt care ne permitea să ne concentrăm mintea asupra Cuvîntului lui Dumnezeu. Într-o zi am învăţat toate Psalmul 83 şi l-am repetat una după alta, avînd grijă ca gardienii să nu ne audă. Acest ajutor spiritual ne-a dat putere să perseverăm. Dar să revenim la evenimentele din primăvara anului 1940.

Primul martir

Fratele meu cel mai mare, Wilhelm, a fost condamnat la moarte şi executat în public în gradîna spitalului din Münster. El a fost primul martir din familia noastră. Mama şi eu am putut să-l vizităm cu puţin timp înainte de execuţie. Am fost impresionate de calmul şi hotărîrea pe care le manifesta. A vrut ca mama să-i ia pardesiul, spunîndu-i: „Nu mai am nevoie de el acum.“

Hitler respinsese cel de al treilea apel pe care Wilhelm l-a făcut împotriva pedepsei capitale şi a semnat personal mandatul de execuţie. Totuşi, chiar în momentul în care îl legau la ochi, lui Wilhelm i s-a oferit o ultimă şansă de a-şi renega credinţa, dar el a refuzat. Care era ultima sa dorinţă? Ca să-l ţintească bine. Mai tîrziu, avocatul numit de tribunal ne-a scris următoarele: „El a înfruntat moartea stînd drept; a murit imediat. Atitudinea sa a impresionat tribunalul şi pe fiecare dintre noi. El a murit în deplin acord cu principiile sale.“

Fără întîrziere, mama s-a dus la Münster, să ceară corpul neînsufleţit. Ea era hotărîtă să-l înmormînteze pe Wilhelm la Bad Lippspringe şi spunea: „Vom depune o mare mărturie oamenilor care l-au cunoscut.“ Şi a adăugat: „Satan o să mi-o plătească pentru faptul că l-a ucis pe Wilhelm al meu.“ Apoi a făcut o cerere să i se dea lui tata o permisie de patru zile, pentru a asista la înmormîntare. Spre uimirea noastră, permisia i-a fost acordată!

La funeralii, tata a spus o rugăciune; apoi Karl-Heinz, cel mai mare a vîrstă după Wilhelm, a spus cîteva cuvinte de îmbărbătare din Biblie, înaintea unei mari mulţimi care se adunase la mormîntul fratelui meu şi care lua parte la durerea noastră. La cîteva săptămînî după aceea, fără să fie judecat, Karl-Heinz a fost trimis şi el într-un lagăr de concentrare, întîi la Sachsenhausen, apoi la Dachau.

Al doilea martir

Wolfgang, încă unul dintre fraţii mei mai mari, luase poziţie de partea adevăratului Dumnezeu cînd fusese botezat. El ştia foarte bine că prin aceasta risca să fie dus la moarte. Dar el nu putea să uite remarcabilele exemple de curaj pe care i le dăduseră tata şi fraţii săi, de fapt întreaga familie. La un an şi jumătate după botezul său, respectiv la 27 martie 1942, din celula sa de la Berlin ne-a scris această scrisoare de adio:

„Sînt cel de al treilea fiu şi frate al vostru şi trebuie să vă părăsesc mîine dimineaţă. Să nu fiţi trişti, căci va veni clipa în care vom fi din nou împreună (...) Ce mare va fi bucuria noastră cînd vom fi toţi reuniţi! (...) Am fost smulşi unii de lîngă alţii şi fiecare dintre noi trebuie să îndure încercarea; în curînd vom fi răsplătiţi.“

Hitler hotărîse că moartea prin împuşcare era o pedeapsă prea blîndă pentru cei care refuză serviciul militar pe motiv de conştiinţă. El a ordonat că de acum înainte aceştia vor fi executaţi pe eşafod. Wolfgang, al doilea martir al familiei, a fost deci decapitat în penitenciarul din Brandenburg. Nu avea decît 20 de ani.

Iubirea noastră faţă de Dumnezeu ocupă şi acum primul loc

Ce s-a petrecut cu membrii familiei noastre care au supravieţuit epocii naziste? Waltraud şi Hans-Werner au fost primii care s-au întors la Bad Lippspringe la sfîrşitul celui de al doilea război mondial. După ei au venit Hildegard, Elisabeth şi Paul-Gerhard. Tata, cu un picior rupt, a venit acasă cuibărit în mijlocul unor oi care erau transportate într-un vagon de animale.

Waltraud relatează: „Eram atît de fericiţi cînd l-am văzut pe tata din nou liber şi în mijlocul nostru! Dar era foarte bolnav. În iunie 1945 o infirmieră l-a adus acasă de la Dachau pe fratele nostru Karl-Heinz, care era grav bolnav. Luna următoare, Annemarie a venit acasă pe un drum ocolit, de la penitenciarul Hamburg-Fuhlsbüttel. În sfîrşit, în septembrie s-au întors de la Ravensbrück, după multe peripeţii, mama şi Magdalena. Aveam atîtea lucruri să ne spunem!“

A fost oare iubirea noastră alterată de toate aceste persecuţii şi pierderi pe care le-a suportat familia noastră? Absolut deloc! Tatăl meu, deşi bolnav, nu şi-a permis nici o clipă de repaus, pînă cînd nu a reorganizat lucrarea, inclusiv activitatea de predicare din casă în casă, şi pînă cînd nu a pus pe picioare programul de întruniri. Noi ne-am alcătuit un program familial care prevedea îngrijirea bolnavilor şi ţinea seamă şi de necesitatea de a ne cîştiga existenţa. Dar în timp ce făceam aceste lucruri, nu am uitat că iubirea faţă de Dumnezeu trebuia să ocupe primul loc în viaţa noastră. Am analizat şi posibilităţile noastre pentru efectuarea serviciului cu timp integral. Astfel, eu şi Elisabeth am devenit pioniere speciale în 1946, în timp ce Annemarie şi Paul-Gerhard au efectuat serviciul de pionier permanent.

Urmările războiului

Totuşi, consecinţele persecuţiilor asupra sănătăţii noastre n-au întîrziat să se facă simţite. În octombrie 1946 Karl-Heinz a murit de tuberculoză; avea 28 de ani. În iulie 1950 dragul meu tată şi-a terminat cariera pămîntească, fiind convins că lucrurile sale îl însoţeau. Mama, care avea şi ea speranţă cerească, a murit în 1979. (Vezi Apocalips 14:13.) Elisabeth a trebuit să renunţe la serviciul cu timp deplin, dar a perseverat cu fidelitate pînă la moarte, care a survenit în 1980. În 1951 mama a intrat în serviciul de pionier şi, deşi avea peste 60 de ani, a putut să desfăşoare această activitate timp de trei ani şi jumătate. Înainte de a muri, ea a avut marea bucurie de a-i vedea pe majoritatea nepoţilor ei angajîndu-se în serviciul cu timp deplin.

Paul-Gerhard, fratele meu cel mai mic, a lucrat la tipografia Betel din Germania Federală, pînă cînd a fost invitat să urmeze cursurile Şcolii de misionari Galaad. El a absolvit a 19-a promoţie, în 1952. După cîţivă ani a trebuit să întrerupă acest serviciu, deoarece soţia lui s-a îmbolnăvit grav. Deşi ea nici acum nu poate să părăsească patul, Paul-Gerhard activează ca bătrîn în adunarea din care face parte, iar fiica lor, Brigitte, este pionieră specială. Fiul lor, Detlef, activează de 14 ani ca pionier. Cei doi fii ai Elisabethei, Jethro şi Wolfgang, sînt şi ei de mulţi ani în serviciul cu timp integral.

Cît despre mine, am început şi eu să slujesc la Betel-ul din Wiesbaden în 1948. În mijlocul familiei Betel m-am simţit în siguranţă, exact ca acasă. Noi lucram din greu, pînă noaptea tîrziu, la descărcarea uriaşelor transporturi de publicaţii care veneau de la sediul din Brooklyn al Societăţii. În 1950, m-am căsătorit cu Georg Reuter, un frate de la Betel. Din momentul acela, pentru mine a început o nouă perioadă, în timpul căreia am trăit momente minunate alături de soţul meu în serviciul de circuit, de district şi ca misionar în Togo (Africa), în Luxemburg şi în prezent în sudul Spaniei.

Dar ceilalţi membri ai familiei? În 1960, Annemarie, Waltraud, Hildegard şi mama s-au mutat într-un mare oraş german, unde au putut să lucreze cu adunările de limbă engleză şi italiană. Hildegard, care a trăit aproape cinci ani în închisoare şi în lagăre de concentrare, a murit în 1979. Annemarie şi Waltraud îşi continuă activitatea zeloasă cu un minunat spirit de abnegaţie.

Într-adevăr, familia noastră, care a acordat prioritate iubirii faţă de Dumnezeu, a trăit cuvintele lui Isus conform cărora „Diavolul va continua să-i arunce pe unii dintre voi în închisoare“ şi şi-a dovedit fidelitatea de slujitori ai lui Dumnezeu „chiar pînă la moarte“. Dar noi nu am uitat niciodată ceea ce a spus Isus: „Cel care va birui nu va fi păgubit nicidecum de moartea a doua.“ — Apocalips 2:10, 11.

Prin urmare, avem motive întemeiate să sperăm că într-o zi vom fi reuniţi cu toţii în viitoarea „EPOCA DE AUR“, care nu va fi doar o inscripţie zugrăvită pe un zid. Sub Regatul lui Dumnezeu aceasta va fi o realitate! — Apocalips 20:11—21:7.

[Legenda fotografiei de la pagina 25]

Ultima fotografie a întregii familii. De la stînga la dreapta, în picioare: Siegfried, Karl-Heinz, Wolfgang, tata, mama, Annemarie, Waltraud, Wilhelm, Hildegard; jos: Paul-Gerhard, Magdalena, Hans-Werner şi Elisabeth

[Legenda fotografiei de la pagina 26]

Casa noastră situată în apropierea staţiei de tramvai „EPOCA DE AUR“

[Notă de subsol]