Nemurirea sufletului sau învierea — în care dintre acestea să credem?

Te învităm să analizezi cu atenţie seria de patru articole din paginile care urmează. Ele expun punctul de vedere al Bibliei cu privire la starea sufletului după moarte, cu privire la înviere, la ziua de judecată a lui Dumnezeu şi la necazul final şi le pune în legătură cu tema Regatului care este tema centrală a Cuvîntului lui Dumnezeu.

ÎN FIECARE an, în martie sau în aprilie, peste un sfert din locuitorii pămîntului sărbătoresc Paştele care se numeşte şi „sărbătoarea învierii lui Cristos.“ Astfel milioane de oameni care comemorează învierea lui Cristos în duminica Paştelui exprimă în realitate speranţa că şi ei vor fi sculaţi într-o zi din morţi. Totuşi, oricît ar părea de ciudat, majoritatea acestor oameni nu cred că viaţa de după moarte depinde de înviere, ci mai curînd de supravieţuirea „sufletului“ lor, pe care îl cred „nemuritor.“

Alte sute de milioane de oameni, care nu celebrează Paştele, cred şi ei că speranţa lor de viaţă după moarte nu depinde de o înviere, ci de supravieţuirea „sufletului“ lor. Totuşi aceşti oameni, atît din interiorul cît şi din exteriorul creştinătăţii, îşi dau bine seama că trebuie să mai existe şi altceva în afară de scurta lor perioadă de viaţă pe pămînt. Ei s-ar simţi frustraţi la gîndul că omul trăieşte şi moare ca un animal. Dorinţa lor de a trăi în viitor este foarte firească. Poate că şi tu împărtăşeşti această dorinţă. Dar cum este posibilă viaţa după moarte?

VISŢA DUPĂ MOARTE

„Cărţile sacre“ ale diferitelor religii oferă în majoritatea cazurilor două soluţii la această problemă. Unele dintre aceste cărţi vorbesc despre supravieţuirea automată a „sufletului“ sau „spiritului“ persoanei decedate. Pe de altă parte, Biblia învaţă că morţii sînt readuşi la viaţă prin intermediul învierii. — Evrei 11:17–19; Luca 20:37, 38; Ioan 5:28, 29; 11:24.

Nu ne surprinde că religiile orientale învaţă supravieţuirea automată a „sufletului,“ sau a „spiritului,“ deoarece relatări istorice demne de încredere arată că această credinţă este originară din Orientul Mijlociu. Babilonienii antichităţii credeau într-o lume subterană populată de sufletele morţilor şi guvernată de zeul Nergal şi de zeiţa Ereshkigal. Egiptenii antici credeau de asemenea în nemurirea sufletului şi îşi aveau propria lor „lume subterană.“ Ei îl adorau pe Osiris, ca „zeul morţilor.“ Asemenea egiptenilor, şi vechii perşi credeau în „cîntărirea sufletelor“ după moarte. Mulţi filozofi greci din antichitate au adoptat şi ei această idee orientală a sufletului nemuritor care a fost definită în cele din urmă de Platon în secolul al IV-lea î.e.n.

Ceea ce surprinde într-adevăr este faptul că iudaismul şi religiile creştinătăţii au adoptat ideea că viaţă viitoare depinde de faptul că omul are un suflet nemuritor. În fond Biblia nu învaţă nimic de felul acesta. Astfel The Concise Jewish Encyclopedia (Enciclopedia evreiască prescurtată) (1980) spune în acest sens: „Biblia nu învaţă nemurirea sufletului şi această doctrină nu apare nici în primele scrieri rabinice [evreieşti] . . . În cele din urmă, credinţa că o parte — a personalităţii umane este eternă şi indestructibilă a fost inclusă în crezul rabinic şi a fost aproape unanim acceptată în iudaismul de mai tîrziu.“

Teologii creştinătăţii au urmat exemplul rabinilor evrei, adoptînd la rîndul lor ideea babiloniană, egipteană, persană şi greacă a sufletului uman nemuritor. Dar pentru că bisericile creştinătăţii pretind că acceptă Biblia, ele se văd puse în faţa unei mari dileme: bisericile susţin doctrina biblică învierii şi în acelaşi timp învaţă şi ideea că omul supravieţuieşte la moartea corpului datorită unui suflet nemuritor.

Cum reuşesc ele să iasă din această dilemă? Catholic Encyclopedia (Enciclopedia catolică) ne spune cum: „Cel de-al IV-lea Conciliu Laterana învaţă că toţi oamenii, fie aleşi, fie respinşi vor învia în corpurile pe care le au acum. În limbajul crezurilor sau al simbolurilorb credinţei această întoarcere la viaţă se numeşte învierea trupului“ (scriere cursivă ne aparţine). Cu alte cuvinte, concepţia exprimată aici este aceea că învierea morţilor este o simplă reîmbrăcare a sufletului nemuritor cu un trup de carne. Dar Biblia nu învaţă aşa ceva.

ADEVĂRATA SPERANŢĂ A ÎNVIERII

Mulţi cercetători ai Bibliei recunosc că doctrinele despre nemurirea şi „învierea trupului“ nu sînt biblice. Catolicul Georges Auzon, profesor în ştiinţe biblice, scrie: „Conceptul de ‘suflet’ cu sensul de realitate pur spirituală, nematerială, separată de ‘trup,’ (. . .) nu există în Biblie.“ „Noul Testament nu vorbeşte nicăieri despre ‘învierea cărnii,’ ci de ‘învierea morţilor.’“

În mod similar, în cartea sa „Nemurirea sufletului sau învierea morţilor?“, profesorul protestant francez Oscar Cullmann scrie: „Există o deosebire radicală între speranţa creştină a învierii morţilor şi credinţa greacă în nemurirea sufletului . . . Deşi creştinismul de mai tîrziu a stabilit o legătură între aceste două credinţe, iar astăzi creştinul de rînd le confundă total, nu văd nici un motiv să ascund ceea ce eu şi majoritatea cercetătorilor apreciază că este adevărul (. . .) este cu putinţă de înţeles că întreaga viaţă şi gîndire a Noului Testament este dominată de credinţă în înviere (. . .) întregul om, care este realmente mort, este readus la viaţă printr-un nou act creator al lui Dumnezeu.“ (Tradus după originalul în limba franceză).

Da, adevărata speranţă biblică într-o viaţă viitoare rezidă în înviere, adică în faptul de a fi „ridicat dintre cei morţi“ şi nu în supravieţuirea automată a unui suflet nemuritor. Biblia declară destul de clar: „Va fi o înviere atît a celor drepţi cît şi a celor nedrepţi“ (Faptele 24:15). Modul în care s-a produs atîta confuzie religioasă cu privire la viaţa de apoi va fi analizat în articolul următor.

[Note de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 9]

Imaginea sufletului care pluteşte deasupra unui trup mort arată că egiptenii antici credeau în supravieţuirea sufletului după moarte.