Speranţa m-a susţinut în încercări

RELATARE DE MICHIKO OGAWA

La 29 aprilie 1969, am primit un telefon de la secţia de poliţie. Soţul meu, Seikichi, fusese rănit într-un accident rutier şi era la spital. I-am lăsat pe cei doi fii ai mei cu o prietenă şi m-am grăbit să ajung acolo. Seikichi a rămas paralizat şi nu şi-a mai recăpătat niciodată cunoştinţa. Dar daţi-mi voie să vă vorbesc despre familia noastră şi despre modul cum ne-am descurcat în viaţă.

M-AM născut în februarie 1940 în Sanda, oraş situat lângă Kobe (Japonia). Îl cunoşteam pe Seikichi de la grădiniţă. Ne-am căsătorit la 16 februarie 1964. Soţul meu nu era prea vorbăreţ, dar îi plăceau mult copiii. Am avut doi băieţi, pe Ryusuke şi pe Kohei.

Seikichi lucra la o companie de construcţii din Tokyo, aşadar, după ce ne-am căsătorit, am locuit în una dintre suburbiile acestui oraş. În octombrie 1967, am fost vizitată de o tânără care s-a recomandat ca fiind o învăţătoare a Bibliei. „Nu, mulţumesc. Am Biblia mea“, am spus eu.

„Aţi putea să mi-o arătaţi?“, m-a întrebat ea.

Am luat Biblia din bibliotecă — era a lui Seikichi — şi i-am dat-o. Tânăra mi-a arătat că Biblia conţinea numele Iehova. Nu ştiusem niciodată că acesta este numele lui Dumnezeu. Femeia, când i-a observat pe cei doi copii ai mei, mi-a citit următoarele din Biblie: „Învaţă pe copil calea pe care trebuie s-o urmeze şi, când va îmbătrâni, nu se va abate de la ea“ (Proverbele 22:6). De fapt, chiar mă întrebam cum îmi puteam creşte cu succes copiii. Prin urmare, imediat am vrut să încep să studiez Biblia.

Am invitat-o înăuntru şi am început o discuţie pe baza broşurii „Iată, eu fac toate lucrurile noi!“. „Ce minunat ar fi să ne putem bucura ca familie de o viaţă fericită!“, mi-am zis eu. Când a venit Seikichi acasă, i-am spus: „Vreau să studiez Biblia“.

„Draga mea, nu e nevoie să fii atât de instruită“, a spus el. „Îţi voi spune eu tot ceea ce doreşti să ştii.“ Cu toate acestea, am început să studiez săptămânal Biblia cu Martorii lui Iehova şi, la scurt timp, am asistat şi la întrunirile lor.

Apar încercările

Când am sosit la spital în acea noapte din aprilie 1969 de care vorbeam mai înainte, am fost şocată să aflu că un prieten al lui Seikichi, soţul prietenei mele cu care îmi lăsasem copiii, fusese şi el în taxi când a avut loc accidentul. Prietenul soţului meu a murit după o săptămână.

În noaptea aceea, personalul medical mi-a spus să iau legătura cu toţi cei care consideram că trebuiau să-l vadă pe Seikichi, deoarece se credea că nu va mai trăi. Avea fractură bazicraniană şi contuzie cerebrală. A doua zi, rudele din Kobe au venit în grabă la spital.

La difuzoarele din spital s-a auzit o voce care anunţa pe un ton precipitat: „Toate rudele lui Seikichi Ogawa sunt rugate să-l viziteze imediat“. Ne-am grăbit să ajungem la secţia de reanimare şi ne-am luat pe rând rămas bun de la el. Totuşi a rămas în această stare critică întreaga lună. Un diagnostic final a indicat că avea să rămână în această stare mult timp.

Prin urmare, Seikichi a fost transferat cu ambulanţa din Tokyo în Kobe, la aproximativ 650 de kilometri depărtare. După ce ambulanţa a plecat, am mers acasă cu un supertren, rugându-mă să rămână în viaţă. Seara, când l-am văzut în viaţă la spitalul din Kobe, am fost în culmea fericirii. Murmurând i-am spus: „Iubitule, te-ai ţinut bine!“

Locuiesc cu părinţii mei

Împreună cu fiii mei, m-am întors acasă la părinţi, în Sanda, unde copiii au început să meargă la grădiniţă. Mi-am făcut un abonament pe tren până la Kobe, care se afla la doar 40 de kilometri distanţă, iar, anul care a urmat, eu şi soacra mea am făcut pe rând naveta până la spital, în fiecare zi. Mereu mă întrebam: „Îşi va recăpăta oare Seikichi cunoştinţa astăzi? Ce-mi va spune mai întâi? Ce ar trebui să-i răspund?“ De multe ori mă gândeam că, „dacă Seikichi ar fi bine, fiii noştri ar fi bucuroşi“, şi aceasta mai ales atunci când vedeam o familie ce părea fericită. Ochii mi se umpleau de lacrimi.

În acei ani, când citeam în ziar că o persoană şi-a revenit din comă după mai multe luni, mă gândeam că şi Seikichi, probabil, se va trezi. Prin urmare, odată i-am spus cumnatului meu: „Vreau să-l duc la spitalul din nord-estul insulei Honshu“. Dar el mi-a spus că nu exista nici un remediu şi m-a sfătuit să folosesc fondurile pe care le aveam pentru ceilalţi membri ai familiei.

Un bătrân creştin dintr-o congregaţie a Martorilor lui Iehova din Kobe locuia în apropierea spitalului, iar eu treceam pe la el pe acasă înainte de a-l vizita pe Seikichi. Soţia lui ţinea un studiu biblic cu mine o dată pe săptămână. Iar cei doi copii ai lor veneau în salonul nostru din spital ca să ne lase o audiocasetă cu întrunirile congregaţiei lor. Am avut parte de multă încurajare şi mângâiere din partea acestei familii.

Speranţa m-a susţinut

Într-o zi, un supraveghetor itinerant al Martorilor lui Iehova ne-a vizitat la spital şi mi-a citit pasajul din Romani 8:18–25. Acesta spune printre altele: „Socotesc că suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie puse alături cu slava viitoare, care va fi descoperită faţă de noi. . . . Căci ştim că până în ziua de azi, toată creaţia suspină şi suferă durerile naşterii. . . . Pentru că ce se vede se mai poate nădăjdui? Pe când, dacă nădăjduim ce nu vedem, aşteptăm cu răbdare“.

Discuţia referitoare la speranţa noastră creştină mi-a reamintit că suferinţele noastre prezente sunt mici în comparaţie cu bucuria pe care ne-o promite Isus: viaţa în apropiatul paradis pământesc (Luca 23:43). Discuţia m-a ajutat să fac faţă realităţilor din prezent plină de speranţă şi să mă concentrez asupra realităţilor viitoare, şi anume binecuvântările din lumea nouă. — 2 Corinteni 4:17, 18; Apocalipsa 21:3, 4.

În iunie 1970, Seikichi a fost transferat la un spital din Sanda, unde locuiam eu şi părinţii mei. În luna ianuarie a anului următor, când am primit actul întocmit de avocatul nostru prin care soţul meu era declarat inapt ca urmare a accidentului, m-a cuprins o mare tristeţe şi am izbucnit în plâns. De multe ori soacra mea îmi spunea: „Îmi pare rău, Michiko, pentru suferinţele prin care treci din cauza fiului meu“. Ea îmi mai spunea: „Aş vrea să fiu eu în locul lui Seikichi“. Plângeam împreună.

Tata mă îndemna să-mi caut un loc de muncă cu normă întreagă, dar eu eram hotărâtă să mă îngrijesc de Seikichi. Deşi părea inconştient, el reacţiona la cald şi la rece, iar modul în care asistentele îi acordau îngrijire avea influenţă asupra lui. Tata dorea să mă recăsătoresc, dar eram conştientă că nu era potrivit să procedez aşa, întrucât soţul meu era încă în viaţă (Romani 7:2). Însă, când era băut, tata îmi spunea: „Când o să mor, o să-l iau pe Seikichi cu mine“.

Spre marea mea bucurie, în 1971 s-a format o congregaţie în Sanda. La 28 iulie 1973 am putut să-mi simbolizez dedicarea mea lui Iehova prin botezul în apă, cu ocazia congresului internaţional ţinut la Osaka Expo Grounds.

În acelaşi an, fiul meu Kohei s-a îmbolnăvit de nefrită acută şi a stat în spital cinci luni. Tata era şi el internat, fiind bolnav de tuberculoză. Aşa am ajuns ca la 1 ianuarie 1974 să-i vizitez pe tata, pe soţul meu şi pe fiul meu aflaţi la spitale diferite. Duminica, când mergeam cu fiul meu mai mare, Ryusuke, să-l vedem pe Kohei, studiam împreună cartea Să ascultăm de Învăţătorul cel Mare. După aceea, eu şi Ryusuke asistam la întrunirea unei congregaţii din Kobe, după care ne întorceam acasă cu inima plină de bucurie.

Le-am fost întotdeauna recunoscătoare celor care m-au ajutat să îl îngrijesc pe Seikichi. Eram hotărâtă să le împărtăşesc cunoştinţa biblică. După ce una dintre infirmiere şi-a pierdut sora în moarte în urma unui incendiu, ea a reacţionat favorabil când i-am vorbit despre minunata speranţă a învierii pe care o promite Biblia (Iov 14:13–15; Ioan 5:28, 29). Am început cu ea un studiu biblic în spital, iar în cele din urmă s-a botezat în 1978 la un congres.

Copiii mei, o sursă de bucurie

Mi-a fost foarte greu să-mi cresc copiii fără ajutorul soţului meu, dar am avut parte de multe recompense. I-am învăţat bunele maniere, precum şi să ţină cont de sentimentele altora. Când avea numai trei ani, Ryusuke îşi cerea scuze dacă nu era cuminte, spunând: „Mami, îmi pare rău“. Kohei avea un spirit puţin rebel, nutrind uneori resentimente când încercam să-l corectez. Era o vreme când efectiv se aşeza pe jos şi plângea în faţa unui magazin ca să-i cumpăr ceva. Însă eu discutam cu el, manifestând afecţiune şi răbdare. Cu timpul, a devenit un băiat cuminte şi ascultător. Aceasta m-a ajutat să mă conving că Biblia este cu adevărat Cuvântul lui Dumnezeu. — 2 Timotei 3:15–17.

Când Ryusuke a intrat la liceu, el le-a explicat profesorilor de ce nu putea accepta instruirea în artele marţiale (Isaia 2:4). Într-o zi, el a venit de la şcoală foarte bucuros pentru că, la o întrunire cu mai mulţi profesori, a putut să le răspundă la întrebări.

Asocierile sănătoase cu membrii congregaţiei au fost de mare ajutor pentru fiii mei. Bătrânii creştini i-au invitat deseori la masă şi i-au inclus în studiul lor biblic în familie, precum şi în unele activităţi recreative. Au existat şi alte ocazii de a petrece momente plăcute în compania altora, printre care chiar practicarea unor sporturi. Ryusuke şi-a simbolizat dedicarea lui Iehova prin botezul în apă în 1979, iar Kohei în anul următor.

Serviciul cu timp integral

Odată, cu ocazia vizitei unui supraveghetor itinerant, i-am spus acestuia că doream să devin pionieră, cum sunt numiţi miniştrii cu timp integral ai Martorilor lui Iehova. Întrucât, la vremea aceea, o astfel de schimbare n-ar fi fost înţeleaptă având în vedere situaţia mea, el mi-a reamintit cu amabilitate de necesitatea de a-mi creşte fiii cu fermitate în adevărul biblic. „Dar ceea ce este important, mi-a spus el, e să ai spirit de pionier.“ Aşadar, am făcut pionierat auxiliar, luând parte la această activitate împreună cu fiii mei pe parcursul vacanţelor lor şcolare. Această activitate m-a ajutat foarte mult să-mi păstrez bucuria şi pacea minţii în timp ce îl îngrijeam pe Seikichi.

În cele din urmă, în septembrie 1979 am reuşit să intru în rândul pionierilor regulari. În mai 1984, la aproximativ un an după absolvirea şcolii, şi Ryusuke a început serviciul de pionier. Kohei i s-a alăturat fratelui său în serviciul de pionier în septembrie 1984. Astfel, toţi trei slujeam cu bucurie în această formă a serviciului cu timp integral. Gândindu-mă la cei peste 20 de ani de pionierat, timp în care am avut privilegiul de a ajuta mulţi oameni să-i slujească lui Iehova, îmi dau seama că această activitate m-a ajutat să trec prin încercări.

Ryusuke a lucrat ca voluntar la construirea unei clădiri lângă Sala de Congrese din Kansai, clădire ce urma să fie folosită de Martorii lui Iehova. Apoi a slujit şapte ani în calitate de custode al Sălii de Congrese din Hyogo. Acum este bătrân creştin într-o congregaţie din Kobe şi are grijă de mine. Din 1985, Kohei slujeşte ca voluntar la filiala din Ebina a Martorilor lui Iehova.

Susţinută de multe binecuvântări

Ani la rând am mers la spital de mai multe ori pe săptămână ca să-l văd pe Seikichi şi să-l îmbăiez. Pe lângă îngrijirea pe care i-o acorda cu regularitate o infirmieră îl îngrijeam şi eu. În septembrie 1996, după 27 de ani de spitalizare, Seikichi a fost adus acasă, beneficiind de îngrijirea unei infirmiere. El poate fi hrănit prin nas cu ajutorul unui tub, prin care se introduc lichide. Deşi ochii i-au rămas închişi, el reacţionează slab când îi spunem ceva. Mă doare să-l văd pe Seikichi în această stare, dar o speranţă minunată mă susţine.

Cu puţin timp înainte ca Seikichi să fie adus acasă le-am oferit găzduire unui supraveghetor itinerant şi soţiei sale, iar de un an locuim împreună cinci persoane în locuinţa noastră destul de mică. Niciodată nu mi-am imaginat că voi putea locui din nou cu Seikichi şi îi mulţumesc lui Iehova pentru acest lucru. Mulţi ani am nutrit o dorinţă puternică de a-l vedea pe Seikichi deschizându-şi ochii, dar acum nu-mi doresc decât să se înfăptuiască voinţa lui Iehova.

Pot spune cu adevărat: „Binecuvântarea DOMNULUI îmbogăţeşte şi El nu lasă să fie urmată de vreun necaz“ (Proverbele 10:22). Deşi viaţa fericită pe care am avut-o cu Seikichi când era sănătos a fost scurtă, am fost binecuvântată cu doi fii care ‘şi-au adus aminte de Creatorul lor’. Sunt atât de recunoscătoare pentru acest lucru! — Eclesiastul 12:1.

Între timp, aş dori să continuu serviciul de pionier — ajutându-i astfel pe alţii să găsească „adevărata viaţă“ — şi, în acelaşi timp, să-i acord lui Seikichi o îngrijire iubitoare (1 Timotei 6:19, NW). Încercările prin care am trecut m-au convins de adevărul cuvintelor psalmistului: „Aruncă-ţi sarcina asupra DOMNULUI şi El te va sprijini! El nu va lăsa niciodată să se clatine cel drept“. — Psalmul 55:22.

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Cu soţul meu şi cu Ryusuke

[Legenda fotografiei de la pagina 13]

Seikichi împreună cu cei doi fii ai noştri, cu şase luni înainte de accident

[Legenda fotografiei de la pagina 15]

Am fost binecuvântaţi cu doi fii, Ryusuke şi Kohei (sus), care ‘şi-au adus aminte de Marele nostru Creator’