Taina unei vieţi de familie fericite

„Imi plec genunchii înaintea Tatălui, din care îşi trage numele orice familie în ceruri şi pe pămînt.“ (Ef. 3:14, 15)

1–3 Cum se gîndesc unii oameni despre normele pentru o viaţă fericită de familie, şi ce probleme se ridică, aşadar?

O VIATA fericită de familie — nu este oare acesta ţelul, spre care tinde orice om normal? Cele mai multe persoane care, la timpul respectiv, nu duc o viaţă armonioasă şi fericită de familie, ar fi probabil, gata să facă cu placere totul, pentru a atinge acest ţel, dacă ar şti cum.

² Unii, care caută să întemeieze o viaţă de familie fericită, sînt de părere că lumea noastră industrializată stă în faţa unor probleme, care nu s-au ivit în nici o altă epocă. După părerea lor ar trebui stabilită deci, o altă normă de moravuri. Ei cred, de asemenea, că lumea de astăzi ar fi, în orice privinţă, mai luminată decît generaţiile trecute (Prov. 30:13).

³ Aşa să fie oare? Admitînd că, prin tehnică, unele probleme au devenit deosebit de evidente. Dar s-a schimbat oare natura umană? Sînt azi oamenii mai puţin interesaţi să fie trataţi în mod prietenos şi sînt ei mai puţin sensibili pentru iubire? Am folosit noi progresul ştiinţific şi industrial pentru rezolvarea problemelor noastre, sau au suferit prin aceasta relaţiile noastre dintre oameni?

4 Pentru ce este neraţional să ne gîndim că am putea să renunţăm cu totul la normele vieţii de familie de odinioară?

⁴ Dacă dorim să fim cinstiţi, trebuie să recunoaştem că generaţia de astăzi nu este mai inteligentă sau mai bună decît generaţiile din trecut. La urma urmelor, inteligenta, pe care o posedăm, am moştenit-o de la ele. De aceea, nu ar fi recomandabil sau raţional să aruncăm peste bord toate normele de bază pe care le-am socotit bune pretutindeni pe pămînt, de mii de ani, şi care s-au dovedit profitabile, ca de exemplu, monogamia, poziţia bărbatului ca şi cap al familiei şi însemnătatea familiei în sine. Tocmai pentru că s-a deviat de la aceste principii, există astăzi atîtea familii nefericite.

DE UNDE VIN NORMELE CORECTE

5, 6. (a) In ce măsură reiese din Rom. 2:14, 15 cine este autorul normelor de convieţuire în căsătorie, cît şi a altor norme, la care au ţinut cele mai multe naţiuni? (b) Cum arată textele scripturale din Deutr. 6:7 şi 31:12 că familiile ar trebui să fie cît mai mult timp posibil împreună? (c) Cum ar trebui să considere capul familiei părerile celorlalţi membri ai familiei?

⁵ Dar ceea ce e şi mai important: De unde vin aceste norme pentru viaţa de familie? Sînt ele produsul logicii omeneşti sau rezultatul cercetărilor, care s-au făcut? Nici una din ele. Ele provin de la Creatorul bărbatului şi a femeii, de la Fondatorul familiei, celule germenului societăţii omeneşti. Chiar şi despre naţiunile, care nu recunosc pe adevăratul Dumnezeu, Biblia spune: „Dacă oamenii dintre naţiuni măcar că n-au lege (mozaică) fac de la natură lucrurile legii, aceşti oameni deşi n-au lege, sînt lege pentru ei înşişi. Ei demonstrează că conţinutul legii este scris în inima lor, în timp ce conştiinţa lor pune mărturie şi în propriile lor gînduri sînt acuzaţi sau chiar scuzaţi.“ (Rom. 2:14, 15.)

⁶ Legile multor naţiuni — legi, care ar trebui să promoveze armonia familiei — se întorc, aşadar, la concepţiile morale şi la sentimentele naturale care au fost plantate în om la crearea sa. De aceea, printre toate popoarele, mai există familii, care sînt fericite într-o oarecare măsură. Membrii acestei familii au o afecţiune naturală corectă unii pentru alţii. Ei cultivă un adînc schimb de păreri şi sînt strîns legaţi unii de alţii prin interese comune. Ei lucrează împreună, se relaxează împreună şi sînt reciproc atenţi. Cu toate că capul familiei are ultimul cuvînt, cînd este vorba de hotărîri importante, se ascultă cu respect şi părerile şi punctele de vedere ale celorlalţi membri de familie. In această privinţă domneşte libertatea de gîndire, de vorbire şi de acţiune, cînd prin aceasta nu sînt primejduite interesele familiei şi ale membrilor individuali.

7 Care este condiţia cea mai importantă pentru o viaţă de familie fericită după Psalmul 127:1?

⁷ Cea mai importantă condiţie pentru fericire durabilă — pentru o fericire, care ţine în zile bune ca şi în cele rele, să reziste încercărilor aşa-numitei morale noi şi să învingă amăgirile acestei lumi — este, în schimb, o bună relaţie cu Dumnezeu. Intr-o familie, în care o astfel de relaţie a fost statornicită şi menţinută, totul merge mai uşor şi chiar dacă ceva nu merge totul aşa cum i-ar place cuiva, cu toate acestea, se mai poate îmbunătăţi ceva (Ps. 127:1).

8, 9. Arată cu ajutorul testului din Romani 7:19, 20, pentru ce trebuie să ne străduim să folosim principiile biblice?

⁸ Ce contribuie, deci, la menţinerea unei relaţii bune cu Dumnezeu şi, aşadar, de asemenea, a unei relaţii bune printre membrii familiei?

⁹ In primul rînd, sînt necesare dragostea şi afecţiunea legate cu străduinţele cinstite de a manifesta aceste încuşiri. Omul care iniţial, a fost creat „după asemănarea lui Dumnezeu“, tot mai posedă aceste însuşiri într-o oarecare măsură, cu toate că ele, prin păcat au fost puternic date la o parte (Gen. 1:26, 27). De aceea, este important să ţinem tare la principiile biblice, valabile pentru viaţa de familie. Am dori să examinăm acum, mai îndeaproape cîteva din aceste principii.

10 In ce măsură constituie cuvintele din Geneza 2:24, Matei 19:6 şi Evrei 13:4, o pavăză pentru cei căsătoriţi?

¹⁰ Dumnezeu a spus la început: „De aceea, va lăsa omul pe tatăl său şi pe mama sa, se va lipi de nevasta sa şi vor face un trup“. (Gen. 2:24). Isus Cristos a mai adăugat apoi: „Aşadar, ce a împreunat Dumnezeu, omul să nu despartă“ (Mat. 19:6). Cunoaşterea acestui principiu este o pavăză, căci ea opreşte o persoană căsătorită să privească cu dorinţă la cineva de sex opus sau să facă ceva ce ar putea duce la pîngărirea căsniciei sale. Persoana respectivă ştie că infidelitatea în căsnicie poate ruina fericirea familiei şi poate prejudicia sau distruge relaţia ei cu Dumnezeu. In toate cazurile, aşa ceva nu trece niciodată, fără să lase urme asupra membriilor familiei, ci lasă în inima lor cicatrice adînci.

RECUNOASTEREA CAPULUI DE FAMILIE CONTRIBUIE LA FERICIRE

11 In ce sens este bărbatul capul familiei?

¹¹ Noi sîntem, aşadar, clar acum cu faptul că o pereche căsătorită formează un trup. Drept urmare aflăm din Biblie că căsătoria este chiar o asociaţie, dar în care, cu toate acestea, trebuie să existe o anumită ordine. Dumnezeu s-a îngrijit de această ordine, în timp ce a făcut pe bărbat capul familiei. Bărbatul este oarecum „seniorul“ cu care membrii familiei se pot sfătui şi care are ultimul cuvînt, atunci cînd este vorba de hotărîri de care depinde binele familiei. Apostolul creştin, Pavel, scria: „Soţul este capul nevestei sale, după cum şi Cristos este capul adunării . . . Tot aşa sînt îndatoraţi şi soţii să-şi iubească nevestele lor ca pe trupurile lor. Cine-şi iubeşte nevasta, se iubeşte pe sine însuşi, căci nici un om nu şi-a urît vreodată trupul său propriu, ci îl hrăneşte şi îl îngrijeşte foarte bine“ (Ef. 5:23–29).

12 De ce nu abuzează un soţ bun de autoritatea sa, după Efeseni 5:29, în mod tiranic şi, de aceea, cum tratează el pe membrii familiei sale?

¹² Un soţ bun, conştient de răspunderea pe care i-a încredinţat-o Dumnezeu, caută să cîştige stima membrilor familiei sale, nu numai pentru că el este capul — şi mai puţin, pentru a trezi impresia că el are ceva ca „Bosul“ (şef absolut) — ci de asemenea, pentru că el împreună cu soţia sa constituie un trup şi pentru că el n-ar dori să–i facă rău sau să se compromită pe sine (şi pe Creatorul său), în timp ce abuzează, în mod tiranic de autoritatea sa. El cere soţiei şi copiilor, mai degrabă, să-şi exprime deschis gîndurile şi părerile lor. El este prietenos şi accesibil, astfel încît ei se simt totdeauna liberi să vorbească cu el despre o temă sau problemă oarecare. El ţine seamă, de asemenea, de sentimentele lor, ia în considerare părerile lor, fără părtinire şi le lasă mînă liberă în sfera lor de activitate în cercul familiei.

13, 14. Arată cu ajutorul descrierii unei „femei harnice“ din Proverbe 31, ce competenţă poate fi acordată unei femei şi ce îndatoriri are ea?

¹³ De exemplu, în cele mai multe cazuri, soţia conduce menajul. Biblia spune despre „o femeie harnică“: „Ea îl răsplăteşte (pe soţul ei) cu bine şi nu cu rău“. „Ea caută in şi lînă şi lucrează tot ceea ce face plăcere mîinilor ei“. „Bărbatul ei este bine văzut la porţi, cînd şade cu bătrînii ţării“. „Fii ei se scoală de dimineaţă şi o numesc fericită; barbatul ei se scoală şi-i aduce laude.“ (Prov. 31:10, 12, 13, 23, 28.)

¹⁴ Din aceasta se vede că femeii ar trebui să i se acorde o anumită libertate în conducerea menajului, a gospodăriei. Deoarece o gospodină bună şi harnică se pricepe la lucrul ei, ea este aceea care se îngrijeşte, de obicei, de amenajarea locuinţei, face cumpărături de alimente şi poate chiar şi de piese de mobilă, precum şi de alte lucruri, care fac bucurie familiei. Bărbatul ar avea, apoi, ceva de spus numai în cazul cînd ea ar face planuri nerezonabile sau risipitoare şi prin aceasta familia ar ajunge în greutăţi financiare sau bunăstarea ei ar fi primejduită.

15 Ce ar trebui să preţuiască un soţ, care are o soţie bună, la ea şi cum se răsfrînge aceasta pentru el după Prov. 31:23, 28 şi 1 Cor. 11:7?

¹⁵ Soţul mulţumitor nu uită niciodată s-o încurajeze pe soţia sa, să recunoască deschis munca ei grea şi tot ceea ce face ea în afară de aceasta pentru familie. Prietenii săi îl respectă, pentru că văd în bunele lui însuşiri o dovadă că el este un bun cap de familie şi se îngrijeşte cu dragoste de ea (1 Cor. 11:7). El şi chiar şi copii, cu orice ocazie, vorbesc bine de ea. Soţii buni şi soţiile bune nu fac niciodată rău tovarăşilor lor de căsătorie, în timp ce ar vorbi dispreţuitor în faţa altora despre ei. El n-ar dori în nici o împrejurare, ca familia să fie compromisă.

CONTRIBUTIA FEMEII LA FERICIREA FAMILIEI

16, 17. (a) Face subordonarea scripturală din femeie o sclava? Motivează răspunsul tău. (b) Cum procedează o soţie bună, dacă soţul ei şi ea, într-o problemă familială sînt de păreri diferite?

¹⁶ Femeia poate să contribuie mult la fericirea familiei. Ea ştie, în primul rînd, cît de potrivite sînt următoarele îndemnuri ale Bibliei: „Nevestele să fie supuse bărbaţilor lor ca Domnului.“ „In fapt, după cum adunarea este supusă lui Cristos, aşa să fie şi nevestele supuse bărbaţilor lor în toate lucrurile.“ „Femeia ar trebui să aibă respect adînc pentru bărbatul ei.“ (Ef. 5:22, 24, 33.) Această subordonare nu face din femeie o sclavă, ci o eliberează în realitate de obligaţiile grele, pe care trebuie să îndeplinească bărbatul, ca cap al familiei, şi anume din punct de vedere divin, cît şi din punctul de vedere omenesc.

¹⁷ O soţie bună ştie că ea ar trebui să accepte hotărîrile bărbatului ei, dacă el este de altă părere, chiar dacă ea ar crede, poate, că ar avea dreptate şi anume, ea n-ar trebui s-o facă numai aşa, ca şi cînd s-ar supune şi în acelaşi timp să încerce cu toate mijloacele să-şi impună propria sa voinţă. Dacă, natural, prin subordonarea ei, conştiinţa ei creştină ar fi lezată, atunci ea ar trebui să asculte în primul rînd de Dumnezeu (Fapte 5:29).

18, 19. (a) Cum îşi produce efectul, după Prov. 27:16, cînd o femeie este gîlcevitoare? (b) La ce ar trebui să se gîndească oamenii căsătoriţi, cînd se mînie pe partenerii lor?

¹⁸ Soţia bună ştie mai departe că soţul ei, după Biblie, este obligat „să nu se aprindă de mînie împotriva ei“, dar ea ştie de asemenea, că ea nu are voie să–i dea nici o ocazie pentru aceasta (Col. 3:19). Un bărbat cumsecade nu ar dori să se certe cu soţia sa din pricina diferenţelor de păreri, şi n-ar dori, de asemenea, să fie necesar s-o forţeze să–l recunoască de cap al familiei. Ce se întîmplă cînd o femeie nu se supune şi este înclinată spre mînie sau gîlcevitoare, citim în Proverbe 27:16: „Cine o protejează, protejează vîntul şi mîna sa dreaptă întîlneşte untdelemnul.“ Bărbatul ei este cuprins de un complex de inferioritate, pentru că el n-o poate stăpîni, îndărătnicia ei devine cunoscută, şi prin aceasta familia se compromite.

¹⁹ Ca urmare a imperfecţiunii omeneşti, natural, neînţelegerile nu sînt cu totul inevitabile. In general, însă, oamenii ar dori să fie fericiţi şi numai în cazuri foarte rare, caută să cauzeze necaz altora. Aşadar, în loc să procedeze după motto-ul: „Cum tu mie, aşa eu ţie“, ambii soţi exercită stăpînire de sine şi folosesc cuvinte care reclamă dragoste şi fericire.

COPII — UN IZVOR DE FERICIRE

20–22. (a) Cînd ar trebui să se înceapă cu educarea unui copil şi pentru ce? (b) Cum reacţionează chiar şi un sugar la lipsa de dragoste şi la nedreptate, şi la ce trebuie să fim atenţi deja chiar de la naşterea sa?

²⁰ Copii contribuie mult la armonia şi fericirea familiei, în măsura în care sînt iubiţi, recunoscuţi şi bine educaţi. Cînd să înceapă cineva cu această educaţie?

²¹ Inainte de toate părinţii n-ar trebui să subaprecieze inteligenţa unui nou-născut. Un sugar nu este o persoană de „rangul al doilea? Nu avem voie să uităm că copii sînt născuţi cu însuşirile divine ale dragostei şi dreptăţii. Un sugar este o creatură foarte inteligentă. Ii lipsesc doar cunoştinţele şi experienţa, necesare, pentru a se dezvolta pe deplin spiritual. In contrast cu animalele, care urmează mai ales instinctul, puiul de om trebuie să înveţe aproape totul. El îşi însuşeşte, aşadar, cu lăcomie, tot ce vede şi aude. Aşadar, educaţia începe imediat după naştere, şi de aceea, tot ce se spune sau se face în prezenţa lui ar trebui să fie folositor. Copilul ar trebui să fie copleşit cu dragoste şi orice greşeală ar trebui să fie corectată binevoitor şi plin de dragoste (2 Tim. 3:15; 1:5).

²² Părinţi, gîndiţi-vă că copilul este un mic chip al vostru înşivă. El ar dori tot atît de puţin ca şi voi ca cineva să–i vorbească într-un limbaj copilăresc. Viaţa este un lucru serios şi copii mici ar dori să înveţe să facă totul aşa cum fac adulţii. Ei sînt nevinovaţi şi de aceea, reacţionează repede la nedreptate, făţărnicie sau la lipsa de iubire. Un copil nu este permis, aşadar, niciodată să fie nedreptăţit, lipsit de iubire sau tratat necruţător. El trebuie să-şi dea seama de roadele spiritului şi de la început să fie îndemnat să producă el însuşi roade (Prov. 22:6).

23, 24. (a) Din care cauză este copilul teribil de dezamăgit, dacă primeşte un refuz categoric sau nu se arată nici un interes de ceea ce face el? (b) Ce ar trebui să facă cineva ca tată sau mamă, dacă pentru moment nu are timp?

²³ S-ar putea ca mai tîrziu, copilul să vină la tine cu ochii mari şi să te întrebe ceva s-au încîntat să-ţi arate ceva ce a descoperit el. Dacă tu îi tai cuvintele scurt: „Lasă–mă în pace acum!“, el se dezamăgeşte teribil. Tu — acela, în care el se putea încrede tare — l-ai lăsat baltă. El ar putea să nu zică chiar nimic, dar această experienţă îi lasă în urmă o cicatrice permanentă, şi treptat, treptat se instalează o barieră.

²⁴ Ce te faci, însă, dacă în realitate, pentru moment n-ai de loc timp? Atunci explică copilului prietenos — aşa cum ai face cu un adult — de ce pentru moment nu ai timp şi spune-i că mai tîrziu, te vei ocupa de solicitarea lui. Fă–o, dar atunci cît mai repede posibil. Printr-o tratare iubitoare copilul poate fi făcut să priceapă că toate îşi au vremea lor.

25, 26. Este bine să vorbeşti rezonabil cu un copil, chiar dacă el are o dorinţă absurdă sau o poziţie greşită?

²⁵ Copii ar dori deja de mici să li se motiveze totul. Nu de mult într-un program popular de televiziune (în SUA) a fost prezentat un interviu cu o grupă de elevi de şcoala medie şi părinţii acestora. Era prezent acolo şi autorul unei cărţi despre Relaţia — părinţi-copii. Cînd a fost arătată o situaţie, în care tatăl a explicat copilului minor pentru ce i-a refuzat o rugăminte, scriitorul a spus tatălui: „Cu aceasta nu sînt de acord. Eu i-aş spune simplu: ‘Nu, aşa ceva nu există’“. La aceste cuvinte toţi adolescenţii s-au ridicat, aproape ca un singur om şi au spus: „Noi vrem să auzim motivele, nu numai ordinele“. Părinţii care doreau să menţină contactul cu copii lor, au trebuit să vorbească cu ei.

²⁶ Pentru părinţii, cărora le vine greu să explice ceva copiilor lor, nu există altă îndrumare mai bună decît cartea Proverbelor, mai cu seamă cele dintîi şapte capitole, în care sînt de găsit sfaturi, pe care un tată temător de Dumnezeu le dă fiului său.

RECAPITULARE

27 (a) Pe cine ar trebui să imite soţul ca cap al familiei? (b) Pentru ce ar fi un frumos compliment pentru o femeie să fie numită o „fiică a Sarei“, după 1 Petru 3:6?

²⁷ Deoarece Dumnezeu este, aşadar, Intemeietorul familiei şi deoarece omul a fost făcut după chipul lui Dumnezeu, soţul bun recunoaşte însuşirile divine, dorinţele şi sentimentele familiei sale. In calitatea sa de cap al familiei, el imită pe Dumnezeu şi pe Cristos. El dovedeşte că el însuşi are un cap peste el, aşezat de Dumnezeu şi conduce familia sa, înainte de toate, să respecte pe acest cap (1 Cor. 11:3). Femeile care recunosc acest principiu, imită pe Sara, pe Rebeca şi pe alte femei credincioase, care au servit pe Dumnezeu. O femeie nu ar putea să primească un compliment mai frumos decît acela de a fi numită adevărată ‘fiică a Sarei’ (1 Petru 3:5, 6).

28, 29. Pentru ce este disciplina necesară şi folositoare? (Evrei 12:9–11)

²⁸ Dragostea şi prietenia sînt însuşirile predominante într-o familie fericită. Totuşi, nici disciplina nu este permis să lipsească, căci fiecare trebuie să fie disciplinat, deoarece toţi sîntem păcătoşi imperfecţi (Evrei 12:9–11). Disciplina şi ‘îndemnul serios al lui Iehova’ formează baza educaţiei copiilor. (Ef. 6:4.) Aceasta nu înseamnă să dai numai ordine copiilor, ci să stai serios de vorbă cu ei. De asemenea, aici aparţine exemplul că un tată, care dovedeşte membrilor familiei sale că iubeşte pe Dumnezeu cu toată inima sa, sădeşte în ei iubirea faţă de Dumnezeu.

²⁹ O familie, în care se tratează aşa unul pe altul, după cum o tratează Dumnezeu, este cu siguranţă fericită.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 178]

Părinţii ar trebui să folosească orice ocazie, pentru a ajuta copiilor lor să cunoască adevărul despre lucrarea lui Dumnezeu.