John Wyclif — apărător al Bibliei

ÎN ANGLIA, în Leicestershire, aproape de micul oraş Lutterworth, Swift-ul curge liniştit prin mijlocul cîmpiilor şi pajiştilor, ajungînd în cele din urmă la Avon aproape de Rugby, în Warwickshire. Astăzi este greu să se reconstituie acest cadru liniştit al evenimentelor la care el a fost martor acum 600 de ani. Unul din acestea este atît de straniu încît el continuă să înfricoşeze chiar şi pe oamenii drepţi.

Libertatea de a citi Biblia este un lucru la care poate ţinem să-l avem, dar nu tot aşa era în zilele lui John Wyclif. Examinînd anumite evenimente care au condus la actual scandalos despre care am vorbit referindu-ne la Swift, vom putea aprecia mai bine libertatea de care ne bucurăm cu privire la studierea Sfintelor Scripturi.

În Evul Mediu, sistemul feudal s-a implantat în Anglia. Locuitorii satelor şi chiar cei ai oraşelor, trăiau izolaţi, sub autoritatea seniorului. Acesta pretindea multă muncă din partea lor în schimbul libertăţii, mult restrînse, de a lucra peticul lor de pămînt personal. Cocioabele ţăranilor contrastau cu marile locuinţe şi cu castelele bogaţilor proprietari de pămînturi. Neprimind nici o educaţie şi trăind, ca urmare a acestui fapt, în ignoranţă, ţăranii erau victime a tot felul de temeri şi superstiţii ce erau de altfel întreţinute, într-o mare măsură, de frecventele ravagii ale ciumei şi foametei, cele mai grave fiind cele ale ciumei negre din 1349. Biserica şi călugării exercitau de asemenea o influenţă foarte agresivă.

Lipsiţi de posibilitatea de-a se instrui, preoţii parohiilor trăiau uneori într-o ignoranţă asemănătoare cu cea a ţăranilor. Călugării dominau viaţa spirituală a oamenilor. Ei continuau să le predice cele „şapte greşeli capitale“ şi smulgeau din mîna lor milostenii şi daruri pentru a–şi îmbogăţi mănăstirile, care pe deasupra erau scutite de impozite deoarece erau privite ca proprietate a papei. Vînzarea de indulgenţe, de dezlegări şi de moaşte, contribuiau deci la răspîndirea crimei şi a desfrîului.

Mulţi oameni erau sătui de iobăgie. Anumiţi seniori decideau să înlocuiască munca obligatorie printr-o muncă remunerată, fapt care însemna mai multă libertate pentru ţăran. Devenind mai independenţi, aceşti ţărani au avut deseori ocazia să reflecteze şi să ţină relaţii apropiate cu alte persoane. Ceea ce lipsea la aceşti oameni era un purtător de cuvînt oficial care să le exprime sentimentele. Şi acest purtător de cuvînt a fost John Wyclif.

WYCLIF IŞI FACE APARIŢIA

Wyclif s-a născut prin anii 1328–1330. Trimis la Universitatea Oxford, el devine profesor la colegiul Balliol în 1361, iar apoi doctor în teologie, cu cîţiva ani mai tîrziu. Cunoştinţele sale despre legislaţia engleză şi dreptul canon erau un rod nu numai al interesului său în materie ci şi al dorinţei de a vedea libertăţile apărate şi respectate.

După timpul regelui Ioan fără de Tară, Anglia a început să plătească un tribut papei recunoscîndu-i supremaţia asupra ţării. În 1365 papa Urban al V-lea a cerut plătirea acestor bani ca şi veniturile arendelor din urmă cu mai mult de 30 de ani. În anul următor Parlamentul a declarat că regele Ioan depăşise drepturile sale, că englezii nu vor mai plăti şi că ei sînt gata să–şi apere pămîntul dacă va fi necesar. În faţa unei astfel de situaţii papa a renunţat la tribut, dar a făcut să apară o controversă prin partizanii săi, membri unor ordine călugăreşti din Anglia.

Ca răspuns, Wyclif a redactat un tract în care a demonstrat că atitudinea Parlamentului era conform legii. În pledoaria sa el făcea să vorbească diferiţi lorzi reuniţi în consiliu.a Unul din ei zicea: „Papa are datoria de-a se dovedi un eminent discipol al lui Cristos, Or, Cristos a refuzat să devină şeful unui imperiu mondial. Papa este deci pus să procedeze tot aşa şi, întrucît stă în datoria noastră de a-l sprijini în îndeplinirea sfîntei sale misiuni, noi ne vedem obligaţi să nu consimţim la cererea sa.“ — John Wyclif şi precursorii săi englezi (engl.) pag. 131.

Dar papa avea, în afară de tribut, şi alte căi de a găsi bogăţii în Anglia. Din cînd în cînd, cîte un ambasador al lui cu suita sa parcurgea ţara pentru a strînge banii proveniţi din colecte şi a-i duce la Roma. Cu ocazia unei din aceste vizite, în 1372 Wyclif a redactat un tratat de drept care ataca această practică. Cu aceeaşi ocazie, el a pus la îndoială principiul conform căruia tot ce face papa este neapărat bine, devenind astfel unul din cei mai abili apărători ai politicii Parlamentului. De asemenea, nu este surprinzător de a-l găsi, în 1374, printre comisarii regelui care fuseseră trimişi la conferinţa de la Bruges pentru a primi plîngerile bisericii catolice. În acelaşi an, şi fără îndoială, pentru serviciile pe care el le făcuse regelui, Wyclif a fost numit rector al Universităţii din Lutterworth.

În ciuda stimei de care se bucura în anumite cercuri, Wyclif avea numeroşi duşmani. În 1377, el a fost citat în faţa unei adunări de episcopi la catedrala Saint Paul din Londra. Lucrurile ar fi luat fără îndoială o întorsătură gravă dacă n-ar fi avut loc intervenţia lui Jean de Grand, duce de Lancaster, şi a altor prieteni influenţi. După această bătălie pierdută, duşmanii lui Wyclif au apelat la jurisdicţia papală iar papa a promulgat la adresa lui cinci bule care condamnau doctrinele sale ca eretice şi care recomandau acordarea unor sancţiuni împotriva lui. Wyclif s-a prezentat deci în faţa unui alt consiliu, la palatul Lambeth din Londra. Dar, de această dată, cea care interveni fu mama regelui. Cetăţenii de rînd au pătruns cu forţa în palat pentru a da ajutor lui Wyclif şi, în faţa unei opoziţii atît de puternice, consiliul a ezitat să ia măsurile pe care papa le-ar fi dorit. Episcopii au interzis lui Wyclif să ţină discursuri şi predici asupra doctrinelor puse în discuţie.

PRIMA BIBLIE A LUI WYCLIF

Nu ştim cam cît timp ar fi putut prietenii lui Wyclif să-l apere. Din fericire, moartea papei Grigore al XI-lea a aruncat bicerica într-o asemenea luptă încît continentul european aproape că a uitat de Wyclif. Acţiunile noului papă, Urban al VI-lea, n-au întîrziat să alinieze de partea sa pe unii din cardinalii cei mai influenţi dar aceştia i-au retras sprijinul lor sub pretextul că a fost ales în mod ilegal. Fiindcă această manevră de a-l înlătura pe Urban n-a reuşit, cardinalii şi-au ales propriul lor papă, pe Clement al VII-lea şi au provocat ceea ce istoria numeşte Marea Schismă.

În timp ce popoarele şi naţiunile se aliniau în spatele unuia sau altuia dintre papi, Wyclif mergea din decepţie în decepţie. El era întru totul dispus să susţină pe papa al cărui pretenţii se dovedeau legitime, dar văzînd că fiecare pontif condamnă pe celălalt ale cărui pretenţii se dovedeau legitime, da, văzînd că fiecare pontif condamnă pe celălalt şi face apel la orice procedeu necreştin pentru a obţine puterea, Wyclif a declarat că nici unul n-avea dreptate. El şi-a dat seama din plin de ipocrizia care caracteriza personajul pe care el îl considera o autoritate spirituală. Spre ce sau spre cine putea el dori să se îndrepte pentru a găsi adevărata autoritate spirituală a lui Dumnezeu şi a lui Cristos?

Cercetările, meditaţiile, discursurile şi deducţiile sale au ajuns la o concluzie bună: Numai Biblia era etalonul adevărului şi sursa oricărei cunoştinţe adevărate în domeniul spiritual. Astăzi o astfel de idee nu are nimic nou, dar într-o vreme cînd biserica controla cu severitate circulaţia Bibliei (nu existau decît cîteva extrase în limba engleză), aceasta era o noţiune revoluţionară pentru majoritatea oamenilor. Wyclif a pregătit un tratat intitulat „Adevărul Sfintei Scripturi,“ — în care el se străduia mai cu seamă să stabilească o distincţie netă între Scriptură şi tradiţie.

Wyclif a înţeles foarte repede că trebuia să predice poporului Scripturile, că nu trebuie să existe nici o diferenţă între preoţi şi laici şi că ţăranul simplu trebuia să poată citi el însuşi Biblia. Împreună cu cîţiva asociaţi, el a hotărît deci să traducă Biblia în engleză plecînd de la Vulgata latină. În acel timp, în Anglia, nu putea fi vorba de a se recurge la limbile originale. Greaca se abandonase deja de secole şi Wyclif nu o cunoştea. Din 1379 pînă în 1382 lucrarea de traducere a Bibliei s-a desfăşurat în plin. În acelaşi timp Wyclif a continuat să înveţe şi să formeze predicatori călători care să străbată ţara cu cuvîntul lui Dumnezeu.

În 1382, traducerea Scripturilor greceşti era fără îndoială terminată iar cea a Scripturilor ebraice trebuie că a fost începută sub conducerea lui Nicolas de Hereford, un discipol zelos al lui Wyclif. John Purvey, care colabora şi el la această lucrare, a fost secretarul lui Wyclif timp de cîţiva ani. Traducerea astfel efectuată era foarte literală chiar pînă la punctul de a ignora idiotismele limbii engleze. Ea permitea însă poporului de rînd să aibă pentru prima dată acces la Biblie.

CHESTIUNEA TRANSSUBSTANŢIUNII

John Wyclif era de mult timp convins de importanţa Cinei Domnului. În 1381, în dorinţa sa de a ţine seama de ceea ce învaţă biserica şi tradiţia şi de ceea ce învăţau Sfintele Scripturi, el s-a preocupat de problema transsubstanţiunii. Această doctrină a fost prezentată pentru prima dată în secolul al nouălea şi afirma că cu ocazia sfinţirii lor de către preot, pîinea şi vinul dobăndeau întru totul substanţa cărnii şi sîngelui lui Cristos. Raţionamentul lui Wyclif se sprijinea pe pasajele evangheliilor şi ale scrisorilor lui Pavel care tratau direct acest subiect, ca şi pe alte texte anexe. De exemplu, cînd Isus a zis: „Eu sînt adevărata viţă de vie,“ el n-a vrut să spună că devenise o viţă de vie în sensul propriu al termenului, nici vie s-ar fi schimbat în corpul său (Ioan 15:1). Era vorba mai degrabă de o ilustraţie destinată să scoată în relief un adevăr important. Servindu-se de Cuvîntul lui Dumnezeu pentru a denunţa tradiţia, Wyclif a făcut observaţia că biserica primului secol nu credea în doctrine transsubstanţiunii şi că însuşi Jeronimus susţinea punctul de vedere al Bibliei.

Din toate scrierile şi predicile directe ale lui Wyclif, cel mai greu de acceptat pentru biserica au fost cele privitoare la transsubstanţiune. Într-adevăr, doctrina liturghiei era unul din principalele mijloace pe care le avea pentru a–şi impune autoritatea asupra oamenilor. Chiar Jean de Grand, mare partizan al lui Wyclif, s-a dus la Oxford pentru a-l convinge să nu mai vorbească despre acest subiect, dar fără succes.

Răscoala ţărănească din 1381 a aţîţat mai mult ostilitatea pe care Wyclif o întîmpina. Mii de răsculaţi conduşi de Wat Tyler şi de alţi capi au mărşăluit prin Londra, cauzînd incedii şi vărsînd sînge, şi au ucis în cele din urmă pe arhiepiscopul de Canterbury, după care ei înşişi au fost învinşi.

Wyclif a fost acuzat de a fi, în parte, responsabil de această rebeliune, sub pretextul că învăţăturile sale incitaseră pe oameni să pună la îndoială autoritatea superiorilor lor, acuză care însă era nefundamentată. Dar arhiepiscopul asasinat a fost înlocuit de unul nou, William Courtenay care, în vremea cînd era episcop de Londra, combătuse pe Wyclif. În 1382 Courtenay a devenit arhiepiscop şi a convocat un consiliu care a condamnat doctrinele lui Wyclif ca fiind eretice şi mincinoase. Wyclif a fost atunci dat afară de la universitatea din Oxford şi a fost dat un decret care ameninţa cu excomunicare pe oricine ar predica sau ar asculta predicarea doctrinelor condamnate.

ULTIMII SĂI ANI

Dacă Wyclif şi-a păstrat libertatea, aceasta s-a datorat sprijinului neclintit al cîtorva prieteni influenţi şi atitudinii Parlamentului care nu devenise încă lacheul noului arhiepiscop. Netrăind decît aproape numai la Lutterworth Wyclif a continuat să scrie şi să inspire pe discipolii săi. El s-a interesat mai ales de acţiunile intrigante ale episcopului de Norwich, un oarecare Henry le Spencer, care se distinsese prin curajul său şi prin calităţile sale de conducător cu ocazia răscoalei ţărăneşti, fiind cel dintîi care a învins pe rebeli la Norfolk.

Mîndru de această faimă cu totul nouă, orgoliosul episcop s-a hotărît să ia parte la Marea Schismă. În 1383 el a primit de la Urban al VI-lea o bulă care-l autoriza să organizeze o cruciadă contra lui Clement al VII-lea. El s-a grăbit deci să strîngă o armată promiţînd iertare şi indulgenţe celor care vor lupta în folosul său. Wyclif se exprimase deja privitor la schismă în termeni neechivoci, dar în această situaţie el a scris un nou tract intitulat „Contra războiului clerului.“ În acest tract, el a comparat schisma cu doi cîini în luptă pentru un os. Cearta lor era complet contrară spiritului lui Cristos, zicea el, căci ea avea ca scop puterea temporară. Promisiunea că oricine participă la acest război ar obţine iertarea păcatelor se baza pe o minciună. A cădea într-un război necreştin înseamnă, dimpotrivă, a muri în necredinţă.

Cruciada a suferit un lamentabil eşec iar episcopul care plecase vanitos la luptă s-a întors în Anglia acoperit de ruşine.

La începutul anului 1382 Wyclif a fost victima unui atac care l-a făcut parţial neputincios. La doi ani mai tîrziu, un al doilea atac, l-a lăsat paralizat şi mut. A murit după cîteva zile, la 31 decembrie 1384 şi a fost înmormîntat în cimitirul bisericii din Lutterworth, unde corpul său s-a odihnit timp de peste 40 de ani.

Apoi, în 1428 s-a petrecut ceva straniu şi revoltător. Conform decretului pe care consiliul de la Constance l-a promulgat cu 14 ani înainte, mormîntul lui John Wyclif a fost spart, rămăşiţele sale trupeşti au fost exhumate şi arse iar cenuşa a fost aruncată în Swift, la o oarece distanţă de acolo. Ea s-a risipit în apa care o transporta prin dreptul Avonului şi Severnului pînă în mare. Contrar autorilor acestor crime, cei care voiau să se consoleze de acest act răzbunător au văzut în el un simbol. Dar pentru ce a avut loc acest eveniment la atît de mult timp după moartea lui Wyclif, într-o vreme cînd acest om nu putea să mai constituie un ghimpe în carnea autorităţilor religioase din Anglia? Veţi găsi răspunsul într-un viitor articol care va vorbi despre Lolarzi.

[Notă de subsol]