Lumea subterană a Parisului

DE LA CORESPONDENTUL NOSTRU DIN FRANŢA

FORMEZ numărul şi aştept cu sufletul la gură ca cineva să răspundă. „Alo! Alo! Mi-au căzut cheile de la maşină în canal! Vă rog, veniţi repede!“ O echipă specială de intervenţii soseşte imediat. Această echipă desfundă canalele care colectează apele reziduale, scoate apa din subsolurile inundate şi recuperează chei, ochelari, portofele şi chiar animale de casă care mereu dispar în cele 18 000 de canale ale Parisului. Lucrătorii îmi recuperează cheile şi, după ce răsuflu uşurat, le mulţumesc din toată inima.

A doua zi mă hotărăsc să vizitez Musée des Égouts (Muzeul Canalelor), aflat în cartierul Rive Gauche de pe malul stâng al Senei, dincolo de debarcaderul de unde se porneşte în renumitul tur cu vaporaşe, nu departe de Turnul Eiffel. De aproape 130 de ani, Parisul se mândreşte cu lumea sa subterană. Descopăr de ce urmând exemplul celor peste 90 000 de curioşi care vizitează în fiecare an acest muzeu unic. Veniţi cu mine şi vom putea vedea mai de aproape ceea ce Victor Hugo, renumit scriitor francez din secolul al XIX-lea, a numit „intestinul Leviatanului“, şi anume canalele Parisului.

Un „intestin“ accesibil

După ce cobor 5 metri sub pământ, zăresc primul exponat din muzeu: un şobolan împăiat. Într-adevăr, te trec fiorii! Se spune că pentru fiecare locuitor al Parisului există trei şobolani care digeră extraordinar de bine chiar şi cele mai puternice otrăvuri. Cu siguranţă, sunt bine hrăniţi! Şobolanii devorează zilnic 100 de tone, adică o treime, din reziduurile canalelor.

Pietre, cuie, chei şi alte obiecte grele se amestecă în apele reziduale şi în apa de ploaie, provocând o totală dezordine în canalele de scurgere. Pe fundalul zgomotului făcut de apa care picură, mă uit la maşinile care curăţă cei 2 100 de kilometri ai acestui uriaş „intestin“. În fiecare an, aproximativ o mie de lucrători scot 15 000 metri cubi de reziduuri. Întunericul, jeturile de apă murdară, pereţii plini de mâzgă şi creşterea bruscă a nivelului apei le pot face acestor oameni munca deosebit de dificilă.

Apropo, în apropierea tavanului acestor canale se văd şerpuind conductele care conţin o mulţime de ţevi de apă, fire de telefon şi cabluri pentru semafoare.

Totul a început pe vremea romanilor

Romanii au fost primii care au înzestrat Parisul cu canale de scurgere. Şi în prezent mai pot fi văzuţi 18 metri de canale romane sub ruinele băilor termale romane din Cartierul Latin. Însă când Imperiul Roman a decăzut, igiena a fost dată uitării. Secole la rând, Parisul a rămas murdar, punând în pericol sănătatea locuitorilor săi deoarece nu avea decât câteva canale principale (pe mijlocul străzilor) sau şanţuri în care se adunau apele reziduale. În apropierea acestor şanţuri mirosea îngrozitor de urât, zonele respective fiind focare de infecţie. În anul 1131, fiul cel mare al regelui Ludovic al VI-lea a căzut într-un canal deschis şi a murit din cauza unei infecţii.

În canalele deschise se aruncau tot felul de gunoaie. Dar gunoaie se aruncau şi în cele câteva canale acoperite, construite de puţin timp, care se înfundau foarte repede. Situaţia se agrava şi mai mult când nivelul apei din Sena creştea, din canale ieşind noroi şi reziduuri care miroseau foarte urât. În acea vreme, aparatul digestiv al Parisului era foarte mic. În 1636, intestinul avea o lungime de doar 23 de kilometri şi deservea o populaţie de 415 000 de locuitori. După un secol şi jumătate, nu crescuse decât cu 3 kilometri. Pe timpul lui Napoleon, suferea de indigestie acută.

În secolul al XIX-lea, canalele existente au fost cercetate şi s-au întocmit schiţe. S-a descoperit că existau aproape două sute de tuneluri, multe dintre ele nefiind cunoscute în trecut. Cum aveau să fie scoase tonele de noroi, vechi de secole? S-a răspândit zvonul că sub străzile Parisului au fost găsite obiecte de preţ. Ca urmare, o mulţime de vânători lacomi de comori au trecut la acţiune. Ei şi-au croit drum prin mocirlă, scoţând la lumină monede, bijuterii şi arme.

Sistematizarea reţelei de canale

În cele din urmă, canalele au fost sistematizate, modernizate, extinse şi conectate la fiecare casă. S-au folosit ţevi cu un diametru suficient de mare pentru a face faţă inundaţiilor venite pe neaşteptate. În 1878, pe sub bolţile uriaşe ale galeriilor subterane, apele reziduale curgeau prin canale navigabile cu o lungime de 650 de kilometri. „Canalul este curat . . . pus la punct“, scria Victor Hugo.

În secolul al XX-lea, reţeaua s-a dublat. Canalele au ajuns să fie copia exactă a oraşului. În ce sens? Fiecare canal poartă numele străzii pe sub care trece şi numărul casei aflate deasupra. Au continuat să se facă îmbunătăţiri, iar în 1991 a fost demarat un proiect de renovare al cărui cost se ridică la cifra de 330 de milioane de dolari. Proiectul de renovare (care se întinde pe parcursul a zece ani) a acestei reţele importante, prin care trec zilnic 1,2 milioane de metri cubi de apă, include instalarea unor echipamente de curăţare automate şi aparatură de control computerizată.

Ajung la sfârşitul acestei vizite şi de-abia aştept să trag în piept o gură de aer de pe străzile Parisului. Însă turul meu în subteran nu se termină aici. „Dacă vreţi să vedeţi străfundurile Parisului, duceţi-vă la catacombe“, îmi recomandă un vânzător de suveniruri. „La 20 de metri adâncime se găsesc mormanele de oseminte a şase milioane de oameni.“ De unde au fost aduse aceste oseminte?

Bisericile otrăvesc aerul

Catacombele Parisului — un cimitir subteran — au fost umplute cu oseminte abia în secolul al XVIII-lea. Începând cu evul mediu, oamenii erau îngropaţi în biserici sau în apropierea lor. Acest lucru i-a adus Bisericii mulţi bani însă era extrem de nesănătos deoarece cimitirele se aflau în centrul oraşului. Cimitirul Saints-Innocents, cel mai mare cimitir din Paris, a ajuns un coşmar pentru cei care locuiau în vecinătatea lui, întrucât pe o suprafaţă de 7 000 de metri pătraţi se aflau îngropaţi morţi din aproape 20 de biserici, precum şi cadavre neidentificate şi victime ale ciumei.

În 1418, ciuma neagră a mai adus aproximativ 50 000 de cadavre în acest cimitir. În 1572, mii de victime ale masacrului din Noaptea Sfântului Bartolomeu au fost înghesuite în cimitirul Saints-Innocents.a Opinia publică a cerut închiderea acestui cimitir. Aproximativ două milioane de cadavre, aşezate unul peste altul, uneori, până la 10 metri adâncime, au ridicat nivelul solului cu peste 2 metri. Cimitirul era un focar de infecţie şi emana un miros de putrefacţie. Se spune că în case laptele şi vinul se stricau. Însă clericii s-au opus închiderii cimitirului din oraş.

În 1780, o groapă comună s-a fisurat, iar cadavrele s-au împrăştiat în pivniţele caselor din vecinătate. A fost picătura care a umplut paharul! Cimitirul a fost închis şi s-a interzis îngroparea morţilor în Paris. Mormintele comune au fost golite în carierele părăsite din Tombe-Issoire. În fiecare noapte, timp de 15 luni, convoaie macabre mutau oseminte. La fel s-a procedat şi cu osemintele din alte 17 cimitire şi 300 de lăcaşuri de cult. Osemintele au fost aruncate într-un puţ adânc de 17,5 metri, unde se poate ajunge şi azi pe o scară ce coboară din stradă până la catacombe.

O vizită în catacombele Parisului

Din Piaţa Denfert-Rochereau, aflată la sud de Cartierul Latin, cobor cele 91 de trepte şi ajung în catacombe. În 1787, doamnele de la curtea regelui s-au numărat printre primii vizitatori care au văzut acest mormânt subteran la lumina torţelor aprinse. În prezent, 160 000 de persoane vizitează anual catacombele.

La capătul acestor scări încep o serie de galerii care par că nu se mai termină. În aceste galerii sunt depozitate cadavrele. Păşesc cu mare atenţie, în timp ce mă gândesc la faptul că aceste catacombe ocupă o suprafaţă de peste 11 000 de metri pătraţi. Un bărbat pe nume Philibert Aspairt a ajuns celebru (celebritate nerâvnită de nimeni) încercând să găsească o ieşire din aceste galerii cu o lungime de sute de kilometri. În 1793, el s-a rătăcit în acest labirint. Scheletul său a fost găsit după 11 ani, fiind identificat după chei şi îmbrăcăminte.

Aproape 30% din subteranul Parisului a fost exploatat. Mult timp aceste excavaţii au fost necontrolate. Însă în 1774, 300 de metri din strada d’Enfer (strada Iadului, în prezent Denfert-Rochereau) s-au prăbuşit până la o adâncime de 30 de metri. Parisul era în pericol de surpare. Pietrele (folosite la consolidări) pe care le ‘vedem deasupra lipsesc de sub picioarele noastre’, a exclamat un scriitor. Pentru a mări rezistenţa galeriilor subterane, s-au construit bolţi impresionante.

„Ce păcat că n-au pavat galeriile când le-au construit“, spun cu părere de rău uitându-mă la pantofii mei plini de noroi. Apoi calc într-o băltoacă şi alunec, însă reuşesc să mă prind bine de o uşă grea din bronz. În spatele acestei uşi se află un coridor ai cărui pereţi sunt construiţi din oseminte umane. În faţa ochilor mi se înfăţişează o imagine lugubră: cranii rânjinde şi femure şi tibii casante sunt aşezate în şiruri, precum şi sub formă de cruci şi ghirlande. Pe lespezi sunt gravate versete din Biblie şi poeme care conţin reflecţii asupra sensului vieţii şi al morţii.

După ce ies din catacombe îmi curăţ pantofii de noroi în rigolă, asigurându-mă că cheile mele nu s-au hotărât să viziteze din nou canalele Parisului. Plimbarea prin fascinanta lume subterană a Parisului a fost o experienţă neobişnuită pe care n-o voi uita repede. Fără nici o îndoială, în Paris există mult mai multe lucruri de văzut decât cele care îţi sar în ochi!

[Notă de subsol]

[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]

Inaugurarea unei porţiuni din canalele Parisului

[Provenienţa ilustraţiei]

Valentin, Musée Carnavalet, © Photothèque des Musées de la Ville de Paris/Cliché: Giet

[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]

Vizitând canalele

[Provenienţa ilustraţiei]

J. Pelcoq, The Boat, Musée Carnavalet, © Photothèque des Musées de la Ville de Paris/Cliché: Giet

[Legenda ilustraţiei de la pagina 25]

Secţiune transversală a canalelor din Paris

[Provenienţa ilustraţiei]

Ferat, Musée Carnavalet, © Photothèque des Musées de la Ville de Paris/Cliché: Briant

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Cranii rânjinde şi femure şi tibii casante sunt aşezate în şiruri, precum şi sub formă de cruci şi ghirlande

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

O inscripţie aflată aproape de ieşire: „Ţepuşul morţii este păcatul“. — 1 Corinteni 15:56.

[Legenda ilustraţiei de la pagina 26]

Maşini pentru curăţarea canalelor

[Provenienţa fotografiei de la paginile 24–27]

Harta de pe fundal de la paginile 24–27: Encyclopædia Britannica/9th Edition (1899)