Ce fac oamenii în vîrstă?
ATLETUL şi-a îndreptat privirea spre ţinta şi a început să alerge. A alergat 17 m., şi-a înfipt prăjina din fibre de sticlă în pămînt şi s-a înălţat cu graţie peste ştachetă, la 2,75 m. înălţime. Dar ce întrecere sportivă este aceasta? Un concurs de atletism în aer liber, pentru elevii de liceu? Nu. Atletul care a sărit avea 70 de ani, iar la acest concurs, despre care s-a relatat în cotidianul The Wall Street Journal, au participat încă 600 de atleţi apropiaţi de această vîrstă. La acelaşi concurs, un bărbat în vîrstă de 77 ani a alergat suta de metri în 15,7 secunde, iar un altul, în vîrstă de 70 de ani, a aruncat un disc special la o distanţă de 27,43 de metri.
Vă suprinde cînd auziţi că oamenii în vîrstă de 70 de ani participă încă la concursuri de atletism? Este adevărat că ei nu pot egala recordurile pe care le-au stabilit cînd aveau 20 de ani, dar faptul că unii pot încă să arunce discul, să alerge suta de metri şi să reuşească o săritură cu prăjina, ne dezvăluie un lucru important, şi anume: oamenii în vîrstă nu trebuie „şterşi de pe listă“ ca necorespunzători, doar pentru faptul că au la activ mai mulţi ani de viaţă. În cazul în care nu intervine vreo boală, oamenii în vîrstă posedă un potenţial fizic cu mult mai mare decît se crede de obicei.
Dar se poate spune acelaşi lucru şi cu privire la capacitatea lor mintală şi intelectuală? Cu alte cuvinte, pot bătrînii să înveţe lucruri noi şi să adopte un nou mod de existenţă? Uneori bătrînii înşişi sînt aceia care îşi subapreciază potenţialul în acest domeniu. Ei se sustrag invitaţiei de a învăţa ceva nou şi spun: „Sînt prea bătrîn ca să mai învăţ“, sau „ce nu se învaţă la tinereţe nu se mai învaţă la bătrîneţe“. Dar aşa să fie oare? La ce vîrstă dispare capacitatea de a învăţa?
PROCESUL DE ÎMBĂTRÎNIRE ŞI CAPACITATEA DE A ÎNVĂŢA
Este interesant de remarcat că aceia care afirmă: „Sînt prea bătrîn ca să mai învaţ“ au fost cîndva nişte copii cu ochi scînteietori şi nespus de curioşi, stăpîniţi de setea de a cunoaşte. În vocabularul majorităţii fetiţelor şi băieţilor, cele mai uzitate cuvinte sînt „De ce?“, „Unde?“, „Cînd?“, „Cum?“, „Cine?“. Nimeni nu poate pune la îndoială dorinţa lor de a învăţa.
Uneori părinţii ar vrea ca această dorinţă să nu fie atît de intensă şi ca micuţii lor să înceteze un timp de a mai pune întrebări. Însă Biblia acordă importanţă cunoştineţelor pe care copilul le asimilează la vîrşta aceasta şi spune: „Creşte-ţi băiatul conform căii [potrivite] pentru el; nici chiar atunci cînd va îmbătrîni, el nu se va abate de la ea.“ — Proverbe 22:6.
Curînd după aceea copilul merge la şcoală şi, timp de mai mulţi ani, ţinta lui majoră de fiecare zi este să asimileze cunoştinţe noi la diferite obiecte de studiu. Dorinţa lui firească de a învăţa este orientată, într-o anumită măsură, de profesorii săi. El învaţă noi teorii, noi deprinderi, iar lumea se deschide treptat în faţa lui.
Din nefericire, anii de şcoală se termină prea repede şi tinărul adult intră în societate. Acum el trebuie să înveţe cum să se poarte în prezenţa oamenilor maturi şi cum să dobîndească deprinderi care să-i asigure existenţa. În majoritatea casurilor el obţine un serviciu obişnuit, unde procesul de învăţare începe să stagneze. Cei mai mulţi tineri ajunşi la vîrsta maturităţii se căsătoresc, au copii, sînt copleşiţi de responsabilităţi şi, treptat, încetează de a-şi mai îmbogăţi mîntea cu noi cunoştinţe.
Cînd copiii au crescut, părinţii constată ca acum au din noi ocazia de a-şi folosi timpul pentru ei înşişi. Dar în multe cazuri tendinţa de a nu mai învăţa a deveni deja un obicei. Părinţii nu mai sînt dispuşi să înceapă să cerceteze lucrurile ca pe vremea tinereţii şi nici să-şi pună întrebări. În Japonia, unii spun că s-au născut într-o altă epocă. Un bărbat ar putea spune: „M-am născut în epoca Meiji.“ Meiji este considerată o perioadă politică ce s-a încheiat în 1912. De aceea, întrucit a atins vîrsta de cel puţin 70 de ani, el consideră că timpul de a mai învaţa a luat sfîrşit şi că el nu şi-ar putea însuşi niciodată ideile noi ale acestei epoci moderne şi inaccesibile.
Dar care a ia trebuie privite lucrurile? Este adevărat că pe măsură ce individul îmbătrîneşte, corpul său suferă schimbări. Îcheieturile se înţerenesc, muşchii devin mai puţin elastici, vederea şi auzul slăbesc. Dar toate acestea nu cauzează decît o încetineală a activităţilor, nu încetarea lor definitivă, exceptînd cazul în care persoana respectivă se îmbolnăveşte. Dovada acestei afirmaţii o constituie faptul că un grup de persoane de peste 70 de ani a putut participa la un concurs de atletism. Dar putem afirmă acelaşi lucru şi cu privire la intelect? Este oare adevărat că o persoană care este prea bătrînă nu mai poate învăţa?