Lolarzii — predicatori curajoşi ai Bibliei

MOARTEA lui John Wyclifa a produs o mare bucurie duşmanilor săi. Nu vor mai fi sîcîiţi de problemele pe care le-au produs învăţăturile sale. Vor putea să-şi redobîndească influenţa asupra oamenilor. Scrierile lui Wyclif şi traducerea Bibliei în limba engleză de către el vor putea fi înlăturate. Poate că aşa sperau ei, dar această speranţă nu s-a împlinit. Urmaşii săi, lolarzii, erau foarte hotărîţi să menţină interesul pentru opera lui Wyclif.

Supranumele de „lolard” a fost auzit în anii care l-au precedat pe Wyclif, originea lui mergînd înapoi pînă în secolul al XIV-lea în Tările de jos. Dar după moartea lui Wyclif acest nume a ieşit în evidenţă. El derivă din cuvîntul lullen din olandeza medie (de unde vine cuvîntul englezesc „lull,” care în engleza arhaică însemna a cînta, a fredona, a psalmodia, de unde sensul „un lăudător al lui Dumnezeu.” Cuvîntul din engleza medie loller, (în varianta sa latinizată lollardus), care conţine şi ideea de laudă, semnifică un vagabond trîndav sau un pierde-vară. Că lolarzii nu erau cîtuşi de puţin leneşi, reiese şi din faptul că ei predicau cu rîvnă cuvîntul lui Dumnezeu în toată Anglia.

A doua ediţie a Bibliei tradusă de Wyclif

Traducerea Bibliei de către Wyclif a deschis un apetit pentru Scripturi care trebuia satisfăcut. În acelaşi timp, folosirea acestei versiuni în lucrarea de predicare, a evidenţiat faptul că deseori traducerea unor cuvinte era neclară. Era necesară o revizuire pentru a reda mesajul Bibliei în limba oamenilor de rînd. La această muncă şi-au adus contribuţia urmaşii lui Wyclif, iar conducerea se pare că a avut-o John Purvey, cel mai apropiat colaborator al său.

Prefaţa sau prologul la a doua ediţie a versiunii Wyclif prezintă cîteva din principiile folosite la traducere. Textul latin nu a fost luat exact aşa cum se găsea, deoarece traducătorii şi-au dat seama de greşelile şi modificările care se strecuraseră în text de-a lungul secolelor. Au fost adunate şi comparate aproape toate ediţiile vechi care se găseau „pentru a alcătui o singură Bibliei cît mai autentică în latină, ca apoi să se studieze din nou textul şi comentariile la text,” — o metodă care nu mai fusese folosită pînă atunci. Obţinînd un text mai curat în latină, traducătorii s-au străduit să găsească cele mai corecte şi mai exacte sensuri ale expresiilor şi cuvîntelor dificile şi să înţeleagă gramatica folosită. În sfîrşit, traducătorul se ţinea „cît mai aproape posibil de sensul propoziţiei” şi apoi o verifica şi corectă. — The English Hexapla, p. 29.

Rezultatul a fost o traducere englezească în care s-au făcut eforturi pentru a păstra sensul din limba latină în exprimarea specifică limbii engleze. O dovadă grăitoare a popularităţii acestei ediţii revizuite este faptul că astăzi există de cinci ori mai multe exemplare din a doua ediţie decît din prima. Multe din cuvintele şi expresiile folosite aici au fost transferate în versiunea lui Tyndale şi de acolo în Authorized Version.

O comparaţie simplă va demonstra deosebirea dintre cele două versiuni Wyclif. O traducere modernă a scrisorii către Evrei 1:1, 2 a este următoarea: „Dumnezeu, care cu mult timp în urmă a vorbit în multe ocazii şi în multe feluri strămoşilor noştri, prin intermediul profeţilor, la sfîrşitul zilelor ne-a vorbit prin intermediul Fiului său.” În prima versiune Wyclif acest pasaj arată astfel: „În multe feluri şi de multe ori, cîndva Dumnezeu a vorbit părînţilor prin profeţi, la sfîrşitul zilelor ne-a vorbit prin Fiul.” Observaţi cum s-a îmbunătăţi sensul prin folosirea unei exprimări tipic englezească în a doua versiune Wyclif: „Dumnezeu, care a vorbit cîndva prin profeţi, în multe feluri, părînţilor noştri, la sfîrşitul zilelor ne-a vorbit prin Fiul.” — Our Bible and the Ancient Manuscripts (Biblia noastră şi vechile manuscrise).

Multe dintre Bibliile timpuri în limba engleză sînt de format mare şi frumos ornamentate, dovadă că erau folosite de păturile sociale bogate şi educate. Totuşi, există foarte multe exemplare din ediţiile Wyclif ulterioare, de format mic, scrise înghesuit şi astfel executate încît să fie folosite de oameni simpli şi să poată fi ascunse eventual în buzunar sau în haina exterioară. Formatul mic şi simplu menţinea preţul scăzut şi era practic într-o vreme în care posedarea unei Biblii în limba populară punea persoana respectivă într-o situaţie periculoasă în faţa puternicelor autorităţi religioase.

Predicatori pe tot cuprinsul ţării

Predicatori lolarzi călătoreau în majoritatea cazurilor pe jos, purtînd un toiag greu care să le folosească drept mijlocul de apărare şi să-i ajute să se deplaseze. Pentru mai multă siguranţă, ei se menţineau mai mult în zonele rurale, iar cînd ajungeau într-un sat sau oraş mic, nobilul sau stăpînul respectiv aduna oamenii să asculte, adesea sub cerul liber, în casele ţăranilor sau în grajduri sau în holul unei case mai mari. Se dădea din mînă în mînă un tratat scris şi o Biblie, iar alteori numai una sau două cărţi din Biblie. După ce predicatorul călător pleca în satul următor, aceste scrieri treceau de la o persoană le alta şi erau citite şi discutate cu însufleţire. La aceste adunări nu numai că se citea Biblia, dar cele citite erau predate altora, astfel încît mai mulţi oameni să aibă o înţelegere personală a Scripturilor.

Se recurgea la Biblie pentru a sprijini ce se învăţa. Pentru pregătirea predicatorilor, Wyclif însuşi a accentuat necesitatea de a urma învăţăturile simple pe care Isus le-a dat cînd i-a trimis pe cei 70 de discipoli (Luca 10:1–11). Lolarzii trebuia să caute prieteni pentru hrană şi adăpost şi erau îmbrăcaţi simplu, adesea cu o manta ruginie pentru a putea fi deosebiţi. Mulţi dintre cei care au auzit Cuvîntul lui Dumnezeu l-au primit, iar forma de predicare a lolarzilor s-a răspîndit de la Oxford şi Leicester la Midlands, ţinutul Welsh Border şi vestul Angliei. Apoi cei care locuiau într-o regiune puteau studia cu alţii care doreau să înveţe.

Iată un exemplu: „Nicolas Belward este unul din aceeaşi sectă şi are Noul Testament pe care l-a cumpărat la Londra, pentru patru mărci şi patruzeci de peni şi i-a învăţat pe numiţii William Wright şi pe soţia sa Margery şi a lucraj cu ei pe parcursul unui an şi au studiat cu rîvnă din Noul Testament amintit.” — Foxe’s Acts and Monuments.

În timpul ultimilor ani ai secolului al XIV-lea, mişcarea lolarzilor a continuat să crească, dar a rămas în mare parte în cadrul Bisericii romano-catolice. În acele zile nu se obişnuia formarea unei ramuri separate de biserică. Wyclif încercase mereu să convertească pe cei care alcătuiau această biserică, iar urmaşii lui au continuat intenţiile lui cîtva timp. Dar, în timp ce influenţa lolarzilor creştea în ţară, se năşteau tot mai multe controverse. Predicatorii lolarzi nu dădeau dovadă de aceleaşi subtilităţi de gîndire care se găseau în scrierile lui Wyclif. Aceasta denunţau într-o formă ocolită pelerinajele, superstiţiile, indulgenţele, sfinţii, moaştele şi folosirea icoanelor. Treptat, anumiţi lolarzi de frunte şi-au dat seama că nu mai puteau rămîne în Biserică. Totuşi, influenţa acesteia era atît de puternică, încît, cînd erau prinşi, mulţi predicatori renunţau la noile convingeri de teama de a nu fi excomunicaţi. Persecuţiile din partea autorităţilor au împins mişcarea în ilegalitate.

Incercînd să obţină o reformă legală şi mai stabilă, lolarzii au înaintat Parlamentului în 1395 un manifest care cuprindea principalele puncte ale credinţei lor. Acest manifest a fost atîrnat şi pe uşile Catedralei Sf. Pavel şi ale altor biserici de renume. Furioşi, episcopii au apelat la Regele Richard al II-lea să treacă la acţiune. El i-a obligat pe capii răzvrătiţi să se supună iar Parlamentul a respins cererea. De atunci încolo episcopii au căutat să obţină legi mai categorice care să-i anihileze pe lolarzi.

Sporirea persecuţiilor nu are succes

Zorii secolului al XV-lea au arătat că lolarzii erau încă sprijiniţi de prieteni influenţi care îi ajutau să ocolească multe atacuri îndreptate împotriva lor. Dar noul rege Henric al IV-lea datora urcarea sa pe tron Bisericii romano-catolice. Deşi tatăl său, Ioan de Gaunt, fusese unul dintre prietenii cei mai fideli ai lui Wyclif, regele Henry de Lancaster era de cealaltă extremă. În 1401 s-a votat în Parlament un statut care le dădea episcopilor autoritatea de a-i arde pe eretici.

Cînd a fost adus a juecată în 1401, John Purvey a renunţat la convingerile sale. Dar un alt conducător de seamă, William Sawtry, a refuzat să-şi schimbe convingerea că, după consacrarea făcută de preot, pîinea rămînea tot pîine literală şi că nu se transforma în trupul lui Cristos. După două zile de discuţii contradictorii, Sawtry a fost ars pe rug în piaţa de vite Smithfield din Londra. În ciuda acestei victorii, arhiepiscopul de Canterbury Thomas Arundel era foarte precaut. În unele comitate lolarzii erau încă puternic sprijiniţi iar episcopii din aceste regiuni nu îndrăzneau să ia măsuri de persecuţie. Cînd John Badby, un croitor din Evesham, comitatul Worcestershire, a fost ars pe rug în 1410, tînărul prinţ Henry a venit personal să-l determine să-şi schimbe părerile. La un moment dat vreascurile au fost îndepărtate dar puterea de convingere a prinţului n-a avut succes. În cele din urmă focul a fost aprins. Cînd prinţul a devenit regele Henric al V-lea, el a încercat să ducă mai departe politica tatălui său. Odată a arestat un lolard de vază, Sir John Oldcastle, crezînd că un asemenea exemplu ar fi mai eficace pentru stîrpirea ereticilor.

Cînd Oldcastle a reuşit să escape din Turnul Londrei, susţinătorii săi s-au ridicat cu armele în apărarea sa. Aceasta a fost una dintre cele mai mari greşeli ale lor, deoarece ei renunţaseră la război, pentru că războiul era împotriva principiilor creştine. După ce încercarea lor de a-l captura pe rege la Eltham, lîngă Londra, n-a avut succes, ei au pornit spre St. Giles’ Fields din Londra, pentru a se alătura altor grupuri. Dar cu toţii au fost sau luaţi prizonieri, sau înfrînţi. Deşi Oldcastle a reuşit să evadeze şi să evite să fie prins timp de trei ani, el a fost în cele din urmă prins şi ars pe rug în 1417. De atunci lolarzii n-au mai intervenit niciodată prin forţa armelor, nici n-au intrat în arena politică. Deşi persecuţia s-a înteţit şi mulţi lolarzi au fost arşi pe rug, mesajul lor n-a putut fi oprit. Chiar şi în Norfolk s-a răspîndit ca fulgerul, de îndată ce episcopul Spencer, care luptase împotriva lolarzilor, a murit. S-au înfiinţat şcoli în care se preda citirea şi scrierea, iar locurile de întîlnire ilegale s-au înmulţit.

Folosirea Bibliei a devenit motivul principal de persecuţie. Un conţil din Toulouse a adus o lege, la anul 1229 prin care sa interzis laicilor de avea o Biblie în limba naţională. Aceasta lege însă nu a fost introdusă în Anglia. Totuşi pentru a se putea lucra la traducerea Bibliei, era nevoie de un permis din partea episcopilor care trebuia cerut înainte de a se începe cu traducerea. La anul 1408, Sinodul provincial din Canterbury a adus hotărîrea ca să se interzică traducerea vreunei parţi din Biblie. Oricui, care în public sau particular s-ar fi găsît ca citeşte o carte, un pamflet sau o lucrare scrisă pe timpul lui John Wyclif sau după acea, era ameninţat cu marele blestem. Acest decret a fost întărit la anul 1414 cu o lege prin care se prevedea oricui s-ar găsi că citeşte Biblia în limba engleză, să-i fie luate moşia, vitele sau alte bunuri materiale, precum şi viaţa sa.

Cîţiva episcopi au mai dat în zona lor şi alte decrete, mai ales în Somerset şi Lincolnshire. În Lincolnshire James Brewster a fost acuzat pentru că avea o mică carte din Sfînta Scriptură în engleză. Agnes Ashford a stat de vorbă cu un om în legătură cu „predica de pe munte.” Pentru aceasta au fost aduşi în faţa a şase episcopi, unde au fost ameninţaţi să numai vorbească nici chiar copiilor lor despre lucrurile acestia.

Învăţăturile lui Wyclif pe continent

Poporul obişnuit nu putea deschis sa citească Biblia. Totuşi cineva care era la o poziţie mai înaltă avea posibilitatea aceasta. Ana, regina Angliei şi soţia lui Richard al II-a era în posesia unei Biblii în limba latina şi una în limba boemianilor, limba ei maternă. Fără a putea vedea urmările, papa, pentru a putea îndeplini interesele sale, a dat un sfat regele Wenzel, fratele Anei, ca aceasta să se căsătorească cu regele Richard II-a. La această căsătorie sa ajuns la anul 1382. În curînd Ana a auzit despre scrierile lui Wyclif şi şi-a procurat cîteva din ele împreună cu cele patru evangelii în engleză. Pentru că a acceptat aceste scrieri, dînsa a început al sprijini pe Wyclif. Membrii curţii de la Praga care au vizitat-o au luat cu ei în Boemia cîteva scrieri de ale lui Wyclif. În afară de aceasta mai existau legături între Univerzitatea din Praga şi ce-a din Oxford unde Wyclif mai era încă bine văzut.

Aceste legături existau din cauza că Ioan Hus se ocupa cu scrierile lui Wyclif. Hus a studiat la Universitatea din Praga şi a ajuns pînă la poziţia de rector. La anul 1403 au avut loc mai multe discuţi în legătură cu învăţăturile lui Wyclif care erau condamnate din partea superiorilor lui Hus; totuşi Hus îşi susţinea părerea şi pe mai departe. În svîrşit papa Alexandru a V-a, a dat să se scrie o bulă prin care a ordonat să se facă cercetări. Hus şi aderenţii săi au fost excomunicaţi, iar 200 de volume din scrierile lui Wyclif au fost aruncate în foc. Totuşi şi învăţăturile lui Wyclif au fost răspîndite în întreaga Boemia, astfel că papa nu a fost susţinut de către rege. Cînd a murit papa la anul 1410 precum şi episcopul de la Praga în anul următor, Hus a folosit acest moment de răsuflare şi şi-a continuat propovăduirea sa.

Împăratul Sigismund a chemat la anul 1414 conţilul din Konstanţ ca să pună capăt acestei schisme dăunătoare. Din nou sa ocupat cu urmările neliniştitoare ale învăţăturilor lui Wyclif. Papa a putut să cunoască urmările acesteia în doua ţări îndepărtate una de cealaltă: Anglia şi Boemia. La anul 1415 Hus a fost condamnat, cu toate că împăratul ia promis libertate, el a fost ars pe rug. Wyclif a fost declarat ca conducător al ereticilor viacului aceluia. Cărţile sale trebuiau arse iar osemintele lui scoase din mormînt şi dusă din „ţara sfîntă” în exil. Pentru următorii doi episcopi ai comitatului Lincoln a fost acest procedeu atît de condamnabil, încît nu s-a adus îndepinire acest decret pînă la anul 1428. Totuşi în acest an a fost cadavrul lui Wyclif exhumat, ars şi cenuşa aruncată în apa rîului Swift care curgea prin apropiere. A fost natural, că pentru unele persoane această faptă dispreţuitoare avea o însemnătate simbolică, adecă: aşa cum apa rîului a dus cenuşa în oceanului îndepărtat, tot aşa trebuiau să fie răspîndite învăţăturile lui Wyclif în întreaga lume.

În o expunere din anul 1572 este arătat Wyclif ca unul care scaperă scîntei, Hus suflă în jăratic şi Luther ridică în sus făclia înflăcărată. Wyclif a dat un imbold unui şir de idei şi principii care în secolul al XVI-lea au fost scoase în evidenţă cănd reformarea cu unele transmiteri a curăţit învăţăturile false ale întunericului din evul mediu. Lolarzii au supravieţuit acestei perioade. Cînd scrierile lui Luther au fost introduse în Anglia, adunările lolarzilor s-au contopit cu noul curent deoarece învăţăturile erau foarte asemănătoare.

Treptat, Biblia era eliberată de lanţurile care făcuseră din ea o carte inaccesibilă tuturor, cu excepţia cîtorva persoane înstărite. Apreciem oare cum se cuvine curajul de care au dat dovadă înaintaşii noştri? Ei îndrăgeau Biblia ca o carte care merita să fie citită şi studiată — într-adevăr ea valora cît proprietăţile, libertatea şi viaţa acestora. Are vreo influenţă asupra noastră acea libertate cîştigată cu sacrificii, de a studia Biblia? Dacă ne dedicăm studiului Bibliei şi manifestăm o credinţă activă în ea, împărtăşind altora adevărurile ei, nu putem răspunde decît afirmativ!

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 32]

Swift